spăimântătúră, spăimântături, s.f. (reg.) 1. Spaimă, sperietură. 2. Duh necurat, strigoi: „Trăiește în codri pustâi, în ceva stani de piatră. Are casă. Unii zâc că umbă cu secere, alțî zâc că umblă cu coasă. Cine știi cât de spăimoasă-i la cine-o vede. Îi creapă inima. Îi din ceva strigoaie născută, din ceva spăimântătură” (Bilțiu, 2007: 87). – Din (în)spăimânta + suf. -ătură.