marca vt [At: POLIZU / Pzi: ~chez / E: ger markieren, fr marquer] 1 (C. i. obiecte de metal prețios) A imprima semnul oficial care garantează calitatea și autenticitatea. 2 A aplica cuiva sau pe ceva un semn caracteristic Si: a însemna. 3 (Spc) A însemna cu ciocanul silvic arborii care trebuie tăiați, pentru a-i deosebi de cei care trebuie păstrați sau pentru a delimita hotarul unui parchet (3). 4 (Fig) A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică Si: a reprezenta. 5 A scoate în evidență Si: a manifesta, a releva, a sublinia. 6 A constitui o dovadă Si: a indica. 7 (Udp „cu” sau „prin”) A delimita prin linii, semne Si: a însemna. 8 (Spt) A supraveghea pe unul sau mai mulți jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive. 9 (Spt) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc Si: a înscrie. 10 (Fig) A influența decisiv dezvoltarea sau educația unei persoane.

MARCA, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face un semn distinctiv pe un obiect, pe un arbore, pe un animai etc., pentru a-l deosebi de altele, pentru a-i arăta proveniența etc. V. nota. ♦ A însemna obiectele de metal prețios, pentru a garanta că sînt veritabile. 2. Fig. A indica, a servi drept dovadă, a dovedi, a arăta. Doar scaunele desperecheate marcau succesivele renovări. C. PETRESCU, O. P. I 145. ♦ A scoate în evidență, a sublinia. Victoria revoluției chineze a fost marcată prin proclamarea, la 1 octombrie 1949, a Republicii Populare Chineze. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 70. 3. (Sport) A înscrie puncte cîștigătoare. A marca un gol.

MARCA vb. I. tr. 1. A însemna (un obiect) pentru a(-l) recunoaște; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platină etc.) pentru a garanta că este veritabil. 2. (Fig.) A indica, a dovedi; a arăta, a proba. ♦ A remarca; a sublinia. 3. (Sport) A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive; a înscrie, a realiza un punct. [P.i. 3,6 -chează. / < fr. marquer, cf. it. marcare].

MARCA vb. tr. 1. a însemna (un obiect, un animal) pentru a(-l) recunoaște; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platină etc.) pentru a garanta că este veritabil. 2. (fig.) a indica, a dovedi; a arăta, a proba. ◊ a remarca; a sublinia. 3. a delimita un teren, o cale rutieră sau navigabilă etc. 4. (sport) a supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive. 5. a înscrie unul sau mai multe puncte într-o competiție etc. (< fr. marquer, germ. markieren)

A MARCA ~chez tranz. 1) A evidenția printr-o marcă; a însemna. 2) (obiecte din metale prețioase, mărfuri industriale) A prevedea cu un semn oficial (pentru a garanta calitatea și autenticitatea). 3) (terenuri, suprafețe) A indica printr-un jalon, stabilind limitele. 4) A indica printr-un semn; a scoate în evidență. ~ greșelile. 5) sport (goluri, puncte etc.) A trece la activul său ori al echipei sale; a înscrie. 6) sport (jucători din echipa adversă) A supune unui marcaj. 7) A însemna prin sine; a constitui; a reprezenta. 8) fig. A servi drept dovadă; a demonstra; a dovedi; a proba. /<germ. markieren, fr. marquer

marcà v. 1. a pune o marcă pe: a marca rufe; 2. a pune un semn de recunoaștere: a marca un loc într’o carte; 3. fig. a semnala.

MARCĂ², mărci, s. f. Unitate monetară în unele țări europene (în Germania și în Finlanda, până la introducerea monedei euro). – Din germ. Mark.

MARCĂ³, mărci, s. f. 1. Nume dat în statul franc și în Germania medievală comitatelor de frontieră, aflate sub guvernare militară. 2. Obște sătească din Europa Apuseană medievală, în care pământul arabil rămâne proprietate privată. – Din germ. Mark.

marc² s vz marcă³

marcă³ sf [At: ȘINCAI, HR. I, 253/19 / V: (nob) marc s / Pl: mărci, (înv) ~rce / E: ger Mark „monedă”] 1 Veche măsură de greutate monetară a cărei valoare a variat după țări. 2 Veche unitate monetară în Germania, Finlanda și în alte țări.

marcă⁴ sf [At: XENOPOL, I. R. III, 109 / Pl: mărci / E: ger Mark „provincie militară de graniță”] Provincie de frontieră în Evul Mediu în unele state, care era pusă sub guvernare militară pentru apărarea granițelor Si: (îvr) marchionat. corectat(ă)

marcă² sf [At: (a. 1786) BV II, 311 / Pl: mărci, (înv) ~ce / E: ngr μἀρκα, fr marque cf ger Marke] 1 (Înv) Stemă. 2 Blazon. 3 (Rar) Insignă. 4 Semn, în special făcut pe un obiect sau pe un animal, pentru a-l recunoaște sau a-l deosebi de altele asemănătoare. 5 (Spc; îs) ~ca fabricii sau ~ de fabrică Inscripție, cifră, desen aplicat pe un produs industrial pentru a-l deosebi de alte produse, prin indicarea felului, locului de fabricație etc. 6 (D. produse; îla) De ~ De bună calitate. 7 (D. oameni; îal) De seamă Si: marcant (2). 8 (Udp „de”) Model de fabricație. 9 (Îs) ~ de încărcare însemnare făcută de flancul unei nave pentru a indica potențialul ei maxim de încărcare. 10 (Fig) Semn distinctiv. 11 (Fig) Trăsătură specifică. 12 (Fig) Pecete. 13 Fisă de metal, de os, de sidef etc., care, în baza unei convenții, poate înlocui banii Vz jeton. 14-15 (Fisă de metal cu) număr de ordine, asociat unui muncitor, cu care acesta pontează prezența la lucru. 16 (Șîs ~ de siguranță) Bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale, care indică vehiculelor până unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie. 17 (D. trenuri; îe) A face (sau a avea) ~ bună A fi bine garat. corectat(ă)

marcă¹ sf [At: BARIȚIU, P. A. II, 643 / Pl: mărci, (înv) ~rce / E: ger Marke] (Șîs ~ poștală) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, servește drept plată a transportului poștal Vz timbru.

MARCĂ², mărci, s. f. Unitate monetară principală în unele țări europene. – Din germ. Mark.

MARCĂ³, mărci, s. f. 1. Nume dat în statul franc și în Germania medievală comitatelor de frontieră, aflate sub guvernare militară. 2. Obște sătească din Europa apuseană medievală, în care pământul arabil rămâne proprietate privată. – Din germ. Mark.

MARCĂ², mărci, s. f. Unitate monetară, monedă în diverse țări (Germania, Finlanda). Un împrumut de zece mii mărci de aur. NEGRUZZI, S. III 293.

MARCĂ³, mărci, s. f. Nume dat în evul mediu provinciilor din Germania, aflate lîngă frontiera țării și puse sub guvernare militară. Marca Brandenburg.

MARCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinctiv (inscripție, cifră, desen) aplicat pe un obiect, pe un arbore, pe un animal, pe un produs industrial sau pe ambalajul lui, pentru a-i indica felul sau proveniența, pentru a-l deosebi de altele, pentru a constitui un punct de orientare etc. Muncitorii și tehnicienii din întreprinderile producătoare de bunuri de larg consum trebuie să muncească în așa fel, încît marca fabricii lor să se bucure de prestigiu în rîndurile consumatorilor, să constituie o garanție a produselor de calitate. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. ◊ Fig. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. E. 58. Pentru noi, zicerile vechi și locale dintr-un cîntic vor fi, în lipsa altor probe mai explicite, marca prin care vom determina, precît se va putea, la ce epocă și pe ce tărîm au născut deosebitele inspirațiuni poetice ale poporului romîn. ODOBESCU, S. I 218. ♦ Tip, model, produs al unei anumite fabrici. Închipuia capitala ca un fabulos garaj, de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. ♦ Fig. (Rar) Particularitate, însușire caracteristică. 2. (Învechit) Semn distinctiv al unei țări; stemă. Marca Moldovei era un zimbru. ◊ Semn distinctiv al unei familii nobile; blazon, emblemă. Fiindcă băietul este curățăl, a să-l îmbrace c-o livrea – pe bumbii căreia a să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I 298. ◊ Loc. adj. De marcă = de seamă, distins, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, la CADE. 3. (Adesea determinat prin «poștală») Mică bucățică de hîrtie pătrată sau dreptunghiulară, pe care este imprimată o efigie și care se aplică pe scrisori, drept plată a transportului poștal. V. timbru. 4. Fisă de metal cu număr de ordine, pe care lucrătorii o lasă în schimbul uneltelor primite sau cu care își dovedesc prezența la lucru în unele fabrici. Îmi dă o marcă. Are un număr pe ea: 1250. Mă dă în primire unuia de la poartă și-i zice să mă ducă la secția XVIII lăcătușerie. V. ROM. decembrie 1953, 169. 5. (Adesea determinat prin «de siguranță») Bucată de șină vopsită în alb așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie; ea indică vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie.

MÎRCĂ adv. (Popular; în expr.) A se face mîrcă = a se ghemui. Caprele începură să behăiască cu întristare și să se uite spre băiat care se făcuse mîrcă pe pămînt într-unul din colțurile cămării. POPESCU, B. IV 39.

MARCĂ² s. f. unitate monetară a unor țări (Republica Democrată Germană, Republica Federală Germania, Finlanda). [< germ. Mark]

MARCĂ¹ s.f. 1. Semn distinctiv, inscripție etc. care se aplică pe un obiect, pe o marfă etc. ♦ Tip, model de fabricație. 3. Fisă metalică cu număr de ordine cu care muncitorii unei fabrici își marchează prezența la lucru. 4. Șină vopsită în alb, care arată punctul de intersecție a două linii ferate. 5. (Mat.) Etichetă (I,3) [în DN]. [Pl. mărci. / < fr. marque, it. marca, rus. marka].

MARCĂ³ s.f. Provincie în unele state feudale condusă de un margraf sau de un principe și care avea rolul de a întări granițele marilor imperii din evul mediu. [< germ. Mark].

MARCĂ⁴ s. f. (în evul mediu) provincie în unele state, condusă de un margraf sau de un principe. (< germ. Mark)

MARCĂ¹ s. f. timbru poștal. (< germ. Marke)

MARCĂ³ s. f. unitatea monetară a unor țări (Germania, Finlanda). (< germ. Mark)

MARCĂ² s. f. 1. semn distinctiv, inscripție etc. care se aplică pe un obiect, pe o marfă etc. ◊ tip, model de fabricație. ♦ de ~ = a) (despre produse) de calitate; b) (despre oameni) important, celebru. 2. trăsătură specifică; particularitate. ◊ caracteristică a unei categorii sau unități gramaticale. 3. fisă cu număr de ordine cu care muncitorii își marchează prezența la lucru. 4. șină vopsită în alb care arată punctul de intersecție a două linii ferate. 5. (inform.) număr, cuvânt asociat unei instrucțiuni care o deosebește de celelate instrucțiuni ale programului. (< ngr. marca, fr. marque, rus. marka)

MARCĂ² mărci f. (cu sau fără determinativul poștală) Timbru emis de stat, care se aplică pe corespondență, servind drept plată a transportului poștal. [G.-D. mărcii] /<germ. Marke

MARCĂ¹ mărci f. 1) Semn de distinctiv aplicat pe un obiect sau pe un animal pentru a-l deosebi de altele sau pentru a-i indica anumite caracteristici. 2) Indiciu pus de întreprinderi pe produsele lor. ~a fabricii. 3) Model de produs industrial. ~ de automobil. ◊ De ~ de calitate superioară. 4) înv. Emblema unei țări; stemă. 5) Trăsătură specifică particulară; amprentă; pecete. ~a talentului (cuiva). [G.-D. mărcii] /<ngr. márka, fr. marque

MARCĂ³ mărci f. Unitate a sistemului monetar din unele țări (Germania, Finlanda etc). [G.-D. mărcii] /<germ. Mark

marcă f. 1. semn pus pe un obiect spre a-l recunoaște: marcă de hârtie, de fabrică; 2. emblemă, semn distinctiv, stemă: marca României [v. România Mare]; 3. timbru poștal; 4. armoarii, blazon: bani cu mărcile Banului Barbu Basarab OD.; 5. jeton sau fisă la joc; 6. monedă germană, odinioară în valoare de 1 fr. 25 centime.

mârcă adv. în expresiunea a tăcea marcă, a nu scoate glas, a nu rosti o vorbă. [V. mâlcă].

*márcă f., pl. mărcĭ (fr. marque, d. marquer, a marca; rus. rut. márka. V. marchez, margine). Ștampilă, semn făcut pe un obĭect ca să-l recunoștĭ, emblemă, blazon, herb: marcă pe rufe, marcă de fabrică, marca uneĭ țărĭ. Timbru poștal. Jeton, bucată de metal orĭ alt-ceva în formă de medalie, întrebuințată la joc orĭ la alt-ceva. O monetă de argint germană (mark) în valoare de 1 franc și ¼ la 1916. O veche măsură de greutate, împărțită în Moldova în grivne (Ĭorga, Negoț, 228). Fig. Semn, indiciŭ: marca mizeriiĭ. De marcă, marcant, însemnat, ilustru (de multe orĭ iron.): tanchist de marcă. – Mărcile poștale s’aŭ întrebuințat întîĭa oară la 1831 și chear la 2 Maĭ 1831¹, în Grecia. În Anglia aŭ apărut la 6 Maĭ 1840.^[1]

*marchéz, a -cá v. tr. (fr. marquer, vfr. merquer și mercher, germ. merken, a marca, a observa, d. merk-, semn. Merquer s’a prefăcut în marquer după it. marcare. V. remarc). Pun marcă, însemnez: a marca rufe.

mîrcă și smîrcă adv. (ca și mîrc). Bz. A tăcea mîrcă, a tăcea molcom, a nu crîcni.

marca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. marchez, 3 marchează; conj. prez. 1 sg. să marchez, 3 să marcheze

marca (a ~) vb., ind. prez. 3 marchează

marca vb., ind. prez. 1 sg. marchez, 3 sg. și pl. marchează

marca (ind. prez. 3 sg. și pl. marchează)

marcă s. f., g.-d. art. mărcii; pl. mărci; (marca convertibilă bosniacă) simb. KM

marcă s. f., g.-d. art. mărcii; pl. mărci

marcă (semn distinctiv, unitate monetară, provincie de frontieră, timbru) s. f., g.-d. art. mărcii; pl. mărci

MARCA vb. v. demonstra, dovedi, indica, proba.

MARCA vb. 1. v. însemna. 2. v. timbra. 3. v. delimita. 4. v. înregistra. 5. a arăta, a indica, a însemna, a preciza. (Ceasul ~ timpul.) 6. v. accentua. 7. a ilustra, a însemna, a reprezenta, a semnifica. (Acest roman ~ o dată importantă în literatură.) 8. (SPORT) a înscrie, (rar) a puncta. (A ~ un gol.)

marca vb. v. DEMONSTRA. DOVEDI. INDICA. PROBA.

MARCA vb. 1. a însemna. (A ~ un animal de tăiere.) 2. a franca, a timbra. (A ~ o scrisoare.) 3. a circumscrie, a delimita, a demarca, a hotărnici, a limita, a mărgini, (înv.) a hotărî, a semna. (A ~ un teren.) 4. a arăta, a indica, a înregistra. (Termometrul ~ o temperatură ridicată.) 5. a arăta, a indica, a însemna, a preciza. (Ceasul ~ timpul.) 6. a accentua, a evidenția, a întări, a puncta, a releva, a reliefa, a sublinia, (livr.) a învedera, a potența. (A ~ calitățile lucrării.) 7. a ilustra, a însemna, a reprezenta, a semnifica. (Acest roman ~ o dată în literatură.) 8. a înscrie, (rar) a puncta. (A ~ un gol.)

ATOM MARCAT s. v. trasor.

MARCĂ s. timbru, (Ban.) ștamp, (Ban., Transilv., prin Maram. și Bucov.) ștempel. (~ poștală.)

MARCĂ s. (IST.) (înv.) marchionat. (O ~ germană medievală de frontieră.)

MARCĂ s. v. semn.

MARCĂ s. v. armoarii, atribut, blazon, calitate, caracter, caracteristică, emblemă, insignă, însemn, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, stemă, trăsătură.

MARCĂ s. (înv.) marchionat. (O ~ germană medievală de frontieră.)

MARCĂ s. semn. (~ distinctivă aplicată pe un obiect.)

MARCĂ s. timbru, (Ban.) ștamp, (Ban., Transilv., prin Maram. și Bucov.) ștempel. (~ poștală.)

marcă s. v. ARMOARII. ATRIBUT. BLAZON. CALITATE. CARACTER. CARACTERISTICĂ. EMBLEMĂ. INSIGNĂ. ÎNSEMN. ÎNSUȘIRE. NOTĂ. PARTICULARITATE. PROPRIETATE. SEMN. SPECIFIC. STEMĂ. TRĂSĂTURĂ.

marcă (mărci), s. f. – Marcă, sigiliu. – Mr. marcă. It. marca, fr. marque, cf. ngr. μάρϰα, bg., sb., rus. marka). – Der. marca, vb., din fr. marguer, it. marcare; marcant, adj. (notabil), din fr. marquant; marcher, s. m. (marcator), din fr. marqueur; marchetărie, s. f., din fr. marqueterie; remarca, vb. (a observa), din fr. remarquer; remarcă, s. f. (notă, observație), din fr. remarque; remarcabil, adj. (însemnat), din fr. remarquable; mar(c)graf (var. mar(c)grav), s. m., din germ. Markgraf.

marcă s.f. 1. Legat de distincția marcat/nemarcat, termenul marcă, utilizat la început pentru fonologie, s-a extins și la alte domenii, desemnând o trăsătură a cărei prezență sau absență are capacitatea de a distinge unitatea lingvistică. 2. Orice particularitate din planul expresiei, inclusiv realizare zero, asociată în mod constant cu o anumită semnificație gramaticală și servind la recunoașterea acestuia.

MARCĂ s. f. (< ngr. márka, fr. marque, it. marca, rus. marka, germ. Marke): semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică, particularitate a unei categorii sau a unei unități gramaticale. Se vorbește astfel despre m. diatezei reflexive (care este pronumele reflexiv, formă neaccentuată de dativ și de acuzativ), despre m. unui anumit mod (de exemplu, m. modului gerunziu este sufixul modal -ind sau înd) sau a unui anumit timp (de exemplu, m. timpului mai mult ca perfect este sufixul temporal -se-), despre m. unei propoziții (reprezentată prin existența unui singur predicat, prin predicație unică), despre m. unei fraze (reprezentată prin existența a două sau a mai multor propoziții, prin predicație multiplă) etc.

MARCA, com. în jud. Sălaj, pe cursul superior al râului Barcău; în zona în care acesta și-a sculptat un frumos defileu în rocile cristaline; 2.798 loc. (2000). Haltă de c. f. (în satul Porț). Vestigii ale unei așezări dacice din sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr. Satul M. apare menționat documentar în 1314. Biserica de lemn cu hramul Înălțarea Domnului (1792), în satul Porț.

MÁRCĂ³ (< germ.) s. f. Unitate monetară în Germania și Finlanda.

MÁRCĂ² (< ngr., fr.) s. f. Semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane; semnele distinctive care pot fi înregistrate ca m. sunt cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne. Dreptul la m. aparține persoanelor fizice sau juridice care a depus cererea de înregistrare a m. la autoritatea națională investită prin lege cu procedura de înregistrare a m. (în România există Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – OSIM). M. reprezintă un activ necorporal inclus în categoria proprietății intelectuale. ♦ Fișă (ex. fișă numerotată cu ajutorul căreia fiecare lucrător își marchează, pe un panou special amenajat, prezența la lucru). ♦ (INFORM.) Număr sau cuvânt asociat unei instrucțiuni, care o distinge de celelalte instrucțiuni ale programului.

MÁRCĂ¹ (< germ.) s. f. Timbru emis de către organele centrale poștale ale unei țări, care, aplicat pe corespondență sau pe colete, face dovada plății anticipate a costului transportului. M. poștală a fost introdusă pentru prima oară în Marea Britanie (1840). Cele mai vechi m. poștale românești au fost emise în Moldova (1858). În urma unificării tarifelor poștale în Principatele Unite, au fost emise o serie de mărci poștale cu reprezentarea celor două steme: bourul pentru Moldova și vulturul pentru Țara Românească, cunoscute sub numele de „Emisiunea Principatelor Unite” (1862-1864). V. cap de bour.

a se lipi (de cineva) ca marca de scrisoare expr. a se ține după cineva cu insistență fără a se mai putea scăpa ușor de el; a nu lăsa în pace (pe cineva).

marcă, mărci s. f. (intl.) participant la activitățile din lumea interlopă, mafiot, șmecher.

s-a marcat! expr. 1. am înțeles! 2. e-n regulă!, s-a aranjat!

MARCA vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică un obiect de metal prețios) A imprima semnul oficial care garantează calitatea și autenticitatea. Cf. m a r c a t² (1) DICȚ. 2. A aplica (cuiva sau pe ceva) un semn caracteristic; a însemna. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Marcați vitele, lăzile. LM, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. A marca rufe. ȘĂINEANU, D. U. ♦ S p e c. A însemna cu ciocanul silvic arborii care trebuie tăiați, pentru a-i deosebi de cei care trebuie păstrați sau pentru a delimita hotarul unui parchet. Cf. DS 186, ARVINTE, TERM. 155. 3. F i g. A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta, a ilustra. Dar această mișcare cu rezultate atît de imense a avut începuturi modeste. Gheorghe Lazăr. . . deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în românește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV, 115. Caragiale marchează și el cu putere data de 1800. IBRĂILEANU, SP. CR. 235. [Romanul] Ion. . . marchează o dată în istoria noastră literară. id. S. L. 63. Premierele de anul acesta au marcat un real progres. CONTEMP. 1950, nr. 180, 6/1. Ibrăileanu fusese socialist militant pînă aproximativ în 1900. Pecetea socialismului său a marcat întreaga lui activitate. RALEA, S. T. III, 198. Victoria revoluției sovietice în Rusia a marcat o cotitură radicală în destinele omenirii, în istoria universală. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. Apariția marxismului a marcat o uriașă revoluție în filozofie, în întreaga istorie a gîndirii omenești. ib. nr. 2803, cf. SG I, 135. ♦ A scoate în evidență, a releva, a sublinia; a manifesta. Regula și excepția au cumpănă egală și, prin urmare, excepția are tot atâta drept să fie marcată ca și regula. MAIORESCU, CR. III, 255. Poate că ar fi momentul să marcăm o altă atitudine față de palat. STANCU, R. A. IV, 343. Autorul a urmărit să marcheze cu claritate dezvoltarea personajului său. CONTEMP. 1953, nr. 349, 3/1. ♦ A constitui o dovadă; a indica. Doar scaunele desperecheate marcau succesivele renovări ale mobilierului, C. PETRESCU, O. P. I, 145. 4. (Complementul indică un teren, o suprafață etc.; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu” sau „prin”) A delimita (prin linii, semne), a însemna. Cărările erau marcate cu tulpini groase de floarea-soarelui. V. ROM. mai 1955, 42. 5.(Sport) A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă, spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive. (A b s o l.) Jucătorul. . . avea sarcina să marcheze strict. SP. POP. 1963, nr. 4356, 6. (Sport) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc; a înscrie. Prin cele două goluri marcate. . . echipa noastră de tineret a obținut o victorie valoroasă. SP. POP. 1960, nr. 3699, 5/1. Au ratat la Ploiești cam tot atîtea goluri cîte au marcat învingătorii. SCÎNTEIA, 1963, nr. 6004. ◊ A b s o l. Au marcat. . . din lovitură liberă. SP. POP. 1960, nr. 3692, 3/1. – Prez. ind.: marchez. – Din germ. markieren, fr. marquer.

MARC² subst. v. marcă³.

MARCĂ⁴ s. f. Nume dat în evul mediu provinciilor de frontieră din unele state (puse sub guvernare militară pentru apărarea granițelor); (învechit, rar) marchionat. V. m a r c h i z a t. La anul 1325 regele Vladislav al Poloniei, adunînd un mare număr de oști și cu ajutorul popoarelor vecine. . . , intră în marca de Brandeburg. XENOPOL, L. R. III, 109. – Pl. : mărci. Din germ. Mark „provincie militară de graniță”.

MARCĂ¹ s. f. (Adesea determinat prin "poștală¹¹) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, servește drept plată a transportului poștal. V. t i m b r u. Comunicațiunea poștelor se regulă. . . și atunci mai întîi s-au introdus taxele cu maree în loc de bani. BARIȚIU, P. A. II, 643. În octobre se introduce mai întîi timbru pe acte oficioase și pe cărțile comercianților. La poște s-au introdus marcele. id. ib. 668, cf. DDRF, JAHRESBER. X, 198. Ar trebui să dispară confuzia dintre timbru, care este totdeauna fiscal, și marcă, totdeauna poștală, L. ROM. 1959, nr. 5, 22, cf. ALR II 2587. - Pl.: mărci și (învechit) marce. – Din germ. Marke.

MARCĂ² s. f. I. 1. (Învechit) Stemă. Soarele și luna ce în marcă sînt arătate Bine ne vesteaște de a măriii sale vrednicie și dreptate (a. 1786). BV II, 311. Mi-au dat răspuns că. . . ar fi fost marcă austriecească într-un brad și locuitorii Moldovei ar fi scos-o (a. 1804). URICARIUL, IV, 91/16, cf. VII, 83. Pe bourul. . . și noi românii Moldovei în marca țărei noastre de la strămoși îl clironomirăm. AR (1829), 200²/9, cf. GENILIE, G. 141/5. În carul de transport al lui Bem. . . s-au aflat și un sigiliu, în care se vedeau săpate alăturea marcele (armele, insigna) Ungariei și ale Poloniei. BARIȚIU, P. A. II, 431. Pe acoperământul de stofă. . . se vede cusută pajura cu două capete, marca imperiului bizantin. XENOPOL, I. R. IV, 114. Ospățul avea loc în odaia spătăriei. Era o sală împodobită. . . cu mărcile ținuturilor Moldovei zugrăvite de jur-împrejur pe păreții albi. SADOVEANU, O. X, 143, cf. IX, 250. ♦ Blazon, emblemă. Două paveze, din care pe una era marca generalului feldmareșal. CR (1830), 301²/16. Fiindcă băietul este curățăl, o să-l îmbrace. . . c-un frac nu știu mai cum, pe bumbii căruia să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I, 298. Marca de familie a Băsărăbeștilor era trei capete de arab. XENOPOL, I. R. III, 118. ♦ (Rar) Insignă. Cf. POLIZU. Epoleturile, palașca și marca de la chiveră vei putea să mi le trimeți pe Dunărea la Viena. KOGĂLNICEANU, s. 111. 2. Semn (NEGULICI, STAMATI, D., LM, DDRF), în special semn făcut pe un obiect sau pe un animal, pentru a-l recunoaște sau a-1 deosebi de altele asemănătoare (POLIZU, COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U.). ♦ S p e c. (De obicei în sintagma marca fabricii sau marcă de fabrică) Inscripție, cifră, desen aplicat pe un produs industrial pentru a-l deosebi de alte produse (prin indicarea felului, locului de fabricație etc.). Camera insistă ca enunțarea și înregistrarea mărcilor de fabrică să rămînă și pe viitor în atribuțiunea Camerelor. GOLOGAN, C. R. 119. Ne strîngeam roată în jurul lui Buium, privind cu ochii lacomi la bogățiile nepomenite ce le scotea. . . sticle verzi, mirositoare, pînzeturi cu mărci aurite. BRĂESCU, A. 26. Baloturile. . . poartă pe dînsele mărci, contra-mărci și semne care arată locul de origine, societatea exploatatoare. SADOVEANU, O. IX, 320, cf. 297. Colectivul uzinei. . . trebuie să ridice mereu prestigiul mărcii fabricii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2397. Marca fabricii constituie garanția. . . pentru calitatea bună a produselor. ib. 1960, nr. 4830. ◊ L o c. adj. De marcă = a) (despre produse) de bună calitate. Vin de marcă; b) f i g. (despre oameni) de seamă, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, ap. CADE. Un orator de mare marcă. . . numea odată orașul Ploiești, Atena. id. O. V, 225. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd produsul în discuție) Tip, model de fabricație. Nellu. . . închipuia capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. O nouă marcă de coniac. CONTEMP. 1950, nr. 224, 2/6. ◊ (Eliptic) Automobilul viră. . . făcînd front cu alte mașini așezate pe două rînduri, toate lucioase și noi, toate uriașe și scumpe, ca o expoziție de mărci. C. PETRESCU, C. V. 78. ♦ Marcă de încărcare = însemnare făcută pe flancul unei nave pentru a indica potențialul ei maxim de încărcare. 3. F i g. Semn distinctiv, trăsătură specifică; pecete. Cuvintele sînt țărușile, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. RUSSO, S. 93. Brezeanu este. . . unul dintre rarele fenomene cari pune adine marca lor pe o întreagă epocă artistică. CARAGIALE, O. III, 186, cf. ODOBESCU, S. I, 218. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. L. 58. Acolo unde există caracteristici gramaticale, desigur nu se poate spune că topica e singura marcă. SCL 1957, 443, cf. 1956, 195. II. 1. Fisă de metal, de os, de sidef etc., care, in baza unei convenții, poate înlocui banii. V. j e t o n. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Păscarii. . . cereau bani și nu mai vroiau să ieie mărci, cum era pînă acum. CONTEMPORANUL, VI_1; 117, cf. ȘĂINEANU, D. U. ♦ Fisă de metal cu număr de ordine, cu care muncitorii pontează prezenta la lucru. Cf. V. ROM. decembrie 1953, 169. 2. (Adesea determinat prin „de siguranță”) Bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie. DICȚ. ◊ E x p r. A face (sau a avea) marcă bună = (despre trenuri) a fi bine garat. CV 1950, nr. 5, 30. – Pl. : mărci și (învechit) marce. – Din ngr. μάρκα, fr. marque. – Cf. germ. M a r k e.

MARCĂ³ s. f. 1. Veche măsură de greutate monetară a cărei valoare a variat după țări. Banii care trebuie să ne plătească să nu se măsure, fără numai cu marca de argint. ȘINCAI, HR. I, 253/19, cf. COSTINESCU, I. BRĂESCU, M. 78, SCRIBAN, D. 2. Unitate monetară în Germania, în Finlanda și în alte țări. Îi plătea pe an două maree de aur. ȘINCAI, HR. I, 258/1, cf. 253/16. Eu aveam trebuință de regina Engliterei pentru un împrumut de zece mii mărci de aur. NEGRUZZI, S. III, 293. Cnezii apoi mai datorau o taxă regelui, cîte o marcă de argint de cnezat. XENOPOL, R. II, 166. – Pl.: mărci și (învechit) marce. – Și: (neobișnuit) marc subst. CLIMESCU, A. 290. – Din germ. Mark „monedă”.

MÎRCĂ s. f. v. mîrc¹.