MEGIEȘIT, -Ă adj. (Învechit) Vecin, învecinat. Slujba ce se arată prin anafora nu este cu însărcinarea lăcuitorilor și mult mai puțină decât a țărilor megieșite (a. 1805). URICARIUL , II, 126/18, cf. MAN. JUR. (1814), 34. Curțile megieșite tot printr-înșii au lucrat. Pără n-au fost ei povață, în țearâ nu au intrat. BELDIMAN, E. 107/13. Făgăduiesc iubițălor mei patrioți, că vor lua îndestulă știință di aceste doaî megieșite țări (a. 1824). CAT. MAN. I, 90. Să se învețe cu deplinătate limba latinească. . . precum și la toată megieșita Roșie. . . se urmează (a. 1828). URICARIUL, III, 36/27, cf. I. IONESCU, C. 251/6. Vindecarea boalei numai atunci poți face cînd se va auzi despre ivirea ei pe la locuri megieșite. CUPARENCU, V. 16/28. - Pronunțat: -gi-e-. - Pl.: megieșiți, -te. – V. megieși.