BABIȚĂ s. v. calcar, gasteropod, gastropod, iască, limax, melc, melc fără casă, piatră-de-var.

fundoaie s.f. (reg.) 1. loc dosit prin munți; înfundătură. 2. partea de jos a casei. 3. piatra de sub crucea morii de apă.

de⁴ prep. (casă ~ piatră)

cúrte, curți, s.f. (în expr.) Curte de piatră = casă, locuință construită din piatră: „Diplomele noastre nu amintesc alte curți de piatră decăt aceasta [în loc. Dolha, Maram. de Nord]. Locuințele de lemn erau mai ușor de construit și sunt mai sănătoase ca cele de piatră” (Mihaly, 1900: 611; dipl. 252, la note). – Lat. *curtis (= cohors, -tis) (DER, DEX).

*NAFTALINĂ sf. 🔬 Carbură de hidrogen solidă, de coloare albă strălucitoare, cu miros pătrunzător, care se extrage mai ales din gudronul de cărbuni de piatră: casele rentierilor și-au închis obloanele și dorm în ~ pînă la toamnă (VLAH.) [fr.].

A ȚINE țin 1. tranz. I. 1) (obiecte sau ființe) A apuca (cu mâna, cu dinții etc.), nelăsând să cadă sau să scape. ~ în mână un buchet de flori. 2) (obiecte sau ființe care pot cădea) A face să nu cadă, servind drept suport. ◊ A (nu)-l ~ picioarele (pe cineva) a nu mai putea sta pe picioare; a fi foarte obosit. A (nu)-l ~ pământul (pe cineva) a (nu) trăi pe pământ. Nu-l mai ~ locul (pe cineva) se spune despre cineva, care nu-și găsește astâmpăr (de bucurie sau de nerăbdare). 3) (ființe) A face să rămână (într-un anumit loc sau într-o anumită situație). ◊ ~ sub cheie a face să stea încuiat. ~ sub strajă a ține arestat. ~ la distanță (pe cineva) a nu permite cuiva să devină familiar. ~ în gazdă a avea pe cineva în locuință ca chiriaș. 4) (obiecte) A păstra pentru a avea la îndemână. ◊ ~ la pastramă a face să îndure foame. 5) A pune în imposibilitatea de a se mișca. ~ locului. 6) (obiecte, bilete etc.) A lăsa în rezervă. ~ un loc la parter. 7) pop. v. A REȚINE. 8) (persoane) v. A ÎNTREȚINE. ◊ ~ (toată) casa a suporta cheltuielile necesare pentru întreținerea gospodăriei și a familiei. 9) pop. (despre bărbați) A avea ca soție. 10) pop. (mărfuri) A avea în vânzare. 11) (urmat de o propoziție complementară cu conjunctivul) A dori în mod deosebit. Țin să vă comunic. II (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de comunicare a unei poziții a corpului sau a părților lui) ~ mâna ridicată. ◊ ~ nasul sus a fi înfumurat, îngâmfat. ~ capul (sau fruntea) sus a se purta cu demnitate. 2) (sugerează ideea de trăire a unor stări temporare) Frica l-a ținut un moment. 3) (sugerează ideea de înfrânare a unor porniri interne) ~ bucuria ascunsă. ◊ A-și ~ gura a nu spune nimic; a tăcea. A-și ~ răsuflarea a nu respira. 4) (sugerează ideea de perpetuare a unei stări de lucruri) ~ cărțile în ordine. ◊ ~ minte a nu uita. 5) (sugerează ideea de neabatere de la ceva) ~ calea spre oraș. ◊ A (o) ~ numai (sau tot) o fugă a alerga fără întrerupere. ~ legea a respecta legea. 6) (sugerează ideea de administrare) ~ un hotel. ◊ ~ registrele a face operații necesare în registre. ~ socotelile a înregistra toate cheltuielile și veniturile. 7) (sugerează ideea de posesiune) ~ un cal. 8) (sugerează ideea de stăpânire temporară) ~ o cetate. 9) (sugerează ideea de folosire a serviciilor cuiva) ~ o guvernantă. 10) (sugerează ideea de consumare a unor valori materiale sau morale) Rochia o ~ o sută de lei. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ o conversație a conversa. ~ o cuvântare (sau un discurs) a cuvânta. ~ un pariu a paria. ~ partea cuiva a părtini. ~ sărbătoare a sărbători. ~ post a posti. 2. intranz. 1) A fi suficient de rezistent. Casa de piatră ține mult. 2) A fi în dependență (de ceva). Ține de alt compartiment. 3) A fi atașat sufletește. Ține la frați și surori. 4) A avea o anumită durată; a dura; a continua; a se prelungi. Viscolul ține de două nopți. ◊ A-i ~ cuiva de urât a distra pe cineva (ca să-i treacă mai ușor timpul). 5) A ocupa un anumit spațiu; a se întinde. Cât ține câmpia. /<lat. tenere

fund (-duri), s. n. – 1. Parte de jos a unui obiect. – 2. Parte de jos și interior al unei concavități, adîncime. – 3. Depărtare, parte mai îndepărtată a unei perspective. 4. Taler de lemn, cîrpător. – Mr., megl., istr. fund. Lat. fŭndus (Pușcariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s. n. (fund, mai ales în accepțiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Șincai, sec. XVIII), l-au folosit și cu forma fund. Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formațiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s. n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adînci), format pe baza adv. (după Pușcariu 36 și Candrea-Dens., 681, de la un lat. *affŭndāre, cf. it. affondare, v. fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd consideră cuvîntul drept der. intern, dar se îndoiește nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalți termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putină; a închide, a astupa; a înțesa, a îndesa; a adînci; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adînci, a (se) astupa; a se duce la fund; a pune într-o situație grea, a încolți; a zăpăci, a năuci; refl. și cu pron. dativ, a se da învins, a se lăsa păgubaș), cu pref. -în, cf. lat. infŭndāre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, înțesat; grăsuț, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); înfundător, adj. (atacator); (în)fundătoare, s. f. (parte din spate a carului); (în)fundătură, s. f. (stradă, uliță care se înfundă; colț, ungher; ascunzătoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putină; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grăsuț, dolofan; s. n., nume dat mai multor păsări migratoare care se cufundă în apă: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septentrionalis); fundac s. n. (Trans., așternut de paie pus la baza unei căpițe sau a unui stog; vestă de piele; (în)fundătură); fundar, s. m. (pasăre migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s. n. (pînză de sac); fundei, s. n. (fundac, așternut de paie; parte care rămîne dintr-un material; parte inițială a intestinului gros); fundoaie, s. f. (temelia casei; temelia pietrei de moară; cotitură, meandră); fundoare, s. f. (Trans., firidă, ocniță); fundurei, s. n. (brînză făcută din ce rămîne de la zerul laptelui), numit astfel datorită acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s. f. (culcuș, pat; bază de stog). Cf. cufunda. Der. neol. funda, vb., din fr. fonder, cu influența lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundați(un)e, s. f. (fundament, bază, temelie); fundător, s. m. (fondator); fundal (var. fondal), s. n. (decor care acoperă fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s. n. (bază, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esențial).

vodevil (< fr. vaudeville) 1. Termen desemnând în muzica franceză din Renaștere* cântece vesele sau satirice. Inițial polif. ca și Vilanela* it., genul se simplifică, devenind spre mijlocul sec. 16 monodic* și cu un mai accentuat caracter pop. 2. Începând de la sfârșitul sec. 16, spectacolele comice în proză, cuprinzând și numere cântate de tipul v (1), pe muzică originală, preluată sau chiar parodistă. Din v. se va naște în sec. 18 opera* comică. În istoria teatrului nostru muzical, v. a fost ilustrat de Al. Flechtenmacher (Baba Hârca, Piatra din casă, Iașii în carnaval, Iorgu de la Sadagura, Arvinte și Pepelea, Chirița în Iași etc.), Eduard Caudella (Harță Răzeșul), Tudor Flondor (Rămășagul, Cinel-Cinel) ș.a.

MANDICEVSKI, familie de muzicieni români. 1. Eusebie M. (1857-1929, n. Cernăuți), compozitor, dirijor de cor și muzicolog. Prof. univ. la Viena. Arhivar și bibliotecar la Societatea „Prietenii muzicii” din Viena. Muzică de cameră, instrumentală și vocală. Studii de muzicologie și ediții critice (Bach, Berthoven, Haydn, Schubert, Brahms). Lucrări de muzicologie („Cântecele populare rusești și corul bisericesc slav”). 2. Gheorghe M. (1870-1907, n. Maloghia, Bucovina), compozitor și pedagog. Frate cu M. (1). Muzică de teatru(vodevilul „Piatră de casă”), de cameră și corală.

mur, muri, mururi, s.m. – Zid de piatră; soclul caselor tradiționale din Maramureș alcătuit din bolovani de carieră sau din bolovani de râu (Dăncuș 1986: 101). Temelia casei, zidul de sub casă. – Lat. murus „zid de piatră sau cărămidă, din sistemul de apărare al unui fort sau oraș”.

bolovan n. 1. butuc, în special grinda ce alcătuește talpa sau temelia casei țărănești; 2. piatră mare; 3. bloc, bucată mare de piatră sau de sare. [Dial. bulvan = slav. BOLŬVANŬ, butuc].

piatră f. 1. corp dur și solid ce servă la clădire; 2. cremene sau alt corp solid de aceeaș natură: a arunca pietre; 3. grindină: bate piatra; 4. fig. și fam. piatră în casă, fată de măritat; 5. grămadă de nisip, de pietriș, ce se formează în bășica udului; 6. nume de minerale: piatră acră, alaun; piatră de var, carbonat de calce; piatra iadului, nitrat de argint cu care se servă în chirurgie spre a arde carnea; piatră scumpă, mineral de un preț mare, ca diamantul, rubinul, etc.; piatră vânătă, sulfat de cupru. [Lat. PETRA].

AMEȚI, amețesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi cuprins de amețeală, a-și pierde echilibrul. El fugea așa de repede, cît biata fată amețea, nu alta. SBIERA, P. 313. Ia așa am amețit și eu, stăpîne, cînd mi-ai dat cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 196. Of! of! am rămas iar cu piatra-n casă. Of!... amețesc... leșin. ALECSANDRI, T. I 49. ◊ Tranz. Na! una! L-am amețit... Să-i mai dau vreo cîteva [lovituri]. ALECSANDRI, T. I 450. 2. Intranz. Fig. A se zăpăci, a-și pierde capul (din cauza unei emoții sau a unei impresii puternice). Vai de mine și de mine, Iliuță, amețisem de spaimă și am pus de două ori zahar. SADOVEANU, N. F. 162. Baba atunci a amețit de bucurie. CREANGĂ, P. 79. ◊ Refl. Se ameți și se fistici tind se văzu încongiurat de o mulțime de lume. ISPIRESCU, L. 136. ◊ Tranz. Vorbele lui atîta îi amețise, încît de spaimă... se pierduseră cu totul. ISPIRESCU, L. 294. ◊ Tranz. A scoate din minți. De-acum te ține S-amețești bine Pe cioclovine (= ciocoi). ALECSANDRI, T. 920. Ori la tine ea privește, Cu vederea-l amețește. SEVASTOS, C. 172. ◊ Tranz. A aduce într-o stare de extaz, de încîntare. O speranță de o dureroasă dulceață, deșartă dar singură, îi amețea sufletul. EMINESCU, N. 74. 3. Intranz. și refl. A se îmbăta, a se chercheli. Au băut, s-au amețit și acum horăiesc în podul morii. SADOVEANU, O. VI 12. ◊ Tranz. Ipate le dă de băut, pînă le amețește pe amîndouă. CREANGĂ, P. 173.

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. Casa e așezată în dreptul ariei. STANCU, D. 19. Casele albe, ridicate ici-colo în mijlocul verdeții grădinilor și livezilor, păreau că dorm tăcute și singuratice. SADOVEANU, O. III 193. I-am luat casa pe nimică. ALECSANDRI, T. 331. Va vedea în toate satele case de zid cu cîte trei și patru odăi. GOLESCU, Î. 24. ◊ Fig. Doru unde se lasă, Face lacrimilor casă. HODOȘ, P. P. 32. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă. Pîine de casă. Pînză de casă. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. Avea o casă de copii, dintre care cel mai mare, în vîrstă de vreo optsprezece ani. PAS, Z. I 61. Dacă mă vede că-s o vădană sărmană și c-o casă de copii, mai trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. A-i fi casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată; a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ți fie numai cu flori, Și casa casă și masa masă... ALECSANDRI, P. II 46. (Familiar) Piatra din casă v. piatră. Fată în casă v. fată. ◊ O pereche (sau un rînd) de case = casă mare, de obicei cu mai multe apartamente. Corp de case v. corp ♦ (Regional) Cameră, odaie. Casa dinainte. Casa mare. Casa de oaspeți. ◊ Încăpere specială într-o clădire, avînd o anumită destinație. ◊ Casa mașinilor = încăpere în care sînt montate grupurile electrogene într-o centrală electrică. Casa pompelor = clădire sau încăpere în care sînt montate pompele unei stațiuni de pompare. Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează un ascensor. Casa scării = spațiul în care este construită scara la o clădire cu mai multe etaje. ♦ (Tipogr.) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele. Băieții sînt puși să învețe casele de litere și să dea corecturi. PAS, Z. I 260. ♦ Fig. (Determinat prin «de veci») Mormînt. Iaca Ioane și casa de veci, zise el. Trei coți de pămînt, atîta-i al tău. CREANGĂ, P. 321. 2. Gospodărie. E cel dinții lucru ce l-ai cumpărat pentru casa noastră. DAVIDOGLU, M. 15. Bărbatu-mieu... nu s-a putut plînge că... i-am risipit casa. CREANGĂ, P. 4. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. 3. Toți cei care locuiesc împreună formînd, de obicei, o familie. E supărat pe casa noastră. STANCU, D. 34. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. Am sculat toată casa; am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Ai casei = membrii familiei. Casă grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ Expr. A ține (sau a fi) de casa cuiva = a ține de familia cuiva; a fi dintre oamenii apropiați ai cuiva. Bine Ioane, du-te; nu ți-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. ♦ (În orînduirea feudală și burgheză) Dinastie, neam. Casa de Austria. ◊ Copil de casă v. copil. 4. Căsnicie. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. ◊ Expr. A ține casă cu cineva = a trăi în căsnicie cu cineva. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. A strica casa cuiva = a strica armonia dintre soți, a-i face să se despartă. A tace (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi laolaltă în bună înțelegere. De cînd sînt regi, de cînd minciună este. Duc laolaltă cea mai bună casă. VLAHUȚĂ, O. A. 36. N-a vrut să facem casă-mpreună. ALECSANDRI, T. 1502. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. Cu matematica n-am dus niciodată casă bună. C. PETRESCU, C. V. 104. 5. (Urmat de determinări care arată natura sau destinația clădirii) Nume dat unor instituții sau așezăminte create pentru satisfacerea necesităților sociale, culturale, sanitare etc. ale celor ce muncesc. Casă de cultură. Casa Universității. Casa Centrală a Armatei. Casa Oamenilor de Știință. Casa Scriitorilor. Casa Pionierilor. Casa «Scînteii». ▭ Pe lîngă sistemul tarifar și de premiere, ceferiștii beneficiază de mari avantaje sub forma caselor de odihnă, sanatoriilor, spitalelor C.F.R., case de cultură. GHEORGHIU-DEJ, CONSF. C.F.R. 36. ◊ Casă de nașteri = maternitate. Ce ... casă de nașteri s-ar face aici pentru toate satele dimprejur! DUMITRIU, N. 236. Casă de economii = instituție la care se depun economiile spre păstrare și valorificare. Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.). ▭ Casă de ajutor reciproc = asociație tovărășească constituită cu scopul de a da împrumuturi și ajutoare bănești membrilor ei, din resursele acumulate prin cotizații lunare. (Învechit) Casă de sănătate = sanatoriu. Nu putea... să-l interneze într-o casă de sănătate. PAS, Z. I 56. Casă de nebuni = ospiciu. Casă de adăpost = cabană. 6. (În regimul capitalist) întreprindere, firmă comercială. Casă de import. ◊ Specialitatea casei = produs al unei întreprinderi, cu care aceasta își face reclamă, considerîndu-l superior produselor altor întreprinderi. – Pl. și: (regional) căși (DAVIDOGLU, M. 32, ȘEZ. II 10).

OF interj. (Și în forma oh) Exclamație care exprimă sentimente ca: a) durere, amărăciune, mîhnire, regret; deznădejde; necaz, ciudă. Of! crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. Of! of! am rămas, iar cu piatra-n casă. ALECSANDRI, T. I 49. Oh! cînd ar voi femeile să știe ce înaltă solie au primit. NEGRUZZI, S. I 56; b) scîrbă, dezgust. Oh, eu nu, nu-i mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73. ♦ (Substantivat, n., cu pl. of uri) Oftat, suspin; p. ext. durere, amărăciune, mîhnire, regret, suferință, deznădejde. Zi-i, mă, că mă arde la inimă!... Și în niște of uri lungi, trăgănate, cu întorsături de gîtlej, își tremurau țiganii cîntecul. SADOVEANU, O. VI 208. Își dădea seama că a pus între Manlache și Rusandra un stăvilar de neurnit, care-l răzbuna și de oful inimii lui. POPA, V. 290. Oricine are nevricale și ofuri la inimă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 177. – Variantă: oh interj.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (Numai la sg.) Nume generic pentru orice rocă comună, răspîndită la suprafața și în interiorul pămîntului, în mase continue sau în bucăți dure, solide; (la sg. sau la pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, O. I 85. Găsi pe daci preparați pentru o rezistență puternică, apărați în cetăți de piatră. ODOBESCU, S. II 280. ◊ (În metafore și comparații) Horia e omul de piatră, în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Bade inimă de piatră! Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Ori (sau cînd) cu capul de piatră, ori (sau cînd) cu piatra de cap, se zice cînd cineva este pus într-o situație grea, din care, oricum ar face, tot rău iese. Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii odată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, O. A. 233. Da rău îi pe ulița d-tale! Nu poți face doi pași făr-a fi... povestea vorbei: cînd cu capul de piatră, cînd cu piatra de cap. ALECSANDRI, T. I 148. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi, se zice despre omul superficial, care începe de toate și nu isprăvește nimic. Piatră în (sau piatra din) casă = fată nemăritată (considerată ca o povară pentru familie). După optsprezece ani [fetele] erau socotite pietre în casă, fete bătrîne. PAS, Z. I 221. Se simțea străină, împresurată de ostilități, piatră în casă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ (În expresii, zicători, proverbe) A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge cuiva bine. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărîre nestrămutată. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = e ger strașnic. A scoate apă (și) din piatră (seacă) v. apă (I 1). A scoate bani (și) din piatră seacă v. sec. A aduce (ceva) și din piatră seacă v. sec. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra sau de piatră = (a fi) foarte sănătos. Sorcova, vesela: Peste vară Primăvară Să-nfloriți, Să mărgăriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata. TEODORESCU, P. P. 159. A fi de piatră = a fi fără de milă, a rămîne insensibil. Apa trece, pietrele rămîn v. rămîne. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, o mare neliniște, a fi îngrijorat. A i se lua (cuiva) o piatră (de moară) de pe inimă (sau de pe cuget) = a se elibera de o grijă, de o teamă, a găsi sau a primi o soluție care pune capăt unei situații grele. Surîde ca un om căruia i s-a luat o piatră de moară de pe cuget. CAMIL PETRESCU, O. II 637. A nu (mai) rămîne (sau a nu mai lăsa) piatră pe piatră = a nu se (mai) alege nimic (din ceva), a distruge (ceva) din temelii; a face praf și pulbere. A mișca din loc (sau a răsturna) toate pietrele = a face tot posibilul pentru a obține ceva. A număra pietrele = a umbla haimana, fără căpătîi; a bate drumurile. A arunca cu piatra (în cineva) = a acuza, a învinui (pe cineva). A călca din piatră în piatră = a depune toate eforturile pentru a dobîndi ceva. De-ai călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 203. Piatra filozofală v. filozofală. 2. (În expr.) Epoca de piatră = veche epocă arheologică caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 3. (Urmat de determinări indicînd întrebuințarea obiectului sau o proprietate esențială a lui) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră cioplită. ◊ Piatră kilometrică v. kilometric. Piatră ponce v. ponce. Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă care servește în litografie la prepararea clișeelor de imprimare. Piatră de încercare = rocă silicioasă foarte dură, folosită la verificarea purității aurului și argintului; fig. mijloc de verificare a capacității sau a sentimentelor cuiva; dovadă, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = piatră care intră în construcția fundamentului unei clădiri; fig. principiu de bază, principiu esențial. Piatră unghiulară = piatră așezată la colțul fundației unei clădiri; fig. bază, fundament. Lucrările sale în cercul literar... vor rămîne ca pietre unghiulare pe care s-au așezat temeliile literaturii noastre. ODOBESCU, S. I 329. Piatră de ascuțit = cute. Piatră de moară = fiecare dintre cele două discuri mari și grele, întrebuințate la moară pentru măcinatul grăunțelor (dintre care una stă pe loc, iar cealaltă se învîrtește). Era un turn înalt și îngust cu ferestre mici și nepotrivite, avînd jos o portiță boltită căria îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. ODOBESCU, S. I 148. La arnăut poruncea, Piatră de moară-aducea, Cu parale c-o plătea. PĂSCULESCU, L. P. 246. (În metafore și comparații) Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. REBREANU, I. 35. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă. CREANGĂ, O. A. 178. Piatră prețioasă (scumpă sau nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește foarte rar în natură și din care se fac bijuterii. Cînd e vorba de pietre prețioase, de valoarea acestora, orice presupunere este permisă. C. PETRESCU, A. 326. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește. ALECSANDRI, P. A. 44. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat, care are un aspect frumos și se găsește relativ frecvent în natură, întrebuințat la confecționarea bijuteriilor de mică valoare. 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială, avînd diferite întrebuințări. Piatră de mozaic. ▭ Între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc, împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. 5. Piesă la jocul de domino și la alte jocuri, confecționată din piatră (1), os sau lemn. 6. (Popular) Aerolit, meteorit. Piatră căzută din cer. 7. (Adesea în construcții cu verbele «a bate» sau «a cădea») Grindină. A mai avut, sărmanul, și păcatul că l-a bătut piatra și n-a putut strînge mai nimic de pe cîmp. BUJOR, S. 161. Bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. II. 1. (Popular) Crustă de săruri minerale care se depune cu vremea pe pereții unui vas în care se fierbe apă. ◊ Piatră de vin = crustă de săruri minerale depuse pe pereții butoaielor în care se păstrează must sau vin. 2. Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; tartru. 3. (Nume popular dat unor substanțe chimice; numai în compuse) Piatră-acră = alaun de potasiu, v. alaun; piatră-vînătă = sulfat de cupru, v. sulfat. Negustor de băcan... piatră-vînătă... salcie, fumuri și alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112; piatră-vitriolică = sulfat feric, v. sulfat; piatra-iadului = azotat de argint, v. azotat; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf în formă de bucăți; piatra-sulimanului = numele pietrei din care se prepară un fel de suliman. 4. (Med.) Calcul¹. Piatră la rinichi. Piatră la ficat. - Pronunțat: pia-.

URNI, urnesc, vb. IV. 1. Refl. A se mișca din loc cu oarecare greutate, depunînd un efort. Caii se urniră și pornirăm la pas. SADOVEANU, O. VI 9. Cînd nu-i convenea lui să se urnească, hehe!... MIRONESCU, S. A. 107. ◊ (Urmat de determinări locale, temporale sau modale) Carul scîrțîi și se urni din noroi.DUMITRIU, N. 88. E vremea să plecăm, căci se înserează!... Se urniră deodată cu toții. REBREANU, I. 100. Caii mergeau acum destul de repede... și era o minune de pîrtie, dar mie mi se părea că de-abia ne urnim. VLAHUȚĂ, O. A. 491. ◊ (Întărit prin «din loc») M-am urnit din loc cu spinarea încovoiată. VORNIC, P. 20. Urnindu-se din loc, începu a-și tîrîi iar ciubotele grele. SADOVEANU, O. VIII 123. ◊ Fig. Nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată. REBREANU, I. 111. ◊ Tranz. fact. [Mama] nu știa cum să mă urnească mai degrabă din casă. CREANGĂ, O. A. 95. ◊ Expr. A (nu) se da urnit = a (nu) se hotărî să plece. Nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte. HOGAȘ, M. N. 93. N-au avut biata iapă încotro, au trebuit să se deie urnită și să fugă de gurile lor. SBIERA, P. 59. ♦ A părăsi (cu oarecare greutate) localitatea unde se află, a se pune în mișcare, a pleca. Boierii răsculați se urniră de la Hîrlău. SADOVEANU, O. VII 127. ◊ Tranz. fact. Sunînd din buciume, boierii iși urniră gloatele de la Cucuteni. SADOVEANU, O. VII 130. 2. Tranz. A mișca din loc (trăgînd, împingînd, smucind). Bouleanul rămîne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăși plugul pe brazdă. GÎRLEANU, L. 139. Urnim o stîncă din locul ei, care era numai înținată. CREANGĂ, O. A. 46. Brațul meu nu poate o piatră să urnească! ALECSANDRI, T. II 122. ◊ (În contexte figurate) Om foarte de treabă, cu trei fete de măritat pe care nu le poate urni cu nici un chip, deși sînt drăguțe. REBREANU, R. I 71. Mi-am urnit piatra din casă. ALECSANDRI, T. I 59. ◊ Fig. Urniți, tovarăși, jalea din oraș. DRAGOMIR, P. 19. ♦ A pune în funcție o mașină, un sistem tehnic. Din iazul ăsta am scos peste trei ani o vînă de apă în pîrîul morii, de-am urnit microcentrala. V. ROM. noiembrie 1953, 202.

mur, muri, mururi, s.m. – (reg.) Zid de piatră; soclul caselor tradiționale din Maramureș alcătuit din bolovani de carieră sau din bolovani de râu (Dăncuș, 1986: 101). Temelia casei, zidul de sub casă. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Biserica Albă, Strâmtura, Apșa de Jos). – Lat. murus „zid de piatră sau cărămidă, din sistemul de apărare al unui fort sau oraș” (DEX, MDA).

CĂSĂTORIE. Subst. Căsătorie, matrimoniu (livr.), himeneu (poetic), partidă, căpătuială (fam.), căpătuire (fam.), căsnicie, mariaj (livr.), menaj, viață conjugală, coabitare (jur.), conviețuire; măritiș, unire, măritare (rar), măritat, mărit (pop.); însurătoare, însurat, însurare (înv.), însurăciune (înv.), însoțire (pop.), nuntire, nuntit (rar). Mezalianță; căsătorie morganatică. Căsătorie civilă, cununie civilă; căsătorie religioasă, confareație (rar). Recăsătorire. Protogamie. Monogamie; bigamie; trigamie; poligamie. Poliandrie. Monogam; bigam; trigam. Poliandră (rar). Endogamie; exogamie. Concubinaj, căsătorie nelegitimă. Soț, soțior (dim.), căsător (înv.), soție (înv.), bărbat, om, stăpîn (pop.), român (pop.). Soție, soțioară (dim.), nevastă, consoartă, soață (rar), soț (înv.), femeie (pop.), muiere (pop.). Familist (fam.). Cerere în căsătorie, pețire, pețit, pețitorie (fam.), pețitorlîc (rar, depr.). Pețitor (înv. și pop.); logodnic, fidanțat (rar); logodnică, fidanțată (rar). Nuntă. Mire, june; mireasă. Însurățel; însurăței. Lună de miere. Nuntă de argint. Nuntă de aur. Gamologie (livr.). Adj. Matrimonial (livr.), căsătoresc (rar). Căsătorit, însurat, nuntit (rar), căpătuit (fam.), măritat (reg.); căsătorită, măritată, căpătuită (fam.). Monogam, monogamic; bigam; trigam. Poliandră (rar). Conjugal. Nupțial, nunțial (înv.), nuntitor (rar). De nuntă. Logodit; cununat. Recăsătorit. Vb. A se căsători, a se uni (lega) prin căsătorie cu cineva, a face o partidă (bună), a se căpătui (fam.), a da de căpătîi, a se cununa, a împărți cununa cu cineva, a-și pune pirostriile în cap, a se însoți (pop.), a se nunti (pop.), a se rostui, a întemeia o căsnicie, a face o casă, a-și lega viața de cineva (de viața cuiva), a-și lega capul. A umbla să se însoare, a fi (a intra, a da) în dîrdora însuratului, a-i arde de însurătoare; a cere în căsătorie, a cere mîna, a lua în căsătorie, a lua de soție (de nevastă), a face unei fete conciul, a se însura, a aduce (părinților) noră pe cuptor. A se mărita, a-și pune cîrpă în cap, a lua de soț (de bărbat), a se duce după cineva, a veni după cineva. A peți. A se logodi, a face credință. A căsători, a face cuiva căpătîi, a însura, a mărita, a da de soție, a da fata din casă, a da (o fată) după cineva, a da în căsătorie, a scăpa de piatra din casă. A fi căsătorit, a avea casă și masă; a trăi cu cineva în căsnicie, a ține casă cu cineva; a trăi cu cineva, a se cununa la lună. V. celibat, divorț, rudenie, rudenie prin încuscrire (prin alianță).

VODEVIL (< fr. vaudeville) Comedie, în acțiunea căreia sînt intercalate cuplete satirice. Etimologic, termenul de vodevil este pus în legătură cu numele lui Olivier Basselin, poet francez ce a trăit în secolul al XV-lea, născut la Vire, în Normandia, și ale cărui cîntece satirice, bahice, au fost publicate de Le Haux, în 1610, sub numele de Vaux-de-Vire, înlocuit cu Vaudeville – mai ușor de pronunțat. Asemenea cîntece au durat pînă la finele secolului al XVIII-lea, cînd ele au început a fi introduse în reprezentațiile teatrale de prin iarmaroace, numite comedii cu vodeviluri, și apoi vodeviluri, denumire folosită în genere pentru comediile ușoare, cu o intrigă abilă, de un comic grotesc. Cu vremea, textului dramatic i s-a alăturat muzica și baletul. În literatura noastră, genul acesta a fost ilustrat de V. Alecsandri (Rămășagul, Nunta țărănească, Piatra din casă, Cinel-Cinel etc.); Costache Caragiale (O soarè la mahala). Ca și scenetele, vodevilurile au satisfăcut gustul publicului, în etapa reprezentării lor, la jumătatea secolului al XIX-lea.

Piatra din casă – comparație populară pentru fata care rămîne nemăritată și-i socotită ca o piatră greu de urnit din casa părinților. Vasile Alecsandri și-a intitulat o comedie Piatra din casă. FOL.

MÎRZÁC¹ s. m. 1. Nobil tătar care conducea o ceată ostășească. Fugind cu nouă feciori ai sei și cu o samă de mîrzaci și ispravnici mai de frunte. URECHE, LET. I, 117/34. Pre mulți i-au prins vii, așijderea și pre 2 mîrzaci. SIMION DASC., LET. 127. Și amu scrisu și la Daniel o carte ca aceea pentru rândul acelor mărzaci (a. 1657). RUL. COM. IST. II, 220. Au trimes un mîrzag la Vasile Vodă. M. COSTIN, LET. I, 295/2. Era lîngă Ștefan Vodă un merzac. id. ib. 330/12. Dînd sultanul și cîțiva mîrzaci de treabă (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. II, 151/7. Tukili, cu mîrzacií și cu pașii. . . au rămas în deal. IST. Ț. R. Tătarii. . . bat și căznescu pe creștini, neavîndu grije, nice strînsoare de mîrzacii lor. NECULCE, L. 57, cf. 157. Și iarăși au orînduit o samă de tătari cu mîrzacul Coza, să margă asupra taberii. CANTEMIR, HR. 426. I-au vinit carte de la mărzacul, carile să află aemu într-această vreme mai cap între tătarăi mărgineni (a. 1742). IORGA, S. D. VI, 229. Mîrzacii. . . l-au luat rob. DIONISIE, C. 169. Avînd și mulți din mîrzali și sultani. . . fu chemat. . . ca să fie han. VĂCĂRESCUL, IST. 286. Vodă. . . cum a audzit de aceasta a și pornit după dînșii un mîrzac c-o mulțime de tatari. NEGRUZZI, S. I, 170. A fost înmormântat. . . kaganul sau mîrzacul căruia se va fi pus în bolta-i funerară calul. ODOBESCU, S. II, 204, cf. ȘIO II₁ 260. El credea. . . că familia sa e de origine tătară . . . că acești mazili fălciieni aveau sînge de mîrzaci. IORGA, L. I, 298. El traduse de bună samă actul prin care mîrzacii din fruntea cetelor se îndatoriră a nu prăda. id. ib. 469, cf. i. BRĂESCU, M. 68. S-a arătat la cerdac un mîrzac tînăr, care s-a închinat din partea lui Sefer-Gazi. SADOVEANU, O. XI, 255. La Crîm, mîrzacii și hanii, așezați în case de piatră, învățaseră de la levantini și italieni o altă rînduialâ a vieții. id. ib. XII, 295. Iar cele mai mititele, Mi le-au făcut scăunele, De stau mîrzacii pe ele. PAMFILE, C. Ț. 90. Iar mîrzacul auzea Ș-așa din gură-mi zicea. PĂSCULESCU, L. P. 209. ♦ p. e x t. (Rar) Vagmistru. Au prins mîrzacii de veste. Trebuie să-mi păzesc pielea de glonț, că nu-i solomonită. CHIRIȚESCU, GR. 125, cf. 251. 2. (Regional) Epitet dat în glumă aceluia dintre colindători care poartă sacul cu colaci (Ibănești-Reghin). Cf. VICIU, COL. 195. - Pl.: mîrzaci. – Și: (învechit și regional) mîrzág, mîrzál, mîrzá (pl. mîrzi și mîrzali; ȘIO II₁ 260), mărzác, merzác s. m. – Din tăt. (nogai) mîrza.

ipuluí, ipuluiesc, v.t. (reg.) A clădi: „…și atunci s-au ipuluit curtea ce de piatră și casa ce popască într-acele vremi” (Dariu Pop, 1938: 13). – Din magh. épült (Dariu Pop).

mur, muri, mururi, s.m.n. (reg.) 1. Zid de piatră. 2. Temelia casei, zidul de sub casă. ■ „Soclul caselor tradiționale din Maramureș, alcătuit din bolovani de carieră sau din bolovani de râu” (Dăncuș, 1986: 101). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei. – Lat. murus „zid de piatră sau cărămidă, din sistemul de apărare al unui fort sau oraș” (DEX, MDA).

pietritúră, pietrituri, s.f. (reg.) Soclul de piatră la casele țărănești: „La început, temelia avea doar o pietritură de câteva rânduri de lespezi de piatră, locuința veche fiind așezată aproape de pământ” (Faiciuc, 2008: 113). – Din pietrui + suf. -tură.

spăimântătúră, spăimântături, s.f. (reg.) 1. Spaimă, sperietură. 2. Duh necurat, strigoi: „Trăiește în codri pustâi, în ceva stani de piatră. Are casă. Unii zâc că umbă cu secere, alțî zâc că umblă cu coasă. Cine știi cât de spăimoasă-i la cine-o vede. Îi creapă inima. Îi din ceva strigoaie născută, din ceva spăimântătură” (Bilțiu, 2007: 87). – Din (în)spăimânta + suf. -ătură.

COTNARI 1. Com. în jud. Iași; 8.068 loc. (1991). Expl. de gresii. Podgorie renumită și centru pomicol. Vinificație. Stație de c. f. Cetate geto-dacică puternic fortificată (sec. 4-3 î. Hr.). Podul de piatră și beciurile caselor domnești, atribuite prin tradiție lui Ștefan cel Mare. Întemeiat probabil în sec. 13, este menționat documentar ca tîrg din 1448. Domnul Moldovei, Despot-Vodă (1561-1563), a înființat aici un colegiu latin (1562), sub conducerea lui Ioan Sommer. 2. Denumirea vinului produs în podgoria Cotnari.

MINCU, Ion (1852-1912, n. Focșani), arhitect român. Prof. la Școala superioară de Arhitectură din București. Întemeietor al școlii naționale de arhitectură, a valorificat, printr-o interpretare modernă, elemente de construcție și decorație ale arhitecturii feudale și populare românești (foișoare, stâlpi de lemn, arcade, capiteluri), folosind materiale tradiționale (ceramică smălțuită, lemn, piatră). Lucrări importante: Casa Lahovari (azi Spitalul Dr. I. Cantacuzino), Casa Vernescu, Școala Centrală, „Bufetul” de la Șosea (azi restaurantul „Doina”), toate în București.

sfoĭág n., pl. inuz. urĭ (orig neșt.; bg. svoĭak înseamnă „cumnat”. Cp. cu sfaĭog). Vest. Mucegaĭ: case vechĭ de piatră cu gangurĭ întunecoase și scărĭ pe care vremea a semănat sfoĭag (ChN. 2, 70). – Și sfoĭog (pl. oage): aceleașĭ sfoĭog de barbă (a Jidanuluĭ) azvîrlit, peticit pe icĭ pe colo (CL. 1919, 3, 213).

FERECAT², -Ă, ferecați, -te, adj. 1. Acoperit cu metal, prevăzut cu șine, cu fîșii de fier, cu cuie etc. pentru a căpăta rezistență și durabilitate; întărit prin legături metalice. Căruța înainta încet... printre casele tari din piatră grea, cu porți mari ferecate. DUMITRIU, N. 156. Fiecare își adusese zestre însemnată, robi, cai, căruțe ferecate. ISPIRESCU, L. 36. Călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn văpsit scobită rotund și așezată... pe un dric cu patru roate ferecate. ODOBESCU, S. I 161. ♦ (Despre anumite obiecte prețioase) Îmbrăcat sau împodobit cu aur, cu argint sau cu pietre scumpe. 2. (Despre uși, porți, p. ext. despre încăperi) Încuiat, zăvorît. (Fig.) În trecut puținele școli cîte existau aveau porțile ferecate pentru copiii oamenilor muncii, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2841. 3. (Despre oameni) Legat sau încătușat în fiare, în lanțuri, în obezi. Iar deacă vor simți ceva ș-or vrea să pribegească, atunci mesiții măriei-tale îi vor aduce ferecați. ODOBESCU, S. I 83. Un biet romîn legat, Legat strîns și ferecat, Ca un mare vinovat. ALECSANDRI, P. P. 77. 4. (Despre pietrele morii) Cu suprafața neregulată, prevăzută cu zimți (ca să macine bine). Moara lui Arghir avea singură pietre ferecate de schimb și apă destulă la iazul ei, ca să macine și zi și noapte. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. ♦ (Despre bani) Zimțuit. Purcoaiele de galbeni bătuți și ferecați. DELAVRANCEA, la TDRG.

MĂSLIN, măslini, s. m. Arbore din familia oleaceelor, cu frunzeie persistente, de culoare verde-deschis pe partea superioară și albă-argintie pe partea inferioară, cultivat mult în regiunile mediteraneene pentru lemnul lui și mai ales pentru fructele lui, numite măsline, bogate în ulei (Olea europaea). Prinzînd în apa vremii rădăcini, Statui și oase albe sub măslini. BOUREANU, S. P. 3. Casele mici de piatră se înșiră ca niște pete albe pe malul roșietic. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroși, abia ducîndu-și zilele în pămîntul pietros. BART, S. M. 54. Expr. Ramură de măslin = simbol al victoriei și al păcii. ◊ (Cu sens colectiv) Muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin. EMINESCU, O. IV 192. – Variante: maslin (CONTEMPORANUL, III 654) s. m., (învechit și popular, prin confuzie cu numele fructului) maslină (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252, ALECSANDRI, P. P. 405) s. f.

SARCOFAG, sarcofage, s. n. 1. Sicriu monumental din antichitate, făcut din piatră. Mai fiecare casă din Celei trebuie să aibă... un jgheab, un tron, un prag făcut dintr-un sarcofag roman. GALACTION, O. I 119. În sarcofagele egiptene s-au găsit boabe de grîu care au rodit după o așteptare de trei mii de ani. CAMIL PETRESCU, O. II 33. Sînt mai adesea morminte din epoca romanilor și conțin, în mare parte, sarcofage din piatră văroasă. ODOBESCU, S. II 141. 2. Monument funerar în formă de sicriu. – Variantă: sarcofagiu, sarcofagii (C. PETRESCU, A. 315, BOLINTINEANU, O. 306), s. n.

zmeu, zmei, (smeu, zmău), s.m. – 1. (mit.) Personaj fantastic din basmele românești, imaginat ca un uriaș cu puteri supranaturale. 2. Balaur: „ Frundză verde de durdzău / Tăt bea Marcu cu un zmău” (Papahagi, 1925: 277). ♦ (top.) Piatra Zmăului (Giulești); Casa Zmeilor, grotă situată sub o placă uriașă de piatră, pe Valea Uriș, în apropiere de localitatea Prislop (Lăpuș) (Portase, 2006: 53). 3. Șarpe. 4. (mit.) Căpcăun. 5. (fig.) Erou, viteaz. 6. (astr.) Smeul, numele popular al constelației Dragonul. ♦ (onom.) Smeu, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Din sl. zmij „șarpe, balaur” (Scriban, DLRM, DEX, MDA); posibil cf. zamol, cuvânt trac, cu sensul de „pământ”, de unde și Zamolxis „zeu al pământului” (v. Eliade, 1970: 54).

vătajniță sf [At: DIACONU, VR. XXVIII / Pl: ~țe / E: vătaj + -niță] 1 (Înv) Suprafață de teren care aparținea satului sau bisericii în urma arendării acesteia de la un proprietar Si: (Mol; înv) vătaștină. 2 (Reg) Temelie la casă, făcută din piatră.

vătrai [At: PO 307/12 / V: (pop) ~ar (Pl: ~are, ~aruri), (reg) ~an, vărtar, vlătar, vrătar (Pl: vrătaruri) / Pl: ~e, (reg) ~uri, (18-19) ~ / E: vatră + -ai cf srb vătralj, bg ватрал] 1 sn Obiect de uz casnic, de lemn sau de metal, de obicei în formă de cârlig lung sau de lopățică cu coadă lungă, cu care se scormonește ori se trage jarul sau cenușa Vz cociorvă¹ (1), jeruitor, piscălău, scociorâtor, spuzar, vășcălan (2). 2 sn (Pop; îs) Trai cu ~ sau (reg) un trai și un ~ Viață grea, cu permanente neînțelegeri și certuri. 3 sn (Mun; îs) Trai pe ~ Viață foarte grea. 4 sn (Pfm; îas) Viață lipsită de griji. 5 sn (Reg; îe) A toca (sau a bate toaca) pe ~ A trăi în mare sărăcie. 6 sn (Reg; îae) A pierde timpul. 7 sn (Mun; irn; îe) (A fi) crai pe ~ (A fi un) tânăr fără căpătâi. 8 sn (Mun; irn; îae) (A fi) foarte sărac. 9 sn (Mun; îe) A-i lua (cuiva) ~ul țestului A nu avea ce lua de la cineva. 10 sn (Trs; îe) (A pleca) cu ~ și cu cociorvă (A pleca) cu tot avutul. 11 sn (Mun; îe) A lua (pe cineva) la ~e A goni (pe cineva). 12 sn (Dep) Sabie. 13 sn (Reg; pan) Unealtă de fier cu mâner de lemn, cu ajutorul căreia se fac gropi pentru îngropatul viței de vie. 14 sn (Pop; pan) Fiecare dintre cele două vergele de metal care leagă, la căruță, capetele crucii de capetele osiei. 15 sn (Reg; îf vătrar) Cenușar (5) (la sobă). 16 sn (Olt) Loc de casă. 17 sn (Reg) Piatra stătătoare a morii Si: (reg) podină. 18 sm (Olt) Căpetenie a colindătorilor care, în timpul colindului (din ajunul Crăciunului), scormonește cu un băț jarul din vatră. 19 sm (Reg; îf vătrar) Cărbunar (1).ватрал

MĂSLÍN s. m. 1. Arbore din familia olea- ceelor, cu frunzele persistente, cultivat în regiunile mediteraneene pentru lemnul și pentru fructele lui, bogate în ulei (Olea europaea). Feciorii tăi ca de nou odraslele măslinului den pregiurul measei tale. PSALT. HUR. 112^r/24, cf. 44^r/19. E eu ca măslin (măslină C, C², maslina h) roditoriu în casa dzeului. PSALT. 101, cf. 275, 323. Și mai alergă și văzu un măslin stîndu lîngă mare (a. 1 550-1 580). GCR I, 7/2, cf. CORESI, EV. 513, CUV. D. BĂTR. II, 288/7. Părintele mieu iaste bolnav. . . și pofteaște să vază din pomul măslinului, doară cumva i s-are mai potoli boala lui (a. 1 600-1 625). GCR I, 64/24. Un ostrov plin de măslini și de vii. HERODOT (1 645), 269. Înflorit măslin. ST. LEX. 175^v/3. Văzu o fecioară luminată ca soarele, care fecioară avea în capul ei cunună împletită din frunzele măslinului. CHEIA ÎN. 36^t/14. Pămîntul măslinului, untdelemnului și al mierii. BIBLIA (1 688), 1328. Te tîmpinară cu stîlpări înfrunzite de măslin (a. 1 689). GCR I, 287/2, cf. II, 62/4. Luca dzice că era stîlpări de măslin. ANTIM, P. 186. Samson cel tare. . . arse. . . și viile și măslinii. CALENDARIU (1 814), 112/5. Codrii de măslin s-amestec printre lunci de dafin verde. EMINESCU, O. IV, 115, cf. 192. Un bețișor dintr-un copac de măslin. CONTEMPORANUL, III, 654. Măslinul a plecat din Siria împreună cu smochinul și s-au răspîndit de timpuriu peste toate țermurile Mediteranei. MEHEDINȚI, G. F. 177. Casele mici de piatră se înșiră ca niște pete albe pe malul roșietic. Printre ele cresc rari măslinii slabi, noduroși. BART, S. M. 54. Prinzînd în apa vremii rădăcini, Statui și oase albe sub măslini. BOUREANU, S. P. 3. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNIK-BÎRSEANU, D. 252. ♦ (Prin metonimie) Ramură de măslin (1) (ca simbol al păcii). Maslinu-n mînă țiind, Cu o frunte prea senină nainta. HELIADE, O. I, 416. Și toți cu măslinii de pace Daruri să-i ducă și-n schimb troienilor pace s-aducă. COȘBUC, AE. 132. 2. Compus: (rar) măslin-sălbatíc =răchițică (Elaeagnus angustifolia). PANȚU, PL. - Pl.: măslini. – Și: (învechit și regional) maslin s. m. ; (învechit și popular) măslină, maslină s. f. – Din v. sl. маслина > măslină > măslin, măslin, după modelul numelor de pomi din limba română.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândită la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse întrebuințări, roca naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dintâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să pună capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = prima și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea uneltelor de piatră (I 1). 3. (Urmat de determinări care arată felul, întrebuințarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă, care servește, în litografie, la prepararea clișeelor. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității care marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și întrebuințat de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. ◊ (Bot.; în compusul) Piatră-linte = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din zona alpină (Astragalus australis). 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). 5. (Min.; în compusul) Piatra-lunii = varietate de feldspat cu reflexe albăstrui folosită ca piatră semiprețioasă. – Lat. petra.

LAPIDĂ s. f. 1. lespede, piatră funerară. 2. piatră comemorativă (pe o casă). (< it. lapida)

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândită la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse utilizări, roca naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dintâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se obosi zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să pună capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = cea mai veche și cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii, care a durat circa un milion de ani și în care principala materie primă pentru confecționarea uneltelor, a ustensilelor și a armelor a fost piatra (I 1). 3. (Urmat de determinări care arată felul, utilizarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă, folosită la confecționarea formelor de tipar litografice. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită în trecut la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității care marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și folosit de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. ◊ (Bot.; în compusul) Piatră-linte = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din zona alpină (Astragalus australis). 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). 5. (Min.; în compusul) Piatra-lunii = varietate de feldspat cu reflexe albăstrui folosită ca piatră semiprețioasă. – Lat. petra.

BUSUIOC¹ s. n. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cultivată prin grădini pentru mirosul ei pătrunzător (Ocimum basilicum). Eu am simțit în nări și mireasmă de busuioc. SADOVEANU, N. F. 13. Busuioc și mint-uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Dragu-mi-i badiu din joc Că miroasă-a busuioc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. (Metaforic) Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane. CREANGĂ, P. 284. ◊ Expr. (Familiar) A drege busuiocul = a încerca să repari o gafă. – Variantă: bosuioc (NEGRUZZI, S. I 323) s. n.

FIXA vb. 1. a imobiliza, a înțepeni, a pironi, a prinde, (reg.) a proțăpi. (A ~ ceva în cuie.) 2. a prinde, a pune. (~ olanele pe casă.) 3. a înțepeni, a pecetlui. (~ piatra pe mormânt.) 4. v. asambla. 5. a se agăța, a se prinde. (Vița de vie se ~ de araci.) 6. v. amplasa. 7. v. stabili. 8. v. posta. 9. v. aținti. 10. a-i rămâne, (fig.) a se grava, a se imprima, a se întipări, a se pecetlui, a se săpa, (înv. fig.) a se tipări. (Cuvintele lui i s-au ~ în conștiință.) 11. v. ordona. 12. v. alege. 13. v. institui. 14. v. stabiliza. 15. a determina, a hotărî, a preciza, a stabili, a statornici, (înv.) a defige, a însemna, a statori. (A ~ un nou termen.) 16. a preciza, a pune, a stabili. (A ~ un diagnostic.) 17. v. calcula. 18. a determina, a preciza, a stabili, a statornici. (Cum ați ~ concentrația vinului?) 19. v. consfinți.

valău, (halău), s.n. – 1. Jgheab din lemn sau metal, de sub streșina casei, pentru colectarea apelor pluviale; ciotărnă, ciurău, jdab. 2. Covată (din lemn scobit, scândură sau piatră) din care se dă de mâncare la porci; troacă. 3. Albie (pentru adăparea animalelor) care se așează lângă fântână; construită dintr-un trunchi de copac scobit în interior, așezat pe doi bolovani și prevăzut, la capătul mai înclinat cu un dop de lemn. Până nu demult se mai întâlneau și valauă din piatră (Dăncuș 1986: 106). 4. Uluc la streașina casei. 5. Jgheab de lemn, ușor înclinat, alimentat cu apă, folosit la spălarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărâmate de șteampuri. – Din magh. vályú (dial. válu, vállu, válló) (MDA).

COLIBĂ, colibe, s. f. 1. Casă mică și sărăcăcioasă. Era o casă joasă și lungă din piatră lipită cu lut... Coama acoperișului se lăsa în jos, la mijloc, iar coliba însăși era strîmbă, alunecată parcă pe coastă. DUMITRIU, N. 185. Dete peste o colibă, în care ardea un opaiț, în ciob... Acolo ședea o bătrînă cerșetoare. ISPIRESCU, L. 395. Îl aflară pe Ștefan-vodă dormind într-o colibă a unui biet romîn. ȘEZ. VIII 69. 2. Adăpost pentru oameni (rar, pentru animale) făcut din bîrne, din crengi de brad, din nuiele etc., acoperit cu paie, ramuri, scînduri sau șindrilă. Seara, precedați de hămăitul clinilor flămînzi și de dangătul metalic al tălăngilor, răspîndind deasupra munților calme ecouri bucolice, păstorii se întorc la colibă. BOGZA, C. O. 71. – Pl. și: (regional) colibi (AGÎRBICEANU, S. P. 62).

FIXA vb. 1. a imobiliza, a înțepeni, a pironi, a prinde, (reg.) a proțăpi. (A ~ ceva în cuie.) 2. a prinde, a pune. (~ olanele pe casă.) 3. a înțepeni, a pecetlui. (~ piatra pe mormînt.) 4. a asambla, a îmbina, a împreuna, a monta, a reuni, a uni. (A ~ elementele componente ale unui sistem.) 5. a se agăța, a se prinde. (Vița de vie se ~ de araci.) 6. a (se) amplasa, a (se) așeza, a (se) plasa, a (se) situa, a (se) stabili. (A ~ uzina în apropiere de...) 7. a se așeza, a se instala, a se opri, a se stabili, a se statornici, (pop.) a se sălășlui, (înv. și reg.) a se sălășui, (înv.) a se sădi, a se stăvi. (S-au ~ în acele cîmpii mănoase.) 8. a (se) așeza, a (se) instala, a (se) plasa, a (se) posta. (S-a ~ in fața ușii.) 9. a aținti, a pironi, a ținti, a țintui, (rar) a sticli, (înv. și reg.) a stîlpi, (rar fig.) a scufunda. (Îl ~ cu privirea; își ~ ochii pe...) 10. a-i rămîne, (fig.) a se grava, a se imprima, a se întipări, a se pecetlui, a se săpa, (înv. fig.) a se tipări. (Cuvintele lui i s-au ~ în conștiință.) 11. a comanda, a decide, a dispune, a hotărî, a ordona, a porunci, a stabili, a statornici, (rar) a prescrie, (înv. și pop.) a orîndui, a rîndui, (pop.) a soroci, (prin Ban. și Transilv.) a priti, (înv.) a învăța, a judeca, a poveli. (A ~ să se facă astfel...) 12. a (se) alege, a (se) decide, a (se) hotărî, a (se) stabili, (pop.) a (se) îndemna, (înv.) a (se) rezolva, (fig., în Mold. și Transilv.) a (se) cumpăni. (Ei, te-ai ~ ce să cumperi?) 13. a hotărî, a institui, a întocmi, a orîndui, a rîndui, a stabili, a statornici, (înv.) a așeza, a lega, a politici, a scoate, a scorni, a tocmi. (A ~ un impozit.) 14. a stabiliza. (~ cursul monedei.) 15. a determina, a hotărî, a preciza, a stabili, a statornici, (înv.) a defige, a însemna, a statori. (A ~ un nou termen.) 16. a preciza, a pune, a stabili. (A ~ un diagnostic.) 17. a calcula, a determina, a măsura, a stabili. (A ~ valoarea unor parametri.) 18. a determina, a preciza, a stabili, a statornici. (Cum ați ~ concentrația vinului?) 19. a consacra, a consfinți, a stabili, a statornici, (înv.) a sfinți. (A ~ acest obicei.)

căloi² sm [At: ANON. CAR. / V: ~oniu / Pl: ~ / E: ns cf căloi¹] 1 (Reg) Dispozitiv deasupra vetrei sau cuptorului care prinde fumul și scânteile Vz hotă. 2 Sobă primitivă făcută într-un colț al casei din lespezi mari de piatră. 3 Poliță așezată de-a lungul zidului, lângă vatră Vz corlată.

TINDĂ, tinde și tinzi, s. f. 1. Încăpere de intrare la casele țărănești; (învechit) încăpere la intrarea caselor sau a edificiilor publice. Sala de jos, căreia unii îi zic hol după moda franțuzească (căci nu le vine să-i spună tindă). CAMIL PETRESCU, O. II 401. Tu n-ai la ușa ta zăvor, Nici lacăt n-ai la tindă. GOGA, C. P. 112. Îmi propune să merg cu dînsa, dar cu condiție ca să-mi lege ochii în tinda teatrului. ALECSANDRI, T. 314. Ca să scurteze din cale De cu seară a plecat Și în tindă s-a culcat. PANN, P. V. I 82. ♦ (Învechit) Coridor, galerie. Mihnea... urcase îngusta și direapta scară de piatră și, prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său. ODOBESCU, S. I 65. 2. Încăpere la intrarea bisericilor, despărțită de naos printr-un perete ; pronaos. Și pe dînsul l-a zidit în altar, la răsărit, Pe ea-n tindă l-asfințit. ALECSANDRI, P. P. 21. 3. Prispă, pridvor, cerdac. Se uită împrejur la tinda casei ținută pe arcuri de piatră. DUMITRIU, N. 160. Șoimaru dădu în capătul tindei de baba lui moș Chirilă. SADOVEANU, O. VII 54. Troienii se ridicau namilă pînă în tinda creștinului. DELAVRANCEA, H. T. 249.

mur¹ [At: MAIOR, IST. 6/6 / Pl: (1) ~i, (2) ~uri / E: (1) lat murus, fr mur, ucr мур] 1 sm (Ltî) Zid, perete. 2 sn (Reg) Temelie la casele din bârne, făcută din pietre suprapuse, fără mortar.

țap sm [At: PSALT. 314 / Pl: ~i / E: cuvânt de origine traco-dacă cf alb cap] 1 Masculul caprei. 2 (Îs) ~ ispășitor În textul biblic, țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătorirea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert. 3 (Fig; îas) Persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. 4 (Fam; îe) Ca un ~ logodit Nemișcat. 5 (Îae) Aiurit. 6 (Îae) Dus pe gânduri Si: visător. 7 (Îae) Supărat fără motiv. 8 (Îe) Parcă ești un ~ logodit Se spune unui om îngâmfat și prost. 9 (Fam; îe) A jupui (sau a beli) ~ul (sau ~pii) A vomita la beție. 10 (Îae) A se juli într-o căzătură, la beție. 11 (Fam; îe) A ține ~ul de coarne A vomita la beție. 12 (Dep) Om (de obicei mai în vârstă) desfrânat, hain, îngâmfat etc. 13 (Dep) Denumire dată unui preot sau unui călugăr. 14 (Îs) ~ roșu, (reg) ~ sălbatic, ~ de pădure, ~ de căprioare, ~ de capră sălbatică Masculul căprioarei Si: căprior (1). 15 (Șîs ~ negru) Masculul caprei negre. 16 (Reg; șîs ~ sălbatic, ~ de pădure, ~ mistreț) Cerb. 17 Blană sau piele de țap (1). 18 (Mol) Brezaie (2). 19 (Mol) Butuc sprijinit pe două picioare pe care se leagă plutele. 20 (Reg) Fiecare dintre căpriorii de la colțurile acoperișului unei case. 21 (Reg) Căpriorul din mijlocul acoperișului unei case. 22 (Reg) Dispozitiv pentru ridicarea pietrei de moară. 23 (Reg) Par¹. 24 (Reg) Fiecare dintre parii care, la casele cu pereții din împletitură de nuiele, se bat în scobiturile din talpa casei și pe care se împletesc nuielele. 25 (Mol; la jocul de arșice) Ichi. 26 (Ent; Trs; șîs ~ de iarbă, ~ de câmp) Cosaș (Tettigonia viridissima). 27 (Ent; Trs) Cosaș mic Si: căluț (Locusta cantans). 28 (Ent; Trs) Călușel (Decticus verrucivorus). 29 (Ent; Trs) Greier de câmp (Gryllus campestris). 30 (Ast; pop) Numele unei constelații în care intră soarele la solstițiul de iarnă Si: Capricorn. 31-32 (Cdp ger Bock [bier]) (Conținutul unui) pahar special de bere, cu o toartă, având capacitatea de 300 ml.

MUR¹ s. m., s. n. 1. S. m. (Livresc; ieșit din uz) Zid, perete. Văzu. . . trupul lui Langhin spínzurat deasupra murului. MAIOR, IST. 6/6. Supușii lui sînt credincioși și statornici; ei stau spre apărarea lui ca un mur (zid). TEODOROVICI, M. 56/27. Rinduise în bătălie elita clanurilor sub murii Turei. HELIADE, O. I, 337, cf. 326. Preste murii ce-n vechime Răsunau de imne sînte, mușchiul verde se întinde. ASACHI, S. L. I, 130, cf. 173. Dispuse ruinarea murilor cetăței pînă la cîțiva stînjini. BARIȚIU, P. A. I, 249. Murii sînt acoperiți cu mozaic de Florența. FILIMON, O. II, 150. Sosind sub murii Brăilei, Ion Vodă avea deja aproape la 14 000 de infanterie. HASDEU, I. V. 101, cf. 24, 173. Eu, în copilărie, iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirei și-n vale să privesc Mărețul turn. ALEXANDRESCU, M. 10. Rugăciunea mea fiind ascultată, mă rugai de tatăl meu pentru un an de liniște între murii unei mănăstiri. F (1867), 359. Memfis, colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stîncă pe stîncă, o cetate de giganți. EMINESCU, O. I, 43, cf. IV, 305, id. G. P. 89. Învechiții muri adăposteau aceeași casă și aceiași pomi. TEODOREANU, M. II, 68. 2. S. n. (Regional) Temelie la casele din bîrne, făcută din pietre suprapuse, fără mortar (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II/I h 223/353. – Pl.: (1) muri și (2, neobișnuit și 1) mururi (ARISTIA, PLUT.). – Din (1) lat. murus, fr. mur, (2) ucr. мур.

ZIDI (zidesc) vb. tr. 1 🏠 A face din piatră sau cărămidă zidurile unei case, a clădi, a construi: Antonie Ruset... dacă au venit în scaunul domniei, s’au apucat ~ și a lucra dumnezeeștile biserici (MUST.); în anul 6991 Ștefan-Vodă au început a zidire cetatea de la tîrgul Romanului, ce se chiamă Smeredova (GR.-UR.); cine pe lîngă drum zidește, mulți stăpîni dobîndește (ZNN.); Ⓕ: Poți ~ o lume ’ntreagă, poți s’o sfarîmi, ori-ce-ai spune, Peste toate o lopată de țărînă se depune (EMIN.) ¶ 2 🏠 A închide în zid: Meșterii rîdeau Și cu ea glumeau Și-apoi mi-o luau, Pe zid mi-o puneau, În zid o zideau (PAMF.) ¶ 3 Ⓕ A crea, a plăzmui: au zidit Dumnezeu pre om și l-au podobit cu tot feliul de înțelepciune (GAST.); își zidea în închipuire o altă lume mai frumoasă decît acea aievea (GN.) [vsl. zidati].

PIETRUIT, -Ă, pietruiți, -te, adj. (Despre drumuri, șosele, străzi etc.) Acoperit cu piatră. V. pavat. Intrară pe lîngă case, pe o stradă pietruită cu pietre rotunde de rîu. DUMITRIU, N. 271. Suit costișa trăgănată, pe drum pietruit, pe sub vechii castani sălbatici. SADOVEANU, O. III 217. De o parte și de alta a Slănicului... cărări pietruite se cațără pe brîiele măgurilor. VLAHUȚĂ, O. A. II 153.

ZBURĂTUIRE s. f. (Rar) Acțiunea de a zburătui; aruncare cu pietre, cu lemne etc. (Atestat în forma zburătăire) Nu mai îndrăzneau a trece pe. strada casei noastre, din cauza zburătăirilor de pietre cu care îi împroșcam. ALECSANDRI, la GHICA, S. 70. – Variantă: zburătăire s. f.

buhai¹ sm [At: H III, 139 / V: buai / Pl: ~ / E: rs бухай] 1 (Reg) Taur. 2 (Orn; îc) ~ de-baltă Bâtlan (Botaurus stellaris). 3 (Etm; îc) ~ uI-lui-Dumnezeu Boul-lui-Dumnezeu. 4 (Pex) Berbec (sau țap) trecut de patru ani. 5 (Pfm; îe) A fi ~ul satului A fi un bărbat iubit de multe femei. 6 (Îvr; îe) A-și arunca țernă (în sau pe spate) ca ~ ui A se lăuda. 7 Sunetul scos de buhai (1). 8 (Pop; pan) Bucium. 9 Instrument confecționat dintr-o putină mică legată la gură cu o piele de oaie prin care trece un fir de păr de cal și care scoate un sunet puternic, fiind folosit de colindători de Plugușor sau în noaptea Sfântul Vasile. 10 (Reg) Rindea mare. 11 Instrument care servește la ridicarea și coborârea poliței, prâsnelului și pietrelor mari de la moară Si: (reg) crainic, cântarul-pietrelor, zăvor. 12 (Reg) Zăvor la ușa casei. 13 (Reg) Țundră neagră cu glugă. 14 (Reg) Stup care nu roiește. 15 (Reg) Loc bălegos. 16 (Iht) Porcușor (Gobio gobio). 17 (Reg) Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata).

curat³, ~ă [At: COD. VOR. 116/1 / Pl: ~ați, ~e / E: cura¹] 1 a (Înv) Curățat de foi sau de boabe. 2 a (Înv) Sănătos. 3 a (Îvr; d. deal sau vârf de munte) Fără negură. 4 a (Îvr; d. deal sau vârf de munte) Fără zăpadă. 5 a (Pop; fig) Fără obstacole. 6 a (Pop; fig) Sărac. 7 a (Înv) Iertat. 8 a Lipsit de murdărie Si: nemânjit, nepătat, neprăfuit, nesoios. 9 a (Înv; fig) Neîntinat. 10 a (Îvr; în superstiții; îs) Lunea ~ă (sau marțea ~ă etc.) sau moșii cei ~ați Fiecare dintre zilele săptămânii care urmează după prima zi a fiecărei luni când se fac molitve și pomeni. 11 sn (Îe) A trece (a scrie etc.) pe ~ A transcrie ceva, fără greșeală sau corectură, pe altă foaie sau caiet. 12 a (D. substanțe, materii, metale prețioase) Care nu conține corpuri străine Si: adevărat, neamestecat, pur. 13 a (Îs) Piatră ~ă Piatră scumpă Si: nestemată. 14 a (Pop; îs) Vin ~ Vin veritabil, necontrafăcut. 15 a (Pop; fig; îs) Bani ~ați Bani obținuți prin muncă. 16 a (Pop; îs) Venit ~ Venit net. 17 a (Fig; d. comportament, ținută) Ireproșabil. 18 a (Fig; d. inimă, suflet, sentimente, cuget etc.) Sincer. 19 a (Fig; d. cer, văzduh) Senin. 20 a (Fig; d. glas, voce) Clar. 21 a (Fam; îs) Vorbă ~ă Vorbă spusă fără înconjur. 22 a (Pop; îs) Treabă ~ă Lucru clar. 23 a (Fig) Lămurit. 24 a (D. aer) Lipsit de impurități Si: proaspăt. 25 a (D. o încăpere, o casă) Îngrijit. 26 a (D. apă, lacrimi, pietre prețioase etc.) Transparent. 27 a (D. vase) Din care se poate mânca sau bea Si: (pop) nespurcat. 28 a (Fig; d. sânge) Nobil. 29 a (Fig; d. moarte) Naturală. 30 a (D. ființe) Care iubește curățenia. 31-32 a, av Ordonat. 33 a (Fig) Cinstit. 34 a (Fam; d. femei) Fără menstruație. 35 a (Pop; mai ales despre fete) Cast. 36 a (Fam) Care nu are sau nu a avut (în timpul din urmă) relații sexuale. 37 a (Pop; îs) Duh ~ Duh sfânt, benefic. 38 a (Pop; îs) Prea ~ (fecioară) Maica-Domnului. 39 a (Pop; în superstiții) Care nu este sub influența diavolului. 40 a (Pop; în superstiții) Asupra căruia nu apasă un blestem, o vrajă. 41 a (Fam; îe) A nu fi (lucru) ~ A fi ceva (anormal) la mijloc Si: blestemat, nefiresc. 42 a (Pop; d. ochi) Binevoitor. 43-44 a, av (Înv) Evident. 45 a (Muz) Care respectă (strict) principiile armoniei.

MAC³ s. m. 1. Numele mai multor plante din familia papaveraceelor, cu flori de obicei roșii și cu semințe mărunte, uleioase, închise într-o capsulă: a) (și în sintagmele mac de grădină, MARIAN, CH. 8, GRECESCU, FL. 46, BULET. GRĂD, BOT. V, 64, VOICULESCU, L. 172, com. MARIAN. mac cultivat, PANȚU, PL., mac bun, MARIAN, CH. 8, com. MARIAN, mac învolt, BULET. GRĂD. BOT. V, 64, mac alb, COTEANU, PL., 23, VOICULESCU, L. 172, com. MARIAN, mac negru, COTEANU, PL. 23) plantă cu miros și gust neplăcut, cu flori mari solitare, de culoare albă, roșie, violetă etc.; somnișor (Papacer somniferum). Cf. COTEANU, PL. 23, BULET. GRĂD. BOT. V, 64; b) (și în sintagmele mac de cîmp, GRECESCU, FL. 45, PANȚU, PL., mac nebun, com. MARIAN, mac negru, id., mac rău, id.) plantă cu tulpina și frunzele păroase și cu florile roșii (Papaver dubium). Cf. BRANDZA, D. 4, id. FL. 116; (și în sintagmele mac roșu, COTEANU, PL. 23, BRANDZA, D. 5, id. FL. 116, GRECESCU, FL. 45, PĂCALĂ, M. R. 23, SIMIONESCU, FL. 219, com. MARIAN, mac de cîmp, GRECESCU, FL. 45, N. LEON, MED. 47, BULET. GRĂD. BOT. V, 65, SIMIONESCU, FL. 164, com. MARIAN, mac iepuresc, LB, BARCIANU, BRANDZA, FL. 116, H XVIII 303, com. MARIAN, mac sălbatic, LB, PONTBRIANT, D., PĂCALĂ, M. R. 23, com. MARIAN, mac puturos, PĂCALĂ, M. R. 23) plantă cu tulpina și cu frunzele acoperite de peri aspri perpendiculari, cu flori roșii, avînd la baza petalelor o pată neagră; măcuț, păpăruie, paparună, paparoană, somnișor (Papaver Rhoeas). Cf. BRANDZA, D. 5, id. FL. 116, DAMÉ, T. 187, GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 34, BIANU, D. S. 437; d) (în sintagmele mac galben, PANȚU, PL., mac de munte, id. ib., mac alpin, BRANDZA, FL. 116, mac pirenaic, SIMIONESCU, FL. 123) mică plantă erbacee cu frunzele păroase, cu florile galbene solitare în vîrful tulpinii; crește pe vîrfurile munților (Papaver pyrenaicum, Papaver surantiacum, Papaver alpinum); e) (în sintagma) mac roșu de grădină = plantă ornamentală cu frunzele de culoare verde-închis și cu florile mari, solitare, de culoare roșie (Papaver bracteatum). Cf. GRECESCU, FL. 46; p. r e s t r. floarea acestor plante. Ca sămînța macului dintr-una o mie vor cădea, spre a cărora alegere și la un loc culegere nici mirțele, nici jicnitele vor agiunge. CANTEMIR, IST. 153, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 233, lb. Eu, acela care am puteri de mac Ș-amețesc simțirea ca un tiriac. PANN, P. V. I, 121/9. Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. III, 57. Macul, cu lacrămi în ochi, se uită spre soare cu zîmbet. COȘBUC, P. II, 62, cf. 276. Prin holde coapte, fetele grăbite înoată pin-la brîu, împodobite Cu roșu mac și vinete cicoare. IOSIF, P. 32. Vrei poate macii din livezi Pe toți cu mina ta să-i scuturi? TOPÎRCEANU, P. 196. Pîlcuri de maci roșii ca sîngele. SADOVEANU, O. X, 400. Beau macii sînge pe cîmpuri. TULBURE, V. R. 34. Macii roșii aducători de somn Năpădiră grînele bălaie. BENIUC, V. 75, cf. 55. Hai Ileană la poiană, Ileanâ, Ileană! Să săpăm o buruiană, Ileana, Ileană! Buruiana macului, Ileană, Ileană! Ca s-o dăm bărbatului. ALECSANDRI, P. P. 324, cf. H II 142, XVI 9. Jur-prejurul patului, Patului bărbatului, Pune floarea macului, Ca să doarmă dracului. TEODORESCU, P. P. 273. Și cine l-a fermecat? Míndrulița lui din sat, Cu trei maci din trei grădini, Cu apă din trei fîntini. JARNIK-BÎRSEANU, D. 11. Unele mame.. . fac [copilului] scăldători și cu capete de mac. ȘEZ. II, 131. Nu sînt macii înfloriți, Ci sînt turcii înveliți. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ (Cu sens colectiv) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez! COȘBUC, B. 25. Ogoarele erau semănate cu grîne și mac, care uneori era mare cît rodiile. N. A. BOGDAN, C. M. 54. Bate-mă, Doamne, să zac Într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap. JARNIK-BÎRSEANU, D. 382. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la culoarea roșie a florilor) Frunză roșă ca macul. DOINE, 72. ◊ (Adverbial, pe lîngă adjectivul „roșu”, dă acestuia valoare de superlativ absolut) Anica plecă ochii în pămînt, roșie mac. C. PETRESCU, Î. II, 170. E x p r. Cît un fir (sau un sîmbure, un grăunte) de mac = foarte mic. Cf. ZANNE, P. I, 207. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMiNESCU, O. I, 84. Nici cît un fir de mac = foarte puțin. ZANNE, P. IX, 485, cf. PĂSCULESCU, p. 126. ◊ Compuse: mac-cornut = plantă erbacee păroasă, cu flori terminale solitare, roșii ca sîngele și avînd la baza petalelor o pată neagră; paparoane, paparună (Glaucium corniculatum, Glaucium phoeniceum). Cf. PANȚU, PL.; mac-spinos = gen de papaveracée care cuprinde cîteva specii de plante erbacee, cu suc caustic de culoare gălbuie, folosit în medicină. Cf. PONTBRIANT, D. 2. (Cu sens colectiv) Sămînță de mac³ (1), în special de mac³ (1a). Luo macul și începu a-l mînca. ALEXANDRIA (1784), 21 ^v/6. Până mîni dimineață să-mi alegeți macul de-o parte, fir de fir, și năsipul de altă parte. CREANGĂ, P. 262. Cu macul se presură vita care a născut. PAMFiLE, CR. 25. E curat în casă, că poți să lingi mac, se spune pentru a lăuda curățenia unei case și pe gospodină. Com. din PIATRA-NEAMȚ. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la micimea caracteristică a seminței) Mică ești, lele, ca macul. DOINE, 224. Mărunțel ca macu, Dar iute ca dracu, se spune despre un om mic de statură și foarte vioi. Cf. ZANNE, P. II, 607. 3. Compuse: mac-de-cotonogeală = ghințură. Cf. PĂCALĂ, M. R. 16; macul-cioarei = zămoșiță. Cf. COTEANU, PL. 27; mac-bătut (H II 289), mac-porcesc (ib. VII 480), mac-înalt (BARONZI, l. 137), mac-păsăresc (ECONOMIA, 47/1) = numele unor plante nedefinite mai de aproape. Pl.: (1, 3) maci și (neobișnuit, n.) macuri (POLIZU).Din sl. (bg. мак, scr. mäk etc.). Cf. magh. m á k.

ALESĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 ‡Deosebire ¶ 2 Alegerea părului în cărare, în codițe (COST.) ¶ 3 ‡Alegere (DOS.) ¶ 4 Mai adesea pl. alesături, desenul, florile dintr’o țesătură (🖼 👉 pag. 1): scoarțele și alesăturile ce fac podoaba casei (VLAH.) ¶ 5 ⛏ Desen, flori săpate în piatră, etc.: grațioase alesături sculptate pe piatră (ODOB.) [ales].

OGRADĂ ogrăzi f. 1) Loc îngrădit în jurul unei case; curte. 2) înv. Îngrăditură făcută din lemn, piatră etc. în jurul unui teren; gard. /<sl. ograda

RUCĂR, com. în jud. Argeș, situată pe cursul superior al râului Dâmbovița, în culoarul depresionar Rucăr-Bran, la poalele NE ale m-ților Leaota, cele de S ale m-ților Piatra Craiului și cele SE ale m-ților Iezer; 6.230 loc. (2005). Expl. de gresii și calcare. Expl. și prelucr. lemnului. Produse textile și alim. (preparate din lapte). Centru de dulgherit și de confecționare a uneltelor din lemn. Muzeu etnografic. Important punct de vamă în Ev. med. În apropiere de R., pe Dealul Orății, se află ruinele Cetății lui Negru Vodă (sec. 14), cunoscută și sub numele de Cetatea Dâmboviței sau Cetatea Nemților. În satul R., atestat documentar în 1602, se află biserica având dublu hram – Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru (1780), o dârstă cu piuă (sec. 19) și o casă țărănească din brad pe soclu de piatră. Important centru turistic, în special pentru turism rural (peisaj submontan, climat tonic, costume de port popular, case țărănești cu aspect de vile etc.). Punct de plecare spre complexul carstic Cheile Dâmboviței-Dâmbovicioarei-Brusturet din parcul național Piatra Craiului și spre crestele montane din jur.

amenințà v. 1. a înfricoșa cu o pedeapsă; 2. a face semn de amenințare: amenință asupra lor și se făcură stane de piatră ISP.; 3. (galicism) a fi de temut: casa amenință să cază. [Lat. *ADMINACIARE, din MINACIAE, amenințări, de unde și forma secundară amerințà; sensul 3 după fr. menacer].

ARTICOL s. n. (< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article): parte de vorbire flexibilă cu rol de instrument gramatical, care însoțește în unele limbi substantivul și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. În limba română există patru feluri de articole: ◊ ~ hotărât (definit): a. care, alipit enclitic substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este cunoscut, izolat de cele cu care se aseamănă, individualizat, definit precis, ca în exemplele profesorul, fratele, tata, profesorii, frații, tații; profesoara, profesoarele; tabloul, numele, tablourile, numele. A. hotărât formează același corp cu determinatul său și atunci când însoțește adjectivul: bunul (prieten), marea (întrecere), frumosul (tablou) – bunii (prieteni), marile (întreceri), frumoasele (tablouri). Există și situații (mai rare) în care a. hotărât nu formează corp comun cu determinatul său substantival, fiind așezat înaintea acestuia (proclitic): (cartea) lui Ion, (i-am spus) lui Jeni. ◊ ~ nehotărât (nedefinft): a. care, așezat înaintea substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este mai puțin cunoscut, mai puțin individualizat în raport cu clasa sau specia căreia îi aparține, numai detașat de aceste categorii, fără o definire precisă, ca în exemplele un prieten, niște prieteni, o colegă, niște colege, un tractor, niște tractoare. ◊ ~ posesiv (genitival): a. care precedă substantivul sau pronumele în genitiv, ambele reprezentante ale posesorului, ca în exemplele om al legii (al ei), trecere a timpului (a lui), copii ai vecinilor (ai lor), fiare ale pădurilor (ale lor). ◊ ~ demonstrativ (adjectival): a. care se așază de obicei între un substantiv articulat hotărât enclitic și un adjectiv sau un alt substantiv precedat de prepoziție, ca în exemplele pomul cel roditor, bulevardul cel mare, gâsca cea albă, pomii cei roditori, bulevardele cele mari, gâștele cele albe; casa cea de bârne, casele cele de bârne, podul cel de piatră, podurile cele de piatră. A. demonstrativ apare și în structura numelor proprii compuse: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare etc. După poziția sau locul lui în limba română, a. poate fi proclitic sau enclitic. ◊ ~ proclitic: a. așezat întotdeauna în fața substantivului sau a adjectivului. Sunt a.p.: articolul nehotărât, articolul posesiv (genitival), articolul demonstrativ (adjectival) și articolul hotărât lui (un dirijor, niște dirijori, o operă, niște opere, muzeul acela al orașului, scara aceasta a blocului, muzeele acelea ale orașului, scările acestea ale blocului, fratele lui Gicu, izvorul cel rece, apa cea sălcie, izvoarele cele reci, apele cele sălcii). ◊ ~ enclitic: a. așezat întotdeauna după substantiv (singura excepție: lui) și sudat cu acesta, ca în exemplele gorunul, gorunii, lampa, lămpile, monumentul, monumentele. ◊ ~ partitiv: a. specific limbii franceze, care arată că obiectul desemnat de substantiv e prezentat numai ca o parte dintr-un întreg, ca în exemplele „Je mange du pain” („Eu mănânc pâine”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

ÎNMORMÎNTARE. Subst. Înmormîntare, mormîntare (reg.), îngropare, îngropat, îngropăciune (pop.), astrucare (înv. și reg.), înhumare; incinerare; cremațiune; funeralii. Doliu, îndoliere, cernire. Pompe funebre. Cortegiu funerar. Marș funerar. Sicriu, sicriaș (dim.), sicriel (rar), coșciug, raclă (pop.), sălaș (reg.), sălășel (dim., reg.), tron (reg.); sarcofag. Urnă funerară, urnă cinerară, cenușar. Catafalc. Năsălie. Cimitir, țintirim (reg.), morminți (reg.), gropiște (reg.), temeteu (reg.), necropolă. Morgă. Crematoriu. Car funebru (funerar, mortuar), dric, patașcă (reg.). Dricar, cioclu (peior.). Gropar. Mormînt, mormințel (dim., pop.), sepulcru (livr.), sepultură (rar), casă de vecie, gropniță, criptă, cavou, columbar; piatră funerară; stelă funerară; columelă (rar); mausoleu; cenotaf (livr.); osuar; panteon; piramidă; dolmen; menhir. Monument funerar. Cruce, cruciuliță (dim.). Inscripție funerară, epitaf. Necrolog. Adj. Îngropat. Incinerat. Mortuar, mormîntal (livr.), sepulcral (livr.), funerar, funebru. De doliu, în doliu, îndoliat, cernit. Vb. A înmormînta, a mormînta (reg.), a băga în mormînt, a îngropa, a duce pe cineva la groapă (la ultima locuință, pe ultimul drum), a astruca (înv. și reg.), a înhuma (livr.). A incinera. A purta doliu, a fi în doliu, a se cerni. V. moarte, monument.

tălpig [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~ic, tel~ snm, ~ică, ~ice, ~ă sf, telpici, tulpici ssp / Pl: ~ige, (reg) ~uri sn, ~igi sm / E: talpă + -ig] (Reg) 1 sn Fiecare dintre pedalele de la războiul de țesut, cu ajutorul cărora se schimbă ițele Si: (reg) călcător, iapă, măiuț, piciorong, podnog, schimbător, scăndureauă, tălpău, tălpel, tălpete (3), tălpeț (3), tălpigei (1), tălpiș (1), tălpiță (3), tălpoi (12). 2 sn Pedala de la scăunoaie pe care dulgherul apasă cu piciorul pentru a fixa lemnul de cioplit. 3 sn Scobitură făcută în trunchiul² (1) unui copac. 4 sn Instrument de lemn cu pedală, folosit la pescuit pentru a stârni peștii și a-i alunga spre plasă. 5 sn Fiecare dintre tălpile unei sănii Si: (reg) tălpiș (2), tălpoi (13). 6 sn Sanie formată dintr-un „molid îngemănat”, pe care se transportă mortul la cimitir. 7 sn Patină de lemn. 8 sn Fiecare dintre cele două suporturi laterale curbate cu care sunt prevăzute unele scaune în loc de picioare. 9 sn Grindă de lemn care se pune la temelia unor case. 10 sn Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stâlpii unei galerii de mină, pentru a împiedica pătrunderea lor în talpa galeriei. 11 sn (Teh) Suportul unui aparat. 12 sm Încălțăminte rudimentară alcătuită dintr-o talpă (49) de lemn cu o baretă de piele Si: (reg) tălpar (3). 13 sm Bucată de piele cu care se cârpesc opincile Si: (reg) potlog. 14 sf (Îf tălpigă) Fâșie de pânză cusută în partea de jos, la cioareci sau la indispensabili, care se fixează sub talpa piciorului. 15 sm Laba piciorului. 16 sm (Pex) Calapod pentru încălțăminte. 17 sm (îf tălpici) Șosete care acoperă laba piciorului.

vatră sf [At: (a. 1591) GCR I, 38/29 / V: (reg) ~tără / Pl: vetre, (reg) ~re, vătre, vătri, vetri / E: cuvânt de origine traco-dacă cf alb vatrë] 1 (De obicei urmat de determinări ca „de foc”, „focului” etc.) Loc (sumar) amenajat pe sol și neacoperit unde s-a făcut sau se face foc. 2 Platformă (înălțată) amenajată sub un horn ca loc pentru foc, în tinda caselor (vechi) țărănești. 3 Platformă de lut, de piatră sau de cărămidă pe care este clădit cuptorul în unele case țărănești. 4 Suprafață plană (prevăzută cu plită), amenajată în fața gurii unui cuptor sau a unei sobe, unde se face focul. 5 Parte plană în interiorul cuptorului sau al sobei, care susține boltitura și unde se face focul. 6 (Reg; pex) Cuptor (1). 7 Suprafață plană în prelungirea cuptorului sau a sobei și, uneori, de-a lungul pereților, care servește ca loc de stat, de dormit etc. 8 (Îe) A nu avea nici (sau decât) cenușă în ~ sau a nu-i arde (cuiva) nici focul în ~, a nu-i fierbe (cuiva) oala în ~ A fi foate sărac. 9 (Îe) A nu-i mai rămâne (cuiva) nici cenușă în ~ A sărăci. 10 (Îe) A-i lua (sau a-i vinde) (cuiva) și cenușa din ~ ori a nu-i lăsa (cuiva) nici cenușă în ~ A-i lua cuiva tot ce are. 11 (Îae) A aduce pe cineva în stare de sărăcie. 12 (Îe) A sta (sau a cloci) pe ~ ori a zăcea la gura vetrei A lenevi. 13 (Îae) A rămâne pasiv (la ceea ce se petrece în jur). 14 (Reg; d. femei; îe) A fi (sau a sta) pe ~ A fi lăuză. 15 (Mun; d. femei; îe) A da (sau a cădea) pe ~ A naște. 16 (Reg; îe) A se da cu capul de ~ A se da cu capul de pereți. 17 (Reg; îe) A se prinde cu mânele de ~ A-și înjgheba o gospodărie, un cămin. 18 (Pop; în limbajul fierarilor) Platformă (zidită) pe care se înfierbântă fierul pentru a fi prelucrat. 19 (Teh) Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul. 20 (Teh) Platformă de la baza unui cuptor metalurgic pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 21 (Înv) Altar (pe care se aduceau jertfe). 22 (Reg; pan) Prispă (de pământ). 23 (Îrg; pan) Mică platformă, înălțată pe sol, folosită în diverse scopuri. 24 (Pop; pex) Încăpere în care se află vatra (2-6) și unde se pregătește mâncarea Vz bucătărie (1). 25 (Reg) Încăpere a stânei unde se fierbe zerul. 26 (Pex) Locuință. 27 (Pex) Așezare omenească (primară în raport cu altele care s-au dezvoltat ulterior). 28 (Pex; adesea determinat prin „părintească”, „străbună”) Loc de baștină. 29 (Pex) Țară natală. 30 (Îe) A-și face (sau a pune) ~ A se stabili într-un loc. 31 (Îe) A cădea cuiva în ~ A veni în vizită la cineva pe neașteptate sau nepoftit. 32 (Reg; d. tinere necăsătorite; îae) A se stabili în casa bărbatului de la care urmează să aibă un copil. 33 (Îe) A îmbătrâni în ~ A rămâne fată bătrână. 34 (Îe) A lăsa (un ostaș) la ~ A elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. 35 (Reg; îe) A rămâne cu sluta în ~ A nu-și putea mărita fata. 36 (Mtp) Loc unde se crede că sălășuiesc ielele. 37 (Pan) Adăpost al unui animal sălbatic care are pui. 38 (Mol; pan) Loc unde peștii își depun icrele. 39 (Pan) Spațiu restrâns în care se dezvoltă un grup compact de plante¹ de același fel Si: cuib (19). 40 (Pan) Loc unde se concentrează un anumit tip de rocă sau de zăcământ. 41 (Reg; pan) Matcă¹ (a unei ape curgătoare). 42 Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrată o activitate (administrativă, culturală etc.) Si: centru (21). 43 (Fig) Loc unde se concentrează sau de unde se răspândesc anumite idei, influențe, acțiuni etc. Si: focar (13). 44 (Înv) Loc din care se răspândește o anumită boală. 45 (Pop) Loc de casă Si: (reg) vătrătură. 46 (Reg) Pardoseala (de pământ a) casei. 47 (Reg) Temelia casei. 48 (Înv; pex; urmat de determinări în genitiv) Moșie¹. 49 (De obicei urmat de determinări ca „satului”, „târgului”, „cătunului” etc.) Suprafață de teren pe care a fost sau pe care se află o așezare umană. 50 (De obicei urmat de determinări ca „satului”, „târgului”, „cătunului” etc.) Zonă locuită a unei așezări umane. 51 (Pop; îs) Țigan de ~ Țigan stabil. 52 (Îe) A pune (sau a așeza) ~ra satului A întemeia un sat. 53 (Reg; în legătură cu un verb de mișcare; îlav) Pe ~ Pe jos. 54 (Îlav) La (sau în, pe) ~ Jos, pe pământ. 55 (Îe) A trânti (ori a da) (pe cineva) de ~ sau a da (cuiva) a trântitură de ~ A doborî la pământ (pe cineva). 56 (Pan; de obicei urmat de determinări) Suprafață de pământ (care a fost sau este) folosită ca amplasament pentru o construcție, o instalație, o amenajare etc. 57 (Trs) Loc unde se depozitează piatra scoasă dintr-o carieră sau dintr-o mină. 58 (Reg) Arie¹ (1). 59 (Reg) Loc în fața morii unde se așteaptă rândul la măcinat¹. 60 (Reg; la stână) Loc în fața strungii unde se odihnesc oile după muls. 61 (Reg; la stână) Loc unde se dă oilor de mâncare iarna. 62 (Reg; la stână) Țarc. 63 (Reg) Scobitură în pământ pe care o fac copiii la jocul „de-a zala în găuri”. 64 (Reg) Loc gol în cuprinsul unei suprafețe acoperite cu vegetație. 65 (Reg; pan) Partea de jos a stogului de fân. 66 (Reg; pan) Jgheab (la teasc). 67 (Reg; pan) Parte a morii de apă sau de vânt nedefinită mai îndeaproape, probabil partea inferioară a coșului. 68 (Reg; pan) Usnă (la luntre).

vatră s.f. 1 Loc special amenajat în tinda casei țărănești, sub formă de platformă de piatră sau de cărămidă, înălțată, amplasată sub un horn, pe care se face focul pentru a pregăti mîncarea. ♦ Parte plană din interiorul cuptorului (de pîine) sau al sobei, care susține boltitura și unde se face focul. ◊ expr. A nu mai avea nici (sau decît) cenușă în vatră = a fi foarte sărac. A nu-i mai rămîne (cuiva) nici cenușă în vatră = a sărăci. Nu-i ard (cuiva) tăciunii în vatră v. arde. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră v. cenușă. A nu avea nici tăciune în vatră v. tăciune. ♦ Suprafață plană care prelungește (și susține) cuptorul sau soba în afară și pe care se poate ședea sau dormi. ◊ expr. A îmbătrîni în vatră = a rămîne fată bătrînă, nemăritată. A rămîne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A sta (sau a cloci) pe vatră = a) a lenevi (la căldură), a trîndăvi; b) a rămîne indiferent la ceea ce se petrece în jur. A fi (sau a sta) pe vatră = (despre femei) a fi lăuză. A da (sau a cădea) pe vatră = (despre femei) a naște. ♦ (înv.) Altar pe care se aduceau jertfe. ♦ ext. (pop.) Încăpere unde se află vatra și unde se pregătește mîncarea. ♦ (mai ales cu determ. ca „de foc”, „focului ) Loc sumar amenajat pe sol și neacoperit unde se face foc. 2 Așezare stabilă (sălaș, locuință, casă). A stat la acea vatră patruzeci de zile (SADOV.). ◊ Loc.adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ◊ expr. A(-i) cădea cuiva în vatră = a) se spune despre un oaspete nedorit, neașteptat; b) se spune despre o tînără necăsătorită care se stabilește la casa unui bărbat de la care urmează să aibă un copil. A se prinde cu mîinile de vatră v. mînă. ♦ poet. (mai ales cu determ. ca ”părintească„, ”străbună") Loc de origine, de baștină; ext. țară natală, patrie. Vesel, fericit și nedorind alta decît a se întoarce la vatra părintească (D. ZAMF.). ◊ expr. A lăsa la vatră = a elibera un ostaș care și-a făcut stagiul militar; a demobiliza. ♦ analog. Adăpost, culcuș, cuib (cu pui) al unui animal sălbatic. 3 Centrul, locul principal al unei așezări; loc pe care s-a construit sau se construiește o așezare umană; zonă locuită a unei așezări umane. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se află casele și anexele gospodărești ale satului. ♦ Așezare omenească (primară în raport cu altele dezvoltate ulterior). 4 fig. Loc unde este concentrată o activitate (administrativă, culturală etc); loc, centru de unde se răspîndesc anumite idei, influențe etc.; focar. Cultul pentru Roma, pentru vatra latinității (PERP.). 5 (tehn.) Parte inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic pe care se așază materialul (care urmează a fi) prelucrat. ♦ Parte a forjei pe care se așază și se arde combustibilul. 6 Porțiune de teren, pe un cîmp, care se deosebește de restul locului prin vegetația diferită sau prin lipsa vegetației. • pl. vetre, (reg.) vatre. și (reg.) vatără s.f. /cuv. autoh.; cf. alb. vatrë.

CRESTĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a cresta; rezultatul acestei acțiuni ¶ 2 Tăietură lungăreață, în muchi, în colțuri, etc.: pe fața lui Radu erau crestături ca de cuțit (VLAH.) ¶ 3 Dăltuitură, scobitură ¶ 4 🐑 Tăietură specială, de diferite forme, ce face ciobanul la una din urechile fie cărei oi (cînd e mică), în semn de recunoaștere (🖼 1571) ¶ 5 Deschizătură lungăreață, scobitură (în piatră, în zid): catul de jos al caselor abia avea ... cîte o ~ pe unde să intre aerul în beciurile-i boltite (ODOB.).

purici, puricesc, vb. IV (reg.) 1. (despre șipci, cuișoare sau pene de lemn) a bate în pereții sau în bârnele unei case, pentru a fixa tencuiala sau lutul; a fixa cu purici (pietre). 2. (despre bucăți mici de cărămidă sau de piatră) a lipi pe pereții noi ai unei case, pentru a le mări rezistența.

casă (case), s. f. – 1. Locuință. – 2. Cămin, familie. – 3. Pereche căsătorită, familie. – 4. Descendență, stirpe, familie nobilă, dinastie. – 5. Încăpere, odaie. – 6. Reședință, sediu. – 7. Birou, centru. – 8. Mobilier casnic, obiectele din casă. – 9. Placentă. 10. Cabină, gheretă. – Mr., megl. casă, istr. cǫse. Lat. casa (Diez, I, 115; Diez, Gramm., I, 32; Pușcariu 302; Candrea-Dens., 179; REW 1728; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. casa. – Der. căsar, s. m. (cap de familie), pe care Candrea-Dens., 280 și REW 1750 îl derivă direct din lat. casarius; căsaș, s. m. (cap de familie, bărbat căsătorit; rudă); căsător, s. m. (cap de familie), format de la un vb. dispărut, reprezentant al lat. *casare (Pușcariu 305; DAR); căsătoresc, adj. (conjugal, matrimonial); căsători, vb. (a (se) uni prin căsătorie), pentru semantismul căruia cf. it. accasare, sp. casar, și observațiile lui Bogrea, Dacor., III, 413; căsătorie, s. f. (unuiune legală pentru întemeierea unei familii); necăsătorit, adj. (burlac); căsean, adj. (familiar); acasă, adv. (în casa proprie), care poate fi formație rom. sau reprezentant al lat. ad casam, cf. it. a casa; cășiță (var. căsiță), s. f. (căsuță, alveolă; pilă de pod, formată dintr-o căsuță de bețe cu umplutură de pietre; sertar), în legătură cu der. de la casă DAR își exprimă îndoiala, deoarece i se pare inexplicabil rezultatul ș, care apare la alți der., cf. cașnică, cășuță; chișița, s. f. (colivie, cușcă), pare a fi var. asimilată a cuvîntului anterior; casnic, adj. (conjugal, matrimonial); cașnică, s. f. (Arg., concubină, ibovnică); căsnicesc, adj. (conjugal); căsuță (var. cășuță), s. f. (dim. al lui casă); căsoaie, s. f. (augmentativ al lui casă; pivniță, cămară și bucătărie la casele de la țară; lucarnă, luminator; pilă de pod). Rut. kašicja „pilă de pod”, pe care DAR îl dă ca etimon al rom. cășiță, este mai curînd der. al rom.

GÎNDAC, gîndaci, s. m. Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor. În mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoi și gîndaci fojgăind în toate părțile. CREANGĂ, A. 134. Flori cîntau în aer cu frunze îngreuiete de gîndaci ca pietre scumpe și murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptos. EMINESCU, N. 66. Printre luncile de roze și de flori mîndre dumbrave Zbor gîndaci ca pietre scumpe. id. O. IV 125. ◊ Compuse: gîndac-de-casă (-de-bucătărie sau negru) = șvab; gîndac-de-frasin = cantaridă; gîndac-de-mai = cărăbuș; gîndac-de-Colorado = insectă care produce stricăciuni culturilor de cartofi.

capră sf [At: CORESI, EV. 26/9 / Pl: ~re / E: ml capra] 1 Gen de mamifere rumegătoare, paricopitate, cu părul lung, cu coarne mai mari și diferențiate la masculi (Capra). 2 Animal care face parte din genul Capra (1). 3 (Pre) Femelă a unui mamifer din genul Capra (2). 4 (Îs) ~ de stâncă Capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coamele în formă de spadă (Capra ibex). 5 (Îs) ~ domestică Animal domestic rumegător crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). 6 (Îe) A împăca și ~ra și varza A împăca două interese opuse. 7 (Îe) ~ra sare masa și iada sare casa Copiii își întrec părinții. 8 (Mol; îe) Sare ca ~ra în zestre Se spune fetelor obraznice, când se produce o dezordine mare, un talmeș-balmeș. 9 (Pfm; îs) ~ râioasă Om înfumurat. 10 (Îe) ~ra râioasă poartă coada îmbârligată Se zice despre un om sărac și mândru. 11 (Îe) A merge ~ A umbla de-a bușilea. 12-15 Piele de capră (2-5). 16 (Înv) Păr de capră (5) tuns (folosit la urzeala hainelor de calitate inferioară). 17 (Îc) ~-neagră sau ~ de munte Capră sălbatică cu blana brună-neagră, cu coame scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 18 (Orn; îc) ~ra dracului Sfrâncioc mare (Lanius excubitor). 19 (Bot; reg; îc) ~ nemțească Calcea calului (Caltha palustris). 20 (Bot; reg; îae) Bulbuci (Trollius europaeus). 21 Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul Nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (2), care bate ritmic din falei Si: țurca. 22 Personajul mascat din jocul capra (21). 23 (Șîcs) De-a ~ra Joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. 24 Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 25 (Olt) Instrument pentru măsurat distanțe, asemănător compasului (format din două șipci așezate în unghi, unite printr-o a treia șipcă pentru susținere) și care are, de obicei, o deschidere de doi metri. 26 Sistem de lemne încrucișate, care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 27 (Îs) ~ra podului Element de construcție format din două picioare, unite sus cu o cosoroabă. 28 (Îs) ~ra casei Grindă groasă la acoperișul casei. 29 Parte a morii pe care se ridică piatra de deasupra Si: (reg) cumpănă. 30 Roată cu care se întoarce moara spre vânt. 31 (Teh) Piesă metalică de susținere pentru diferite organe ale unei mașini. 32 Mașină de ridicat greutăți. 33 Parte a unei viori. 34 Suport mobil cu picioare, utilizat în gospodăriile țărănești pentru susținerea albiei de rufe. 35 Lemn cu mai multe ramuri, utilizat în gospodăriile țărănești ca picior pentru vârtelnița de depănat sau ca suport pentru uscatul trifoiului. 36-39 Scaun sau ladă care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 40 Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patra picioare, cu înălțimea reglabilă. 41 Arșic de miel. 42 Clește. 43 Compasul dogarului. 44 (Reg) Hom de-a lungul podului casei, în lungime de aproximativ un metru, prin care iese fumul în pod Vz cahlă. 45 (Ast; pop) Steaua principală din constelația numită „Vizitiul”. 46 (Ast; pop; îs) Zodia ~rii Luna septembrie.

chioșele sfp [At: COMAN, GL. / E: nct] (Reg) Pietre dăltuite care se pun în soclul unei case.

harca sfi [At: DAMÉ, T. 99 / E: nct] (Îrg) Zid din piatră și var situat între temelia și tălpile casei țărănești.

purici [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: ~reci (cscj) ~ica, / Pzi: ~icesc / E: purice] 1-2 vtr (Mol; Trs; c. i. șipci, pene de lemn etc.) A (se) fixa cu purici (33). 3 vt (Reg; c. i. bucăți mici de cărămidă sau de piatră) A lipi pe pereții noi ai unei case, pentru a le mări rezistența.

❍FUNDOAIE sf. 1 Olten. Băn. 💒 Temelia casei ¶ 2 Trans. 🌐 Înfundătură în munți PĂC. DENS. ¶ 3 Trans. 🏚 Piatra de desubt a morii, piatra nemișcătoare, stătătoare, zăcătoare [fund].

harca s.f. (reg.) zidul din piatră și var, ca un brâu, de la temelia casei țărănești.

PIATRA NEAMȚ 1. Lac de acumulare construit pe cursul inferior al Bistriței, în amonte de municipiul Piatra Neamț; 240 ha; vol. 10 mil. m³. A fost dat în folosință în 1963. 2. Municipiu, reșed. de jud. Neamț, situată în NV depr. Cracău-Bistrița, pe valea Bistriței, la poalele culmilor Cozla, Pietricica și Cernegura; 111.488 loc. (2003). Stație de c. f. Nod rutier. Termocentrală; hidrocentrală (11 MW), intrată în funcțiune în 1965. Constr. de utilaj greu, de utilaje și piese de schimb pentru agricultură, de utilaje pentru ind. firelor și fibrelor sintetice, pentru ind. forestieră ș.a. Fabrici de mobilă, cherestea, parchete, celuloză și hârtie, tricotaje, confecții, mat. de constr., produse alim. Teatrul Tineretului (din 1959), complexul muzeal județean Neamț (fondat 1934), cu secții de arheologie, istorie, artă, etnografie. Muzeu de artă, muzeu de etnografie, muzeu de științele naturii (fondat 1960), Muzeul memorial „Calistrat Hogaș” (fondat în 1969). Festival internațional anual de teatru (din 1985). Parcul Cozla (sfârșitul sec. 19). Stațiunea de cercetări „Stejaru” a Universității din Iași. Importante locuri fosiliere (Cozla, Pietricica, Cernegura) cu pești fosili din Oligocen. Monumente: ruinele cetății geto-dacice de la Bâtca Doamnei; Curtea domnească a lui Ștefan cel Mare (1491); biserica Sf. Ioan Botezătorul, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, construită între 15 iul. 1497 și 11 nov. 1498, cu fațada bogat decorată cu cărămizi aparente, smălțuite, în diferite tonalități de galben și verde, în alternanță cu discuri de ceramică smălțuită; Turnul-clopotniță sau Turnul lui Ștefan (1499), cu un ceas, cu patru cadrane, montat în 1920; bisericile Sf. Parascheva (ante 1618), Buna-Vestire (1740, renovată în 1828, cu pridvor adăugat în 1915), Sf. Gheorghe (1832), Trei Ierarhi (1837-1847), Sf. Parascheva (1995-1996); Casa Paharnicului (1835), casa lui Calistrat Hogaș (1880). Prima mențiune documentară apare (Kamena-Piatra) la sfârșitul sec. 14. În 1446, așezarea este consemnată ca având o Curte domnească și o biserică, iar în 1453 capătă statut de târg domnesc. La sfârșitul sec. 17, localit. Piatra figura ca oraș. În 1859, toponimul Piatra s-a adăugat la cel de Neamț, pentru a-l deosebi de late localități cu același nume. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Important centru turistic al Moldovei centrale. Rezervație geologică (Căldările de pe Cozla numite și Căldările Urieșilor).

ACOPERĂMÎNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (în special) acoperiș. Acoperămîntul frunzișoarelor, încă neîmplinit, lăsa să străbată în jos – ca într-o cernere neregulată – mii de raze. MIHALE, O. 482. Frumos voinic a venit, sub acoperămîntul astei case. POPESCU, B. I 60. (În forma acoperemînt) Dar nu mai tăceți măi? că ia acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperemîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 259, Casa era c-un acoperemînt țuguit, păreții erau de piatră mică, ca ceea cu care se pietruiesc fîntînile. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Se odihniră și dormiră sub acoperămîntul cerului. ISPIRESCU, L. 162. – Variantă: acoperemînt s. n.

SPUNE, spun, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A exprima (un gînd, o părere) prin viu grai; a rosti, a zice, a declara. Am spus de-asară că-i în cumpănă vremea. SADOVEANU, Î. A. 93. Toată ziua la fereastră, suspinînd, nu spui nimică. EMINESCU, O. I 82. Obștea ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ Fig. Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează; Acest sunet, acest nume, valurile-l primesc, Unul altuia îl spune. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. Ce-ți spuneam eu? = ai văzut că a fost așa cum ți-am spus? Nu mai spune! (sau ce spui!), exprimă mirarea, îndoiala, neîncrederea. Cam de cîți ani îi fi tu? – Ia, poate să am vreo treisprezece ani. – Ce spui tu, măi? CREANGĂ, P. 148. A spune verde (în față sau în ochi) = a spune adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. De, bine-ar fi să fie cum zici, dar eu îți spun verde, nu cred. REBREANU, R. I 161. Într-o zi se adunară o mulțime de oameni la dînsul și-i spuseră verde-n față și hotărît... să se ducă încotro l-or duce ochii. SBIERA, P. 165. Moș Roată... spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, A. 151. A spune drept (sau curat) = a spune adevărul, a declara sincer, cinstit. Făt-Frumos... îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5. Curat îți spun că nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. Am văzut eu, moșule, felurite pietre scumpe, dar ca acestea, drept să-ți spun, n-am văzut. id. ib. 217. ♦ Fig. A evoca, a provoca (sentimente, amintiri). O! dar nu-ți spune nimic glasul meu? DELAVRANCEA, O. II 185. ◊ Expr. A-i spune cuiva inima = a avea o intuiție. Li era drag ca sarea-n ochi, pentru că le spunea inima ce om fără de lege este spînul. CREANGĂ, O. A. 242. ♦ Fig. (Popular) A exprima prin cîntec, a cînta. Alăuta lui Ilie prinse a spune o durere mistuitoare. SADOVEANU, O. I 301. Aud doina spusă din frunză. DELAVRANCEA, O. II 260. 2. A expune, a relata. Ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? CAMIL PETRESCU, U. N. 190. Îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile și-i spun cum pasările insulei zburau în fiecare dimineață la mare, de-și muiau penele. VLAHUȚĂ, R. P. 42. Învinși!... dar spune, Harnov, Cum Tomșa ne-a învins? ALECSANDRI, T. II 174. ◊ (Învechit, la pers. 3 pl., cu valoare de impersonal) Spun că în minutul acela el era foarte galben la față. NEGRUZZI, S. I 148. Spun că omorî paisprezece inși. BĂLCESCU, O. II 172. ◊ Refl. impers. Din bătrîni se spune că sînt ceasuri bune. ALECSANDRI, P. I 56. Nu e dracul așa de negru cum se spune (= lucrurile nu sînt chiar așa de rele cum sînt arătate). ♦ Fig. (Despre scrieri, texte) A cuprinde, a relata, a scrie. Ce mai spun ziarele? ◊ Impers. Spune la cărți că în vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli. ISPIRESCU, U. 3. Și ce spune în cartea asta? NEGRUZZI, S. I 223. 3. A povesti, a istorisi. Se împrietenise cu vreun moș bătrîn sau cu vreo babă, care-i spunea «povești fantastice despre zîne îmbrăcate în aur și lumini». CĂLINESCU, E. 53. Începu a rîde mai dinainte de comica istorie pe care avea s-o spuie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 69. Dar dumneata, moșule, n-o să ne spui ceva? NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Fig. Vîntul alene cîntînd deasupra pădurii, prin vîrfuri, Spune trăite povești din lumile-albastre-ale zării. COȘBUC, P. II 63. ◊ Expr. A spune (cîte sau și) verzi și uscate = a vorbi multe și fără rost, a trăncăni. [Țiganca] începu a arăta crăiesei cîte toate și a-i spune cîte verzi și uscate, de gîndeai că-i o meliță. RETEGANUL, P. I 48. De ce să ni mai spunem unii altora cîte verzi și uscate? SBIERA, P. 88. A spune (la) cai verzi (pe pereți) v. cal. ♦ A recita, a debita (ceva). A spune o poezie. ▭ Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? EMINESCU, O. I 158. ♦ (Rar) A citi. Eram capabil să spun pe carte cît oricare... de răpede. NEGRUZZI, S. I 11. 4. A destăinui, a mărturisi (ceva cuiva). Taina voastră-n veci de veci La nimeni n-o s-o spui! COȘBUC, P. I 232. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Gură, tu! învață minte, nu mă spune nimărui. EMINESCU, O. I 80. Albă păsărică!... Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta? ALECSANDRI, P. I 197. ♦ A denunța (pe cineva); a pîrî. Să nu mă spui la... craiul șerpilor. RETEGANUL, P. II 43. Mama mă spuse la tată, Tata sare să mă bată. HODOȘ, P. P. 71. 5. A explica cuiva un lucru, a lămuri pe cineva, a da explicații. [Fata] se înfățișă la împăratul și spuse pentru ce a venit. ISPIRESCU, L. 22. 6. A-i zice cuiva pe nume; a numi, a porecli. [Copiii] îmi spuneau Dințosul. STANCU, D. 320. Dar oare pe acesta cum... l-a fi mai chemînd? – Zi-i pe nume să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind pe sub mustețe. CREANGĂ, P. 245. – Prez. ind. și: spui (ARGHEZI, P. T. 154, CARAGIALE, O. III 53).

fundoaie sf [At: SBIERA, F. S. 125 / V: (1) fundoi sn / P și: (Ban) ~doa-ńe / Pl: ~ / E: fund + -oaie] 1 (Buc) Loc (uneori cultivat) ascuns prin munți, dealuri, păduri etc. Cf: fund (10), fundătură (3). 2 (Ban) Partea de dinainte a unei case. 3 (Olt) Fundație (1) a unei case. 4 (Reg) Pod al unei clădiri. 5 (Reg) Suport de piatră în care este fixat dispozitivul în formă de cruce al pietrei de moară. 6 (Reg) Partea dinainte sau dindărăt a carului. 7 (Reg) Bucată de scândură din care este făcut fundul (1) unui vas de lemn.

temelie [At: COD. VOR. 144/3 / V: (reg) ~lei sm / Pl: ~ii / E: slv темелиѥ] 1 Partea inferioară a unei construcții, coloane, statui etc., prin care acestea se sprijină pe pământ Si: bază, fundament, fundație, (reg) poală, talpă (61), temei (1), (îvp) temei (1). 2 (Pop; îla) De ~ Principal. 3 (Înv; îla) Fără nici o ~ Lipsit de bază reală Si: neîntemeiat. 4 (Reg; îla) De ~ Băștinaș (2). 5 (Pfm; îlav) Din ~ (sau ~ii) În întregime Si: radical. 6 (Pfm; d. reacții interioare, trăiri sufletești; îal) În profunzime. 7 (Pfm; d. reacții interioare, trăiri sufletești; îal) Cu putere. 8 (Îvr; îlav) Cu ~ Cu sârguință. 9 (Fam; îe) A pune ~ A pune bazele Si: afunda, a întemeia. 10 (Prc) Piatră de temelie (1). 11 (Îvr; îs) Piatră ~ unghiului Piatră unghiulară. 12 (Mol) Locul pe care este clădită o casă. 13 (Fig) Temei (12). 14 (Îlav) La ~ia Formând elementul principal, fundamental. 15 (Înv) Idee de bază. 16 (Îvr) Cauză (7). 17 (Îvr) Creație (1). 18 (Înv) Vârsta în zile a lunii la 1 ianuarie, ziua când ea este nouă, fiind notată cu zero Si: epactă.

HERME s. f. pl. (ant.) stâlpi de piatră de-a lungul drumurilor, la răspântii și la intrarea în casele grecești, având săpat în partea de sus capul lui Hermes. (< fr. hermès)

TABLĂ¹, table, s. f. 1. Placă metalică, de grosimi diferite, folosită la învelitul caselor, la fabricarea unor ambalaje, rezervoare etc. 2. Placă de lemn, de piatră sau de metal pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc anumite indicații, firme, date; tăblie (1). ◊ Tablă cerată = placă de lemn acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria în Antichitate cu stilul (prin zgâriere). ♦ (Bis.) Tablele legii sau tablele lui Moise = cele două lespezi de piatră pe care erau săpate cele zece porunci ale lui Dumnezeu, revelate, conform Bibliei, lui Moise pe muntele Sinai. 3. Placă de lemn dreptunghiulară, vopsită în negru, pe care se scrie cu cretă, mai ales la școală și la universitate; tabelă (2). ◊ Expr. A scoate (sau a chema etc.) la tablă = a chema un elev la lecție (în fața tablei). 4. Tabel (1). ◊ Tabla lui Pitagora = tabla înmulțirii. Table trigonometrice = tabele care cuprind funcții trigonometrice. 5. (Reg.) Bucată de pământ semănată. ♦ Strat de legume. – Din sl. tabla (cu sensuri după fr. table).

STINS², -Ă, stinși, -se, adj. 1. Care nu mai arde. Cum dorm acum neputincioase Supt vreascurile stinse-a vetrii Poveștile-nșirate sara De-atîtea cuscre fi cumetri. GOGA, P. 20. ♦ Fig. Dispărut, mort. Tot astfel cînd al nostru dor Pieri în noapte-adîncă, Lumina stinsului amor Ne urmărește încă. EMINESCU, O. I 234. Puternica ta liră, de mîna-ți pipăită, A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat. ALEXANDRESCU, M. 27. 2. (Despre ochi) Care și-au pierdut strălucirea (din cauza suferinței, a plînsului, a bătrîneții etc.). Îl întîmpină Sura cu ochii stinși și mișcările obosite. SAHIA, N. 96. La pasa vine un arab, Cu ochii stinși, cu graiul slab. COȘBUC, P. I 108. În ochii lor stinși, pe fețele lor trase, e spaimă și disperare. VLAHUȚĂ, O. A. 358. ♦ (Despre priviri) Indiferent, plictisit. Funcționarul îi aruncă o privire stinsă, plictisită. GALAN, B. I 25. ♦ Fig. Veștejit, ofilit. Bătrîni cu fețe stinse, romîni cu fețe dalbe, Romînce cu ochi negri și cu ștergare albe Pe iarba răsărită fac praznic la un loc. ALECSANDRI, P. III 40. 3. (Despre glas, voce etc.) Care abia se (mai) aude; slab. Văd copilași pe ulițele ninse Umblînd cu steaua și cu moș-ajunul, Și-aud departe-un cor de glasuri stinse. IOSIF, P. 21. Ce ți-i? o întrebă Făt-Frumos. – Nemica, nu mi-i nemica, zise ea cu glasul stins. EMINESCU, N. 25. ◊ (Adverbial) Oftă stins... retrăgîndu-se în umbră cu batista la ochi. DUMITRIU, N. 108. 4. (Despre culori) Palid, șters. Cea mai în vîrstă avea o rochie de mătase neagră... iar cea tînără era într-o rochie de un roșu-stins, cu broderii negre pe piept. DUMITRIU, B. F. 161. ◊ Fig. (Cu pronunțare regională) Rădașcă zîmbi stins o clipă. SADOVEANU, P. M. 190. 5. (Jur.; despre obligațiuni, acțiuni penale, împrumuturi, privilegii etc.) Care a fost lichidat, închis, casat, care nu mai are curs, care și-a pierdut puterea juridică. Cauză penală stinsă. 6. (Fiziol.; despre reflexe condiționate) Care a dispărut treptat în urma faptului că excitantul condițional n-a mai fost însoțit de excitantul necondițional corespunzător. 7. (În expr.) Var stins = pastă vîscoasă (obținută prin reacția dintre piatra de var arsă și apă) întrebuințată la tencuieli, la văruirea caselor, în unele industrii etc.

exedră sf [At: NAUM, IST. ART. 126 / Pl: ~re / E: fr exèdre, lat exedra] 1 Anexă în formă de semicerc a unei construcții, prevăzută cu scaune dispuse de-a lungul zidului. 2 Construcție semicirculară într-un parc, făcută din lemn, piatră sau plantații decorative. 3 Sală de conversație în gimnaziile sau în casele senioriale antice, prevăzută cu scaune dispuse de jur-împrejurul pereților. 4 Bancă circulară, lipită de zidul curb al absidelor, în bisericile creștine primitive.

stins², ~ă a [At: N. COSTIN, ap. GCR II, 13/36 / Pl: ~nși, ~e / E: stinge] 1 (D. foc considerat ca agent al arderii sau d. obiecte care ard) Care nu mai arde Si: înăbușit. 2 (Fig; d. oameni) Care și-a pierdut vitalitatea. 3 (Fig; d. fețele oamenilor) Care exprimă o stare de lipsă de vitalitate. 4 (D. surse de lumină) Care a fost întrerupt. 5 (D. cuptoare) Care a fost oprit din funcțiune. 6 (D. vulcani) Care nu mai erupe. 7 (Îvr; d. oameni) Mort. 8 (D familii, națiuni, specii etc.) Care a dispărut fără a avea urmași. 9 (Înv; d. oameni) Distrus (5). 10 (Înv; pex; d. oameni) Sărăcit (1). 11 (Fig) Care a încetat să se (mai) manifeste, să se (mai) producă Si: dispărut (2). 12 (Fig) Care a luat sfârșit Si: dispărut (5). 13 (D. zgomote, sunete, glas etc.) Care este abia perceptibil, cu intensitate, sonoritate, tonalitate sau claritate redusă sau lipsit de intensitate, sonoritate, tonalitate ori claritate Si: coborât² (3), domol (22), înăbușit, încet, înfundat, lin, mic, molcom, potolit, scăzut, scoborât², slab (45), surd, vătuit, (rar) confuz (1), încet, slăbănog, slăbănogit. 14 (D. ochi, privire etc.) Care este lipsit de vioiciune, de agerime, de strălucire. 15 (D. culori) Care este puțin intens sau spălăcit Si: estompat (4), pal, palid, șters, (rar) pierdut. 16 (Rar; d. lumină sau d. surse de lumină, corpuri luminoase etc.) Slab. 17 (Iuz; d. litigii, obligații, datorii etc.) Care și-a pierdut puterea juridică. 18 (Fzl; d. reflexe condiționate) Care a dispărut treptat în urma faptului că excitantul condițional n-a mai fost însoțit de excitantul necondițional corespunzător. 19 (Îs) Var ~ Pastă albă, vâscoasă, obținută în urma reacției dintre piatra de var și apă și folosită în construcții, la văruirea caselor, în unele industrii etc.

bolovan s.m. 1 Bucată mare dintr-o materie solidă (piatră, pămînt etc.), avînd marginile rotunjite sub acțiunea factorilor meteorologici. Lada era plină cu bolovani de piatră (AGÂR.). ◊ Compar. Ce stai în drum ca un bolovan? ♦ Fig. (deprec.) Om prost, necioplit sau nesimțit. N-am mai văzut așa un bolovan de om. 2 (reg.) Sloi de gheață. 3 (constr.; reg.) Grinda care formează talpa sau temelia casei țărănești. 4 (bot.; reg.) Dovleac (Cucurbita pepo); bostan. 5 (înv.) Idol din piatră. • pl. -i, (pop.) n. -e. și (reg.) bolohan s.m. /<sl. veche балванъ, bg. балван.

marmură s.f. I 1 (geol.) <înv.> piatră de marmură, piatră-marmură. Michelangelo și-a sculptat statuile în marmură. Pardoselile multor case din țările mediteraneene sunt din marmură. 2 (reg.) v. Porțelan. lI (med., med. vet.; reg.) v. Antrax. Cărbune. Dalac. Pustulă malignă.

HERME s. f. pl. Stâlpi de piatră amplasați de-a lungul drumurilor, la răspântii și la intrarea în casele grecești, având săpat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerțului. – Din n. pr. Hermes.

fáileri s.m. pl. (reg.) 1 Stîlpi din piatră sau din lemn care susțin un gang. 2 Stîlpi care sprijină streașina casei. • și fáleri s.m. pl. / <germ. Pfeiler.

HERMĂ, herme, s. f. Stâlp de piatră amplasat de-a lungul drumurilor, la răspântii și la intrarea în casele grecești, având săpat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerțului. – Din n. pr. Hermes.

ROȘIA MONTANĂ, com. în jud. Alba, situată la poalele NV ale M-ților Metaliferi, pe râul Roșia; 3.588 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul R. M.). Expl. de min. auro-argentifere și cuprifere. Muzeul mineritului. În arealul com. R. M. a existat o importantă așezare romană, cunoscută sub numele de Alburnus Maior, considerată ca cel mai important centru de extracție a aurului din Dacia. Săpăturile arheologice (1855) au scos la iveală multe tăblițe cerate cu inscripții care menționau o mare diversitate de coloniști specializați în exploatări miniere. Tot aici, au mai fost identificate mai multe galerii de mină din epoca dacică și din timpul stăpânirii romane, resturile unei roți hidraulice de lemn și o instalație complexă de drenaj, cu roți suprapuse. În satul Cărpiniș, atestat documentar în 1595, se află casa natală a lui Ion Oargă (cunoscut sub numele de Cloșca), renovată în 1985, în care a fost amenajat un muzeu memorial. În satul R. M., atestat documentar în 1733, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) și numeroase case vechi din sec. 18-19. În arealul com. R. M. există rezervațiile geologice Piatra Corbului (martor litologic al fazelor de erupții târzii, alcătuit din andezite piroxenice) și Piatra Despicată (un bloc de andezit bazaltoid de culoare închisă). Centru turistic și punct de plecare spre Detunatele.

herme sfp [At: DEX / E: Hermes] Stâlpi de piatră amplasați de-a lungul drumurilor, la răspântii și la intrarea în casele grecești, având sculptat în partea superioară capul lui Hermes.

vîlvă s.f. 1 Agitație deosebită provocată de un fapt ieșit din comun; frămîntare, zarvă. Surparea atîtor case boierești a făcut vîlvă și sunet mare, și-n țară, dar mai ales peste hotar (SADOV.). 2 Punct culminant al unei acțiuni sau al unei situații, al unui fenomen în desfășurare, toi. Cu setea de lupte în vîlfă, cumanii se-ntoarseră (EMIN.). 3 (înv., reg.) Alai, pompă; ext. fast, măreție, grandoare; renume, faimă; răsunet. Vedea cum cetăți întărite... Cu vîlva atîtor coroane, ca pleava se spulberă-n vînt (VLAH.). ♦ Fală, orgoliu, mîndrie. 4 (în mit. pop.) Ființă fabuloasă, imaginată ca o femeie frumoasă (și bună) care (de obicei) protejează apele, casele etc.; duh, zînă, știmă. E zîna (vîlva) care prefăcea cătanele în piatră (CĂL.). ◊ Vîlva băii = zînă despre care se crede că stăpînește, supraveghează și distribuie comorile dintr-o mină de aur. 5 Foc mare, vîlvătaie. • pl. -e. și (pop.) vîlfă s.f. /<slav. влъхвъ.

bijuterie s.f. 1 Obiect de podoabă făcut din metal nobil (și pietre prețioase); giuvaier, (fam.) biju. ♦ Fig. Lucru elegant și de mare preț. Casa pe care și-a construit-o este o bijuterie. ♦ Fig. (fam.) Persoană dragă, considerată valoroasă, plină de calități. Soția lui este o bijuterie. 2 Magazin, atelier specializat în confecționarea și vînzarea bijuteriilor, a giuvaiericalelor etc. • pl. -ii. g.-d. -iei. /<fr. bijouterie.

MITITÉL, -EÁ, -ÍCĂ adj., subst. Diminutiv al lui m i c; micuț, (popular) micșorel, micuțel, (regional) michiț. I. (Indică dimensiunea) 1. Adj. Cf. m i c (I 1). Limba mitiutelu mădulariu iaste și foarrte se laudă. COD. VOR. 124/8. Avea și psăltire mititea la sine. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 99^v/24, cf. ANON. CAR. În toți anii, primăvara, iese un feliu de muscă mitiutică ca-n feliul mușiții pestrițe. IST. Ț. R. 63. Acista cărticică mitiutică, ce să chiiamă Esopiia (a. 1 798). CAT. MAN. I, 149, cf. 340, LB. Știa să facă niște hapuri mitiutele. GORJAN, H. IV, 43/12, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Tînărul gonea, cu o săgețea Pintr-un făgețel, sobol mititel. BUDAI-DELEANU, Ț. 306. Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos și mititel? CREANGĂ, P. 51. Mititel, mititel, mai lungă-i coada decît el (Acul), PASCU, C. ,48. Mîțîțăl și colorat țîțiește nencetat (Sticletele). id. ib. 180. Tudorică mititel, Cu buricu după el (Acul cu ața). SADOVEANU, P. C. 7. Mititel și strîmb, aleargă pe cîmp (Secera). SBIERA, P. 320. ◊ (Glumeț) A luat un ciocănaș mult mititel, de 12 ocă de fier, și-a dat cioc ! boc! POP., ap. GCR II, 334. ◊ (În poezia populară, reluînd pe „mic” sau determinînd un diminutiv, sugerează ideea de superlativ) Numai atunci-am lunecat Cînd pe-o mreană am călcat, Mreanâ mică, mitutea. ȘEZ. IV, 220. Șapte fete pe-un purcel Și purcelu-i mîțîțăl. ib. VIII, 119, cf.III, 71, PAMFILE, J. I, 127, PĂCALĂ, M. R. 127. Porumbel cu porumbele, Negrișoare, mititele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 59. Dunărea că mi-o trecea Pe-o luntriță mitutea. RETEGANUL, TR. 36. Păserică mititea, Dacă vii din țara mea, Vreau să scriu o cărticea. HODOȘ. P. P. 145. Periuțî di seli mîțîțăli. ALR II/I MN 149, 3 932/386. Expr. ◊ A se face mititel = a se strînge, a se chirci (pentru a nu fi văzut), a se piti, a se tupila; p. e x t. a lua o atitudine modestă, umilă. Ciobanul se făcuse mititel lîngă un mărăcine înflori., ISPIRESCU, L. 247. Todiriță . . . s-a făcut mititel într-un ungher, cu ochii măriți de spaimă. SADOVEANU, O. VIII, 257. ◊ (Substantivat) Mititica, vai de ie, Șede pre un vîrf de nuie (Aluna), GCR II, 369. Mititeaua umple argeaua (Albina). GOROVEI, C. 9, cf. 207. 2. Adj. Cf. m i c (I 2). Satul-părea mititel, să-l cuprinzi tot într-un pumn. REBREANU, I. 50. Un sat mai mitutel MAT. FOLK. 444, cf. ȘEZ. XII, ,36. 3. Adj. Cf. m i c (I 3). O mititea cășuță făcîndu-și, cît numai ce-ncăpea cu trupul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 99^v/16, cf. 173^v/1. Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică, în valea mea natală ce unduia în flori. EMINESCU, O. I, 6. Un fel de covățea mititică de piatră. ISPIRESCU, L. 280. Jos pe coasta dealului, în marginea satului, Este-o casă mititea, F (1884), 8. Ei bea și chiotea, Dintr-o ploscă mitutea. POMPILIU, B. 68. Du-te dor cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-ncapi, dorule-n ele! JARNIK-BÎRSEANU, D. 90. în cia vali vălicicî Esti-o casî mititicî. MAT. FOLK. 1436. Am o casă mititică Fără nici o borticică (Oul), GOROVEI, C. 267. ◊ (Glumeț) Șî di-o ploscî sî gătești: O plosk'ițî mititea, Di ŝinŝ vedri ș-o oca S-o atîrn la șaua mea. DIACONU, VR. 166. Dară Ghiță ce-mi făcea? . . . Mîna-n disagi c-o băga, O ploschiță că scotea, O ploschiță mitutea De-o vadră și cinci oca. MAT. FOLK. I72,, cf. ANT. LIT. POP., I, 476. ♦ (Substantivat, f., argotic, în forma mititică) Carceră; închisoare. Vrei să-mi plătești după ce abia ai ieșit de la mititică? BARBU, Ș. N. 9. 4. S. m. Cîrnăcior fără piele făcut din carne de vacă tocată, condimentată, care se frige pe grătar; mic (I 4). Stînd în ușa birtului, la grătar, și bătînd din clește, ca să tragă luarea aminte a trecătorilor asupra mirosului de fleică și de mititei, el privea mereu înainte. SLAVICI, N. I, 250. Mititeii – celălalt fel de bucate – îi merg drept la inimă, Îl minunează gustul și făptura lor de cîrnați fără piele. SP. POPESCU, M. G. 86. Bem o halbă de bere și mîncăm o pereche de mititei. REBREANU, N. 7. Ne plăcea să mîncăm mititei la birt. BRĂESCU, A. 178. Fum de mititei, de mirodenii, KLOPȘTOCK, F. 223. Pe la răspîntiile podurilor celor întortocheate au răsărit umbrare mari de frunze și de trestie, cu butoaie cu must. . ., cu gustări, cu mititei și pastramă. CAMIL PETRESCU, O. I, 401. Ai mîncat pe talere de lemn mititei. PAS, Z. I, 311. Ărș. . ., ărș. .. ărș . . ., striga un ins cu halat alb, izbind cu cleștele în grătarul pe care sfîrîiau mititeii. PREDA, R. 88. 5. Adj. Cf. m i c (I 5). Daniel Scavinschi cel mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură. SCAVINSKI, ap. NEGRUZZI, S. I, 206. Nu te supăra. . . credeam că fiind mititică. . . – Mititică? (Se înalță pe vîrful picioarelor) Te poftesc. . . ALECSANDRI, T. I, 152. Un mititel gnom se furișează sub coatele maestrului. CARAGIALE, O. III, 69. Mititel, cu părul gălbui. . . se uită cînd la unul cînd la altul. REBREANU, I. 14. Era o femeie mititică și iute. SADOVEANU, O. III, 442. Mititică ești de stat Și dulce la sărutat. TEODORESCU, P. P. 312. Lelea mică, mititică, Deac-o pui la sac, ridică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 435. O ceată mare de tătari. . . călări pe niște cai mititei, sprinteni, vînjoși. MARIAN, T. 262, cf. BUD, P. P. 61. Lelea-naltă sprincenatâ Dă gurița peste poartă; Da lelița mitite Se-ntinde și n-ajunge. ȘEZ. VIII, 58. Acela mai mîțîțel Îi îmbrăcat în cojocel Din ciricizăci de piei de miel. ib. xx, 8, cf. ALRM I/I h 95, ALR II/I h 79, 81, ALR SN I h 113. Am un om mititel, Face gardul frumușel (Acul). ȘEZ. I, 23. ◊ (Întărit prin repetiție) Voinicul . . . s-a dat peste cap și s-a făcut un moșuc mititel, mititel, dară bătrîn, bătrîn. SBIERA, P. 78. ◊ (Substantivat; peiorativ, sugerînd dimensiunea morală, intelectuală) Deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine. . . lustruindu-se pe el. EMINESCU, O. I, 134. 6. Adj. Cf. m i c (I 6). Pînă și mitutelul Gialeș, un pîrîuț aproape indivizibil, exista deja sub actualul său nume Sălaș. HASDEU, I. c. i, 288. Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un rîu mititel, Plînge și suspină tînăra domniță. BOLINTINEANU, O. 33. Sâbărelul mititel S-a-ncuibat dragostea-n el. ZANNE, P.VIi, 294. 7. Adj. Cf. m i c (I 7) Potecea mitutea. MAT. FOLK. 162. II. Adj. Cf. m i c (I 7). Mihail. . . era cocon mitiutel, deci era Teodora de tocmia toate în împărățiia fiiu-său. MOXA, 386/33. Vădzu în vis pre H[risto]s stînd pre preastol ca un prunc mitiutel. VARLAAM, C. 134. Selim. . . atunci era mititel, VĂCĂRESCU, IST. 285. Fiind încă mititei la vîrstă (a. 1 794). BV II, 363. La mari, mici, bătrîni, fămei, Și la prunci mititei Mii de greșeli le găsesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 250/30, cf. NEGRUZZI, S. I, 88. Maică, măiculița mea. . . De cînd am fost mititea Nu m-a mai durut așa. MARIAN, SA. 121, cf. id. S. R. I, 16. Mîna sluga cea mai mare Să dea la boi de mîncare . .. Mîna sluga mititea, Boilor fîn să le dea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 515. Cînd eram eu mitutel, Nu mă-n- vățai plugărel. RETEGANUL, TR. 32. Tudor din gură grăia: . . . Proastă minte d-am avut, Mititel m-am însurat. ȘEZ. III, 213. Eu, maică, te-aș mărita, Dar ești, maică, mitutea Și mă vait că te-i strica. MAT. FOLK. 492. Acela-i mîțîțăl în leagăn. ALR II 3 229/369, cf. A IX 4. Doi în car, Doi sub car, Doi pe chinga carului, Iar Marița și Gahița Și Matei Și Doroftei Stau la foc că-s mititei, se zice, în glumă, despre cei care au copii mulți. ZANNE, P. II, 72. Am un băiat mîțițel; Cîte mai face Și gura nu-i mai tace (Ceasul), GOROVEI, C. 70. ◊ (Despre plante) Vie mititică și nu-i dată pe rod. ALR II 6 120/605. ♦ (Substantivat) Copil. Tînăra mamă copilașu-și ține-n poală. . . Mititelul încetase să mai țipe. VLAHUȚĂ, P. 61. Toma . . . desfăcu în fața ochilor celui mititel jucăriile aduse de la oraș. V. ROM. februarie 1 952, 106. ◊ E x p r. De mititel =de copil, din fragedă vîrstă; de mic, de micuț. De mitiutel arătă cum va fi. VARLAAM, C. 386. De mititea era dată la mănăstire. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 114^v/9. Toți de mititei iubesc Lucruri care nu-i cinstesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/28. Ce treabă are el Cu banii mei pentru care m-am trudit de mititel? PANN, P. V. III, 85/22. L-am slujit de mititel Și sămbria m[i]-i la el. POMPiLIU, ap. GCR II, 292; b) de tînăr. N-avea Tudor ce lucra Dă mititel să-nsura. ȘEZ. III, 212. ♦ (Substantivat) Apelativ afectuos pentru a vorbi cu sau despre un copil sau, p. e x t. (adesea ironic), despre o ființă tînără, naivă. Ah!l sînt lepădați de nemilostiva lor mamă, mititeii. KOTZEBUE, IU. 24^r/15. Fata mamii Șchiopetează mititica! Că a călcat-o pisica ! PANN, P. V. I, 103/6. Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica. EMINESCU, O. I, 54. A găsit iezii singuri, i-a ucis . . . Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul și datoria ne face să le căutăm de suflet, CREANGĂ, P. 30, cf. id. a. 99, DELAVRANCEA, O. II, 53. Nu cumva, mititica.mea, cuconiță Floricico, vei fi crezînd dumneata că tare-mi ești dragă? HOGAȘ, M. N. 22, cf. PRECUP, P. 25. Mititelu mamii. . . Tu nu mai ai măicuță. REBREANU, N. 247, cf. IORDAN, STIL. 180. Dar de Ioana ce spuneți? Ce fată serioasă, mititica, BARANGA, I. 157. Băiatul se înveselea, mititelul, că merge cu tata la tîrg, neștiind ce i se pregătește. POPESCU, B. IV, 31. III. Adj. (Arată cantitatea) Cf. m i c (IV 1). Ai venituri mititele? Mai oprește din măsele. PANN, P. V. I, 130/10. IV. Adj. (Indică intensitatea) Cf. m i c (V). a) (Despre lumină, foc etc.) Zări. . , abia licărind o mititică vîlvotaie. ISPIRESCU, L. 347. Su poală de codru verde Mititel foc mi să vede. GRAIUL, I, 24. b) (Despre glas, voce etc.) Mireasa. . ., rosti un „da” atît de mititel și de timid, parcă i-ar fi fost rușine să n-o audă lumea. REBREANU, I. 251. V. Adj. (Arată calitatea, valoarea) 1. Cf. m i c (VII). Eu sînt. . . pîrgariu a unui oraș nu mitiutel al Chilichiei. N. TEST. (1 648), 164^r/30. Din greșele mititele în greșeli nemăsurate. CONACHI, P. 281. Istoria păstra numele multor comandanți mari, mijlocii și mitutei. BARIȚIU, P. A. I, 241. 2. Cf. m i c (VI 4). Adevăr grăiesc voao că nu făceți unuia de acești mitutei, nece mie făceți. TETRAEV. (1 574), 246, cf. CORESI, TETR. 60, GCR I, 4/13. VI. S. m. sg. (Popular, mai ales art.) Unul dintre numele dracului. Ț-a slujit, sărace, ție mititelu. . . Dar îți coc eu turta, nu te las în pace. PANN, P. V. III, 136/29. Nu cumva să vă împingă mititelu să intrați înaintea mea . . . că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. Dracului i se mai zice: diavolu, necuratu . . . cel mititel. ȘEZ. IV, 179, cf. CANDREA, F. 115, I. CR. III, 286.- Pl.: mititei, -ele. – Și: mititică adj,; (regional) mitiutél, -eá,-ícă, mitutél, -eá, -ică, mîțițél, -eá, -ícă, mîțîțél, -eá, -ică adj. – De la mic.@

HERMĂ, herme, s. f. (în Grecia Antică) Stâlp de piatră amplasat la răspântii, de-a lungul drumurilor sau la intrarea în case, având sculptat în partea superioară capul sau bustul unui zeu^[1] sau a unei personalități și, deseori, la înălțimea corespunzătoare, organele sexuale masculine. – Din fr. hermès (din Hermes n. pr.)

ardezie f. piatră negricioasă sau cenușie ce se împarte în plăci subțiri, servă la acoperișul caselor, la facerea meselor de biliard și a plăcilor de scris.

SĂLAȘ, sălașe și sălașuri, s. n. 1. Faptul de a găzdui; adăpost unde cineva capătă găzduire vremelnică. Cînd veni omul să se roage pentru sălaș, el îi zise. ISPIRESCU, L. 175. Sălaș și-au cerut, Lor sălaș le-au dat. BIBICESCU, P. P. 241. O, leliță pui păun, Mută-ți casa lîngă drum, Că m-oi face-un păunaș Ș-oi veni să-mi dai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. ◊ Fig. De aicea pîn’ la Blaj Dorul meu n-are sălaș, Nici pe paie, nici pe fîn, Numai la bădița în sîn! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. 2. Construcție rudimentară, făcută pe cîmp și folosită ca adăpost vremelnic pentru oameni și animale. Sălașul, zecile de oi, bucatele grămădite sub acoperiș – toate erau ale lui But. DUMITRIU, V. L. 53. Am un sălaș plin cu miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ♦ Stînă. Oile erau la «sălaș», adică la stînă, în munți. DUMITRIU, N. 160. 3. Locuință; casă, cămin. Mîine mergem unde am și eu sălaș bun, cu zid de piatră. SADOVEANU, O. VII 143. Tot muncești, sărman popor... Și de plins, de chin, de boli, Ți-i umplut sălașul. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. La noi se află numai o fîntînă. În ea este sălașul unui balaur. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Fig. Zavistia nu-și are nicăieri un sălaș mai trainic decît la mînăstire. STĂNOIU, C. I. 91. ♦ Culcuș. Nu mă pot odihni În casa – mea Și în sălașul meu. ȘEZ. XII 137. Dar tu, bade Ionaș, Tot în pene ai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Loc într-o gospodărie unde se adăpostesc animalele. V. grajd, staul. Trage murgu la sălaș. ȘEZ. I 10. Culcă-te... în sălaș dobitocesc. TEODORESCU, P. P. 107. 4. Așezare omenească; cătun, sat. Stau pitulate, printre stînci și păduri, numai sălașe neaoș romînești. ODOBESCU, S. III 527. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. La vale, un sălaș de țigani căldărari își așezase corturile. SADOVEANU, O. VII 188. S-adaugi... două sălașe de țigani în foaia de zestre. ALECSANDRI, T. 347. 5. Locuitorii unui sălaș (4). Mi-aș sătura sălașul întreg. ISPIRESCU, L. 87. Dovezi aduce tot sălașul țigănesc. PANN, P. V. III 49. 6. (Regional) Sicriu, coșciug. Că nu-s scînduri spre sălaș, Nici nu-i pînză pe obraz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320.

VĂICĂRI, văicăresc, vb. IV. Refl. (Și în forma văicăra) A se jeli, a se plînge (cu voce tare); a se tîngui, a se văita, a se lamenta. Birjarul mă căuta pe sub trăsură și se văicărea. GALACTION, O. I 108. Ar fi plîns, s-ar fi văicărit, să adune mahalaua la poartă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 185. Începe a se văicăra și a zice: – Vai de mine, moșnege! da ce foc mi-ai adus la casă? CREANGĂ, P. 84. ◊ Fig. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau, Vreascurile țiuiau. CREANGĂ, P. 240. ◊ Intranz. (Rar) Atunci turcii-nțelegeau, Rău prin casă văicărau. TEODORESCU, P. P. 561. ♦ (Peiorativ) A manifesta o falsă desperare. – Variante: văicăra, văicărez și văicăr (SEVASTOS, C. 158), vb. I, văicăli (POPESCU, B. IV 87) vb. IV.

faileri smp [At: COMAN, GL. / V: fal~ / E: ger Pfeiler] (Reg) 1 Stâlpi de piatră sau lemn care susțin un gang. 2 (Îf faIeri) Stâlpi care sprijină streașină casei.

capră, capre, s.f. 1. (la morile de apă) Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată. 2. Lemnul care prinde de-a curmezișul cornii casei; căpriori, tingă. 3. Jocul caprei, obicei practicat în timpul sărbătorilor de iarnă. Nu este specific Maramureșului; a pătruns în folclorul zonei în perioada interbelică, dinspre Moldova și Bistrița-Năsăud. ■ (onom.) Capră, nume de familie în jud. Maram.; Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești și Dumbrăvița; Capre șute, poreclă pentru locuitorii din Ferești. – Lat. capra (MDA).

HERME s.f.pl. (Ant.) Stîlpi de piatră care se găseau de-a lungul drumurilor, la răspîntii și la intrarea în casele grecești, avînd săpat în partea de sus capul lui Hermes. [< fr. hermés, cf. Hermes – nume grecesc al zeului comerțului, protector al călătorilor].

coș n. 1. unealtă portativă de răchită sau de papură, în care se pun poame, proviziuni, rufe; coșul pieptului, numele popular al toracelui: fiind rupți în coș de foame și de sete CR.; 2. partea ce rămâne dintr’o vită tăiată căreia s’a luat ciosvârtele; 3. împletitură de nuielușe în formă de coș de prins pește; 4. conținutul unui coș: un coș de pere; 5. Mold. împletitură de nuiele ce înlocuiește loitrele și codârlele; 6. Munt. acoperământul mobil al unei trăsuri; 7. copaie pătrată, largă și îngustă, de turnat grăunțele ce cad apoi între pietrele morii; 8. canal prin care fumul sobei e condus în pod sau peste acoperișul casei. [Slav. KOȘĬ].

BOLTĂ, bolți, s. f. 1. Construcție (de piatră, de zidărie, de metal etc.) în formă de arc, alcătuind de cele mai multe ori un tavan concav deasupra unei încăperi; boltitură. V. cupolă. Și-n voi, tîrnăcopari sub bolți de mină, Sînt mohorîte zăcăminte de lumină. TOMA, C. V. 269. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe cu fața spre altar Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Cheie de boltă v. cheie. ◊ (Metaforic) Deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, O. III 286. Era parcă un glas care ieșea din bolta veacurilor. GALACTION, O. I 220. ♦ Fig. (Adesea determinat prin «a cerului» sau «cerească») Cerul. Decît stelele toate ale bolții albastre, Mai puternică-i steaua strălucind pe Kremlin! DEȘLIU, G. 48. Deodată pe boltă steag roșu s-arată! BENIUC, V. 124. Cînd chiuie o dată... oleacă numai de nu s-a risipit bolta ceriului. CREANGĂ, P. 54.. ♦ (Arhit., rar) Arcadă. Prin bolțile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi. EMINESCU, N. 8. [Un arc de triumf] cu o boltă mare căscată la mijloc și cu alte două arcade mai mici în laturi. ODOBESCU, S. III 71. 2. Construcție ușoară (de lemn sau de fier) în formă de arc, care servește de sprijin plantelor agățătoare. Vița se agață pe araci sau pe boltă. ♦ Construcție, în formă de chioșc, îmbrăcată în verdeață. Vroiau să se mei cinstească încă o dată, aci sub bolta lui Covrig. GALACTION, O. I 263. ♦ Fig. Acoperiș în formă de arc, format din ramurile dese ale copacilor. Trecură prin pilcuri de flori tinere, pe sub bolți de sălcii îmbrățișate, și dintr-o dată ieșiră pe malul Siretului. SADOVEANU, O. IV 77. Cîte un strop de cer albastru sau cîte un fulg de lumină mai picurau răzlețe din înălțimile încîlcite ale bolților de crengi, peste umerii și capetele noastre. HOGAȘ, M. N. 206. Pe cărare-n bolți de frunze... Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O.I 55. ♦ (Neobișnuit) Ghirlandă, cunună de flori în formă de arc. Și fruntea și-o-mpletește c-o boltă de lungi flori. ALEXANDRESCU, M. 158. 3. Încăpere sau galerie subterană cu tavanul arcuit. De trei ani e ținut bine, Într-o boltă-ntunecată, Sub pămînt, în grajd de piatră. ALECSANDRI, P. P. 106. 4. Gang larg (cu tavanul arcuit) care dă acces în unele case.(Mai ales în Transilv.) Prăvălie, dugheană (la origine așezată într-o încăpere boltită). O boltă cu negoț de tot felul. RETEGANUL, P. III 20. Poliția... l-ar fi surprins spărgînd o boltă de lipscănie. ALECSANDRI, T. 1652. 5. (În forma boaltă) Căruță cu coviltir. Toată luna lui august, pe drumurile colbuite, au trecut boaitele înalte și încărcate pînă sub coviltir. GALACTION, O. I 260. – Pl. și: (învechit) boite (TOMA, C. V. 16, NEGRUZZI, S. I 263). – Variantă: (6) boaltă, boaite, s. f.

ÎNTÎMPLARE, întîmplări, s. f. 1. Ceea ce se întîmplă, ceea ce se petrece; fapt, eveniment. Rar cioban... să nu știe întîmplarea cu domnița Oleana. GALACTION, O. I 67. Toți... s-au veselit de această întîmplare. ISPIRESCU, L. 2. Conversația căzu, firește, asupra întîmplărilor zilei. NEGRUZZI, S. I 293. ♦ Peripeție; aventură. Cum sînt întîmplările la drum? CREANGĂ, P. 130. Prin lumea rumenă de-apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fărmăcata stare a firei, plin încă de impresiunile ciudatei sale întîmplări. EMINESCU, N. 50. Multe mici întîmplări am avut pin-a nu ajunge la Ceahlău. ALECSANDRI, O. P. 236. O frumoasă ediție a întîmplărilor lui Telemach. NEGRUZZI, S. I 79. ♦ Nenorocire. Nu s-a mai vorbit toată ziua decît despre întîmplările grozave de ieri. REBREANU, I. 59. Decît ne-am tot învîrti și cioșmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale, Căci mare-i dumnezeu, ne-a feri el de întîmplări! CREANGĂ, A. 126. 2. Ceea ce se petrece în mod incidental, în urma unui concurs neprevăzut de împrejurări; hazard. Mă întrebam: unde poate fi? unde l-au mînat vînturile întîmplării? SADOVEANU, O. I 419. Și urcam, urcam poteca... Singur, închizîndu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă poarte, Unde-o vrea. COȘBUC, P. I 317. ◊ Loc. adv. Din întîmplare = (în mod) întîmplător, incidental. Într-o zi trecusem din întîmplare pe o stradă care purta numele lui Alexei Tolstoi. STANCU, U.R.S.S. 52. Ajunse într-un sat și, din întîmplare, se opri la casa unui om. CREANGĂ, O. A. 293. Umblînd pe acolo, găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste. id. P. 218. La întîmplare sau la (sau în) voia întîmplării = în voia soartei, în neștire, într-o doară, la nimereală. Sînt un tînăr marinar Rătăcit fără voia mea pe aceste necunoscute maluri, Purtat de valurile oceanului la întîmplare. BARANGA, V. A. 18. Mergeam la întîmplare, disperat; îmi venea să mă las în zăpadă, să mă întind și să dorm. SADOVEANU, P. 123. Poate să am, poate să n-am [nevoie] zise fiul craiului, uitîndu-se țintă în ochii spînului, dar acum deodată mă las în voia întîmplării. CREANGĂ, P. 200. (Popular) La toată întîmplarea = în orice caz. La toată întîmplarea are să fie ceva bun. RETEGANUL, P. I 75. Dar, la toată întîmplarea, de-i vedea și-i vedea că s-a trezit... zvîrle-i pielea cea de urs. CREANGĂ, P. 215. (Rar) De-o întîmplare sau pentru orice întîmplare = pentru orice eventualitate. Deci, de-o întîmplare, n-a strica dacă i-o urma sfatul. SBIERA, P. 261. – Variantă: tîmplare (SBIERA, P. 114) s. f.

VAR s. n. Material alcătuit mai ales din oxid de calciu, obținut prin calcinarea, sub temperatura de vitri- fiere, a rocilor calcaroase și folosit ca liant în construcție, ca materie primă în industria chimică etc. Cuptor de var v. cuptor (2). Var nestins v. nestins (2). Var stins v. stins. Var hidraulic v. hidraulic (2). Lapte de var v. lapte (4). Piatră de var v. piatră (II 3). ♦ Var stins; strat de lapte de var cu care sînt spoiți pereții caselor. Varul îngălbenise, se afumase. DUMITRIU, N. 125. Un om tînăr, cu hainele stropite de var. BOGZA, A. Î. 513. De pe păreții-ngălbeniți Se dezlipește-n pături varul. GOGA, P. 19. Ți-era casa văruită cu var peste cărămidă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. ◊ (În comparații, pentru a sublinia culoarea albă, în special a obrajilor) Ochii se adînciseră și obrajii erau mai trași și albi ca varul. SADOVEANU, O. I 42. Cu mîinile-i de ceară ea tîmpla și-o mîngîie, Dar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 95.

valău, valăuri, (halău), s.n. – (reg.) 1. Jgheab din lemn sau metal, de sub streșina casei, pentru colectarea apelor pluviale; ciotărnă, ciurău, jdab. 2. Covată (din lemn scobit, scândură sau piatră) din care se dă de mâncare la porci; troacă. 3. Albie (pentru adăparea animalelor) care se așază lângă fântână; construită dintr-un trunchi de copac scobit în interior, așezat pe doi bolovani și prevăzut, la capătul mai înclinat cu un dop de lemn. Până nu demult se mai întâlneau și valauă din piatră (Dăncuș, 1986: 106). 4. Jgheab de lemn, ușor înclinat, alimentat cu apă, folosit la spălarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărâmate de șteampuri. ♦ (top.) Halauă, pășune în Dragomirești (Vișovan, 2005); fânațe, pășune în Lăpușu Românesc și Rohia (Vișovan, 2008). – Din magh. vályú „iesle; jgheab” (dial. válu, vállu, válló) (Scriban, MDA).

podval² sn [At: LB / V: ~ă sf, ~vol, potv~ / Pl: ~e, ~uri / E: bg подвал, пдвала, srb podvala] 1 (Trs; Olt) Fiecare dintre cele două bârne de la capetele carului de la joagăr care sprijină sau fixează bușteanul. 2 (Reg) Fiecare dintre bucățile de lemn pe care se așază butoaiele în pivniță, stiva de lemn în pădure etc. Si: (reg) căpătâi. 3 (Pgn) Suport de lemn sau de piatră. 4 (Olt; Trs) Fiecare dintre grinzile sau scândurile puse de-a curmezișul pe temelia casei și pe care se sprijină podeaua Si: (reg) podvelice. 5 (Reg; îe) A așeza nunta pe potvale A începe pregătirile de nuntă.

ȚURȚUR(E) sm. Apa înghețată care atîrnă ca niște bețișoare ascuțite de la streașina casei (🖼 5150): cît de lungi sînt țurțurii de ghiață de la streașina casei... așa de înaltă va fi cînepa în vara viitoare (GOR.); ciucuri mari de piatră, atîrnați de tavan ca niște țurțuri de ghiață (VLAH.); mustățile și bărbile tuturor erau pline de țurțuri și de promoroacă (SAD.); a intrat în mine, ca un țurțure de ghiață, pîna la jumătatea șirei spinării (DEM.).

valắu, valăuri, (halău), s.n. (reg.) 1. Jgheab din lemn sau metal, sub streșina casei, pentru colectarea apelor pluviale; ciotărnă, ciurău, jdab. 2. Covată (din lemn scobit, scândură sau piatră) din care se dă de mâncare la porci; troacă. 3. Albie (pentru adăparea animalelor) care se așază lângă fântână; construită dintr-un trunchi de copac scobit în interior, așezat pe doi bolovani și prevăzut, la capătul mai înclinat cu un dop de lemn. Până nu demult se mai întâlneau și valauă din piatră. 4. Jgheab de lemn, ușor înclinat, alimentat cu apă, folosit la spălarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărâmate de șteampuri. ■ (top.) Halauă, pășune în Dragomirești; fânațe, pășune în Lăpușul Românesc și Rohia. – Din magh. vályú „iesle; jgheab” (dial. válu, vállu, válló) (Scriban, MDA).

TABLĂ¹, table, s. f. 1. Placă metalică, de grosimi diferite, folosită la învelitul caselor, la fabricarea vaselor, a unor ambalaje și a altor obiecte. 2. Placă de lemn, de piatră sau de metal pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc anumite indicații, firme, date; tăblie (1). ◊ Tablă cerată = placă de lemn acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria în antichitate cu stilul (prin zgâriere). ♦ (Bis.) Tablele legii sau tablele lui Moise = cele două lespezi de piatră pe care erau săpate cele zece porunci primite de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai. 3. Placă de lemn dreptunghiulară, vopsită în negru, pe care se scrie cu cretă, mai ales la școală și la universitate; tabelă (2). ◊ Expr. A scoate (sau a chema etc.) la tablă = a chema un elev la lecție (în fața tablei). 4. Tabel (1). ◊ Tabla lui Pitagora = tabla înmulțirii. Table trigonometrice = tabele care cuprind funcții trigonometrice. 5. (Reg.) Bucată de pământ semănată. ♦ Strat de legume. – Din sl. tabla (cu sensuri după fr. table).

ULUC ~ce n. 1) Vas făcut din scânduri ori scobit într-un trunchi de copac sau în piatră, folosit pentru adăpatul vitelor; adăpătoare. 2) Jgheab pentru scurgerea apei de ploaie, fixat sub acoperișul caselor; streașină. 3) Canal din scânduri prin care curge apa pentru a pune în mișcare roata unei mori; lăptoc; scoc. 4) Jgheab prin care curge făină la moară. 5) Șanț mic făcut pe muchia unei piese de lemn pentru a se îmbina cu altă piesă. /<turc. oluk

ZARVĂ s. f. 1. Zgomot, gălăgie; p. ext. frămîntare, mișcare, agitație. Era de altfel o casă de țară depărtată de orice zarvă orășenească. CĂLINESCU, E. 308. În ograda cu zid de piatră a hanului, era o zarvă de gospodărie mare. SADOVEANU, O. VII 52. În toate părțile – e mișcare, zarvă – freamătul muncii. Sute de brațe harnice desfundă comorile pămîntului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 154. 2. Ceartă, gîlceavă. Ce-i asta? a întrebat uimit arendașul pe cei cîțiva oameni cari pîndeau înfricați zarva din dugheană, popa, v. 14. Din toată nunta nu se alese decît o zarvă și o ceartă. ISPIRESCU, U. 7.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

STÎLP, stîlpi, s. m. 1. Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pămînt, care servește (mai ales în construcții) pentru a susține ceva; p. ext. orice element de construcție (de fier, de ciment, de piatră etc.) așezat vertical și servind la susținerea construcției (v. coloană). Coborîi în fața unei case curate, albe, cu cerdac larg, cu stîlpi de lemn. SADOVEANU, O. VIII 18. Cucoșii cîntau acum pe stîlpii porților, în prag și în toate părțile. CREANGĂ, P. 294. Se văzură niște palaturi strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiți stîlpii și ciubucele de pe lîngă strașină licărea de-ți lua ochii. ISPIRESCU, L. 37. Basilica Ulpiană cu cinci rînduri de stîlpi de granit. ODOBESCU, S. III 72. Aci a întins podul Constantin pre stîlpi de piatră care stau încă în apă și dintre care se vede mai cu seamă unul. BOLLIAC, O. 273. ◊ Stîlp de telegraf (sau de telefon etc.) = fiecare dintre stîlpii de lemn așezați la o anumită distanță unul de altul, de care sînt prinse, pe niște izolatoare, firele telegrafice, telefonice, de radioficare etc. Se cațără pe un stîlp de telegraf. DUMITRIU, N. 59. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, P. 200. ◊ Expr. A sta stîlp (de cremene) = a sta neclintit. Nu mai sta aicea stîlp, lîngă mine. SADOVEANU, O. VIII 213. Flăcăul a ridicat ciomagul în sus, dar n-a putut izbi, căci Baltag sta stîlp de cremene înaintea lui. SANDU-ALDEA, U. P. 10. A țintui (pe cineva) la stîlpul infamiei v. infamie. Stîlp de cafenea = persoană care-și petrece timpul prin cafenele. Se știa despre el că e un stîlp de cafenea și că-i place să se țină mai mult de biliard, decît de meserie. PAS, Z. I 205. Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele, Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. ♦ Indicator de frontieră, de hotar. Spre a se încredința dacă nu cumva stîlpii, pietrele sau hotarele au fost mutate. PAMFILE, A. R. 152. ♦ Suport la o mobilă, picior de pat. Paturile erau de o parte și de alta ale cămării... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. ♦ Fig. Coloană (de fum, de praf, de foc etc.). Abia după ce stîlpul subțire de fum se ridică în înălțime, auziră cornul de pe munte. SADOVEANU, F. J. 376. Din cînd în cînd, vîntoasele se dau vîrtej, adună paie și frunze și praf, le ridică volbură naltă în aer, și se duce, se duce stîlpul, frămîntîndu-se peste cîmp. SLAVICI, O. I 268. Mihai mîndrul vine iară, Falnic ca un stîlp de pară. ALECSANDRI, P. A. 47. 2. Fig. Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru o colectivitate; fruntaș, om de vază, personalitate proeminentă. Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stîlpii vechii și puternicii familii a Pîrvuleștilor. VLAHUȚĂ, R. P. 84. Acel care-ți grăiește Boier e, stîlp al țării. ALECSANDRI, T. II 169. Toată țara îl plîngea... că au pierdut un stîlp carele sprijinea toate nevoile țării. BĂLCESCU, O. I 102. ◊ (În legătură cu colectivități) Poporul e stîlpul țării... fiecare părticică de pămînt e văpsită cu sîngele lui. RUSSO, O. 38. ◊ Stîlpul casei = capul familiei. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de cînd s-a făcut dînsul stîlpul casei. REBREANU, I. 49.

podișor, podișoare, s.n. 1. (înv. și reg.) podeț. 2. (reg.) dulap sau stelaj pentru vase. 3. fiecare dintre bârnele pe care se sprijină podeaua la casă. 4. (reg.) parte a bisericii (cu balcon) unde stă corul. 5. (reg.) platformă pe care sunt fixate pietrele la moara de apă; pod. 6. (reg.) dulap de haine. 7. (reg.) nișă în zid, firidă. 8. (reg.) suport de scânduri pe care se pun la uscat sau la dospit cașul, brânza etc. sau pe care se păstrează oalele cu lapte; leasă, pat.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.