SFADĂ, sfezi, s. f. 1. Ceartă. Mai bine orice sărăcie decît necontenită zarvă și sfadă și inimă grea. REBREANU, R. I 150. După multă sfadă și ciorovăială, fiecare cap de familie cu copiii lui își găsise vatra. ANGHEL-IOSIF, C. L. 55. Și-nlănțuindu-mi gîtul cu brațe de zăpadă, Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă. EMINESCU, O. I 92. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta»,«a se lua») Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Acum toți v-ați strîns grămadă, Ca cum ați căuta sfadă. TEODORESCU, P. P. 170. ◊ Fig. Doi cocoși se iau la sfadă Nu știu din ce cauză. TOPÎRCEANU, P. 224. În cîteva minute porni o sfadă și o gălăgie în neamul păsăresc, de credeai c-a dat gaia în ele. DUNĂREANU, CH. 71. Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. EMINESCU, O. I 45. 2. Conflict, neînțelegere, divergență (de opinii sau de interese); zîzanie. De ce bagi tu sfadă între noi, Ioanie? DUMITRIU, N. 202. – Variantă: svadă (ODOBESCU, S. III 67) s. f.