ÎNDOIT, -Ă, îndoiți, -te, adj. I. Care este de două ori mai mare sau mai mult decît altceva, dublat; p. ext. înmulțit, mărit, sporit. Schimbase rîsul... pe un plîns cu rînduri îndoite de lacrimi. MIRONESCU, S. A. 51. C-o putere îndoită... o smunci pe babă de mijloc. EMINESCU, N. 10. ◊ (Adverbial, rar) Nicicum nu ne-am fi stînjinit a face acest schimb în care am fi fost îndoit cîștigați. NEGRUZZI, S. I 244. ◊ (Substantivat, n.) Îndoitul unei sume. II. 1. Amestecat (în părți egale) cu altceva. Vin îndoit cu apă. ▭ Tocană de carne de berbece îndoită cu ceapă. RETEGANUL, P. III 83. 2. Care este pus în două, împăturit; cu capetele, cu marginile adunate. Hîrtie îndoită. ♦ Care păstrează urma (dunga, cuta) unei îndoituri. Hîrtie cu colțurile îndoite. 3. Încovoiat, curbat. Piciorul stîng, bandajat voluminos la labă, stă îndoit între picioarele de lemn pornite din subsuoară. ARGHEZI, P. T. 148. În lumina difuză a unui bec, văd un bătrîn uscat și îndoit. BART, S. M. 33. III. Care este nesigur în convingerea, în credința sa; care n-are încredere, care stă la îndoială; șovăitor. Mergeam încet pe cărare cu capul fierbinte, cu inima îndoită. SADOVEANU, O. VIII 12. ♦ (Neobișnuit) Plin de îndoială, greu (III 2). E bărbat cu scaun la cap și pe deasupra are curaj în ceasurile cele mai îndoite. VORNIC, P. 224. ♦ (Învechit) Îndoielnic. Lupta ținu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alții dovedeau, și din nou se întorceau la luptă. BĂLCESCU, O. II 322.