MINUNĂȚIE s. f. 1. Lucru ieșit din comun, curios, inexplicabil, surprinzător, care trezește uimire. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. Și vedeți minunăție, în creațiunea lui Coșbuc încep să răsune alte note. GHEREA, ST. CR. III, 126. Vițelul se poate naște cu mai multe picioare, pasărea cu un ochi, . . . ori cine știe ce fel de minunăție. MARIAN, S. R. II, 30, Îmblînd băiatul pe lîngă minunăția aceasta, au dat de o văgăună. SBIERA, P. 34, cf. 47. Toată lumea se miră de minunăția aceea. ȘEZ. IV, 177. De rîndul ăsta, cînd și-aruncă ea ochii-n grădină, altă minunăție. RĂDULESCU-CODIN, Î. 19. 2. Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație, care încîntă; minune (1). Sala era pardosită cu oglinzi, păreții de porțelan, ușile de cristal și mobilele de chihrimbar și alte multe minunății și mîndrețe. NEGRUZZI, S. I, 240. Eram feciorul mamei, care. . . știa a face multe și mari minunății. CREANGĂ, A. 34. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. II, 269. Lanțul ăsta cum mi-ar sta? A cui o fi așa minunăție? GORUN, F. 123. Rochia mireasă. . . o făcuse o minunăție. REBREANU, I. 249. Auziseră însă de la alții despre minunățiile scamatorului. SAHIA, N. 67. Se vorbea multe minunății despre palatul zmeului și despre avutul lui. POPESCU, B. II, 65. Erau chefoși, pur, fiecare cîte o minunăție mîndră, cîte un suvenir. ȘEZ. V, 40. 3. (Prin Transilv.) Admirație. Hei, leliță la Blaj, Ce ți-i trupu așa cinaș? – Las' să, las' să fie, C-așa-i din copilărie, Făcut spre minunăție ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 402. – Pl.: minunății. – Minunat + suf. -ie.