CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. atmosferă încărcată de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi străbătut cu greutate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. situație încordată, plină de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre întuneric, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj, 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care se parcurge cu dificultate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai plin de privațiuni și de necazuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să... ). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina dificultăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun îngust și lung (cu sau fără spetează), pe care pot ședea mai multe persoane deodată. V. laviță, banchetă. Pe o bancă de piatră șezuseră pe vremuri arnăuții de pază. DUMITRIU, B. F. 118. Așezați pe băncile de lemn ale vagonului, moții priveau munții. BOGZA, Ț. 17. Au tras banca de lemn sub fereastră și s-au așezai cu spatele spre lumea din salon. PAS, L. I 24. ♦ Scaun (de obicei împreună cu pupitrul) pentru două sau mai multe persoane, pe care șed școlarii în clasă. Stăteam amîndoi intr-o bancă. SADOVEANU, N. F. 36. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Cînd suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.. EMINESCU, O. I 140. ♦ Loc. adv. Pe băncile școlii = la școală, la învățătură. De pe băncile școlii = din timpul petrecut în școală. S-a remarcat încă de pe băncile școlii. ♦ (În expr.) Banca acuzaților = banca pe care stau, într-o sală de judecată, acuzații. Banca apărării = banca pe care stau avocații apărării. ♦ Aparat de gimnastică, la care se pot executa, individual sau în grup, diferite exerciții de gimnastică.

GREU³, GREA, grei, grele, adj. (În opoziție cu ușor) I. (În sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. ♦ (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeței pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frămînta marea grea a semănăturilor. CAMILAR, TEM. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea Și singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă și-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. COȘBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Aur greu = aur masiv. Șapte policandre de aur greu, cu cîte șapte sfeșnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARAGIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie deplasabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului de la 81 kg în sus. ◊ Expr. Bani grei = bani mulți, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocați. DUMITRIU, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. Îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămîntul de atîtea jivine. RETEGANUL, P. V 6. ♦ (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult și fata rămase grea. ISPIRESCU, L. 63. ♦ (Despre nori) De ploaie, de furtună. II. Care dă senzația sau impresia de greutate, de apăsare. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul – poate intîiul ei zîmbet cald – îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Și ochii-i se făcură grei. COȘBUC, P. I 231. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cînd se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. DAVIDOGLU, M. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care lovește rău; b) (familiar, despre unii chirurgi și dentiști) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau la) cap = a nu pricepe ușor, a fi prost. Moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. CREANGĂ, A. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. ALECSANDRI, T. I 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Grețos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleșitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. VLAHUȚĂ, P. 4. ◊ Atmosferă grea = aer înăbușitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; fig. mediu, atmosferă încărcată de griji, amenințări, certuri etc. ♦ (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. 5. (Despre noapte, întuneric, ceață) Dens, compact. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Fumul vapoarelor îngroșa pîcla grea, apăsătoare. BART, E. 386. III. (În sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea. ▭ Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Muncă grea = muncă făcută în condiții vătămătoare sănătății, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. ◊ (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit! COȘBUC, P. I 58. Un fragment... din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vînătorii latini. ODOBESCU, S. III 64. Încercarea trebuie să fie cît mai grea și de priceput și de îndeplinit. ȘEZ. I 98. ♦ (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. Bița calu-și potcovește, De grea cale mi-l gătește. ȘEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. ♦ Anevoie de înțeles, de lămurit, de rezolvat, de învățat. Problemă grea. Text greu. Întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea. ▭ Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porților. Se gîndește la ceva, – poate – la ceva greu și adînc. SADOVEANU, O. VII 201. ♦ (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferințe) Anevoie de suportat; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l așezau. ȘEZ. III 212. ◊ Temniță grea v. temniță. Familie (sau casă) grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ (Adverbial, în expr.) Greu la deal și greu la vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăți, pe care n-o ajută puterile sau despre o situație anevoioasă. ♦ (Despre boli, răni, slăbiciuni trupești) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, L. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea. ◊ Fig. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Zile grele (sau viață grea, trai greu) = trai anevoios, viață plină de lipsuri, de suferințe, mizerie. Și strămoșii tăi au dus zile grele. SADOVEANU, O. VI 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini, Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANT. LIT. POP. I 40. Bătrînețe grele = bătrînețe cu infirmități, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. ♦ (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea. ▭ Boieri, sînteți nebuni? Vă bateți joc de mine? – «E grea ocara ce ne-o faci», spătarul îi răspunde. COȘBUC, P. I 196. ◊ Vorbă grea (sau vorbe, cuvinte grele) = insultă, ocară. A făcut scandal... și a spus vorbe grele. PAS, Z. I 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alungă-mă, mă duc! SADOVEANU, O. I 428. ♦ (Despre timp, împrejurări, situații) Cu greutăți, cu dificultăți; critic. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. Atunci, în acele grele și amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii... stau înmărmuriți și cu durere își întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂLCESCU, O. II 64. ♦ Iarnă grea = iarnă geroasă și lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o știa, Și colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. COȘBUC, P. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice. ♦ (Învechit; despre oameni) Dușmănos, inaccesibil. Se plînse de nemți că sînt grei și scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare. BĂLCESCU, O. II 197.

CERCELUȘ, cerceluși, s. m. I. Diminutiv al lui cercel. Vine Jița smedioară: Peasă-i (= îi atîrnă greu) capul de parale, Urechiuși De cerceluși Și gîtul de mărgeluși, Degetele De inele. TEODORESCU, P. P. 54. II. 1. Nume dat mai multor specii de plante decorative cu flori pestrițe, roșii sau galbene-verzui (Fuchsia). 2. (La pl.) Lăcrimioare.

CÎNTARE, (II) cîntări, s. f. I. Acțiunea de a cînta și rezultatul ei; cîntat. 1. Cîntec; muzică. S-ascult cîntarea asta Cum picură smoală, Și capul greu de gînduri Să-l culc la mama-n poală GOGA, P. 39. Prin largile lumi ale sării Prind taina cea sfînt-a cîntării. COȘBUC, P. II 88. Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare: Un vis ce își revarsă iubirea în popoare, Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I 221. ◊ Fig. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate... De cîntări din ciocane, din pistoane și seceri. DEȘLIU, G. 10. ♦ Sunet caracteristic scos de diverse animale și insecte; (în special) ciripitul păsărilor. Nici pitpalacul, nici ciocîrlia și nici prigoriile nu și-au început cîntările. MIHALE, O. 474. Am ascultat din umbră cîntarea lor înaltă [a broaștelor]. TOPÎRCEANU, B. 36. ◊ Expr. Cîntarea cocoșilor = moment din timpul nopții marcat prin strigătele repetate ale cocoșilor (după care se orientează, la țară, oamenii, în lipsă de ceas). Gheorghiță îi lăsă cuvînt că se duce în sat pînă pe la cîntarea întîia a cocoșilor. SADOVEANU, B. 102.2. Compoziție literară în versuri sau în proză, cu caracter de laudă. Cîntarea Romîniei [titlu]. RUSSO.

LUT, (rar) luturi, s. n. 1. Rocă sedimentară foarte răspîndită în natură, de culoare galbenă sau cafenie, formînd o varietate de argilă cu conținut de nisip și de oxizi de fier, folosită în olărie, lucrări de construcție și sculptură. Sus, la mansardă, alte două încăperi, destul de mari, dar cu lut pe jos. GALAN, B. I 263. Mi-e capul greu ca de lut, Stau în prag și ea nu vine. COȘBUC, P. I 50. Fata... își suflecă mînicile, călcă lut și lipi cuptioriul. CREANGĂ, P. 287. ◊ Lut verde = argilă de culoare verde, folosită de sătence pentru tras brîie la casă. 2. Pămînt. (Poetic) Într-o șubredă făptură de lut, întîmplarea închide cîteodată atîta putere... încît rămîi uimit. ANGHEL, PR. 123. Ce-ți pasă ție, chip de lut, dac-oi fi eu sau altul? EMINESCU, O. I 181. ♦ Fig. Trupul omenesc după moarte. Privesc apoi lutul rămas... alb și rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu. EMINESCU, O. I 37.

PIC², picuri, s. n. (Mai ales la sg.) 1. Picătură, strop. De cînd șed afară Și ploaia mă ploaie, Căpeneagu-mi moaie, Și picul mă pică Pălăria-mi strică! HODOȘ, P. P. 119. Sus pe munte ninge. Jos în vale plouă. La Grozești pe muchie Pică-mi pic de rouă. TEODORESCU, P. P. 58. 2. Cantitate mică din ceva; fir, fărîmă. Cîrligul cădea în apă cu zgomotul și picul de spumă al miei pietre aruncate. DUMITRIU, P. F. 5. Dar biata morișcă, Deși avea un pic De porumb și hrișcă. Nu lucra nimic. ALECSANDRI, P. III 122. ◊ Loc. adv. (Cîte) un pic = puțintel, cîtva. Mă uit mereu la barometru Și mă-nfior cînd scade-un pic Căci soarele e tot mai mic în diametru. TOPÎRCEANU, M. 32. Cît mac e prin livezi, Atîția ani la miri urez. Și-un prinț la anul, blînd și mic. Să crească mare și voinic, Iar noi să mai jucăm un pic Și la botez! COȘBUC, P. I 59. Nici pic = deloc, cîtuși de puțin. Cînd s-au apropiat de pod, a început calul a se da îndărăpt, aforăi, a azvîrli din tuspatru picioarele și a nu voi să meargă nici pic înainte. SBIERA, P. 94. Pic cu pic = puțin cîte puțin, încetul cu încetul. Și anii trec, se scurge vremea pic cu pic, iar tu isprăvești școala, te faci mare, ești om serios. PĂUN-PINCIO, P. 94. ◊ Expr. Fără (nici un) pic de... = lipsit cu totul de.:. Ședea la masă fără pic de chef, cu capul greu și cu inima necăjită. GALACTION, O. I 264. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin, – Uite-i, fără pic de vin S-au jurat să-mbete-n cale Pe creștin! COȘBUC, P. I 225. Fața ei era atît de slabă... atît de schimbată. Pielița ei semăna cu batista subțire, fără pic de viață. NEGRUZZI, S. I 50. (Nici sau nici un) pic de... = cîtuși de puțin, deloc, nici urmă de... O ușoară abureală de vînt, în aceeași direcție cu trăsura, nu ne dădea nici un pic de răcoare. IBRĂILEANU, A. 117. Noaptea era frumoasă. Pic de nor nu se vedea. Din cînd în cînd greierii și prigoriile te făceau să-ți mai aduci aminte că trăiești pe lume. ISPIRESCU, L. 246. Stanislav, dacă cădea, Greu trei zile că dormea Și trei zile-n apă sta: Cu gura-n nisip ședea. Pic de apă nu-nghițea. TEODORESCU, P. P. 568. Cît e picul = nicidecum, cîtuși de puțin, deloc. N-am putut închide ochii cît e picul: în rana de-abia astupată parcă prindea să mă înțepe un ac. SADOVEANU, O. VI 119.

VUI, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit (uneori intens, alteori înăbușit); a vîjîi, a mugi, a hui. Fugarii se pierdeau, – înainte – ca nălucile; vîntul vuia, ploaia vuia, nourii vuiau, copitele vuiau surd pe pămîntul plin de apă. SADOVEANU, O. I 150. Trenul trecu vuind peste podul alb. C. PETRESCU, S. 33. Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. ♦ (Despre tunet) A bubui. Tunetul se poartă vuind din loc în loc. ALECSANDRI, P. I 193. Tunetul vuia în depărtare. NEGRUZZI, S. I 57. ♦ (Despre foc și lucrurile supuse acțiunii lui) A dudui; a țiui. Vuia în sobă tăciunele aprins. CREANGĂ, A. 34. ♦ (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A suna, a răsuna. Clopotul prinse a vui prin noapte. SADOVEANU, O. VII 366. Metalica, vibrînda a clopotelor jale Vuiește în cadență și sună întristat. EMINESCU, O. I 1. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. S-aud tobele vuind. NEGRUZZI, S. II 77. ♦ (Despre mulțimi, colectivități) A face gălăgie, a vocifera; a fremăta. Mulțimea vuia într-una, întrecînd vuietul apei. V. ROM. noiembrie 1953, 20. Lumea foia vuind. SADOVEANU, O. I 511. Cei de-afară însă, cu cît se apropiau, cu atît vuiau mai cuprinzător. REBREANU, I. 33. ♦ (Despre obiecte lovite, care vibrează) A produce un sunet prelung; a trosni, a pîrîi, a hurui. Poarta închizîndu-se, vuiește lung. SADOVEANU, O. VI 284. Schelele vuiau, macaralele țipau în lanțuri grele, iar ceata înainta în două șiruri, unii care încărcau și alții care descărcați. DUNĂREANU, N. 13. 2. (Subiectul indică locul în care se produce zgomotul) A se umple de sunete puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. Era rece și umed, și de jur împrejur vuiau codrii de brad pe munți. SADOVEANU, O. VIII 12. Capul greu îi vuia amarnic a pustiu. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Valea, muntele vuiesc, în nori, corbii croncăiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ Impers. Și-n urmă-i vuiește, Codrul clocotește De-un mîndru cîntic. ALECSANDRI, P. P. 68. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza zgomotului) Singurătățile Prutului vuiau de furtuna războiului. SADOVEANU, O. VII 7. De departe curtea Iuga vuia de gălăgie. REBREANU, R. II 199. De vaiet lung vuiește Golul mucedelor stînci. COȘBUC, P. II 12. (Fig., eliptic) Discreția ta nu mai are rost. Vuiește Bucureștiul. N-ai citit nici un ziar? BARANGA, I. 159. De cîteva ceasuri vuia Bucureștii și umblau fel de fel de zvonuri, nimeni neștiind ce s-a întîmplat anume. CAMIL PETRESCU, O. II 224.

SUNA, sun, vb. I. 1. Intranz. A scoate, a produce sunete. Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere. SADOVEANU, O. VII 107. Întinse pocalul plin de vin gros de Cnidos. Brățările sunară încet și dulce. C. PETRESCU, A. 21. Pe luncă sună coasa; jos pe vale Copii fac larmă, rîd, se iau la trîntă. IOSIF, P. 34. ◊ (Poetic) Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A suna a gol = a scoate sunete înăbușite, lipsite de sonoritate, caracteristice unui vas care nu conține nimic. Bătînd eu într-o dimineață niște cuiere pentru straie, mi s-a părut că sună un perete a gol într-un anumit loc. C. PETRESCU, A. 337. A-i suna (cuiva) scîndura = a-i sosi cuiva ceasul morții; a muri. Lasă-te, puică, de mine, Că viu astăzi, ori viu mîine... Eu de tine m-oi lăsa Cînd mi-o suna scîndura. ȘEZ. I 291. Cînd să mă satur de tine, Lume, lume, soro lume? De tine m-oi sătura Cînd mi-o suna scîndura. TEODORESCU, P. P. 287. A-i suna cuiva doagele, se spune cînd un lucru e hodorogit, fig. cînd un om e sleit de puteri, aproape de moarte. Sună a dogit v. dogit. ◊ Tranz. Ea trecu la volan, Radu alături. Dădu drumul motorului... un timp merse atentă la trecătorii străzilor și la viragii, schimbînd vitezele, frînînd, sunînd clacsonul. C. PETRESCU, Î. II 96. ◊ Tranz. fact. Piciorul cel adevărat... ar fi cel mai suprem dar pe care l-aș face tatii, tatii care a îmbătrînit și-și sună lemnul piciorului prin casă. SAHIA, N. 23. Ascultă neclintită un ceas, două, parc-ar înțelege ce spune vîntul holdelor, ce grăiește murmurul apei, care dă d-a dura petricelele din matcă și le sună. DELAVRANCEA, S. 13. ♦ (Despre ceas) A anunța orele, a marca timpul (prin bătăi mecanice); a bate. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei ce mi-l asculta samă că se scursese a 12-a oară a nopții. EMINESCU, N. 37. ◊ (Poetic) Vecinic în noapte tristă, adîncă, Ascult a vremei pas necurmat, Dar de plăcere nici un ceas încă Pentru-al meu suflet nu au sunat! ALECSANDRI, P. I 151. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) ceasul (morții sau ceasul de veșnicie) = a-i sosi (cuiva) clipa morții. Mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria ca orice muritor. CARAGIALE, O. III 86. Un arnăut... intră și, scoțînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el... Negreșit că ceasul morții ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă... NEGRUZZI, S. I 21. ◊ Tranz. Un orologiu sună noaptea jumătate, La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ♦ (Despre ape) A susura, a murmura. Sub plopii rari – apele sună, Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Sus în brazii de pe dealuri Luna-n urmă ține strajă, Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea sunînd din valuri. EMINESCU, O. I 104. Din izvoare și din gîrle Apa sună somnoroasă. id. ib. 121. ♦ (Despre anumite obiecte sau materiale) A foșni. Înfiorat de taina singurătății grele, Străvechiul codru sună, foșnindu-și frunza rar... IOSIF, V. 63. Că de-i vremea rea sau bună, vîntu-mi bate, frunza-mi sună, Și de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. EMINESCU, O. I 123. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. id. ib. 117. ◊ Tranz. (Poetic) Își sună-n zare plopii argintul frunzei lor. EFTIMIU, C. 118. ♦ (Despre vînt) A șuiera, a vîjîi. Cînd și cînd acel vînt purta șuvoaie de ploi. Cînd stătea valul de ploaie, rămînea vîntul sunînd și fluierînd. SADOVEANU, M. C. 51. Și vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. ♦ A trosni. Trudnic se-ntinde Drumu-nainte, Putrede vreascuri sună sub pas. DEȘLIU, M. 30. ♦ Tranz. (Popular) A scutura cu zgomot frîul (pentru a chema calul). Sună frîul... și veni calul lui înșelat. ISPIRESCU, L. 166. 2. Intranz. (Despre glasuri, cuvinte, cîntece) A se face auzit, a răsuna. Tremurul frunzei stătu; un glas, hăulind, începu a suna; pe urmă iar porni a cînta frunza. SADOVEANU, O. VIII 51. Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. EMINESCU, O. I 142. ◊ (Poetic) Și prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înalță curcubeiele de noapte. EMINESCU, O. I 158. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) la (sau în) urechi (sau în auz) = a se face auzit de cineva, a răsuna în urechea cuiva. N-o mai caut... Ce să caut? E același cîntec vechi, Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi. EMINESCU, O. I 157. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? id. ib. 194. A nu-i suna (cuiva) bine la ureche = a nu-i plăcea cuiva vorbele pe care le aude. ◊ Tranz. fact. Nourii, sosind din cer și din prăpăstii, sunară și ei glas de cutremur. SADOVEANU, O. VIII 252. ♦ (Despre urechi) A țiui. Ghici care ureche îmi sună. ♦ A geme, a se tîngui. Petrea Nastase a venit peste două zile, cu zîmbetu-i sfios și cu vorbele-i pripite, sunînd de durere. SADOVEANU, O. V 558. ♦ Fig. A reveni în minte. Îi suna glasul de departe, din afund de timp. C. PETRESCU, A. R. 192. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună, El numără în gîndu-i și anii îi adună, Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună. EMINESCU, O. I 98. 3. Intranz. (Despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. Sună coasta; turma-ncet Peste cîmpuri face-și calea; Latră cîni de sună valea. COȘBUC, P. II 165. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. Codrul sună, clocotește De-un lung hohot pîn-în fund, Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot, ce-ngrozește. ALECSANDRI, P. I 12. 4. Intranz. (Despre persoane) A scoate sunete armonioase dintr-un instrument muzical; a cînta. Colo se sparge undă de undă alungată; Colo din frunză sună ai noștri călători; Colo privighetoarea suspină-namorată, De vînturi legănată pe patul ei de flori. BOLINTINEANU, O. 199. Cobuz, ciobanu-n Calafat, Suna voios din fluier, Iar noi jucam hora în sat, Rîzînd de-a boambei șuier. ALECSANDRI, O. 237. Apoi badea s-a-nturnat Și din bucium a sunat. TEODORESCU, P. P. 149. Merge el cîntînd, Din cobuz sunînd, Codrii dezmierdînd. ALECSANDRI, P. P. 62. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Cum se apropiară de curtea domnească, trîmbițele, fluierele și dobele începură a suna fără întrerupere. SADOVEANU, O. VII 155. Peste vîrfuri trece luna, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. Colo-n crîngul ce-nverzește Sună-un bucium de cireș. ALECSANDRI, P. A. 154. ◊ Tranz. (Complementul indică melodia executată) Cîte aleanuri nu-și potolea sunînd vro doină în frunză. MIRONESCU, S. A. 46. Ziceți lăutarilor să sune o horă, ca să jucăm cu toții la nunta Floricăi. ALECSANDRI, T. 686. 5. Intranz. A anunța, a vesti apropierea unei persoane sau a unui eveniment (prin sunete de clopot sau suflînd într-un instrument). Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie... după dînsele veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. Cînd se urcă noul domn p-acel scaun... oastea de afară slobozi puștile și sănețele cu chiote de bucurie și începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbițe și din surle. ODOBESCU, S. I 72. ◊ Impers. Mai era o jumătate de ceas pînă să sune de intrare prin clase. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. Ascultam pe craiul Ramses, și visam la ochi albaștri... Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Cînd suna, știam că Ramses trebuia să fi murit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Tranz. (Complementul indică scopul) Sunase sfîrșitul orei și brusca erupție a clopoțelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător. C. PETRESCU, S. 67. ♦ Tranz. A chema (pe cineva) prin semnale sonore. (Intranz.) Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mîni. NEGRUZZI, S. I. 53. ◊ Expr. (Familiar) A suna (pe cineva) la telefon = a chema (pe cineva) la telefon. Dumnealui vine întotdeauna după unu jumătate... L-au întrebat doi domni pînă acum. L-au sunat și la telefon. C. PETRESCU, C. V. 61. 6. Intranz. A fi formulat, exprimat; a glăsui. Prima legendă a cucului... sună precum urmează... MARIAN, O. I 2. Nimeni n-a știut ce însemnează povestea aceea, nici că despre ei sună. RETEGANUL, P. II 36. Întîia întrebare sună așa... ISPIRESCU, L. 176. ♦ A corespunde cu..., a sugera că..., a avea aerul de... În «Năpasta» societatea burgheză cu autoritățile ei nu apare întrupată pe scenă în anumite personaje; apare numai ca un ecou depărtat, și acest ecou sună a răutate și sălbătăcie. GHEREA, ST. CR. III 108. 7. Refl. impers. (Rar) A se zvoni. Se sună prin sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. DELAVRANCEA, S. 51. Cartea d-tale și gazetele le-am primit. Gazete, dacă mai ai, bine ar fi să-mi mai trimiți. Prin Daco-Romînia se sună de război. CARAGIALE, O. VII 110.

PROSTIE. Subst. Prostie, mărginire (fig.), nătăraie (înv. și reg.), nătîngie, neghiobie, nerozie, obtuzitate, obtuziune (rar); cretinism, idioțenie, idioție, imbecilitate, tîmpeală, tîmpenie. Prosteală, prostire; cretinizare, idiotizare, imbecilizare, îndobitocire, tîmpire. Absurditate, stupiditate, stupizenie (rar). Prost, prostuț (dim.), prostălău (augm.), prostan (înv.), prostănel (rar), prostănac, prostănău, prostolan (fam.), prostovan (fam. și pop.), bleot (reg.), bobleț (reg.), budală (turcism înv.), flaimoc (pop.), găgăuță, gog (reg.), gogoman (fam. și depr.), mangafa (fam.), mangafache (rar), mangosit (reg. și fam.), mototol, natantol (reg.), năprui (reg.), nătăfleț, nătărău, nătîng, nătîntoc (înv. și reg.), năuc (înv. și reg.), năvleg (reg.), neder (reg.), neghiob, nerod, netot, strolea, tont, tontălău (fam.), tontolete (pop.); cretin, idiot, imbecil, tîmp, tîmpit. Adj. Prost, prostuț (dim.), prostic (rar), prosticel, prostuleț, prostălău (augm.), prostănău, prostan (înv.), prostănel (rar), prostănac, prostolan (fam.), prostovan (pop. și fam.), bleot (reg.), bobletic (reg.), bobleț (reg.), idiot, imbecil, cretin, gogoman (fam. și depr.), limitat (fig.), mărginit (fig.), obtuz (fig.), redus, mangosit (reg. și fam.), mototol, natantol (reg.), năprui (reg.), nătăfleț, nătărău, nătîng, nătîntoc (înv. și reg.), năuc (înv. și reg.), năvleg (reg.), neghiob, nerod, netot, obtuz (fig.), pliurd (reg.), tanău (reg.), tembel, tîmp, tîmpit, tont, tontălău (fam.), tontolete (pop.), vlad (pop.); un prost și jumătate, prost fără pereche, prost de dă în gropi, prostul-proștilor, prost ca noaptea, prost de-a binelea, mare și prost, lovit (bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap), bătut (căzut) în cap, greu de cap, tare de cap, cap pătrat (sec, de lemn, de bostan, de dovleac, de fag), cap umplut cu tărîțe, cap de bou, puțin la minte, orb de minte, slab la (de) minte, deștept ca oaia, Tănase tot Tănase, sărac cu duhul. Prostit, imbecilizat, îndobitocit. Prostesc, prostatic (înv.), boacăn (fam.), neghiobesc, nerozesc (rar). Vb. A fi prost, a avea minte de cocă, a avea grăunțe (tărîțe) în cap, a fi din butuci (ca butucul), a avea igrasie la cap, a paște bobocii, a nu-l ajuta (pe cineva) capul (mintea), a fi tare de boacă, a avea apă la cap, a fi greu (tare) la (de) cap. A (se) prosti, a (se) năuci, a (se) cretiniza, a (se) idiotiza, a (se) imbeciliza, a (se) îndobitoci, a (se) tîmpi. Adv. Prostește, neghiobește, nerozește. V. ignoranță, nepricepere.

bagniță sf [At: COMAN, GL. / Pl: ~țe / E: ns cf baniță] (Reg; îe) A avea capul ~ A avea capul greu (ca o baniță) din cauza răcelii.

CĂPĂȚÂNOS, -OASĂ, căpățânoși, -oase, adj. 1. (Rar; adesea peior.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os.

BUTAC ~că (~ci, ~ce) pop. 1) și substantival (despre animale cornute) Care are coarne scurte și groase. 2) fig. fam. (despre persoane) Care vădește lipsă de inteligență; greu de cap; neghiob; netot; nătâng; nătărău; năuc; nerod; prost; tâmp; tont. /<ung. buta

GREU² grea (grei, grele) 1) (în opoziție cu ușor) Care cântărește mult; de greutate mare. * Artilerie grea artilerie înzestrată cu tunuri de mare calibru și de mare greutate. Industrie grea. v. INDUSTRIE. Categorie grea categorie de sportivi (luptători, boxeri, halterofili) cu cea mai mare greutate. Pas ~ pas hotărâtor. Cuvânt ~ cuvânt decisiv. Bani grei bani mulți. A avea mână grea, (a fi ~ la mână) a) a avea mână puternică; b) a face ceva fără îndemânare. 2) Care este încărcat (cu ceva). Livadă grea de rod. ◊ Nori grei nori întunecați, care aduc furtună. 3) (despre părți ale corpului) Care pare că apasă cu greutate, provocând o senzație neplăcută. A avea picioarele grele de oboseală. ◊ Somn ~ somn profund. A avea (sau a-i fi) inima grea a) a fi îndurerat; b) a se îngrijora. 4) pop. (despre femei) Care este gravidă; însărcinată. 5) (despre alimente) Care se asimilează îndelung și anevoios. 6) (despre miros) Care este neplăcut. 7) (despre aer) Care stă neîmprospătat de mult timp; stătut; închis. 8) (despre sentimente, suferințe etc.) Care este dificil de suportat; care apasă; apăsător. * Atmosferă grea a) atmosferă înăbușitoare (care prevestește ploaie); b) atmosferă, stare de spirit apăsătoare, datorită grijilor, neînțelegerilor. 9) Care cere mari eforturi; dificil. Însărcinare grea. Problemă grea. ◊ A fi ~ de (sau la) cap v. CAP. Viață grea viață plină de lipsuri. 10) (despre boli, răni etc.) Care prezintă un pericol; periculos. 11) Care se caracterizează printr-un moment de criză; critic. Situație grea. Vremuri grele. ◊ Iarnă grea iarnă lungă și geroasă. 12) (despre insulte, pedepse etc.) Care poate avea consecințe serioase. /<lat. grevis

OPAC ~că (~ci, ~ce) (despre corpuri) 1) Care împiedică trecerea luminii; lipsit de transparență; intransparent; mat. 2) Care se opune trecerii radiațiilor; impenetrabil de radiații. 3) Care este lipsit de strălucire; fără strălucire; mat. 4) fig. Care denotă lipsă de pricepere intelectuală; lipsit de pătrundere; greu de cap; obtuz. /<fr. opaque, lat. opacus

năuc (năucă), adj. – Zăpăcit, bezmetic, greu de cap. Sl. neukŭ „neștiutor”, din učiti „a învăța” (Cihac, II, 214; Tiktin; Conev 99), cf. sb., cr., slov. neuk, pol. nieuk și ucenic. – Der. năuci, vb. (a zăpăci; a înnebuni) din năuc, dar poate cu o interpretare glumeață a sl. naučiti „a învăța, a studia”; năuceală, s. f. (zăpăceală); năucie, s. f. (zăpăceală); năucește, adv. (prostește).

greu de cap expr. slab dotat intelectual; prost, nerod; care înțelege greu un lucru.

BRONTOZÁUR (< fr. {i}; {s} gr. bronte „tunet” + saura „șopîrlă”) s. m. Reptilă mezozoică din ordinul dinozaurienilor, cu corpul mare (25-30 m), greu (3,5 t), capul foarte mic, coada foarte lungă și membrele anterioare mai scurte decît cele posterioare. Fosilă caracteristică pentru Jurasicul superior și Cretacicul inferior din America de Nord (Brontosaurus).

CĂPĂȚÎNOS, -OASĂ, căpățînoși, -oase, adj. 1. (Rar., adesea peior.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățînat; greu de cap. – Din căpățînă + suf. -os.

CĂPĂȚÂNOS, -OASĂ, căpățănoși, -oase, adj. 1. (Fam.) Cu capul mare. 2. Fig. Încăpățânat; greu de cap. – Căpățână + suf. -os.

ARARE adv. Arar. Arare, cîte-o pasăre de noapte fîlfîia greu peste capul lui Cocoran, dînd un țipăt scurt. CAMILAR, TEM. 146. Vin zgomote din sat, arare. O frîntură de cîntec a pornit undeva, departe, apoi a contenit. SADOVEANU, O. V 692. Tu cîntai, și-n depărtare Eu priveam rîzînd pe lunci: Eu m-am cumințit de-atunci, Rîd așa de-arare! COȘBUC, P. I 260.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

BOCCIU, -IE, boccii, adj. (Regional, despre oameni) Care are trăsături grosolane, butucănoase, urîte. Flăcăul... s-a însurat cu alta, cu una boccie, cu avere. STANCU, D. 47. ♦ (Substantivat) Bădăran; om greu de cap, prost. Nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, O. II 76.

GROS⁵, GROASĂ, groși, groase, adj. (În opoziție cu subțire) I. 1. (Despre corpuri de formă cilindrică) Mare în circumferință sau în diametru. Biserica... e așezată pe un tăpșan între arbori seculari, groși de nu poți să-i cuprinzi nici pe jumătate în brațe. STANCU, U.R.S.S. 166. Strîmbă-Lemne... lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile. NEGRUZZI, S. I 245. Crește mîndru grîuleț, La pai gros, la spic măreț. HODOȘ, P. P. 45. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Degete groase. Picioare groase. ▭ Era, măre, acest Silen, gras și gros ca un butoi, adecă, cum i-am zice noi astăzi, dop de saca. ISPIRESCU, U. 104. Omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. Se însură cu jupîneasa Mărica, minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. (Rar) (A fi) gros de (sau la) cap = (a fi) greu de cap, v. greu. Unii se feresc De oameni cu minte Și sînt bucuroși De cei la cap cam groși. DONICI, la TDRG. ♦ (Popular; despre femei) Gravidă, însărcinată, grea. La cîtăva vreme, purcede fata groasă. ȘEZ. IX 17. 2. (Despre volumul unui corp) Cu dimensiunile laterale mai mari decît cele obișnuite; mare în volum (în sens lateral), voluminos. Zid gros. Carte groasă. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Cu punga groasă sau gros la pungă = avut, bogat. ♦ (Despre litere) Cu trăsături mai late decît cele obișnuite. V. gras. Zaharia Duhu deschise o gazetă și citi un titlu cu litere groase. C. PETRESCU, A. 320. ◊ (Adverbial, pe lîngă «a scrie») Penița aceasta scrie prea gros. 3. (Despre materii așezate în straturi sau care se așază ca un strat peste ceva, ori despre corpuri cu suprafață întinsă, în formă de foaie, ca hîrtia, frunzele etc.) Cu dimensiune mare de la suprafață pînă la bază sau între cele două fețe paralele. Strat gros de pămînt. Scîndură groasă. ▭ Ori pe ce se oprea suflarea [lui Gerilă]... se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Gros la (sau de) obraz = lipsit de bun-simț, bădăran. Îmi pare rău că ești gros de obraz! CREANGĂ, A. 106. Gros la piele sau cu pielea groasă = nesimțitor. Gros la (sau în) ceafă sau cu ceafa groasă = bogat; (mai rar) bădăran. Unu-i agă și cellalt spătar... groși în ceafă și morocănoși. ALECSANDRI, T. I 133. Din viață liniștită boierii groși la ceafă Trăgeau la fire de-aur nevrînd a ști de leafă. BOLINTINEANU, O. 146. A fi gluma (cam) groasă = a se îngroșa gluma, v. îngroșa. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a dezlega și punga. NEGRUZZI, S. I 342. ♦ (Despre materii textile) Țesut din fire groase (I 1). Dănilă leagă strîns, c-un ștergari gros, de cîlți, ochii și urechile dracului. CREANGĂ, P. 55. Femeile lor au cîte o cămașă groasă de pînză albastră și o maramă iarăși de pînză pe cap. BOLINTINEANU, O. 300. 4. (Despre materii lichide sau gazoase) Care curge sau se împrăștie greu, care are fluiditate scăzută; condensat, dens. Nori groși. Ulei gros. ▭ Calul era numai spumă... și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Lapte gros v. lapte. ◊ (Adverbial) Mierea curge gros. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbră etc.) Mare, adînc, compact. Mîndro, mîndrulița mea... De frumoasă, ești frumoasă, Dar alegi umbra de groasă Unde-i iarba mai frumoasă, Că de soare te ferești De teamă că prea negrești. HODOȘ, P. P. 180. II. Fig. 1. (Despre glas) Adînc, grav. Se deschise o ușă și s-auzi un glas gros. SADOVEANU, B. 37. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos. CREANGĂ, P. 22. ◊ (Adverbial) Oamenii tăcură, dar se plecară ușor înainte. Unul zise gros: Ce vești?... Vești ne trebuie nouă? Dreptate ne trebuie. DUMITRIU, B. F. 19. Mînecuță cel mic dădu drumul unui rîs ascuțit. Rîdeau și ceilalți, gros. SADOVEANU, P. M. 25. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea, Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. 2. (Învechit, despre oameni) Incult, bădăran, necioplit. Auzisem că voi, poeți, scriitori vestiți, Îndată ce ați murit, vă faceți cam neciopliți, Cam groși, necivilizați. ALEXANDRESCU, M. 237.

CĂPĂȚÎNOS, -OASĂ, căpățînoși, -oase, adj. 1. (Rar, de obicei peiorativ) Cu capul mare. A venit cu Vasilica, Frumușica, căpățînoasa. TEODORESCU, P. P. 124. ◊ Fig. Dincoace muntele, namilă naltă, Căpățînoasă, cu creasta de cremene. DEȘLIU, G. 26. 2. Fig. Încăpățînat, greu de cap. De ce ești căpățînos și nu vrei să înțelegi? CARAGIALE, O. I 377. – Variantă: căpăținos, -oasă (SADOVEANU, P. M. 200) adj.

REPEZI, reped, vb. IV. 1. Refl. A porni în grabă, a se duce repede, a se grăbi (spre...); a da fuga. Otilia... se repezi ca vîntul pe o ușă. CĂLINESCU, E. O. I 27. C-o bucurie copilărească se repezi afară ca să-și încînte ochii. BART, E. 308. Toți se reped la geamuri să le închidă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. (Cu pronunțare regională) Ce-mi pasă, zise el, răpezindu-se să vadă unde-i. EMINESCU, N. 9. ◊ Fig. Faptul zilei în slavă se repede! EMINESCU, O. I 89. ◊ Tranz. fact. Bine vorba nu sfîrșea, Bidiviu-și repezea Șapte ziduri că sărea Porțile că descuia. TEODORESCU, P. P. 654. ♦ A se duce (pînă undeva) în grabă (și pentru scurt timp); a da o fugă. Eminescu se repezise cu puțin înainte la Botoșani, pentru vreo cinci zile. CĂLINESCU, E. 251. Pînă la Malu nu era mai mare depărtare decît doi kilometri. Se puteau repezi acasă și în cursul zilei. SADOVEANU, M. C. 184. S-a repezit în iatac, să-și schimbe un cîrlionț de păr așa cum îl purta acum Ilenuța adus după ureche. C. PETRESCU, A. 455. Cînd te hotărăști a te repezi pe aici? CARAGIALE, O. VII 110. ♦ Tranz. A trimite pe cineva în grabă pînă undeva. Zici tu că să repezi, pe Traian cu scrisoare și eu să-i dau răspuns. SADOVEANU, P. M. 62. 2. Refl. A se năpusti, a se arunca. Constantin se repezi ca vulturul pe pradă. GALACTION, O. I 150. Se repede și îi taie capul pe carele îl duce la Basta. ISPIRESCU, M. V. 58. Ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168. ◊ Tranz. fact. (Cu pronunțare regională) Se pornea călare pe falnicu-i armăsar, ca să vîneze... cerbul și mistrețul de prin codri sau ca să doboare, pe sub nouri, cocorii răpezind asupră-le agerii săi șoimi. ODOBESCU, S. III 54. 3. Tranz. A trînti, a izbi. Cînd Pîrvu se arătă în prag, repezind ușa de părete... îl măsură c-o privire dojenitoare și scîrbită. VLAHUȚĂ, N. 127. ♦ A da, a aplica cu violență o lovitură, un pumn, o palmă etc. Înainte de a o sprijini să se scoale, îi repede un bot de cizmă în coaste. STANCU, D. 157. ♦ A arunca, a azvîrli. Am repezit ciutura grea spre capul ei. STANCU, D. 31. ◊ Fig. Din lumina focului de la șopron, maică-sa o urmărea cu ochii în tăcere. Nu-i repezi nici o vorbă aspră. SADOVEANU, O. VIII 215. Din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaștri ca ceriul, ce repezeau fulgere lungi. EMINESCU, N. 27. 4. Tranz. Fig. A se răsti (la cineva), a-i vorbi aspru; a brusca (pe cineva). – Prez. ind. și: repez.

TEMBEL, -Ă, tembeli, -e, adj. Nepăsător, indiferent, indolent, lăsător. Constantin, tembel și fără darul stăruinții, din chiar croiala lui, n-a putut să rămînă la mașini și a trecut la bucătărie. GALACTION, O. I 117. Un elev leneș, tembel și greu de cap. VLAHUȚĂ, O. A. 447. Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toți ceilalți fii de împărați, fiindcă cei mai mulți erau năzuroși, tembeli și deșucheați. ISPIRESCU, L. 22.

TREABĂ, treburi și trebi, s. f. 1. Îndeletnicire, ocupație, activitate. Dionis era greu de cap și nu se pricepea la trebile moșiei. GALACTION, O. I 85. Și-a luat o țigancă să-i caute de trebile casei. RETEGANUL, P. II 22. L-au lăsat măr și s-a dus fiecare la treaba sa. CARAGIALE, O. I 378. De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. A avea treabă sau (rar) a fi în treabă = a fi ocupat. Nu stau mult, Irino... mă grăbesc: am treabă. BUJOR, S. 58. Eu n-o vedeam pe dînsa, căci eram în treabă. CREANGĂ, A. 66. A-și căuta (sau a-și vedea) de treabă = a) a lucra conștiincios, cu sîrguință; b) a se ocupa numai de lucrul său; a nu se amesteca în lucrul altora. Iată banii, mulțumește, du-te, caută-ți de treabă. HASDEU, R. V. 15. Să ne vedem de treabă și să urmăm a culege, chiar și din vînătorie, cugetări serioase. ODOBESCU, S. III 49. Mai bine să-mi caut de treabă. ALECSANDRI, T. 1219. A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. Moșneagul însă mereu se află în treabă, deși n-are nimic de făcut, se codește și nu pleacă pînă nu închidem oficiul. PĂUN-PINCIO, P. 97. 2. Muncă, lucru. Apoi las'să vă vedem la treabă, că de gură știu că sînteți buni, făcu Petre. REBREANU, R. II 221. Ionel avea acum numai 12 ani și făcea și el treabă în satu lui. BUJOR, S. 71. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. ◊ (Poetic) N-a fost decît un val. Dar valul ista, uite, dă la iveală toată treaba valurilor ce-au trecut mai înainte. GALAN, Z. R. 355. ◊ Expr. A fi treabă să... = a fi mult de lucru să... Pînă să-i scoată de acolo, a fost treabă. GALACTION, O. I 293. (Învechit) A avea de treabă = a avea de lucru, v. lucru (II). Tu, de socoți că ai de treabă acolo, stăi și drege și lucrează cum te pricepi. GHICA, A. 572. A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru. Mefistofeles se pune pe treabă și cată să facă plăcută lui Faust viața pămîntească. IONESCU-RION, C. 72. A se da la treabă = a fi dispus să se apuce de muncă. Nu mi-ar fi ciudă cînd n-aș vrea să mă dau la treabă. CREANGĂ, P. 200. A se lua cu treaba = a uita necazurile, preocupările, interesele, fiind preocupat sau absorbit de muncă. A doua zi s-a luat cu treaba, iar a treia zi a uitat de tot. POPA, V. 52. A-și prinde treabă v. prinde (V 1). 3. (Mai ales la pl.) Chestiune, problemă, interes, afacere (1). Boierul... îl ia în slujba sa, desigur pentru oarecari treburi cancelărești. CĂLINESCU, E. 12. Să cătăm odihnă, Ca de treburile țării, mîine, să vedem în tihnă. DAVILA, V. V. 161. Toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 140. ◊ Expr. A avea treabă cu cineva (sau undeva) = a avea de rezolvat anumite interese cu cineva (sau undeva). Dumneata ai vreo treabă la Călugăreni? SADOVEANU, B. 97. Domnu David își aduse aminte că avea treabă la un negustor. id. ib. 113. Cine treabă are? = cui ce-i pasă? De mi-i da o sărutare Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie – Ș-apoi cine treabă are! EMINESCU, O. I 55. Ce treabă am (ai etc.) cu...? = ce mă (te etc.) interesează? ce mă (te etc.) privește? Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sînt bolnav? nu mă privește pe mine. CARAGIALE, O. I 67. A (nu) fi treaba cuiva = a (nu)-l privi pe cineva ceva. Asta-i treaba mea, cucoane. CREANGĂ, P. 156. În sfîrșit, îi treaba d-tale. Eu mă duc... dar nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. ALECSANDRI, T. I 134. Aceea nu e treaba d-tale, îmi răspunse cu un zîmbet. NEGRUZZI, S. I 9. A-și face treaba = a-și face interesele, v. interes (1). Frunză verde de negară! Vodă doarme în cămară, Iar boierii tot furînd își fac trebile pe rînd. HASDEU, R. V. 23. (Rar) A face pe treabă = a face pe placul sau după interesul cuiva. Crede și d-ta, mătușă, că de-i face pe treabă, n-are să-ți fie degeaba. CREANGĂ, P. 172. ♦ (Învechit) Interese de stat; chestiuni publice; minister. D-acolo trebuie să veniți în Valahia mare cu Negri, ca să-l puneți în capul trebilor. BĂLCESCU, la GHICA, A. 364. ◊ (În organizarea de astăzi a țării) Direcția generală a treburilor Consiliului de Miniștri = organ de pregătire și de executare a hotărîrilor Consiliului de Miniștri. 4. Faptă, ispravă. Începe a tăia copacul, să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac. CREANGĂ, P. 46. ◊ Loc. adj. De treabă = (despre persoane) cumsecade, bun, cinstit; de ispravă. Aprodul cel bătrîn și de treabă o observa în tăcere. SADOVEANU, B. 80. Bucuria lui c-a găsit doi oameni de treabă, cu care să mai schimbe-o vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 475. Am o babă Hăt de treabă (Ușa). GOROVEI, C. 386. (Popular) Cu treabă = cu rost, cu socoteală. Pentr-un pic de gurișoară, Pentr-o țîră și cu treabă Nici chiar popa nu te-ntreabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ◊ Expr. Mare treabă! = mare lucru, v. lucru (III 2). Mare treabă! Nu cumva să-ți zic «jupîne»? HASDEU, R. V. 144. (Învechit) De ce treabă? = de ce? din ce cauză? pentru ce? Da de ce treabă, soro dragă? ALECSANDRI, T. 417. 5. Nărav, obicei, deprindere. Purcelul... mergea în urma lui, grohăind și mușluind pe jos, cum e treaba porcului. CREANGĂ, P. 82. 6. Împrejurare, situație. Cară-te... cît e treaba cu cinste. ALECSANDRI, T. 497. ◊ Expr. A fi treaba așa (sau astfel) = a fi lucrurile așa cum sînt, a se prezenta în felul cum se văd. Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? CREANGĂ, P. 315. Dacă-i astfel treaba.. apoi cine-a face un pas spre mine, îl trimet să vadă pe bunică-sa. ALECSANDRI, T. I 98. Acum, dacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Se vede treaba că... = se vede că... se pare că..., probabil. Măi băiete, se vede treaba că șase luni de zile a fost poruncă să ieși și tu tot fată și în urmă s-a schimbat porunca și ai ieșit ce-ai ieșit. GALACTION, O. I 301. Se vede treaba că ți-ai ieșit din minte. GORJAN, H. IV 20. 7. (Învechit) Folos, profit. De ce treabă e așa viață? ȚICHINDEAL, F. 165. ◊ Expr. A nu fi de nici o treabă sau a nu fi nici de-o treabă = a fi cu totul inutil, nefolositor.

huzdup, interj. – Cuvânt care imită căderea rapidă a unui corp greu: „De cap țup, / De cur huzdup, / De mnijloc pițârig” (furca) (Papahagi, 1925: 300). – Onomatopee (DER, DEX, MDA).

ÎNCĂPĂȚÎNARE. Subst. Încăpățînare, obstinație (livr.), îndărătnicie, cerbicie, cerbice (fig.), nătîngie, idee fixă, inflexibilitate (fig.), recalcitranță. Stăruință, perseverență, insistență, îndîrjire, înverșunare, cramponare, ambiție, nărăvie (rar). Împotrivire, împotriveală, opoziție, opunere, rezistență. Încăpățînat, îndărătnic, nătîng, capsoman (peior.), catîr (fig.), măgar (fig.); ambițios. Adj. Încăpățînat, obstinat (livr.), îndărătnic, încîinat (rar), nătîng, nătîngit (rar), inflexibil (fig.), recalcitrant, căpățînos (fig.), căpos (fam.), greu de cap, nărăvit (rar), nărăvaș; stăruitor, perseverent, insistent, îndîrjit, înverșunat, ambițios; împotrivitor. Vb. A se încăpățîna, a se obstina (livr.), a se îndărătnici, a se încîina (rar), a se nătîngi, a fi încăpățînat, a fi îndărătnic, a fi tare (vîrtos) la (în, de) cerbice, a se înverșuna, a se ambiționa, a ține morțiș, a o ține pe a lui, a se întărîta, a o ține drug (înainte), a da înainte, a-și băga ceva în cap, a intra la ambiție. A stărui, a persevera, a insista, a se ține de ceva cu dinții, a se crampona (de ceva) (fig.). A se împotrivi, a sta (a fi, a se pune) împotrivă, a se opune. A ambiționa, a pune pe cineva la ambiție. Adv. Cu încăpățînare, cu îndărătnicie, cu înverșunare. Nici în ruptul capului, pentru nimic în lume, morțiș. De-al dracului. V. fermitate, împotrivire, opoziție.

căpățânos, ~oasă [At: CANTEMIR, IST. 30 / Pl: ~oși, ~oase / E: căpățână + -os] 1 a (Rar; adesea prt) Cu capul mare. 2 a Încăpățânat. 3 a Greu de cap. 4 a Mintos. 5 smf (Bot) Tătarnică (Echinops commutatus). 6 sfp (Bot) Rostogol (Echinops sphaerocephalus).

curcan sm [At: GHEORGACHI, ap. LET. III, 306/6 / V: cor~ / Pl: ~i / E: curcă + -an] 1 Pasăre domestică mare, originară din America, cu coada lată care se desfășoară în formă de evantai (Meleagris gallopavo). 2 (Prc) Masculul curcii (1). 3 (Îe) A se umfla în pene ca un ~ A-și da aere Si: a se îngâmfa. 4 (Dep) Polițist. 5 (Fig) Dorobanț. 6 (Fig) Om (foarte) bătrân. 7 (Irn) Om greu de cap.

bulumac s.m. Stîlp gros de susținere sau grindă de lemn care se întrebuințează la case, la porți, la spaliere de vii etc. ♦ Ext. (adj.; despre oameni) Greu de cap. Nu înțelege nimic, este cam bulumac. • pl. -ci. și bulamac, palimac s.m. /etimol. nec.

CAM adv. 1 Arată o aproximațiune, aproape, pe la: ~ spre miezul nopții; ~ spre seară ¶ 2 Puțintel: e ~ bolnav; ~ așa; ~ acru; cum văd, ești ~ greu de cap CRG. ¶ 3 Întru cîtva, oareși-cum: nunta se făcu ~ pe ascuns ISP. ¶ 4 ~ mai, mai ales în loc. a se ~ mai duce, a pleca pe-aci încolo, a porni la drum de-a binelea, departe, fără gînd de întoarcere: au încălecat ... pe calul său și s’au ~ mai dus sburînd SB. [camai].

CĂPĂȚÎNOS adj. 1 Cu căpățînă, cu cap mare: nu în chipul arătos, nici în dobitocul ~, crierii cel mulți sălășluesc CANT. ¶ 2 Fig. familiar Greu de cap, prost: de ce ești ~ și nu vrei să înțelegi? CAR..

huzdúp, interj. Cuvânt care imită căderea rapidă a unui corp greu: „De cap țup, / De cur huzdup, / De mnijloc pițârig” (Papahagi, 1925: 300). – Onomatopee (DER, DEX, MDA).

DĂSCĂLI (-ălesc) vb. tr. A da povețe, a povățui, a învăța pe cineva ca un dascăl, cum și ce fel să facă sau să vorbească; a dojeni; a mustra: îl dăscălește de-l învăță să facă vre-o răutate (PRV.-LP.); de cînd îi tot dăscălesc eu? geaba, sunt grei de cap (CAR.).

FURCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Furcărie. 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.

FURCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagmele) Furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea. Furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el. Furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna. Furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul. Furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Șezătoare la care se toarce cu furca (3). 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.

BĂTUT², -Ă, bătuți, -te, adj. 1. (Despre ființe) Care este sau a fost lovit (mai ales pentru a fi pedepsit). 4). ◊ Expr. Bătut în (sau la) cap = care pricepe greu; prost. V. lovit cu leuca. [Omul prost] e bătut la cap Tocma ca un țap. PANN, P. V. I 10. ◊ (Substantivat) Rîd bătuții de ieri, Sloboziți din dureri, Rîd oamenii muncii. DEȘLIU, G. 38. 2. (În expr.) Bani bătuți = bani gata, bani gheață. Niculaie Dudescu... nu era în stare să găsească nici o mie de lei bani bătuți. GHICA, S. 497. 3. (Despre flori sau despre unele plante) Cu mai multe rînduri de petale sau de frunze, așezate strîns, îndesat; învoit. Trandafir bătut. Varză bătută. ▭ Fata adunase viorelele cele mai bătute. VISSARION, B. 166. 4. (Despre o cale, un drum etc.) Pe care s-a umblat mult; călcat, bătătorit. Treceți colina de colo, vă duc eu pe drumuri bătute. COȘBUC, AE. 122. Șoseaua dreaptă, bătută ca în palmă, taie întinsa cîmpie ce se desfășoară înaintea noastră. VLAHUȚĂ, O. A. 412. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. 5. (În expr.) Lapte bătut = lapte cu gust acrișor, ușor fermentat, făcut din lapte dulce pus la prins. corectat(ă)

FURCĂ, furci, s. f. 1. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. Voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. Caierul de burungic din furcă. NEGRUZZI, S. I. 107. ◊ (Poetic) Toamna, mîndră țesătoare, Pune furca-n brîul ei. ALECSANDRI, P. A. 156. ♦ Furcărie. Se ferea... d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă. ISPIRESCU, L. 51. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa rău. A aflat acest amor tainic și s-a certat cu dînsa furcă. FILIMON, C. 84. A da (cuiva) de furcă = a da (cuiva) mult de lucru, a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de lucru, de luptat cu cineva (sau cu ceva). Avusese atîta de furcă cu blestematul de motor. DUMITRIU, V. L. 129. Cu d-l Disescu... am avut de furcă anul trecut. GALACTION, O. I 25. Tu ai vrut să ai cu noi de furcă, Și dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă! COȘBUC, P. II 284. (Popular) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere. 2. Unealtă agricolă formată dintr-o coadă de lemn, terminată cu doi sau trei dinți încovoiați, de lemn (servind la strînsul fînului, la clăditul șirelor etc.) sau de oțel (servind și la strîngerea gunoiului, a bălegarului etc.). Bătrînul întoarse furca cu coarnele în pămînt. SADOVEANU, M. C. 87. În ușa grajdului, alături, stătea Ichim cu furca de fier în mînă. REBREANU, R. II 210. Și de cîte ori lua cîte un snop în furcă și-l simțea că e greu, inima îi rîdea de bucurie. SLAVICI, O. I 238. ◊ Fig. [Șarpele] a ațintit pe copil și și-a fulgerat spre el furca limbii. SADOVEANU, D. P. 91. ◊ Expr. Parc-ar fi pus cu furca, se zice despre lucruri aflate în dezordine. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. ♦ Cantitate de fîn cît se poate lua într-o furcă. Se ducea să coboare din pod o furcă de fîn pentru cai. SLAVICI, O. I 252. 3. Nume dat la diferite unelte, lucruri etc. asemănătoare cu o furcă: a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Ștefan Turcu lăsă receptorul în furcă. MIHALE, O. 78; b) furca pieptului extremitatea inferioară a sternului cu cele două cartilagii costale fixate de el. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului. BART, E. 213. Pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului, La încinsul brîului. ALECSANDRI, P. P. 73; c) furca gîtului = extremitatea superioară a sternului cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau a fîntînii) = stîlpul pe care se sprijină cumpăna. A crăpat furca fîntînii. STANCU, D. 96. Și furcile de la fîntîni Stau veșnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, O. 72; e) furca scrînciobului = stîlpul orizontal de care este fixat scrînciobul; f) furca drumului = răspîntie. ♦ (Învechit) Spînzurătoare în formă de furcă (2) cu doi dinți. Cu moarte să se omoare. În furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 4. Fiecare din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești. Am stat jos, lîngă furca tîrlei. GALACTION, O. I 64.

furcă sf [At: PRAV. MOLD. 18 / Pl: ~rci, (Trs) ~uri / E: ml furca] 1 Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. Cf ciolpan, furcoi, furceriu, țăpoi, țunchinar, vărfar. 2 (Îe) Parc-ar fi puse (sau adunate) cu ~ Se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. 3-4 (Într-un joc de copii; îe) A umbla sau a sta ~ca A umbla sau a sta în mâini, cu picioarele ridicate. 5 (Îe) A fi aruncat din ~ A sta în dezordine. 6 (Reg; îe) A lua pe cineva cu ~ca lungă A lua pe cineva din scurt Si: a certa. 7 Cantitate de fân care se poate lua într-o furcă (1). 8 Întoarcere a fânului sau a grânelor cu furca (1). 9 (Îe) A avea de ~ cu cineva (sau cu ceva) A avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva). 10 (Îae) A avea dificultăți în rezolvarea unei probleme. 11 (Îe) A da (cuiva) de ~ A face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. 12 (Teh; îs) ~ca mașinii Unealtă sau organ de mașină sau extremitate a unui organ de mașină, constituită dintr-o bară care se ramifică, o dată sau de mai multe ori, în brațe simetrice sau asimetrice. 13 (Atm; îs) ~ca pieptului Extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el Si: furculița (4) pieptului, lingura pieptului, lingurea. 14 (Atm; îs) ~ca gâtului Extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el. 15 (Îs) ~ca puțului (sau fântânii) Stâlpul de care se sprijină cumpăna. 16 (Îs) -ca scrânciobului Stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul. 17 (Îs) -ca drumului Răspântie. 18 (Îs) -ca telefonului Parte a aparatului de telefon pe care stă receptorul. 19 (Îs) ~ de ridicat cablul Prăjină lungă pentru instalarea cablurilor. 20 Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. 21 (Mtp; îs) ~rcile pământului Cele șase furci pe care se sprijină pământul, în credințele populare. 22 (Înv; lpl) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 23 Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. 24 (Îs) ~ca dreaptă Furca (23) în care se pune caierul de lână, fuior, câlți etc. 25 (Îs) ~ca întoarsă Furca (23) în care se pun mici mosoare de borangic, pentru a-l răsuci. 26 (Pop) Tors cu furca (23) (la șezători). 27 Furcărie. 28 (Pop; îs) Vorbe de ~ Vorbe de clacă Si: flecăreală. 29 (Pop; îe) A nu avea de ~ A fi extrem de sărac. 30 (Pop; îe) A ține ~ (la ceva) A ține morțiș (la ceva). 31 (Pop; îe) A se ține ~ (cu cineva) A se certa continuu cu cineva. 32 (Pop; îe) A se certa ~ A se certa foarte tare. 33 (Îae) A se certa mereu. 34 (Pop; îe) A avea stupit la ~ A vorbi mult și cu plăcere. 35 (Îae) A avea chef de vorbă. 36 (Pop) Brațele războiului de țesut. 37 (Pop; îs; mpl) -rcă de urzit Fiecare dintre vergelele de lemn care susțin urzeala la războiul de țesut Si: (reg) furculiță (7). 38 Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 39 (Reg) Piscul carului Si: furcea (5). 40 (Reg) Parte a morii nedefinită îndeaproape. 41 (Pes) Suport în formă de cruce pentru sprijinirea undițelor. 42 (Muz) Mică pedală sau manivelă adaptată harpei sau altui instrument pentru a ridica cu jumătate de ton sunetele coardelor. 43 (Reg) Semn la urechile oilor.

mocăi (mocăiesc, mocăit), vb. – 1. A da din cap. – 2. A munci din greu. – 3. A lucra încet și fără spor. – Var. mogăi. Creație expresivă, pornind de la rădăcina moc-, cf. moacă. – Der. mocoși, vb. (a se speti; a munci fără spor), cu suf. expresiv -și (după Tiktin, legat de sl. mąka, cf. muncă; după Bogrea, Dacor., IV, 834, din rut. Makoša „zeița odihnei”); morcoși, vb. (Trans., a pune buceaua la butucul roții), cu r epentetic; morcoașe, s. f. (Trans., bucea); morcoti, vb. (înv., a bolborosi), cf. Iordan, BF, 194 (după Tiktin, din pol. markotač; după Candrea, din rut. morkotati; după Scriban, din rut. morkotiti); mogoroji (var. mogorogi), vb. (a căra; a bolborosi, a mormăi), pe care Cihac, II, 516 îl pune în legătură cu mag. mocorogni „a se bîlbîi” și Scriban cu mag. megmorogni „a grohăi”; mogorog, s. m. (Mold., persoană nemulțumită); morocăni, vb. (a bombăni, a dojeni), pe care Cihac, II, 516 îl lega de mag. morgolodni, Tiktin cu sl. mrŭknąti „a întuneca” și Scriban cu mag. morogni; morocăneală, s. f. (bombănit); morocănos, adj. (nemulțumit; ursuz, posac); modoși, vb. (Banat, a lenevi).

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gît. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire. (Pînă) peste cap = prea mult. Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață. Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trînti (pe cineva) la pămînt; fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A i se urca (cuiva) la cap = a) a deveni îngîmfat, îndrăzneț, obraznic; b) a fi amețit de băutură. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întîmplă. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz. A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins. Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins. Pe după cap = pe după gît, la ceafă. Bătut (sau căzut) în cap = tîmpit, prost. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creîndu-i neplăceri). A sta (sau a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lîngă cineva. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se lua cu mîinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde); p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit. 2. Căpătîi; căpătîiul patului. 3. Individ, ins, om. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La pl.) Capital. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU). 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva ceva) în cap = a face pe cineva să creadă ceva. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe; a ține minte. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpîni mereu (același gînd). A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe. A-l duce (sau a-i sta) capul la... = a-i trece prin minte, a se gîndi la... A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = a se gîndi intens (spre a soluționa o problemă). A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. (Astăzi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva. O dată cu capul = cu nici un preț. În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor¹; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. 1. Vîrf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfîrșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (Reg.) Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stînd în pat, stînd așezat, șezînd. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămînă, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămîni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rîndului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfîrși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Pînă la un cap de ață = tot. – Lat. caput.

BOGAT, -Ă, bogați, -te, adj. 1. (Despre indivizi izolați) Care are avere mare, bani mulți sau bunuri numeroase, care a acumulat bogății. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. ◊ Expr. A fi putred de bogat v. putred. Fig. ◊ (Substantivat) Îi place bogatului să-și desfășure comorile. SLAVICI, O. II 192. Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani! BOLLIAC, O. 69. ◊ (Despre colectivități organizate) Care dispune din abundență de bunuri materiale. Care dintre voi se simte destoinic a împărați peste o țară așa de mare și bogată... CREANGĂ, P. 184. 2. (Despre lucruri concrete și despre noțiuni abstracte) Care se află în cantitate mare, îmbelșugat, mult, numeros; care cuprinde sau conține ceva (exprimat sau subînțeles) în cantitate mare. Păr bogat. ▭ Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ Fig. Peste tot scaldă un soare dogoritor și bogat. SAHIA, N. 17. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» și arătînd natura avuției) Iarna era bogată în zăpadă și troiene. SADOVEANU, M. C. 114. ◊ (Adverbial) Două jilțuri din școala lu Palladio, adică linii simple cu nuri bogat sculptate. CAMIL PETRESCU, T. II 173. ♦ (Despre flori) Cu petale multe și dese; bătut, învoit. Mari roze bogate și grele Abia mai pot capul să-și țină. MACEDONSKI, O. I 193. ♦ Variat. Floră bogată. ♦ (Despre un veșmînt) Cu multe falduri, croit din plin; larg. Își luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc și bogată în poalele lungi, trecute de genunchi. MIHALE, O. 501. 3. (Despre lucruri) De mare preț; scump, luxos. Își alese... hainele cele mai mîndre și mai bogate. ISPIRESCU, L. 13. Ghirai, hanul cel bătrîn, Cu hamger bogat la sîn. ALECSANDRI, P. F. 77. ♦ Strălucitor, frumos, măreț, fastuos. Se bucură cu toții în sala cea bogată. MACEDONSKI, O. I 258.

GOL³, GOALĂ, goi, goale. adj. I. 1. (În opoziție cu îmbrăcat) Fără îmbrăcăminte; dezbrăcat, despuiat, nud. Bătrînul își înfășură din nou gulerul hainei învechite pe gîtul gol. C. PETRESCU, A. 333. Niște hamali, pe jumătate goi... se înghesuiau și ei să intre pe ponton. BART, E. 75. ◊ Cu (sau în) pielea goală = fără haine, dezbrăcat complet. Ședeam afară la soare cu pielea goală. CREANGĂ, A. 28. Cu (sau în) capul gol = cu capul descoperit. În goana roibului un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind. COȘBUC, P. I 145. Au căzut la pămînt cu capetele goale, ca niște vinovați de moarte ce ar fi așteptat scăparea de la mine. GOLESCU, Î. 146. Cu (sau în) picioarele goale = desculț. Doamna Vorvoreanu se dădu jos, în picioarele goale. DUMITRIU, N. 134. Începu a merge cu picioarele goale. ISPIRESCU, L. 58. ◊ Expr. Gol nap (sau ca napul) sau gol pușcă, gol ca degetul = gol de tot; fig. lipsit, sărac, fără nimic. Apele mari se azvîrle și mușcă: Înfulecă holda Și focu din vatră Și lasă rumînu, săracu, gol pușcă. DEȘLIU, G. 25. Și, zău, Antohi, ești gol ca degitul? – Gol, gol... chiar casa asta în care șed... e a ta, nu-i a mea. ALECSANDRI, T. 1644. (Substantivat) Turcii, toți gîndeau: Poftim! Să dezbraci p-un gol ca napul- Cu ce-și bate pașa capul! COȘBUC, P. II 49. Cu coatele goale = rupt în coate; fig. zdrențăros, sărac lipit pămîntului. Adevărul gol (goluț) = adevărul spus verde în față, fără menajamente, fără ascunzișuri, fără cruțare; adevărul crud, adevărul adevărat. Minciună goală = minciună curată, nimic decît minciună. ♦ Fig. Care posedă puține haine; p. ext. sărac, lipsit. Mult mă mustră măicuța Să părăsesc ulița, Că mi-i goală drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59. ◊ Expr. A lăsa gol = a jefui pe cineva de tot ce are. ♦ (Despre păsări) Fără pene. (Atestat în forma de pl. goli) Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere; De-a foamei grea durere, Ei casc din pliscușoare, cer milă pliscuind. DONICI, F. 92. ♦ (Despre copaci) Fără frunze. (Despre pereți) Fără tablouri sau alte podoabe. 2. (Despre locuri, dealuri, stînci, munți etc.; în opoziție cu acoperit) Fără vegetație, mai ales fără copaci. Dincolo ochii vedeau o stîncă de piatră goală, al cărei sîn se deschidea și da naștere unui brad rătăcit de soții săi. BOLINTINEANU, O. 329. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 89. Stîncoasele ei coaste sure și goale. NEGRUZZI, S. I 160. Pe dealurile cele goale, cînd este soare și să strîng sumă de dobitoace sălbatice, nu e mai frumos lucru decît a le vedea cineva și cum stau pîlcuri, pîlcuri. GOLESCU, Î. 81. ♦ (Despre o suprafață) Neacoperit. Am pus tacîmurile pe masa goală. ◊ Expr. Sub cerul gol = fără adăpost. Pe pămîntul gol sau pe scîndura goală = fără așternut. Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămîntu gol. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Descoperit. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atunci rămînea oiștea goală pe de-o parte. CREANGĂ, P. 106. ♦ (Despre săbii, paloșe etc.) Scos din teacă. Jder și monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra boierilor pribegi. SADOVEANU, F. J. 706. O mulțime de panduri bănești... se răpeziră cu săbiile goale. ODOBESCU, S. I 157. Nu-i la vie, și-i în casă, Cu paloșul gol pe masă. ALECSANDRI, P. P. 124. 3. (Despre alimente) Fără alte bucate de care este însoțit de obicei. Udătură ceva avut-ați vreunul? – Nimic, domnule judecător; numai pîne goală și apă rece. CREANGĂ, A. 147. II. (În opoziție cu plin) 1. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «de», indicînd ceea ce lipsește) Care nu are, nu conține, nu cuprinde nimic înăuntru; deșert. Minerul I reintră în cîrciumă cu paharul gol. DAVIDOGLU, M. 22. Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. ◊ Fig. Vedeam uimit și cu sufletul gol, unde ajunsesem. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Mi-e capul gol și sufletul greu. IBRĂILEANU, A. 165. ◊ Loc. adv. A gol = (pe lîngă verbul «a suna»; despre vase) ca un lucru gol. Focul puștii de vînătoare e o pocnitură găunoasă, sună a gol. DUMITRIU, N. 150. ◊ Expr. Cu mîna goală (sau cu mîinile goale) = a) fără nimic, fără nici un dar. N-ai să ieși cu mînele goale de la casa mea. CREANGĂ, P. 288; b) fără nici o armă. Fără pistoale, Numai cu mînele goale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. Pe inima goală sau pe stomacul gol = pe nemîncate. ♦ În care nu se află nimic; pustiu; (despre camere) nemobilat. Într-o clipă peronul rămase gol. DUMITRIU, N. 77. Casa era goală, ca un mormînt gol. CAMIL PETRESCU, U. N. 153. El întră într-o cameră naltă, spațioasă și goală. EMINESCU, N. 38. Pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț Și cercînd ca să adune într-un cîrd bobocii mulți. id. O. I 83. ♦ Fig. Lipsit de... Ochii pașei mari s-aprind... Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. Veniți cu bine! De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. id. ib. 90. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 2. Fig. Care nu reprezintă nimic în realitate, fără temei. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară. CREANGĂ, P. 320. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ♦ (Despre formă) Fără fond, fără conținut. A vorbit în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond. IBRĂILEANU, SP. CR. 99. – Pl. și: (învechit) goli.

DUR², -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide, în opoziție cu moale) Greu de pătruns, greu de zgîriat, tare. V. vîrtos. Fierul este mai dur decît aurul. ◊ (Fon.; în opoziție cu consoană palatalizată sau muiată) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu comportă vreun element palatal (deci urmată de vocalele a, o, u). ♦ Fig. Greu, îngreuiat. Mi-era... capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el. CAMIL PETRESCU, U. N. 123. 2. (Despre ape) Care conține săruri în proporție mare. 3. Fig. Aspru, tăios, necruțător, crud. Strigătul nostru... Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant. BANUȘ, B. 110. Făptură Cu inima neomenească, dură! CAMIL PETRESCU, T. III 341. Adevărul, plin și dur, din pilda bătrînului... fusese imediat controlat. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 335. Fata asta necăjită trebuie să aibă ceva dur. IBRĂILEANU, S. 7. ♦ (Creație personală; în opoziție cu melodios) Lipsit de armonie. Te rog să lași în pace muza, Căci tu ești cel mai prost poet În Siracuza. Troheii șchiopi și iambii duri; Și nici nu știi măcar să furi. COȘBUC, P. I 85.

PERPETUAL, -Ă, perpetuali, -e, adj. (Învechit) Perpetuu. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuală. NEGRUZZI, S. I 268.

gros¹, ~oasă [At: VARLAAM, C. 63 / Pl: ~oși, ~oase / E: ml grossus] 1 a (D. ființe sau d. părți ale corpului lor) Dezvoltat mult în lățime. 2 a (D. obiecte) Voluminos. 3 af (Pop; d. femei) Însărcinată. 4 a (Pfm; fig; îe) A fi ~ la (sau de) obraz ori a fi ~ la piele (sau cu pielea -oasă) A fi nesimțit. 5 a (Pfm; îae) A fi obraznic. 6 a (Pfm; fig; îe) A fi ~ la ceafă (sau cu ceafa ~oasă) A fi bogat. 7 a (Pfm; fig; îae) A fi bădăran. 8 a (Pfm; fig; îe) A fi ~ de cap A înțelege (mai) greu anumite lucruri. 9 a (Pfm; îe) A fi ~ la pungă (sau cu punga groasă) A fi înstărit. 10 a (Înv; fig; d. ființe) Grosolan. 11 a (Înv; fig; d. ființe) Incult. 12 a (D. corpuri cilindrice) Care are diametrul sau circumferința mai mare decât dimensiunile obișnuite. 13 a (Îs) Intestinul ~ Parte a tubului digestiv cu secțiunea mai mare, cuprinsă între ileon și anus. 14 a (Spc; d. țesături) Țesut din fire groase (12). 15 a (D. materii lichide sau gazoase) Dens. 16 a (Fig; d. întuneric, umbră, ceață etc) Compact. 17 a (Înv; îs) ~ negru Negru închis. 18-19 a, av (Fig; d. voce, glas, sunete și în relație cu verbele „a vorbi”, „a cânta”) (Care este) grav. 20 a (Pfm; d. ocupații, meșteșuguri etc.) Care nu tinde la perfecțiune. 21 a (Fig) Lipsit de finețe. 22 a (Ccr; fig; d. minciuni) Gogonat. 23-24 a, av (Care este) din belșug Si: mult. 25 a (Pfm; îe) A avea bani groși A fi foarte avut. 26 a (Pfm; îe) A împinge bani groși A mitui. 27 a (Ccr; d. litere) Care este mai lat decât literele obișnuite. 28 av (În relație cu verbele „a scrie”) Îngroșat. 29 av (Înv) Superficial. 30 av (Înv) În mod grosolan. 31 sna Partea cea mai numeroasă dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu de obiecte, de fenomene (de același fel). 32 sna Partea cea mai grea (a unui lucru). 33 sn (Pfm; îlav) Din ~ (sau cu ~ul) Din greu. 34 sn (Pfm; îal) În cantitate mare. 35 sm (Reg; ccr) Buștean. 36 sm (Reg; ccr) Bârnă (mare). 37 sm (Înv) Scândură cioplită într-un anumit mod și prevăzută cu lacăt, cu care se încătușau picioarele celor arestați. 38 sn (Pfm) Închisoare. 39 a (Iuz; îs) Banii ~ului Amendă ce se plătea de către cei arestați.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

NEVOIE sf. 1 Trebuință, necesitate: a avea ~ de ceva; nu e ~ de nimic; nevoia învață pe om (sau pe cărăuș) ¶ 2 Lipsă mare, sărăcie: orașul ducea ~ de apă; la vreme de ~; vremea vinde paiele și nevoia le cumpără (PANN) ¶ 3 Silă: de ~, silit; (P): ursul nu joacă de voie, ci de ~; face voie de ~ și haz de necaz, e silit să facă ce nu-i place și totuși e nevoit să se arate mulțumit; de voie, de ~, vrînd, nevrînd; (P): de ~, mănînci și mere pădurețe și iron. de ~, mănîncă omul și plăcinte ¶ 4 Încurcătură, belea, strîmtorare, supărare: nevoile îl năpădeau din toate părțile (ISP.); se ține ca nevoia de om; l-am scăpat de multe nevoi; (P): cînd vede omul nevoia vorbește ce nu-i e voia ¶ 5 Greutate, dificultate, anevoință; trudă; cu ~, cu greu, anevoie; cu mare ~, cu mare greu ¶ 6 F ~ mare, ~ de cap, (lucru) grozav, din cale afară, peste măsură, extraordinar: ei erau răutăcioși și bețivi, ~ mare (ISP.); iepele se sălbăticiseră și se făcuseră rele, ~ de cap (ISP.) ¶ 7 F Zor ~, cu ori-ce preț, fără doar și poate: s’a sculat de pe scaun și zor ~ să-l ia iar la danț (CAR.) [vsl. n e v o I j a].

FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare! ANGHEL, P. 20. Copilașul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.) = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo. ▭ De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. 2. (În legătură cu o noțiune locală, exprimată sau subînțeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat și copiii ceilalți. PAS, Z. I 215. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd. SADOVEANU, B. 21. Cine-i acolo? – Eu. – Cine eu? – Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, L. 51. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. 3. (În locuțiuni temporale) A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Om lega frăție de cruce pe cît om fi și om trăi. EMINESCU, N. 7. ◊ (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acțiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. PAS, Z. I 72. Era dimineață cînd am intrat în oraș. NEGRUZZI, S. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară... Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259. (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. COȘBUC, P. I 259. Puțin mai este și ai să ajungi împărat. CREANGĂ, P. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. SADOVEANU, B. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la frații tăi. ISPIRESCU, L. 330. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. ◊ (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, același gest de «ce-o fi, o fi», receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toți doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăției unuia dintre gineri, că așa o fi fost să fie. VISSARION, B. 60. Și-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. Fie! = a) (exprimînd consimțirea) să se facă precum spui, accept. Vino și tu! – Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ISPIRESCU, L. 3. 0 fi! = se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. FILIMON, la TDRG. Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este? = nu-i așa? Da știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? – Da cum să nu fie, d-le Paraipan? D. Zamfirescu, R. 88. 5. (În legătură cu noțiuni cantitative, în special prețuri) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt roșiile? 6. (În explicații superstițioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd ți se bate tîmpla a dreaptă? CARAGIALE, O. I 58. ◊ Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. Nu mai plînge, Săftică, nu-i a bine! CONTEMPORANUL, V_I 101. B. Cu funcțiune copulativă. 1. Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este a! șaselea. SAHIA, N. 41. Secundul... căpitan cu vechime, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd și e-nsetat, Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. (Expresie de urare) Să-ți fie de bine, verișorule! ALECSANDRI, T. I 39. Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. De noi ar fi mai bine în pădure! RETEGANUL, P. IV 8. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ISPIRESCU, L. 272. Trageți toți cîte-o carte! Domnule, ești cu mine. ALEXANDRESCU, P. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. COȘBUC, P. I 259. Era cu o stea în frunte. ISPIRESCU, L. 306. 2. (Construit cu dativul) Împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătată de numele predicativ respectiv. Si de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Ce mi-i (ți-i etc.)...= ce importanță are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri. EMINESCU, O. I 123. (Familiar) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ți-o fi! SADOVEANU, P. M. 69. ◊ Impers. (În legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt – Și-i cald. COȘBUC, P. I 230. Ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ți fuse. SEBASTIAN, T. 12. Se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. [Îi] era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. ◊ Expr. A fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acum. SADOVEANU, B. 11. Mi-e (ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezei]? CREANGĂ, A. 57. (Regional) Mi-e (ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca. NEGRUZZI, S. I 82. Mi-e (ți-e etc.) că... (sau să nu... ) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor) = mă tem (te temi etc.) că... (sau să nu... ). Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. DUMITRIU, N. 263. Sînt bătrîn... și mi-e să nu poticnesc. ISPIRESCU, L. 21. Mi-i să nu mă scoți din sărite. CREANGĂ, P. 152. 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul. ISPIRESCU, M. V. 4. Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 2. Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere a se așeza poduri în calea mortului. id. ib. 140. ◊ (Urmat sau precedat de o noțiune temporală; adesea pleonastic) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit. COȘBUC, P. I 55. Iar cînd fuse într-o zi tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. 5. (De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să... Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. CREANGĂ, P. 86. ♦ A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți [salatele]. CREANGĂ, P. 210. Eram șă-ți țes o haină. EMINESCU, N. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă înăduș... hotărî a-mi spune singur tabla [înmulțirii]. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai, (mai rar) puțin era = puțin lipsea să se întîmple (ceva). Cînd era mai să-i ajungă, să uită fata-ndărăpt. RETEGANUL, P. I 39. Strîngîndu-l tare în brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gîndit. ISPIRESCU, L.m 253. Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, P. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, servește la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 303. Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute. ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Cu repetarea pleonastică a participiului) Fost-am fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cînd voi fi terminat de scris. 2. Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ condițional. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, S. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa. CARAGIALE, O. I 45. 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învățat meșteșugul în timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect. Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. Oare așa fel de tineri să se fi aflînd mulți în lume? DRĂGHICI, R. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, servește la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și, mai și decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Te-ai fost dus. NEGRUZZI, S. I 6. – Forme gramaticale: prez. ind. sînt (familiar îs, prescurtat -s), ești (pronunțat iești), este (pronunțat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntem (accentuat și sîntem), sînteți, sînt; imperfect eram (pronunțat ieram); perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost.

FRÎNTURĂ, frînturi, s. f. 1. Ceea ce se obține frîngînd sau rupînd ceva; bucată desprinsă de la locul ei sau rămasă dintr-un întreg îmbucătățit. Iuga cutează să se ofere a cumpăra frînturile moșiei. REBREANU, R. I 142. Sima a luat frîntura de pîine rece, a rupt-o în bucățele mărunte. SANDU-ALDEA, U. P. 18. Frînturi de oaste-aleargă pe-apucate. IOSIF, P. 26. Dar pe ce, frate, mergea? Pe chite de floricele, Și pe frînturi de inele Și pe boabe de mărgele. PĂSCULESCU, L. P. 266. ◊ Fig. Noaptea părea o frîntură de basm. MIHALE, O. 356. ♦ Porțiune dintr-un întreg. V. fragment. În fund, departe, sub lună, licărea o frîntură de pîrău. SADOVEANU, O. VI 189. ◊ Fig. O frîntură de zîmbet, ascunsă și fugară, flutură pe buzele și-n privirile călărețului. MIHALE, O. 154. Am închinat iubirii trecătoare Frînturi de suflet și scîntei de rime. CAZIMIR, L. U. 98. 2. Fragment dintr-o vorbire, dintr-o povestire, dintr-un cîntec. Strigătul umplu satul, frînturi din el se desprindeau ca limbile de foc dintr-o bobotaie uriașă. DAN, U. 125. Deodată, prin căldură și prin adînca tăcere a taberei, răzbătu în apropiere, la o cotitură, un strigăt, apoi o frîntură de cîntec răgușit. SADOVEANU, O. I 163. Bucuria jucătorilor izbucnea în frînturi de strigături. REBREANU, R. I 128. ◊ Expr. Frîntură de limbă = fel de a vorbi încîlcit; p. ext. frază încîlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli, nu s-a mai dat a vedea. CREANGĂ, A. 84. 3. (Popular) Fractură. Găinile sufăr de multe ori de diferite frînturi de oase. ȘEZ. III 203. 4. (Rar) Spărtură. Fără de a socoti lacuna lăsată de o frîntură a vasului, numărul figurelor nu este mai puțin de vreo cincizeci. ODOBESCU, S. II 188.

SCULA, scol, vb. I. 1. Refl. A se trezi din somn, a se deștepta (și a se da jos din pat). Iată-ne făcînd planuri să ne sculăm de mînecate și s-o pornim amîndoi la drum cu săniuța noastră. VLAHUȚĂ, O. A. 384. A doua zi muierea se sculă des-de-dimineață. RETEGANUL, P. I 1. [Cerbul] dormea cît un bei, pînă ce asfințea soarele. Și după aceea, sculîndu-se, o lua în porneală și nu mai da pe la izvor. CREANGĂ, P. 224. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Bine-vede zise către Greu-ca-pămîntul: Mă, scoală, că lupul fuge drept la stăpînul nostru, dar Greu-ca-pămîntul dormea dus. RETEGANUL, P. III 40. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui. CREANGĂ, A. 52. Nevastă, nevastă... Scoală, că-i ziuă. BIBICESCU, P. P. 384. ◊ Expr. A se scula cu noaptea-n cap = a se scula dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A se scula ca huhurezii v. huhurez. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). ◊ Tranz. Fără multă socoteală, s-a urcat la camera lui Titu și l-a sculat din somn să-i ureze bun sosit și să-i ofere serviciile lui prietenești. REBREANU, R. I 24. Sub o mîndră garofiță îmi dormea d-o copiliță... Voinicelul mi-o privea... S-o deștepte nu-ndrăznea, S-o scoale nu cuteza, Gîndu-n cumpănă-i era. TEODORESCU, P. P. 451. ♦ Fig. A se trezi din moarte, a reveni la viață, a învia. Deșteaptă-te, pămînt romîn... Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte? RUSSO, S. 148. ♦ A se însănătoși, a se vindeca de o boală, a părăsi patul după boală. Păi nu știi tu, mă, că de o boală zaci și te scoli, dar de dor te-aprinzi și mori. MIRONESCU, S. A. 43. Radu căzu iarăși la pat și nu se mai sculă. VLAHUȚĂ, O. A. 132. ◊ Tranz. fact. Babele nici nu-l scoală după boală, nici nu-l lasă ca să moară. PANN, P. V. III 140. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre ființe) A se ridica în picioare, a se ridica de jos. Cei de pe prispă se sculară în picioare. REBREANU, I. 22. Calul se scoală scuturîndu-și capul ca de buimăceală. CARAGIALE, P. 40. Se scoală... și se duce în vîrful degetelor lîngă căruță. CREANGĂ, P. 132. Dar Mihai se scoală și le mulțumește Și, luînd paharul, astfel le vorbește. BOLINTINEANU, O. 31. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Scoală de dinaintea mea, afurisitule și blăstămatule! și-mi spune cum de-ai putut, în orbia ta, să nu bagi în samă dorințile și trebuințile oamenilor. SBIERA, P. 153. Căprioare, surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului Să văd matca Oltului. BIBICESCU, P. P. 164. ◊ Tranz. Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula, Mîna dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Fig. A fi puternic, a avea putere. Se va prăvăli Șchiopul ca să nu se mai scoale. SADOVEANU, O. I 40. 3. Refl. A se ridica să plece (v. porni); a începe o acțiune, a se apuca de o treabă. S-au sculat deci împăratul și împărăteasa și... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Boierul atunci se scoală iute, se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă la lanuri. CREANGĂ, P. 159. ◊ (Metaforic) Cînd vintul se scoală Turbat și răscoală A mărilor val, Pescarul s-oprește, La valuri privește Și cîntă pe mal. ALECSANDRI, P. I 169. ◊ (La imperativ cu omiterea pron. refl.) Scoală și vin’ la luptă, să ne ciocîrtim cu paloșele. ALECSANDRI, T. I 396. Foaie verde busuioc, Mai sculați, boieri, la joc. V-ajungă de cînd mincați. TEODORESCU, P. P. 271. 4. Tranz. Fig. A ridica în picioare, a aduna (în vederea unei acțiuni), a pune în mișcare. Cuvintele ei nu le ieu În samă, Dar mi-e rușine și mi-e greu, Că scoală satu-n capul meu. COȘBUC, P. I 126. A sculat mai tot satul în picioare, din pricina pupăzăi din tei. CREANGĂ, A. 59. Tatăl său țar-a sculat, Tău-ntreg de l-au secat Și copiii și-au aflat. ALECSANDRI, P. P. 21. 5. Refl. Fig. A porni o răscoală, o rebeliune; a se răscula. Cînd țăranii au apucat să se scoale pentru pămînt, greu se vor mulțumi numai cu reforme platonice. REBREANU, R. II 215. Poporul romîn se scula în numele «dreptății» și a «frăției». GHICA, S. A. 155. (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Sculați!... Dreptatea, azi, vă-nchină a ei armă! Lăsați revolta ca să dea alarmă, Din țărmii-n țărmii lumii muritoare! NECULUȚĂ, Ț. D. 31. Iată, lumea se deșteaptă din adînca-i letargie! Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit. Ah, treziți-vă ca dînsa, frații mei de Romînie! Sculați toți cu bărbăție, Ziua vieții a sosit. ALECSANDRI, P. A. 81. 6. Refl. Fig. (Învechit) A porni la război, a se ridica (cu război) împotriva cuiva. Mă rătăcisem de Ana și de Calistru și acuma îmi trebuia București, unde se sculaseră nemții și aruncau bombe. SADOVEANU, P. M. 86. Se luptau cu oricine se scula asupra țării lor și mai adeseaori ele biruiau. ISPIRESCU, U. 50. ♦ Tranz. A pune în mișcare, a mobiliza. Mihu cu alți bătrîni porniră călări spre alte sate ca să le scoale și să le facă vînt după Tudor, spre scaunul lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 122. Trece Oltul, ajunge în munții Gorjului și Mehedințului și începe a scula pandurimea. GHICA, S. 100. ◊ Refl. Porunci la toți săcuii să se scoale în arme și să-l urmeze. BĂLCESCU, O. II 280. 7. Refl. (Învechit) A se ivi, a se naște. S-a sculat în vremurile mai dincoace un învățat mai iscusit decît toți: toată lumea știe că e vorba de Musa-ben-Omer cîrnul. SADOVEANU, D. P. 183. După bătălie, mulți viteji se scoală. Care cum se scula, tot Vlad (Udrea etc.) îl chema (= nici unul nu era potrivit, bun de vreo treabă).

laț¹ sn [At: CORESI, PR. 507/20 / V: (reg) ~ă sf; (reg) lăț / Pl: ~uri / E: ml *laceus] 1 Nod larg, la capătul unui fir, al unei sfori, frânghii etc. făcut în așa fel încât să se poată strânge în jurul unui punct fix. 2 (Pex) Funie terminată cu un laț¹ (1), folosită pentru tras, priponit etc. Vz arcan. 3 Instrument pentru prins animale sau păsări alcătuit dintr-un ochi de sfoară, de sârmă etc. 4 (Pgn) Cursă. 5 Ochi (96). 6 (Pop; îe) A întinde (ori, îvr, a încorda) sau a țese (ori, înv, a găti) (cuiva) ~ sau ~uri (ori ~e) A ademeni pe cineva. 7 (Îae) A unelti împotriva cuiva. 8 (Îae) A înșela pe cineva. 9 (Pfm; îe) A se prinde (ori a fi atras, a cădea, a pica, a intra) în ~ (sau în ~uri ori ~e) sau a-(și) da în ~ A fî înșelat de cineva. 10 (Pop; îe) A lăsa pe cineva cu ~u-n gât A lăsa pe cineva la greu. 11 (Pop; îe) A-și scoate capul din ~ A fugi de greu, părăsindu-și tovarășii. 12 (Pop; îe) A se da (ca cioara) în ~ (sau ~e, ~i) sau a se alinta ca cioara în ~ (sau ~e, ~i) A face mofturi. 13 (Îae) A munci fără elan, fără energie. 14 (Însoțit de determinări în genitiv sau udp „de”) Ceea ce cuprinde din toate părțile, ceea ce limitează, răpește libertatea, independența cuiva etc. Vz cătușă, cursă, lanț, mreajă. 15 (Pex) Ochi al ștreangului Si: juvăț. 16 (Pex) Ștreang. 17 (Pop; îe) A-și băga capul în ~ sau a-și pune ~ul de gât A se spânzura. 18 (Reg; îe) A-și pune ~ul de gât A se căi. 19 (Pop; îe) A băga (pe cineva) cu gâtu-n ~ A aduce pe cineva într-o situație disperată, fără ieșire. 20 (Înv; îe) A cădea în ~ul gâtului A fi spânzurat. 21 (Reg) Orcicar. 22 (Îrg) Strună la undiță. 23 (Țes; reg) Băț cu o sfoară la capăt, folosit pentru apropierea capătului terminal al țesăturii.

pendul sn [At: CR (1829), 198¹/19 / V: ~ă sf, (înv) ~del, pan~ / Pl: ~e / E: fr pendule, lat pendulus, ger Pendel(uhr)] 1 (Îf pendulă; șîs ceas cu ~) Ceas de perete sau de masă, a cărui mișcare este reglată de un pendul (3) și care de obicei marchează orele și jumătățile de oră prin sunete. 2 (Îs) ~ă astronomică Aparat de măsură a timpului bazat pe izocronismul micilor mișcări ale pendulului matematic. 3 Corp solid, suspendat într-un punct fix, care execută mișcări oscilatorii (într-un plan fix) de îndată ce este scos din poziția de echilibru stabil. 4 (Pex) Dispozitiv sau piesă a unui mecanism, a cărui oscilație reglează mișcările unei mașini sau ale unui instrument. 5 (Spc) Limbă a pendulului (1). 6 (Îs) ~ matematic (sau ideal, simplu) Aparat alcătuit dintr-un corp de dimensiuni foarte mici (considerat ca un punct material greu) atârnat la unul dintre capetele unui fir extensibil și subțire, astfel încât, sub acțiunea propriei sale greutăți, oscilează în jurul celuilalt capăt fix al firului. 7 (Îs) ~ fizic (sau compus, real) Pendul (3) considerat ca fiind compus dintr-o infinitate de pendule simple de lungimi diferite. 8 (Îs) ~ul lui Foucault Pendul matematic al cărui punct de suspensie participă la mișcarea de rotație diurnă a pământului. 9 (Îs) ~ electric Pendul (3) care este folosit ca electroscop. 10 (Îs) ~ compensator Pendul matematic astfel construit încât să păstreze, la orice temperatură, aceeași lungime.

talpă sf [At: PSALT. HUR. 82721 / Pl: tălpi, ~pe / E: mg talp] 1 Partea inferioară a labei piciorului la om și la unele animale, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. 2 (Pex) Laba piciorului. 3 (Iuz; îs) Sărut tălpile Formulă de salut. 4 (Îlav) Din ~ sau de sus (ori din vârf) și până în ~ sau din (ori de la) creștet până în tălpi (sau în ~) sau din tălpi (ori din ~) până în (sau la) creștet (sau creștetul capului), din tălpi până în subsuori, din ~ (sau din ~pe) până în cap În întregime. 5 (Pop; îlav) În tălpi În picioare. 6 (Pop; pex; îal) Vertical. 7 (Pop; îe) A fi (sau a scula (pe cineva) în tălpi A fi sculat (sau a se scula) din pat. 8 (Pop; îae) A (se) pune în mișcare, în acțiune. 9 (Pfm; în formule de amenințare; îe) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau tălpile A i se tăia cuiva capul. 10 (Pop; îe) Parcă îi arde jăratec (sau foc) sub tălpi sau arde focul la tălpile picioarelor Se spune când cineva este amenințat de o primejdie care se apropie și de care trebuie să fugă. 11 (Pfm; îe) A-l frige pământul sub tălpi A fi neliniștit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). 12 (Pfm; îe) A fî în tălpi (cu cineva) A fi aidoma cu... 13 (Pop; îe) A o apuca la ~ (sau a o lua la tălpi) sau a-și lua tălpile în spinare A pleca repede (de undeva). 14 (Pfm; îe) A cunoaște (pe cineva sau ceva) din ~ A cunoaște (pe cineva sau ceva) foarte bine. 15 (Pop; îe) A ieși cu tălpile înainte A muri. 16 (Reg; dep; îs) ~-lată Om cu tălpi (2) mari. 17 (Reg; dep; îas) Om cu mersul greoi și apăsat. 18 (Îc) ~pa-gâștei Plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz, care crește în locuri necultivate Si: (reg) apucătoare, buruiana-orbalțului, buruiană-de-bleasnă, cătâjnică, cătușniță, cervană, cione, creasta-cocoșului, gisdei, iarba-cășunăturii, iarbă-flocoasă, iarbă-de-dat, laba-lupului, somnișor, șanta², talpa(33)-lupului (Leonurus cardiaca). 19 (îae) Plantă erbacee, cu frunze romboidale sau triunghiulare crestate, cu flori mici dispuse în spice nefoliate verzi, mai târziu roșii, cu semințe negre, lucitoare Si: (reg) troscot¹ (16) (Chenopodium rubrum). 20 (Bot; reg; îae) Lobodă (Chenopodium album). 21 (Bot; reg; îae) Spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 22 (Bot; reg; îae) Căpșunică (7) (Trifolium fragiferum). 23 (Bot; reg; îae) Lobodă (Atriplex hortensis). 24 (Bot; reg; îae) Creasta-cocoșului (Celosia cristata). 25 (Bot; reg; îae) Meișor (Digitaria sanguinalis). 26 (Bot; reg; îae) Priboi (Geranium macrorrhizum). 27 (Bot; reg; îae) Colăcel (Pelargonium peltatum). 28 (Bot; reg; îae) Ciuboțica-cucului (Primula veris). 29 (Îvp; îs) ~pa gâștei Semnătură (pe un act) prin punerea degetului. 30 (Pfm; îas) Scris necaligrafic, puțin citeț, neîngrijit Si: (pfm) laba gâștei. 31 (Pop; îas) Răspântie. 32 (Reg; îc) ~pa-lupului Plantă erbacee cu flori mici roșietice și cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule albe Si: (reg) cimburel-sălbatic, cione, iarbă-flocoasă, iarbă-neagră (Chaiturus marubiastrum). 33 (Bot; reg; îae) Talpa(18)-gâștei (Leonurus cardiaca). 34 (Bot; reg; îae) Papanași (Trifolium arvense). 35 (îc) ~pa-stancei (sau, reg stâncii) Mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus squamatus). 36 (Bot; reg; îae) Flocoșele (3) (Lychnis coronaria). 37 (Îc) ~pa-ursului Plantă erbacee cultivată și ca plantă ornamentală, cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în fonnă de spic Si: (reg) brânca-ursului, buiedea-mamei-bune, matrună, pălămidă¹ (Acanthus longifolius). 38 (îae) Plantă din familia cactacee, cu tulpina lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: limbă, (reg) bostan, limba-vecinii, limba-boului, palmă¹, stoletnic (Phyllocactus ackermanni). 39 (Bot; reg; îae) Plăcinta-porcului (Heracleum palmatum). 40 (Bot; reg; îae) Brânca-ursului (Heracleum sphondylium). 41 (Bot; reg; îae) Piedicuță (Lycopodium clavatum). 42 (Bot; reg; îc) ~pa-iepurelui Golomăț (Dactylis glomerata). 43 (Bot; reg; îc) ~pa-mâței Parpian (Antennaria dioica). 44 (Bot; reg; îae) Flocoșele (1) (Filago arvensis). 45 (Bot; reg; îae) Firicică (Filago germanica). 46 (Bot; reg; îae) Albumeală (1) (Leontopodium alpinum). 47 (Înv) Unitate de măsură pentru lungimi. 48 (Pop; rar; urmat de determinări ca „pământ”, „teren”, introduse prin pp „de”) Distanță foarte mică. 49 Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (1). 50 (Pop; îe) A bate ~pa (Ia pământ) A călca apăsat. 51 (Reg; îe) A călca pe ~ putredă A se înșela. 52 (Pfm; îe) A pune sub ~ A pune sub papuc. 53 (Reg; îae) A nu ține seama de ceva. 54 (Reg; îe) A o ține ~ A nu ceda nimic. 55 Piele groasă, tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. 56 (Îs) ~ artificială Material fabricat prin aglomerare cu lianți din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (55), branțuri, bombeuri și glencuri. 57 Pedală la mașina de cusut. 58 (Reg) Partea de la scaunul lemnarului pe care se apasă cu piciorul în timpul lucrului și cu ajutorul căreia se fixează bucata de lemn care se trage la cuțitoaie. 59 (Reg) Piedică la car. 60 Ansamblu de piese care se așază la baza unei construcții și pe care aceasta se reazemă Si: (reg) taban¹ (3). 61 (Pex) Temelie (1). 62 (Îs) ~pa țării (sau a casei) Țărănimea considerată în trecut ca temelie a țării și obligată să suporte tot greul îndatoririlor. 63 (Îs) ]~pa casei Capul familiei Si: bărbat. 64 (Îs) ~pa iadului (sau ~ la iad ori ~ de iad) Temelia iadului Si: (reg) tălpoi (9). 65 (Îas) Mama căpeteniei dracilor Si: tălpoi (10). 66 (Pfm; îas) Om foarte rău, păcătos. 67 (Pfm; îas) Babă rea. 68 (Reg; îas) Vrăjitoare. 69 (Fig) Totalitatea oamenilor simpli, considerați ca bază a societății. 70 (Fig) Persoană care constituie un sprijin esențial pentru o colectivitate Si: bază, stâlp. 71 (Fig; pex) Sprijin. 72 (Fig) întemeietor al unui neam, al unei spițe. 73 (Trs; îs) ~pa satului Omul cel mai din urmă din sat. 74 Fiecare din cele două lemne groase, orizontale, pe care se sprijină războiul de țesut manual Si: (reg) tălpete (1), tălpeț (1). 75 Pat¹ la sucală. 76 Fiecare din cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel curbate în sus la capătul din față, pe care alunecă sania Si: (reg) tălpete (2), tălpeț (2). 77 Plaz¹ la plug. 78 Partea de dedesubt a corăbiei. 79 Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 80 Fiecare din cele două bucăți de lemn curbate, pe care este așezat leagănul pentru copiii mici. 81 (Reg) Patină² (de lemn). 82 Partea inferioară, mai lată, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. 83 (Spc) Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazămă pe traverse. 84 (Spc) Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. 85 (Spc) Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. 86 (Spc) Partea mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. 87 (Spc) Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. 88 (Spc) Suport pe care se clădește o claie sau un stog Si: (reg) pătul¹. 89 (Reg) Posadă la moară. 90 (Reg; îs) ~pa cuptorului Ridicătură de zid pe care este așezată vatra sau soba. 91 Lemn care se așază în partea de jos a ușii. 92 (Reg; pex) Scândură groasă. 93 (Reg; lpl) Stinghii la grapă. 94 Fiecare dintre cele două grinzi mari așezate pe piloți deasupra apei și în care sunt fixați parii gardului sau îngrăditura de nuiele, la leasa de pescuit pentru năvod. 95 (Reg) Laviță în casele țărănești sau la stână, pe care se așază vasele cu apă sau alte obiecte.