RĂSUFLA, răsuflu, vb. I. Intranz. 1. (Astăzi mai ales popular) A respira. Se mișca greoi și răsufla cu un fel de șuier. VORNIC, P. 7. Boii răsuflau greu. SADOVEANU, O. VI 528. De spaimă nici nu cuteza Să răsufle tare. COȘBUC, P. I 252. ◊ Fig. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nici o suflare de vînt nu mișca aerul învăpăiat... Întreaga fire răsufla greu. HOGAȘ, M. N. 14. ◊ Tranz. Din jalnica Suceavă cu toții am ieșit, Să răsuflăm un aer mai viu, mai răcorit. ALECSANDRI, T. II 71. ◊ Refl. (Popular) Un tînăr... frumos ca soarele dar zgîrcit... de se răsuflă numai pe-o nară, de economie. ALECSANDRI, T. 760. Îl pălise un năduf pe bietul moșneag de nu putea să se răsufle. ȘEZ. I 101. 2. A-și regăsi respirația, a-și reveni după o emoție, după un efort fizic, după o grijă, o apăsare. Privește pe Anton și, văzîndu-l întreg, răsuflă ușurată. DAVIDOGLU, M. 24. ♦ A face popas, a sta să se odihnească. De ce nu descălicați nițel? Mai răsuflă și caii oleacă. BRĂTESCU-VOINEȘTl, Î. 63. Pe culmea Colibașilor oprim, să răsufle caii. VLAHUȚĂ, O. A. 410. Să stăm, să mai răsuflăm. CARAGIALE, O. III 58. ◊ Tranz. fact. Să mai răsuflăm iepele oleacă. CREANGĂ, P. 121. ◊ Refl. (Popular) Hai voinice murguleț, Nu mai face părul creț, Hai la Slatina-n județ, Unde gazda ne-om afla Și-amîndoi ne-om răsufla! ALECSANDRI, P. P. 160. ♦ A avea parte de liniște, a nu se (mai) simți în primejdie; a fi în tihnă. Las’ să se mînînce lupii, ca să mai răsufle oile. NEGRUZZI, S. I 185. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd cauza primejdiei) Romanii din Dacia veche, cînd putură răsufla de barbari, ieșind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul al X-lea și al XI-lea. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Refl. (Învechit și popular) Fiind cap al marginilor meridionale ale Poloniei, el nu se putea răsufla de necurmatele invaziuni tatare. HASDEU, I. V. 111. 3. (Despre vase, locuri închise) A comunica cu exteriorul, a străbate spre exterior, a lăsa să se scurgă (în cantitate mică) fluidul pe care îl conține, printr-o gaură mică sau o crăpătură; (despre conținutul unui vas) a se scurge sau a țîșni prin crăpături. Aerul acel închis, cercînd pe unde să răsufle, cu silnicie cutremură pămîntul. DRĂGHICI, R. 113. ◊ (Poetic) Eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă peste tot aerul liber și curat al plaiurilor alpestre. ODOBESCU, S. III 81. (Tranz.) Era într-o primăvară și răsufla pămîntul aburi. SADOVEANU, O. VI 430. ♦ Refl. (Despre unele alimente) A-și pierde tăria, gustul (prin faptul că vasul n-a fost bine închis). Căldarea este acoperită cu capacul... spre a nu se răsufla fiertura dinlăuntru. PAMFILE, I. C. 227. 4. A-și destăinui gîndurile și sentimentele ascunse, apăsătoare; p. ext. a spune, a zice. Să mă fi lăsat pe mine... – Dar pe mine! răsuflă și Ber-Căciulă. VISSARION, B. 12. Nu mai putu unchiașul să ție, trebui să răsufle. ISPIRESCU, L. 98. ◊ Refl. Moș Nichifor s-a răsuflat, la un păhar cu vin, cătră un prieten al său, despre întîmplarea din codrul «Bălaurului». CREANGĂ, P. 136. ◊ Tranz. Fig. Ghiță-și răsuflă veninul asupra lui Lae. SLAVICI, N. II 66. ♦ (Despre gînduri sau planuri ascunse) A ajunge la urechile celor care n-ar fi trebuit să afle, a se auzi în afară; a transpira. Despre această deciziune însă n-a răsuflat altă știre decît informațiunea ce au dat generalului Meyendorff posturile de călărași. ODOBESCU, S. III 598.