menaj sn [At: CR (1834), 31¹ /26 / V: (înv) ~agiu / Pl: ~uri, ~e / E: fr ménage] 1 Conducere a treburilor casnice. 2 Muncă, activitate a gospodinei Si: gospodărie. 3 (Îs) Școală de ~ Școală specială pentru fete, în care se predau noțiuni de gospodărie. 4 (Îvr) Administrare a veniturilor și cheltuielilor unei instituții. 5 Totalitate a obiectelor de uz casnic ce aparțin unei familii. 6 Viață conjugală Si: căsnicie. 7 (Rar) Familie.

MENAJ s.n. 1. Gospodărie. 2. Familie, căsnicie, viață familială. [< fr. ménage].

bocet (în folcl. rom.), melopee* ce reprezintă exprimarea veridică, directă, spontană a durerii personale pentru cel plecat „din lumea cu dor în cea fără dor”, „revărsarea melodică a părerii de rău” (Brăiloiu) și un act tradițional, obligatoriu. În cadrul ceremonialului funebru, b. nu are loc fix; se bocește înainte și după înmormântare (la zile și date stabilite), uneori numai de femei din familie, alteori și străine, individual sau în grup. În unele zone, b. este însoțit. eterofonic (v. eterofonie), de instr. aerofone – obicei practicat și de geto-daci și de romani. Nu există bocitoare profesioniste, ci femei talentate care sunt chemate, sau vin din inițiativă proprie, să „se jelească” (să „se cânte”). Unele texte, precreștine, păstrează elemente ale străvechii credințe despre moartea ca o „trecere în altă lume”, despre legătura dintre vii și morți, alături de aspecte ale vieții de familie și sociale, momente din viața defunctului. Tematica diferă după vârstă, grad de rudenie: b. p. frate, mamă, tată, copil, tânăr etc. B. utilizează imagini, teme, procedee de creație, consacrate de tradiție, specifice genului și alte comune mai multor genuri (ex.: cântecul de nuntă – v. repertoriu (2); colindă*). Astfel, metafore („dalbul de pribeag”; „lumină-aprinsă” a morții; „cale lungă neîntorcătoare”; „ridică gene la sprâncene”), imagini ale tragediei orfanilor și văduvelor, ale durerii care ia proporții cosmice („Plângeți și voi, codrilor/Mândrelor păduri”; renașterea trupului în plante și flori; casa „din fundul pământului”, izvorul format din lacrimile mamei), intonații interogative, exclamații, epitete, personificări, imprecații adresate morții, invocări către defunct pentru a se scula, a merge la lucru („Că nu-i vreme de dormit/Și-i vreme de seceriș”.) Românii au avut și b. nelegate de ritualul funebru: pentru cei plecați la armată, la război, la „stăpân”, la arderea unei case etc. În ce privește trăsăturile stilistic-structurale, se deosebec 3 categorii: b. improvizate* pe texte neversificate, asociate cu o melodie liberă, apropiată de doină*, ritm liber; b. pe text versificat numai în momentul interpretării, pe versuri octosilabice izometrice, asociate cu melodii de formă fixă și b. cu text versificat, izometrie, pe melodii cu formă fixă, strofică, care poate fi dizolvată, prin libertatea de repetare și alternare a rândurilor melodice*. Melodiile b. au caracter de recitativ*, factură arhaică, ritm liber sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], material sonor redus (cvartă*, cvintă*, sextă*), forme simple de 2-4 rânduri înrudite (AA_c; AB; ABB_c; ABAB), profil descendent intervale mici, sunete netemperate (v. temperare). De o puternică expresivitate și caracter dramatic, b. trebuie să corespundă unor legi estetice tradiționale care se referă la tempo (2), intensitate (2), registru (I), text poetic. Sin.: cântare morțască; cântec de jale; jelet; vaet (de jele).

colind (colindă) (< lat. calendae – corindă, înlocuit sub influența termenului sl. Koleda*, cu colindă [Rosetti]), gen ritual străvechi cu caracter agrar, cu funcție de urare, de felicitare, care se execută în cadrul unui ceremonial complex, variat, regional, în timpul sărbătorilor de iarnă (între 24 dec. – 6 ianuarie). C. își are originea în cultura geto-dacilor, peste care s-au suprapus elemente ale culturii romane și creștine. Datina colindatului, sărbătorea „reînvierea nebiruitului soare”, începerea unui nou ciclu agrar, prin petreceri zgomotoase, mese îmbelșugate, daruri reciproce, urări de belșug și fericire, înscenări de nunți, cântece* și jocuri*, cu sau fără măști. C. se cântă în grup, fie de tineri, fie de oameni căsătoriți, de fete (rar), de copii, fie în grup mixt (femei și bărbați), în ajunul și ziua de Crăciun, în ajunul și ziua de Anul Nou și în alte zile ale ciclului mergând din casă în casă, după un protocol tradițional. În ciuda strădaniilor continue ale bis. de a le înlătura (fiind socotite „păgâne”, „diavolești”, conform atestărilor; Conciliul Trulan, 693; Cronicile lui Nestor, 1067; Heltai, 1550; A. Mathesius, 1647; ordinul vicomitelui de Deva, 1783 etc.), c. s-au transmis din generație în generație, pe cale orală, până astăzi, în forme variate. Tematic și ca mod de execuție, se cunosc: c. de copii, c. propriu-zise de adulți și c. cu măști. Textele poetice, profane în majoritatea lor, au unele elemente religioase, care prin influența cărților specifice, au fost adaptate, după mentalitatea poporului, la preocupările și munca sa zilnică. C. de copii sunt urări directe de bunăstare și sănătate, continuate cu cererea darurilor și se cântă pe melodii simple sau se scandează într-o ritmică specială. Colindătorii sunt numiți pițărăi*, pizari sau bobârnaci și poartă mici bastoane, încrustate și împodobite frumos, numite colinde sau colindețe. Unele melodii păstrează ecoul unei vechi muzici creștine, comună orientului și occidentului (Brăiloiu). C. adulților se remarcă prin marea varietate tematică literară și muzicală, prin valoarea artistică superioară. Textele, epice sau epico-lirice de mari dimensiuni, versificate, relatează, într-o manieră fabuloasă, de legendă, aspecte ale vieții de familie și ale muncii, în formă concentrată, utilizând procedee de compoziție și stil comune baladei (IV), basmului și cântecelor ceremoniale din ciclul familial. În c., accentul cade pe urările finale (esența genului fiind tocmai urarea) ce au rolul de a susține încrederea celui colindat într-o viață mai bună și îmbelșugată. Arhitectura literară a c. este fixă: a) sosirea colindătorilor, rugămintea de a fi primiți în casă sau plasarea fabulației de obicei într-un loc înalt (Colo sus pe lângă cer; Colo susu, mai în susu; Sub razele soarelui etc.); b) nararea hiperbolizată a unei acțiuni într-o atmosferă de basm, cu caracter indirect de urare și de laudă a calităților celui căruia i se adresează și c) formulă finală de urare pentru belșug, sănătate, căsătorie etc. urmată, uneori, de cererea darului. Elementele mitologice sunt integrate în universul familiei, în mediul țărănesc hiperbolizat (Ex. tema metamorfozei vânătorilor în cerbi, în c. de vânător, temă ce stă și la baza lucrării Cantata profana de Bartók). Textele c. sunt individualizate, diferă după vârstă, sex, stare socială, profesiune (c. de copil, de tânăr, de bătrân, de fată, de băiat, de logodiți, de tineri căsătoriți, cu sau fără copii, de văduv, păstor, vânător, pescar, primar, preot etc.). Bogăția și marea varietate a temelor poetice s-au cristalizat în melodii cu caracter dinamic, optimist, uneori solemn, care se deosebesc total de melodiile religioase de Crăciun ale Europei centrale și occidentale [v. cântec (I, 4)]. Prin tematică, maniera de interpretare și ambianța în care se desfășoară, c. lasă o impresie mai curând „sălbatic-războinică” (Bartók). Tezaur artistic de valoare și originalitate deosebite, c. se impun prin diversitatea și ingeniozitatea structurilor ritmico-melodice, a procedeelor de alcătuire a discursului muzical, cu ajutorul unui număr redus de mijloace de expresie. Trăsăturile specifice stilului vechi de c. sunt: melodie silabică bazată pe 2-6 sunete diferite, cu un contur pregnant, profil descendent, mixt, crenelat sau apropiat de recitativ* (uneori cu salt inițial de terță*, cvartă* sau cvintă*), utilizarea în măsură aproape egală, a celor două tipare metrice: hexa- și octosilabic (v. vers), organizare motivică a rândului melodic*, fracționat variat (în 4+4, 2+6, 6+2, 2+2+2, 4+2, 2+4, rar 3+3), formă fixă, strofică, în care refrenul* (regulat, neregulat sau versificat) are un rol important, stilistic și compozițional, ocupând locuri variate: la începutul, mijlocul sau la sfârșitul melodiei; adesea există două refrene, orânduite simetric sau asimetric. Frecvența refrenului, raportul lui melodic și ritmic cu ceilalți membri ai melodiei, conferă c. configurație specială: rf.; A; A rf.; A rf. A; B rf.; A B rf. etc. Sunt frecvente sisteme sonore arhaice (premodale, prepentatonice și pentatonice) (v. pentatonică) mai puțin heptacordiile diatonice (v. diatonic) cu caracter modal, formate prin îmbinarea a două microstructuri identice sau eterogene (cromatismele sunt rare) (v. cromatism). Spre deosebire de alte genuri, cadențele (1) finale se fac pe trepte diferite: 1, 2, 4, 5, sau V. Sunt semnificative cazurile de metabolă*, persistența cadenței prin subton*, lărgirea scării prin coborârea la cvarta inferioară, bogăția structurilor modale (Bartók distinge 36 de scări). Elementul expresiv preponderent al genului, ritmul, de o deosebită complexitate, aparține sistemului giusto silabic, nu mai puțin sistemului aksak, parlando-rubato și distributiv [v. sistem (II, 6)]. Melodiile sunt izoritmice [au la bază o singură formulă (II) elementară, o dipodie* sau un grup metric complex], sau heteroritmice. Execuția, în mișcare vie, cunoaște uneori o ușoară accelerare spre final. C. sunt acompaniate, în forma clasică, de instr. aerofone tradiționale sau mai nou și de percuție (v. dubă). Sunt executate uneori în 2-3 grupe, grupul următor intră după terminarea melodiei sau mai înainte, de unde rezultă o antifonie* specifică. C. cu măști sunt însoțite de instr. și se folosesc fie melodii de c. fie melodii diferite, de multe ori în aksak, la care se adaugă jocul măștii (v. capră), și versuri scandate, adesea cu conținut satiric. Repertoriul de c. trebuie văzut ca o formă amplă, de suită, în care se succed, în funcție de un program determinat, de legătura cu ceremonialul, piese vocale și instr.: „zicale” (melodie instr. în ritm de dans, acompaniată de dobă și strigăturile feciorilor), c. între case (în cazuri rare), cu acomp. de dobă, c. la fereastră sau la ușă, c. în casă (pentru fiecare membru al familiei), urări de mulțumire pentru daruri, c. de plecare, dans (cu tinerii din casă). C. cu măști cuprind alt ciclu: c. de joc în stradă, c. în fața porții și jocul măștii în casă. În unele zone, semn al evoluției genului, s-au produs contaminări: c. cu călușar*, c. cu turcă, c. cu turcă și călușar etc. Repertoriul cu caracter agrar inițial și funcție magică, de influențare a forțelor naturii, s-a îmbogățit treptat cu teme realiste din repertoriul ceremonialului de nuntă, din cântecele lirice și epice (Miorița, Soacra rea, Șarpele, Pintea Viteazul, Meșterul Manole ș.a.). Sin.: corindă; a dobii; cântec de dobă; cântec de fereastră.

repertoriu (< fr. répertoire „listă-reper”) 1. Suma lucrărilor muzicale executate de un solist* sau un ansamblu*. Alcătuirea unui r. se face în funcție de preferințe, posibilități tehnice, afinități temperamentale și cerințe ale publicului. Există și o specializare în formarea unui r. (r. național, r. tradițional, r. pe epoci) 2. (în folc. rom.) Totalitatea producțiilor artistice (de muzică vocală, instr. dramatice, coregrafice) create și acceptate de popor. După funcție, conținut muzical și poetic, r. se grupează în următoarele categorii: r. legat de viața de familie, de momentele importante din viața individului: cântecele, jocurile, orațiile* și strigăturile* de nuntă, cântecul de înmormântare (bocetele*) și cântecele funebre cu caracter ceremonial și ritual (cântecul bradului*, zorile*, cântecele de petrecut, de priveghi* etc.); r. legat de date calendaristice, de munca agrară și păstorească, a. (în perioada de iarnă): colindele*, cântecele de stea, precum și cântecele și jocurile incluse în manifestările dramatice complexe (capra*, teatrul profan și religios – v. irozi – „junii”), b. (în perioada primăvară-vară): cântecele de seceră (cununa*, Dealul Mohului*, drăgaica*, lazărul*), cântecele de secetă (caloianul*, paparuda*), cântecele de șezătoare; r. nelegat de un prilej anumit: cântecul (I, 1) propriu-zis (liric), doina*, balada (IV) (cântecul bătrânesc), jocurile* pop. (vocal și înstr.), cîntecele și jocurile de copii*, genurile instr. „de ascultat” „când ciobanul și-a pierdut oile”. O categorie aparte o reprezintă r. păstoresc (v. și semnul (2)). În decursul timpului, pentru a corespunde nevoilor spirituale ale colectivității, r. se actualizează, prin suprapuneri de genuri (I, 3), prin eliminări ale unora dintre elemente etc.

căsătorie, căsătorii s. f. Convenție între un bărbat și o femeie care vor să întemeieze o familie. ♦ Căsnicie, viață conjugală. ◊ Căsătorie putativă = căsătorie încheiată de bunăvoie, dar în necunoașterea din partea soților a unor cauze care împiedică validitatea căsătoriei. – Din căsător (înv. „soț” < casă + suf. -ie).

baby-sitter s. m. f. ◊ „Fiind pus în situația de a-și crește el copiii, de a deveni menajeră, bucătar, fată în casă și baby-sitter, de a da de greul vieții de familie, Romeo revine la Julieta.” Sc. 16 VII 81 p. 4. ◊ „Gama de meserii spre care se îndreaptă studenții este deosebit de largă: de la meditator la hamal, de la vânzător la disc-jockey, de la șofer de taxi la agent de publicitate, de la ghid la baby-sitter.” ◊ Rev. 22 2026 V 93 p. 10. ◊ „[...] noua orientare [...] constă în formarea de baby-sitter, adică de îngrijitori de copii.” Expr. Mag. 7/95 p. 14 [pron. bebi-sităr] (din engl., fr. baby-sitter; PR 1953, DMC 1960)

carențare s. f. Înrăutățire, carență ◊ „În plus, un asemenea om alterează climatul necesar educării copiilor, constituie un exemplu rău pentru ei, împiedică dezvoltarea lor normală – deci produce o carențare integrală a vieții de familie.” R.l. 19 II 67 p. 3 (din carență + -are)

panorama vb. I A descrie pe larg, a relata ◊ „Așteptăm să se panorameze și alte meridiane.” R.l. 12 II 67 p. 4. ◊ „Romanul său, «Jean fiul lui Ion» panoramează – cu realism – asupra vieții de familie și de uzină.” Sc. 6 X 78 p. 8; v. și R.lit. 26 VI 75 p. 24, Săpt. 2 XI 79 p. 3 (din panoramă; cf. germ. panoramieren; F; DN3)

LANDI, Stefano (pe numele adevărat Stefano Pirandello) (1895-1972), scriitor italian. Fiul lui L. Pirandello. Versuri („Formele”) și romane („Zidul casei”), dar mai ales piese de teatru care prezintă, într-o atmosferă de mare tensiune dramatică, viața de familie („Casa cu două etaje”, „O treaptă mai jos”, „Școala taților”) precum și aspecte vizând nedreptatea și suferința („Cel mai mare sacrilegiu”).

OSTROVSKI, Aleksandr Nikolaevici (1823-1886), dramaturg rus. Creatorul teatrului național. Numeroasele sale piese, relevând conflicte acute, contradicții, caractere puternice și idealurile morale ale poporului sunt reprezentative pentru relațiile sociale din Rusia sec. 19. Comedii descriind lumea negustorilor și a aspirațiilor lor („Nu te așeza în sania altuia”), a birocraților („Un post rentabil”) sau a nobililor („Pădurea”, „Lupii și oile”); drame prezentând viața de familie zguduită de tragedii individuale („Furtuna” – capodopera sa, „Nu poți trăi cum vrei”, „Fata fără zestre”, „Orfana”, „Și cei mai înțelepți cad în laț”); drame istorice („Vasilisa Melentieva”). Feerie sa folclorică „Fetița de zăpadă” este una dintre cele mai poetice ale dramaturgiei ruse.

LARSSON, Carl Olof (1853-1919), pictor, grafician și ilustrator suedez. Acuarelist. A înfățișat căminul, viața de familie („Familia mea”, „La pian”). Portrete ale unor contemporani („A. Strindberg”, „Selma Lagerlöf”).

LE NAIN [lə nẽ], numele a trei pictori francezi, frați, ale căror opere semnate întotdeauna cu numele de familie sunt greu de atribuit cu precizie unuia sau altuia dintre ei: Antoine L. (c. 1588-1648). Scene de gen și portrete de grup, remarcabile prin finețea observației („Reuniune de familie”, „Binecuvântarea”). Louis L. (1593-1648). Unul dintre cei mai de seamă artiști realiști ai vremii sale. Scene de gen inspirate din viața țăranilor („Familia lăptăresei”, „Masa țăranilor”) și tablouri cu teme mitologice și religioase, caracterizate prin noblețea și simplitatea atitudinilor și prin finețea tonurilor. Mathieu L. (1607-1677). Scene mitologice („Venus în atelierul lui Vulcan”) și de gen din viața nobilimii („Corpul de gardă”, „Jucătorii de table”). Interpret delicat al scenelor cu copii („Lecția de dans”, „Femeia cu cinci copii”).

PONTOPPIDAN, Henrik (1857-1943), prozator danez. Format sub influența lui G. Brandes. Reprezentant important al naturalismului danez. Cicluri romanești („Pământul făgăduinței”, „Per cel norocos”, „Ziua judecății”, „Regatul morților”) de inspirație socială, cu implicații autobiografice, în care surprinde aspecte sumbre, complexe ale vieții poporului său. Memorialistică („Paradisul omului”, „Anii copilăriei”, „Viață de familie”, „În drum spre mine însumi”). Premiul Nobel pentru literatură (1917), împreună cu K.A. Gjellerup.

IUDEO-SPANIOLĂ s. f. (cf. sl. Iyudeĭ + cf. fr. espagnol, it. spagnolo): idiom spaniol vorbit de evreii sefardiți (spanioli) alungați din Spania la sfârșitul secolului al XV-lea și stabiliți în Imperiul otoman. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după trei secole de amestec cu populațiile din imperiu, idiomul i.-s. s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de forma inițială și la începutul secolului al XX-lea a fost restrâns în viața de familie, fiind pe cale de dispariție.

Elena Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume feminine din onomastica europeană, Eléna reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Heléne. Celebra eroină a mitologiei grecești, fiica Ledei și a lui Zeus, soție a lui Menelaos, vestită în toată Grecia pentru frumusețea ei neasemuită, Elena a fost, spune legenda, cauza declanșării războiului troian, pornit de greci pentru a răzbuna răpirea ei de către Paris. Originea și semnificația inițială a lui Heléne (izvoarele vechi atestă și existența unui corespondent masc. Helénos, dispărut) sînt incerte; dacă el ar aparține într-adevăr unei civilizații preelenice așa cum au presupus unii specialiști, numele va rămîne probabil pentru totdeauna un mister, șansele de a-l explica corect fiind foarte mici. A fost emisă însă și ipoteza formării lui Heléne, atestat în vechile inscripții sub forma Velena, chiar în interiorul limbii grecești; apropiat de gr. heláne „torță, făclie” și héle, heíle „strălucirea Soarelui, căldura Soarelui”, numele ar aparține radicalului indo-european *swel- desemnare a Soarelui ca izvor al luminii, căldurii și vieții (aceleiași familii de cuvinte îi aparține și lat. sol, devenit în rom. soare), Heléna fiind, probabil, la origine o veche divinitate a luminii. Formele atestate în izvoarele latine vechi o desemnau numai pe soția lui Menelaos; folosite ca nume personale mult mai tîrziu, în epoca imperială, Heléne și Heléna sînt continuate astăzi în apusul Europei. Pătruns în onomasticonul creștin, Eléna se răspîndește în Europa mai ales datorită cultului unei împărătese romane Flavia Iulia Helena Augusta (255 – 330), mama primului împărat roman creștin, Constantin cel Mare. Foarte respectată mai ales în răsărit, Elena este considerată în credințele populare apărătoarea împotriva focului și a fulgerului (interesantă coincidență cu semnificația grecească a numelui), a trăsnetului și tunetului. Atestat la noi încă din sec. 15, numele apare în documentele muntene și moldovene, sub formele Elena, Ileana și Olena (fiica lui Ștefan cel Mare și soția lui Ivan cel Tînăr, fiul cneazului Ivan al III-lea al Moscovei); din secolul următor, numărul formelor și frecvența lor în acte cresc considerabil. Împrumuturi mai vechi sau mai noi din diferite limbi sau creații românești, Ileana – formă populară foarte frecventă și specific românească, Leana, Lena, Elina, Leanca, Lencuța, Ilina, Lina, Ilena, Ilenușa, Ilenuța, Lenuța, Lența, Ilinca, Linca, Elenca, Elencu, Lenca, Olena, Alena, Leni, Lenuș, Ela, Lili, Elen, Nelly etc. sînt și astăzi prenume favorite la noi. Folclorul românesc (Ileana Cosînzeana este unul dintre cele mai iubite personaje din basmele noastre) sau cartea populară Istoria lui Arghir și a preafrumoasei Elena, au contribuit cu siguranță la popularizarea numelui la noi. ☐ Engl. Hellen, fr. Hélène, germ. Helena (Ella, Nelly, Lena), it., sp. Elena, magh. Ilona, Elina, rus. Elena (Oliona, Aliona etc.), bg. Elena, Eleana, Ela etc. ☐ Figura legendară a Elenei apare, în afara poemelor homerice, în tragedia cu același nume de Euripide, în Faust de Goethe, în numeroase opere plastice și creații muzicale (opera Paris și Elena de Ch. W. Gluck) etc.

BIEDERMEIER adj., s.n. Stil Biedermeier = stil de mobilier caracterizat prin forme simple, suprafețe netede, lemn curbat, cu aspect general greoi, exprimînd gustul pentru confort și pentru viața intimă de familie. [Pron. bi-der-ma-ier. / < Biedermeier – personaj, întruchipare a filistinului burghez, din poemele scriitorului german Eichrodt].

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor înrudite, care sunt din același neam; rude de sînge, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la bază căsătoria și este alcătuit din soți și copii. ♦ Neam, descendență. ♦ Copiii în raport cu părinții lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau în aceeași casă sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strîns unit, legat prin interese și idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care derivă din același cuvînt. ♦ Grup de limbi care au aceeași origine, trăgîndu-se dintr-o limbă mai veche, numită limbă comună. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinații chimice cu trăsături comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viață organizată; ◊ (fiz.) familie radioactivă = ansamblul format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

BEDUIN, -Ă, beduini, -e, s. m. și f. Persoană aparținînd unei populații de nomazi din Arabia și nordul Africii. Sînt, pașă, neam de beduin Și de la Bab-el-Mandeb vin, Să vînd pe El-Zorab. COȘBUC, P. I 108. Și, de-ar fi fost să nu te știu, De mult puteam să mor – Un beduin într-un pustiu, Sub lună călător. VLAHUȚĂ, P. 141. ◊ (Adjectival) Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viața lor de basme pe cîmpie risipiți. EMINESCU, O. I 45.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

SORI, soresc, vb. IV. Refl. A se încălzi la soare. Copii în durligi se soreau pe prispe. SADOVEANU, O. III 370. Moș Mihai stă pe prispa casei, sorindu-se ca o șopîrlă. SANDU-ALDEA, U. P. 217. Gîze roșii care se soreau cu nespusă lene. EMINESCU, N. 94. ◊ Tranz. Butucii din spatele nucului își soreau strugurii brumați și grei, pîrguiți de timpuriu. C. PETRESCU, S. 178. Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viața lor de basme pe cîmpie risipiți. EMINESCU, O. I 45.

particular, ~ă [At: RÎND. JUD. 353/2 / V: (îvp) ~colar, ~coler, ~ler, (înv) ~e, ~lier / Pl: ~i, ~e / E: lat particularis, ger Partikular, partikular, it particolare, fr particulier] 1 a Care este propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau unei singure categorii de ființe sau de lucruri, cărora le dă un caracter original și distinctiv Si: caracteristic, specific. 2 a (Pex) Special. 3 sn (Îlav) În ~ În mod deosebit. 4 a (Îoc general) Care se referă la indivizi izolați, care privește fiecare caz în parte, fiind apanajul exclusiv al unuia Si: (înv) particularistic (1), particularnic (1), partnic, (îvr) părtnicesc. 5 sn (Îlav) În ~ De către fiecare individ în parte. 6 sn Categorie filozofică a materialismului dialectic, reprezentând o treaptă de generalitate mai mare a singularului în raport cu el însuși. 7 a (Îoc oficial, public) Care are caracter strict personal, neoficial Si: confidențial, intim, privat, (înv) particularistic (2), particularnic (2). 8 a (Îs) Viață ~ră Viață intimă, de familie. 9 sn (Îlav) În ~ Într-un grup restrâns, separat. 10 sn (Îal) În așa fel încât să nu devină public, oficial. 11 sn (Îal) Confidențial. 12 a (D. bunuri, obiecte etc.) Care aparține unei persoane fizice. 13 a (D. școli) Care nu aparține statului. 14 a (Îs) Lecție (sau oră) -ră Lecție pe care un profesor o predă unui elev în afara școlii, în schimbul unei remunerații. 15 a (Îs) Profesor ~ Profesor care predă cuiva lecții în afara școlii. 16-17 smf, a (Șîs Elev ~) (Elev) care se pregătește fără a frecventa cursurile unei școli, prezentându-se numai la anumite date pentru a susține examene. 18 av (Îlav) În ~ Fără a urma cursurile unei școli. 19 sm Persoană care nu deține o funcție oficială. 20 sm (Pex) Persoană considerată ca individ, în raport cu statul sau cu o instituție a statului. 21 sm (Pex) Persoană care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerată în raport cu acesta.

biedermeier [’bidərmajer] adj. (a. plast.) Stil biedermeier = stil de mobilier din prima jumătate a sec. 19, caracterizat prin forme simple, suprafețe netede, lemn curbat, cu aspect general greoi, exprimînd gustul pentru confort și pentru viața intimă de familie. • /de la nm. pr. Biedermeier, personaj din poemele scriitorului german Eichrodt, întruchipare a filistinului burghez.

LITURGHIE, liturghii, s. f. Principala slujbă bisericească creștină (oficiată în zilele de sărbătoare). ◊ Expr. A da (o) liturghie = a plăti preotului o sumă de bani spre a pomeni numele persoanelor (în viață sau decedate) din familie cu prilejul oficierii liturghiei. [Var.: leturghie s. f.] – Din sl. liturgija.

liturghie, liturghii s. f. Cea mai importantă slujbă bisericească creștină, în cadrul căreia are loc prefacerea cinstitelor daruri în trupul și sângele Mântuitorului Hristos, adică săvârșirea euharistiei și împărtășirea credincioșilor. În bis. ortodoxe se oficiază în mod obișnuit trei liturghii: Liturghia sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia sf. Vasile cel Mare și Liturghia darurilor mai înainte sfințite (numită și a sf. Grigore Dialogul). La catolici se numește misă. ◊ Expr. A da (o) liturghie = a da preotului un pomelnic cu prilejul oficierii liturghiei, pentru a pomeni numele celor din familie sau rude (în viață sau decedate). ◊ Liturghia catehumenilor v. catehumen. ◊ Liturghia credincioșilor = a doua parte a liturghiei, după liturghia catehumenilor. [Var.: leturghie s. f.] – Din sl. liturgija (< gr. leitourghia).

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

IHARA (sau IBARA) SAIKAKU (pseud. lui Hirayama Togo) (1642-1693), scriitor japonez. Autor de kaihu-uri în versuri de o deosebită plasticitate. Maestru al romanului de moravuri, inspirat din viața marilor orașe, a curtezanelor, a negustorilor („Cinci femei pentru plăcere”, „Viața unui libertin”, „Tezaurul familiei japoneze”, „Cum să te îmbogățești”).

LITURGHIE, liturghii, s. f. Serviciu divin creștin (ortodox) în cadrul căruia are loc săvârșirea Sfintelor Taine duminica și la sărbătorile religioase, iar în mănăstiri zilnic. ◊ Expr. A da (o) liturghie = a aduce preotului o ofrandă pentru a pomeni numele persoanelor (în viață sau decedate) din familie cu prilejul oficierii liturghiei. [Var.: leturghie s. f.] – Din sl. liturgija.

LITURGHIE, liturghii, s. f. Principala slujbă bisericească creștină, oficiată dimineața în special duminicile și sărbătorile. Slujește cîte trei liturghii pe zi. CREANGĂ, A. 78. Ieremia-vodă se afla în biserică, ascultînd liturghia, cînd i se dete de știre că oștile lui Răzvan se văd și se apropie de oștirile țării. BĂLCESCU, O. I 342. Pînă-i popa-n liturghie Preoteasa bea rachie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 469. ◊ Expr. (În biserica ortodoxă) A da (o) liturghie = a aduce preotului la altar o ofrandă spre a pomeni în cursul acestei slujbe pe persoanele (în viață sau decedate) din familie. Pe la schituri, sehăstrii A dat multe liturghii. NEGRUZZI, S. I 188. – Variantă: leturghie (SADOVEANU, O. VII 60) s. f.

SCHERG [ʃerk], Georg (1917-2002), scriitor român de naționalitate germană. Ciclul romanesc „Unde nu-i stăpân, nici rob”, „În cumpănă”, dedicat istoriei unei familii. Romane inspirate de viața intelectualității din România („Camera cu oglinzi”). Drame istorice („Giordano Bruno”). Proză scurtă; poezii („Ciulinul de argint”).

VIZĂ², vize, s. f. Pește din familia nisetrului, adaptat la viața din apele dulci ale Dunării (Acipenser glaben).

drum sn [At: (a. 1645) HERODOT, ap. DLR ms / Pl: ~uri / E: vsl друм cf bg, srb друм] 1 Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat Si: cale. 2 (Îs) ~ de țară (sau ~ul țării) Cale de comunicație terestră, de importanță locală, care leagă mai multe comune și sate. 3 (Reg; îas) Șosea națională. 4 (Îs) ~ de acces Cale de comunicație de interes local, care asigură legătura cu o cale de comunicație importantă, cu o localitate, cu o gară, cu un port etc. 5 (Îs) ~ul mare Șosea de mare circulație, care leagă localități principale. 6 (Pop; îs) ~ fără (de) pulbere Apă (curgătoare). 7 (Ist; îs) ~ul sării Cale de comunicație pe care se transporta sarea de la ocne spre diferite orașe, în Evul Mediu. 8 (Ist; îs) ~ul mătăsii Cale comercială de importanță internațională care lega China de țările din Asia Centrală și Apuseană. 9 (Îs) ~ de halaj (sau de edec) Cale de comunicație amenajată în lungul unui curs de apă, rezervată circulației mijloacelor de tracțiune care remorchează ambarcații. 10 (Mil; îs) ~ de coloană Cale de comunicație terestră, sumar amenajată, care permite deplasarea trupelor. 11 (Îs) Crucea (sau răscrucea, furca, înfurcătura) ~ului Intersecție. 12 (Îc) ~-de-fier Cale ferată. 13 (Înv; îac) Tren. 14 (Înv; îac) Joc de cărți. 15 (Îs) Hoț (sau tâlhar, bandit) de ~ul mare (sau, înv, de ~uri) Hoț care atacă oamenii în drum (1) (sau în văzul lumii) spre a-i jefui. 16 (Îs) Jaf (sau hoție) la ~ul mare (sau, înv, la ~uri) Jaf care se săvârșește în văzul lumii. 17 (Îe) A ieși la ~ul mare A ataca oamenii în drum (1) spre a-i jefui. 18-19 (Îlav) (De) peste ~ În (sau din) față. 20 (Îlav) În ~ În mijlocul drumului (1). 21 (Îal) În calea drumeților. 22 (Îal) În văzul lumii. 23 (Îal) Pe parcurs. 24 (Îlav) Pe toate ~urile Peste tot. 25 (Îe) A-și face ~ A se abate de la traseul inițial spre a se duce undeva sau la cineva. 26 (Îae; șîe a-și croi, a-și sparge ~) A înainta (prin eforturi) într-o mulțime. 27 (Îae) A încerca (cu eforturi) să ajungă sau să pătrundă undeva. 28 (Îae) A se afirma. 29 (Îe) A-și face (sau a-și croi, a-și găsi) un ~ (nou în viață) A dobândi o (nouă) situație materială sau socială, o (nouă) poziție etc. 30 (Îe) A pune (pe cineva) pe ~uri A face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. 31 (Îe) A bate (sau a ține, a păzi) ~ul (sau ~urile) ori a umbla (sau a fi, a sta) pe ~uri A vagabonda. 32 (Îe) A fi pe ~uri A nu avea o locuință stabilă. 33 (Îae) A fi fără un rost în viață și fără sprijinul familiei. 34 (Îe) A rămâne (sau a ajunge) pe ~uri A rămâne fără adăpost. 35 (Îae) A rămâne fără slujbă, fără mijloace de trai Si: a sărăci, a scăpăta. 36 (Îe) A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe ~ (sau pe ~uri) A da (pe cineva) afară din casă. 37 (Îae) A concedia (pe cineva). 38 (Îae) A sărăci (pe cineva). 39 (Îe) A aduna (pe cineva) de pe ~uri A da cuiva adăpost. 40 (Îae) A lua (pe cineva) sub ocrotire. 41 (Îe) A sta (sau a se pune etc.) în ~ul cuiva (sau a-i sta cuiva în ~) A se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.). 42 (Îae) A împiedica pe cineva într-o acțiune. 43 (Îae) A i se împotrivi cuiva. 44 (Îe) A se da din ~ul cuiva A se da la o parte. 45 (Îae) A nu mai împiedica pe cineva în acțiunile sale. 46 (Îe) A-i ieși cuiva în ~ A întâmpina pe cineva. 47 (Îe) A da ~ul (cuiva sau la ceva) A lăsa din mână. 48 (Îae) A reda libertatea cuiva. 49-50 (Îae) A permite cuiva să intre sau să iasă. 51 (Îae) A desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). 52 (Îe) A-și da ~ul A se lăsa în jos Si: a coborî. 53 (Îae) A se avânta. 54 (Fam; îae) A depăși o inhibiție. 55 (Pfm; îae) A începe să povestească. 56 (Pfm; îae) A începe să se destăinuie. 57 (Pfm; îae) A izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, în plâns etc.). 58 (Pop) Fiecare din cele două bârne scobite pe lungimea lor, pe care alunecă carul la roata de apă. 59 Traseu pe care îl efectuează o ființă sau un corp în mișcare Si: curs, parcurs, traiectorie. 60 (Ast; îs) ~ul robilor (sau orbilor, al nașilor, al rătăciților, al laptelui) Calea Lactee. 61 (Îs) ~ aerian Traseu al unei linii de navigație aeriană, marcat prin instalații (faruri optice, radiofaruri, semnalizări la sol etc.) care asigură dirijarea avioanelor pe timp de vizibilitate redusă. 62 (Îs) ~ navigabil Traseu pe care îl pot urma navele fără pericolul de a atinge fundul apei sau a se lovi de stânci. 63 (Îs) ~ maritim Traseu parcurs de nave pe mări și pe oceane, determinat de condițiile de navigație. 64 (Chm; îs) ~ liber mijlociu Distanța mijlocie parcursă de o moleculă de gaz între două ciocniri succesive. 65 (Fig) Direcție de dezvoltare a unei acțiuni, a unui proces etc. Si: linie, orientare. 66 (Fig) Ceea ce servește pentru atingerea unui scop Si: cale, metodă, mijloc, (înv) mijlocire, modalitate, procedeu. 67 (Îs) ~ul judecății (sau de judecată) Proces. 68 (Îe) A apuca (sau a lua) alt ~ A schimba destinația inițială. 69 (Fig; îae) A se iniția în alt domeniu. 70 Deplasare efectuată de cineva într-un loc (mai) îndepărtat (adesea utilizând mijloace de transport), în scopul rezolvării unor probleme, în scop turistic etc. Si: călătorie. 71 (Îe) ~ bun! Urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 72 (Pop; îe) Pe-aici (sau pe-aci, pe ici) ți-e ~ul! Pleacă repede! 73 (Reg; îe) A nu se lua (ceva) din ~ A nu se găsi ușor (ceva). 74 (Îs) ~ drept Călătorie fără ocoluri. 75 (Fig; îas) Comportare ireproșabilă. 76 (Îs) Ultimul ~ Drumul pe care este condus un mort la groapă. 77 (Îe) A-și căuta (sau a-și vedea) de ~ (sau de cale) A pleca. 78 (Îae) A nu se amesteca în treburile altcuiva. 79 (Îe) A întoarce (pe cineva) pe ~ul cel bun A determina pe cineva să adopte un mod de viață, un comportament etc. (sau să revină la un mod de viață, un comportament etc.) conform normelor vieții sociale. 80-81 (Îe) (A fi) pe ~ (A fi) în timpul călătoriei. 82-84 (Îae) (A fi) pe punctul să se producă, să apară, să se nască. 85 (Mpl) Alergătură. 86 (Mpl) Cursă. 87 (Art) Dans popular lent cu strigături. 88 Melodie după care se execută drumul (87). 89 (Îs) ~ul dracului (sau al dracilor) Dans popular care se execută la nuntă după masa de cununie. 90 Melodie după care se execută drumul (89). 91 (Îs) ~ul Clujului Dans popular cu tempo de brâu. 92 Melodie după care se execută „drumul Clujului” (91). modificată

ohabnic, ~ă [At: (a. 1599) CUV. D. BĂTR. I, 89/2 / V: (îrg) hamn~, h~, hohamnec, hohamn~, ~amic, ~amnic, ~avnic / Pl: ~ici, ~ice / E: slv охабьнъ] (Îvp) 1 a (D. proprietăți) Inalienabil, ereditar și scutit de impozite și de prestații. 2 a (Rar) Trainic. 3 a (D. proprietari) Care stăpânește ereditar o moșie inalienabilă, scutită de impozite și prestații. 4 a Autohton. 5 ssp Mici agricultori cu o situație socială intermediară între moșneni și clăcași. 6 (D. robi, slugi etc.) Care este legat pe viață, împreună cu toată familia, de o ohabă. corectat(ă)

Zenovia Strîns înrudit cu → Zenaida, dar și cu → Zoe, Zenóvia continuă în onomastica noastră numele pers. gr. Zenóbios, fem Zenobia. Prima parte a lui Zenobios, atestat în izvoare din sec 1 î.e.n., este Zen (→ Zenaida), cunoscut și din alte compuse antroponimice ca Zenogenes, Zenodotos, Zenodoros, Zenokrates, Zenophanes, Zenophilos etc.; a doua parte este bios „viață”, din aceeași mare familie a lat. vita, → Vitalie, gr. zoe, → Zoe, rus. jizni etc. Este interesant de amintit că Zenobios, dată fiind prezența lui mai ales în Orient, a fost considerat de unii specialiști, o adaptare grecească a unui nume oriental Zeináh sau Zeinát. Chiar dacă ipoteza s-ar dovedi adevărată, numele în discuție este o formație grecească, din elemente onomastice frecvente. Zenobios și Zenobia pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc atît în apusul cît și în răsăritul Europei, prin cultul a doi martiri din Cilicia, frate și soră, în timpul împăratului Dioclețian. Preluate de slavi (sînt atestate de exemplu în Pomelnicul de la Horodiște din 1484), numele ajung și la noi, dar aparițiile documentare tîrzii și rare (sub formele masc. Zenovie, Zenobiu, fem. Zenovia, Zănove, Zănovica etc.) dovedesc nepopularitatea lor. Situația se menține neschimbată și în epoca noastră, cînd doar fem. Zenovia mai poate fi întîlnit sporadic, ca prenume. ☐ Germ. Zenobia, it. Zenobio, Zenobia, magh. Zenobia, bg., rus. Zinovii, Zinovia. ☐ Din istoria veche este binecunoscută o regină a Palmyrei (oraș și stat sclavagist, sec. 1 î.e.n., în Siria), Septimia Zenobia, soția lui Odenatth; după moartea acestuia, în anul 266 e.n., aliindu-se cu perșii, încearcă să creeze în Orient un mare stat independent de Roma, dar este învinsă de Aurelian în 272 și moare captivă la Roma.

CASNIC I. adj. De casă, de gospodărie; de familie; conjugal: industria ~ă; viața ~ă. II. sm. 1 Om însurat ¶ 2 pl. ‡ Soți: desparte pravila pre ~i pentru frica ce are muiarea despre bărbat PRV.-MB. ¶ 3 pl. Căseni, oamenii din casă: cînd ședeau casnicii la lucru iarna... cotoiul sta lîngă dînșii și torcea ISP..

CĂSĂTORIE, căsătorii, s. f. Convenție încheiată (printr-un act de stare civilă) între un bărbat și o femeie care se hotărăsc să trăiască împreună și să întemeieze o familie. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală. – Din căsător (înv.) + suf. -ie.

librar-editor s. m. Librar care este și editor ◊ „Fondată în martie 1895 de către D.S., scriitor și folclorist, și C.M., librar-editor, «Biblioteca pentru toți» s-a impus unui mare public cititor din țara noastră.” Luc. 7 IV 73 p. 9. ◊ „Familia îndurerată anunță încetarea din viață a celui ce a fost G.N.C., fost librar-editor din Brașov.” R.l. 11 VI 74 p. 4 (din librar + editor)

rege, regi, s.m. – Suveran, monarh. ♦ (onom.) Regele, porecla unui locuitor din Moisei, fin al Regelui Mihai: „Cu actul nr. 1.559 din 30 aprilie 1947, se arată că în registrul de născuți Matricol botezați, la rubrica Observații, înregistrarea cerută a numelui Mihai s-a făcut în fața reprezentantului Majestății Sale Regele Mihai I al României, ca nănaș. Ofițerului de stare civilă i se va cere corectarea numelui în Teodor Mihai. Este vorba de fiul lui Coman Gheorghe Ceapă (Cârznic), născut la 18 ianuarie 1947. Copilul este al 20-lea născut în familie și al 13-lea în viață. S-a prezentat prefectul județului, Nicolae Vancea și Anderco Iulia, ambii fii ai Borșei. De atunci, cel botezat este poreclit Regele” (Coman, 2004: 25). ♦ (top.) Grădina Regelui (Grădina Crăiască), o poiană mărginită cu arbori seculari de larice, situată în apropiere de Cavnic, în partea de est, sub Hija. Rezervație naturală. Copacii au fost plantați în anul 1736, cu ocazia redeschiderii minei Roata. În prezent, au mai rămas 24 de exemplare din coniferi, având fiecare o circumferință de circa 2 m. La plantarea arborilor a asistat și principele Reiner. Din acest motiv zona a primit numele de Poiana / Grădina Regelui. – Lat. rex, regis (Scriban, DEX, MDA).

SÎNGE s. 1. rasă. (Cal de ~ arab.) 2. familie, neam. (E din ~ nostru.) 3. viață. (Și-a dat ~ pentru patrie.) 4. jertfă, sacrificiu. (Și-au dobîndit libertatea prin ~.) 5. (BOT.) sîngele-voinicului = a) (Lathyrus odoratus) indrușaim, (reg.) hărăgică, măzărată, măzărean, măzărică, măzăriche, măzaroi, măzăruică, oreșniță, pejmă, floare-de-mazăre; b) (Nigritella rubra) (reg.) musucel; c) (Nigritella nigra) (reg.) musucel, puțoi.

Vitalie Foarte rar folosit la noi, Vitálie (fem. Vitália pare chiar ieșit din uz) continuă numele pers. lat. Vitális, fem. Vitália, atestat tîrziu și numai în medii creștine. Nume cu semnificație clară și pentru vorbitorii limbii române actuale, care îl pot apropia cu ușurință de adj. vital „referitor la viață, esențial, indispensabil” (din aceeași familie fac parte vitalism, vitalitate, a vitaliza). Vitalis este o creație a onomasticii creștine pe baza adj. vitalis de la vita „viață” (subst. latinesc provine dintr-un cuvînt neatestat *vivita, format de la vivus „viu”; de la acesta din urmă s-a format și *vivitia, devenit în română viață). Popularitatea și frecvența cu care apare numele încă din primele secole ale erei noastre în apusul Europei se explică prin conceptul creștin de „viață”, nu aceea a omului pe pămînt, ci a „vieții de apoi”, de după moarte, a sufletului. Același concept a sprijinit în răsărit popularitatea unor nume ca → Zoe, în ultimă instanță chiar înrudit etimologic cu Vitalis: prin originea lor indo-europeană, vivere „a trăi” și vivus „viu” fac parte din aceeași familie cu sanscr. jivati, jivas, gr. bios, zen, zoe, rus. jizni, jivoi etc. Răspîndirea lui Vitalis în Europa s-a făcut prin intermediul cultului unor martiri din Ravenna și Bologna, unui episcop din Salzburg sec. 6-7 etc. Deși aria geografică în care Vitalis s-a bucurat de cea mai mare popularitate a fost Occidentul, numele ajunge prin intermediar grecesc și la slavi (la ruși pare să aibă o frecvență mai mare), iar de la aceștia, la noi; Vitali, Vitalu, Vidali sînt însă rarități în onomastica mai veche, aceeași situație avînd-o și astăzi forma calendaristică Vitalie. ☐ Fr. Vial, Vidal, Vital, germ. Vitalis, it. Vitale, Vitalia, magh. Vitalis, Vitalia, bg. Vitali, rus. Vital(ii), Vitalia etc. ☐ Vital de Blois, poet din sec. 12, autor al unor reelaborări după Plaut, Vitale Cavalli din Bologna, pictor din sec. 16.

MINIM¹, minimuri, s. n. Minimum (2). ◊ Minim de trai = cantitate de bunuri și de servicii strict necesare întreținerii vieții unei persoane sau a unei familii, la un anumit grad de dezvoltare a societății. – Din minimum, prin apropiere de minim².^[1]

SÂNGE s. 1. rasă. (Cal de ~ arab.) 2. familie, neam. (E din ~le nostru.) 3. viață. (Și-a dat ~le pentru patrie.) 4. jertfă, sacrificiu. (Și-au dobândit libertatea prin ~.) 5. (BOT.) sângele-voinicului = a) (Lathyrus odoratus) indrușaim, (reg.) hărăgică, măzărată, măzărean, măzărică, măzăriche, măzăroi, măzăruică, oreșniță, pejmă, floare-de-mazăre; b) (Nigritella rubra) (reg.) musucel; c) (Nigritella nigra) (reg.) musucel, puțoi.

ARBORE ~i m. 1) Plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și cu crengi ramificate, pe care se află frunzele, formând o coroană; copac. ◊ ~ de cacao plantă lemnoasă tropicală cultivată pentru semințe comestibile. ~ de cafea plantă lemnoasă tropicală din care se obține cafeaua și cofeina. ~ de cauciuc plantă lemnoasă tropicală din scoarța căreia se extrage un suc, prin coagularea căruia se obține cauciucul brut. ~ de chinchină plantă lemnoasă tropicală din a cărei scoarță se extrage chinina. ~ de pâine plantă lemnoasă exotică având fructe mari, sferice, cu gust de pâine, care se consumă fierte și coapte. ~ genealogic figură în formă de copac reprezentând ramificațiile unei familii și filiația membrilor ei. ~ele vieții a) arbore exotic cu tulpina înaltă, cu coroana deasă, foarte rămuroasă, și cu frunze mici solzoase, cultivată ca plantă decorativă; tuia; b) formă a unei figuri reprezentând evoluția omului dea lungul vieții sale. 2) Organ de mașină care transmite o mișcare prin rotire în jurul axei sale. 3) Stâlp de lemn sau de metal fixat vertical pe o navă pentru a susține pânzele și instalațiile de semnalizare; catarg. /<lat. arbor, ~oris

PUNALUA s.f. A doua treaptă în evoluția familiei primitive, în care era interzis incestul între generații. [Pron. -lu-a. / < germ. Punalua(familie), cf. polinez. punalua – tovarăș de viață].

BRĂTIANU, veche familie românească cu rol important în viața politică, economică și culturală națională în sec. 19-20. Mai importanți: 1. Dumitru C.B. (1817-1892, n. Pitești), diplomat și om politic liberal. În rîndurile emigrației române la Paris a luat parte la acțiunile revoluționare din febr. 1848; reîntorcîndu-se în țară, a fost unul dintre conducătorii revoluției române. După înfrîngerea acesteia, ca reprezentant al emigrației române în Comitetul Democratic European de la Londra, a desfășurat o intensă activitate în vederea pregătirii Unirii Principatelor. După 1859, de mai multe ori ministru și prim-min. (apr.-iun. 1881). Unul dintre liderii „opoziției unite” (1885-1888). Președinte al Partidului Național-Liberal (P.N.L.) (1891-1892). 2. Ion. C.B. (1821-1891, n. Pitești), om politic liberal. Frate cu B. (1). Alături de acesta, a luat parte la evenimentele revoluționare de la Paris și București din 1848, fiind secretar al Guvernului Provizoriu. După înfrîngerea revoluției, a luptat în emigrație pentru idealul unității naționale a românilor. Împreună cu M. Kogălniceanu, a avut un rol important în făurirea statului modern român și în lupta pentru proclamarea independenței depline a acestuia. Inițial a susținut candidatura lui Al. I. Cuza pentru ca, în 1861, să se alăture adversarilor domnitorului; partizan al aducerii pe tronul țării a a unui principe străin, propune coroana României principelui Carol de Hohenzollern (1866). De mai multe ori ministru și prim-min. (1876-1888, cu o întrerupere apr.-iun. 1881). Unul dintre fondatorii P.N.L. (1875), apoi președinte pînă în 1891. Pe plan intern, rol important în elaborarea și aplicarea sistemului constituțional parlamentar democratic. Guvernul condus de B. a inițiat măsuri pentru consolidarea monarhiei prin adoptarea legii succesiunii la tron (1880) și proclamarea Regatului (1881), pentru stimularea industriei și organizarea finanțelor ș.a. A condus delegația română la Congresul de la Berlin (iun. 1878) și a semnat la Viena (1883) tratatul secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat și Germania. M. de onoare al acad. (1885). 3. Ion (Ionel) I.C.B. (1864-1927, n. Florica, azi Ștefănești-Argeș), om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1909-1927); de mai multe ori ministru și prim-min. (1908-1910, 1914-1918, 1918-1919, 1922-1926, iun.-nov. 1927). A condus activitatea diplomatică și politică a României îndreptată spre desăvîrșirea statului național unitar. A contribuit la reorientarea politicii externe românești înspre puterile Antantei, hotărînd intrarea în război alături de Aliați (1916). Șeful delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. A realizat o serie de reforme menite să consolideze statul: legiferarea reformei agrare, adoptarea unei noi Constituții (1923), promovarea unei politici economice adecvate, adoptarea actului de succesiune la tron (1926) ș.a. După sfîrșitul războiului a consolidat relațiile cu Franța, Marea Britanie, Polonia, Iugoslavia, Ceho-Slovacia. Unul dintre fondatorii statului național unitar român. M. de onoare al Acad. (1927). 4. Constantin (Dinu) I.C.B. (1866-1950, n. Florica, azi Ștefănești-Argeș), om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1934-1947); de mai multe ori ministru. A militat pentru aplicarea regimului democratic întemeiat de Constituția din 1923. S-a opus regimului de autoritate monarhică (1938-1940) și a protestat împotriva amputărilor teritoriale din vara anului 1940. Și-a dat asentimentul la instaurarea regimului lui Ion Antonescu (sept. 1940), dar nu l-a susținut. În activitatea politică, alături de Iuliu Maniu, s-a opus aderării României la Pactul Tripartit. Unul dintre fondatorii Blocului Național Democratic (iun. 1944). În contextul evenimentelor de după 23 august 1944 activitatea lui B. a fost tot mai mult îngrădită, în 1947 P.N.L. fiind nevoit să-și înceteze activitatea, iar liderul său arestat. A murit în închisoare. 5. Vintilă I.C.B. (1867-1930, n. București), economist și om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1927-1930). De mai multe ori ministru și prim-min. (1927-1928). Consecvent adept și înfăptuitor al politicii „prin noi înșine”, a pus accent pe promovarea intereselor capitalului autohton, fără a respinge colaborarea cu capitalul străin. Adept al dezvoltării industriale a țării, a combătut teoria „România țară eminamente agricolă”. M. de onoare al Acad. (1929). 6. Constantin (Bebe) B. (1887-1955, n. București), om politic liberal. Fiul generalului C. Brătianu. Secretar general al P.N.L. (1938-1947), a avut un rol important în reorganizarea acestuia după 1944, într-un context politic general deosebit de dificil. Arestat în 1948, a murit curînd după eliberarea din închisoare. 7. Gheorghe I.B. (1898-1953, n. Ruginoasa, jud. Iași), istoric și om politic liberal. Fiul lui B. (3). Acad. (1942). prof. univ. la Iași și București. Director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935-1940) și al Institutului de Istorie Universală din București. În 1930 a înființat o disidență a P.N.L. Creator de școală în istoriografia românească („Études byzantines d’ histoire économique et sociale”, „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, „Marea Neagră. De la origini pînă la cucerirea otomană”, „Sfatul domnesc și Adunarea stărilor în Principatele Române”). Arestat în 1948, a murit în închisoare. M. de onoare a numeroase instituții științifice și academii străine.

COPT², -Ă (< fr. {i}) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Nume dat, după creștinare, populației indigene a Egiptului, care, neacceptînd dogma Conciliului de la Calcedon (451) de condamnare a monofizitismului, s-a separat de Biserica oficială formînd Biserica c., azi cea mai importantă comunitate creștină din interiorul lumii islamice, numărînd în prezent c. 4 mil. de membri. 2 Adj. Care aparține copților² (1), care se referă la copți. ◊ Crucea c. = cruce adoptată și folosită în Biserica c., compusă din litera grecească T(tau) și o buclă așezată peste aceasta; reprezintă vechiul simbol hieroglific egiptean al vieții (ankh). ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura egipteană, folosită de copți ca limbă de cult și vorbită pînă în sec. 17. Scrierea coptă a folosit alfabetul grec și unele semne (șapte) din demotică (scriere egipteană populară).

DABROWSKA [dõbrófsca], Maria (1889-1965), scriitoare poloneză. A continuat tradiția romanului realist polonez (ciclul „Nopți și zile”), realizând o amplă cronică a vieții sociale prin intermediul istoriei unei familii. Eseuri sociologice și povestiri („Cei fără pământ”) consacrate mediului țărănesc.

DUHAMEL [düamél], Georges (1884-1966), scriitor francez. Romane de tendință realist-umanitaristă (ciclul „Viața și aventurile lui Salavin”). „Cronica familiei Pasquier” (10 vol.) este o frescă a societății franceze din prima jumătate a sec. 20. Eseuri.

HURMUZAKI, veche familie românească cu rol important în viața politică și culturală. Mai importanți: 1. Docsachi (Eudoxiu) H. (1782-1857, n. sat Horodiștea, jud. Iași), boier bucovinean. A sprijinit lupta cărturarilor și patrioților moldoveni, care și-au găsit refugiu în Bucovina în urma evenimentelor revoluționare din 1821 și 1848. Pentru meritele sale, a fost ridicat de domnii Moldovei la rangurile de căminar (1819), mare agă (1827) și mare vornic (1856). 2. Constantin H. (1811-1869, n. Carnauca-Cernăuți), jurist și om politic. Fiul lui H. (1). Membru în Comisiunea învățământului public (1850) și în aceea a legilor (1852). A sprijinit alegerea lui Alexandru I. Cuza ca singur domnitor în Principate. De mai multe ori ministru al Dreptății. 3. Docsachi (Eudoxiu) H., baron (1812-1874, n. Cernauca-Cernăuți), istoric și om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1872). A luptat pentru drepturile naționale ale românilor din Imp. Habsburgic, combătând încorporarea Bucovinei la Imperiu. Primul român care a întreprins cercetări în arhivele vieneze, de unde a strâns numeroase documente publicate postum în „Documente privitoare la istoria românilor”, colecție ce-i poartă numele. 4. Gheorghe H. (1817-1882, n. Cernauca-Cernăuți), publicist și om politic român. Fiu lui H. (1). Participant la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova. Redactor responsabil (1848-1849) al primului periodic al românilor bucovineni, „Bucovina”, în paginile căruia s-a pronunțat pentru acordarea de drepturi politice românilor din Imp. Habsburgic. Promotor (1862), împreună cu fratele său Alecu, și președinte al „Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina” (1865-1882). A luptat pentru caracterul unitar al limbii, publicând articole și recenzii despre valoarea folclorului românesc (apreciat ca „sufletul națiunii”). 5. Alecu H. (1823-1871, n. Cernauca-Cernăuți), publicist și om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1866). Redactor (1848-1849) și redactor responsabil (1850) la ziarului „Bucovina”. A susținut în dieta Bucovinei și Camera Deputaților a Consiliului Imperial din Viena drepturile românilor, cu precădere limba și literatura națională. 6. Nicolae H., baron (1826-1909, n. Cernauca-Cernăuți), om politic. Fiul lui H. (1). M. de onoare al Acad. (1883). Activitate politică și culturală pentru emanciparea românilor bucovineni. 7. Constantin H. (1863-1937, n. Cernăuți), entomolog și publicist. Fiul lui H. (6). M. de onoare al Acad. (1919), prof. univ. la Cernăuți. Cercetări în domeniul lepidopterelor și al coleopterelor („Opiniuni mai nouă despre evoluția geografică a faunei și florei europene aplicate la fauna lepidopterelor”, „Cercetări nouă asupra raporturilor faunistice din Bucovina cu privire la clasa coleopterelor”).

MINIM¹, minimuri, s. n. Minimum (2). ◊ Minim de trai = cantitate de bunuri și de servicii strict necesare întreținerii vieții unei persoane sau a unei familii, la un anumit grad de dezvoltare a societății. – Din minimum, prin apropiere de minim².

PATĂ, pete, s. f. 1. Semn, urmă lăsată pe un corp de o materie de altă culoare, de un corp gras, de murdărie etc. Pleacă iar, lăsînd în urmă Pete negre pe zăpadă. TOPÎRCEANU, B. 72. Picuri mari de ploaie cădeau necontenit și tot ce era alb purta acum o pată. ANGHEL, PR. 94. ◊ Fig. Decît în cartea țării să las o neagră pată. Mai bine cu-al meu sînge s-o văd azi inundată. ALECSANDRI, T. II 178. Alexandru Lăpușneanul... lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei. NEGRUZZI, S. I 165. ♦ Porțiune, petec diferit colorat pe un fond omogen. Nava se depărta făcîndu-se din ce în ce mai mică, o umbră... o pată... un punct... nimic. BART, E. 237. Nici o pată de nor nu plutea peste seninul albastru și limpede. HOGAȘ, M. N. 170. E a doua zi de sfîntul Gheorghe. Ceru-i fără pată cît de slabă în tot largu-i, de jur împrejur. CARAGIALE, O. I 368. ◊ (Poetic) Mestecenii și cireșii însemnau pe luncă pete de aur vechi și de aramă. SADOVEANU, F. J. 364. Spre miazăzi, dincolo de Valea Zăbalii, cad pete de soare pe munții Vrancii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 94. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau păsărilor unde părul sau penele sînt de altă culoare. Graurii noștri cu penele negricioase și presărate cu pete albe sau sure... trăiesc în Europa – din fundul Șvediei pînă în insula Malta – și chiar în Africa. ODOBESCU, S. III 31. ♦ Părticică a pielii corpului divers colorată. Pe obraz avea pete vinete care se cojeau. DUMITRIU, N. 27. El văzu că pe obrazul lui din stînga sînt niște pete negre. ISPIRESCU, L. 377. 3. (Mai ales la pl.) Porțiune întunecată care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe suprafața soarelui, uneori și a lunii sau a altui corp ceresc. Vezi tu colo, în lună, niște pete? – Le văd. CREANGĂ, O. A. 156. Eu sînt de cînd pe mîndrul soare Nu erau pete arzătoare, De cînd un purice ușor Purta potcoavă la picior. ALECSANDRI, T. I 392. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în soare = a vedea cu orice preț defecte acolo unde nu sînt; a căuta nod în papură. Iar cine caută pete, le găsește chiar în soare. HASDEU, R. V. 133. M-am tot oprit, cum vezi, dinaintea temerii de a nu intra în gura lumii, care găsește pete chiar în soare. GHICA, S. 293. 4. Fig. Defect moral, faptă care știrbește onoarea, reputația cuiva; rușine, stigmat. Despre sora aceasta coanei Leanca nu-i venea la îndemînă să vorbească... fiindcă aruncase o pată asupra familiei. PAS, Z. I 183. Vor căta vieții tale Să găsească pete multe. EMINESCU, O. I 134. ◊ Loc. adj. Fără (de) pată = curat, nepătat, nevinovat, neprihănit; cast.

hidracarian sm [At: DEX² / Pl: ~ieni / E: fr hydracariens] (Zlg) 1 (Lpl) Familie de acarieni de origini diferite, adaptați la viața subacvatică. 2 (Șls) Animal din această familie.

minim¹ sn [At: REBREANU, R. I, 251 / Pl: (rar) ~uri / E: minimum, pad minim] 1 (Rar) Minimum (2). 2 (Îs) ~ de trai Cantitate de bunuri strict necesare întreținerii vieții unei persoane sau a unei familii.

MINIM¹ s.n. (rar) Minimum (2). Te asigur că vei fi divorțat în minimul de timp admisibil REBREANU, R. I, 251. Există aproape pentru fiecare învățător sau profesor o perioadă de acomodare, de acumulare, a acelui minim de experiență pe. care îl cere munca de educator. GÎ, 1 962, nr. 652, 1/5. ◊ Minim de trai = cantitate de bunuri strict necesare întreținerii vieții unei persoane sau a unei familii. V. nivel de trai. În majoritatea țărilor capitaliste din Europa nu eșțe atins nici măcar acel minim de trai considerat drept necesar din punctul de vedere al statisticii oficiale. SCÎNTEIA, 1 954, nr. 2 872. - De la minimum, prin apropiere de minim².

DRUM, drumuri, s. n. 1. Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ◊ Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale. Hoț (sau tâlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferată. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. În drum = în mijlocul drumului; în calea drumeților; în văzul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ◊ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a ține, a păzi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fără familie, fără locuință stabilă, fără rost în viață. A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpăta. A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a da cuiva adăpost, a pune pe cineva sub ocrotire. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; a înceta să mai împiedice pe cineva în acțiunile sale. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață = a începe o (nouă) carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost; a reuși. A-și face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o mulțime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. A ieși cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mână; b) a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; c) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). A-și da drumul = a) a se lăsa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe să povestească, să facă destăinuiri; c) a izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; rută, itinerar; traseu, cursă (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Călătorie. ◊ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapă. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum = a) a-și continua călătoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., scr. drum.

HUSTON [hjú:stən] 1. Walter H. (pseud. lui Walter Houghston) (1884-1950), actor american de film, de origine canadiană. Se impune ca unul dintre marii actori ai generației sale, excelând în roluri de compoziție („Abraham Lincoln”, „Dodsworth”, „Ochiul dracului”, „Jucătorul”). Premiul Oscar: 1948 („Comoara din Sierra Madre”). 2. John H. (1906-1987), regizor, scenarist și actor american. Fiul lui H. (1). Legendă a Hollywood-ului, este creatorul unei vaste și variate opere (40 de filme), al cărui laitmotiv este ideea eșecului, contracarată însă de existența unei stranii solidarități între cei sortiți singurătății. A regizat filmele: „Șoimul maltez”, „Jungla de asfalt”, „Regina africană”, „Inadaptații”, „Noaptea iguanei”, „Viața și epoca judecătorului Roy Bean”, „Onoarea familiei Prizzi” etc. Ca actor, s-a remarcat în: „China Town”, „Tentacule”. Premiul Oscar pentru regie și scenariu: 1948 („Comoara din Sierra Madre”). 3. Angelica H. (n. 1952), actriță americană de film. Fiica lui H. (2). Conferă, prin jocul inteligent și plin de umor, un magnetism straniu personajelor sale, îndeosebi celor de comedie neagră („Poștașul sună întotdeauna de două ori”, „Trișorii”, „Familia Addams”). Premiul Oscar: 1985 („Onoarea familie Prizzi”).

DRUM, drumuri, s. n. 1. Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ◊ Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale. Hoț (sau tâlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferată. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. În drum = în mijlocul circulației; în calea tuturor; în văzul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ◊ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a ține, a păzi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fără familie, fără locuință stabilă, fără rost în viață. A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpata. A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a adăposti, a ocroti pe cineva. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; a înceta să mai împiedice pe cineva în acțiunile sale. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață = a începe o (nouă) carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost; a reuși. A-și face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o mulțime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. A ieși cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mână; b) a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; c) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). A-și da drumul = a) a se lăsa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe să povestească, să facă destăinuiri; c) a izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; rută, itinerar; traseu, cursă (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Călătorie. ◊ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapă. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum = a) a-și continua călătoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., sb. drum.

FAMILIE, familii, s. f. 1. Formă de organizare a vieții în comun a oamenilor, constînd din grupul alcătuit din soți și copii. În vremea aceasta a zilelor pline de lumină și fericire, cunoscură multe din familiile tîrgușorului. SADOVEANU, O. IV 83. Eu nu cunoșteam ce fericire gustă acela care are o familie. BOLINTINEANU, O. 315. La monastirea Slatina... se vede și astăzi portretul lui și a familiei sale. NEGRUZZI, S. I 165. ◊ Cap de familie v. cap (II). Nume de familie = nume pe care-l poartă toți membrii aceleași familii. Aer de familie = fizionomie caracteristică, trăsături comune unui grup de persoane înrudite. Consiliu de familie = grup de persoane împuternicite de instanțele judecătorești să îngrijească de interesele minorilor sub tutelă sau de ale interzișilor. 2. Totalitatea celor care se trag dintr-un strămoș comun; descendență. V. neam. Ăsta-i băiatul lui Șerban Costin, care zice că-i nepot de domn, da scăpătase rău toată familia; nu mai avea nimic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 169. Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareș. NEGRUZZI, S. I 144. ◊ Loc. adj. (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) De familie bună = din clasa exploatatoare, înrudit cu reprezentanți marcanți ai acestei clase. E în vorbă cu un băiat de familie bună. PAS, Z. I 125. 3. Fig. Grup de oameni, de popoare, de țări cu interese și idealuri comune și care formează o puternică unitate. Familia frățească a popoarelor libere sărbătorește ziua de 1 Mai sub semnul întăririi lagărului păcii, democrației și socialismului, cea mai măreață cucerire a popoarelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2649. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte derivate din același cuvînt. Din familia cuvîntului «frate» fac parte «frățesc», «frățește», «frăție», «frățior». ♦ Grup de limbi care continuă aceeași limbă mai veche, denumită limbă comună. Vocabularul poate și trebuie să fie folosit pentru stabilirea înrudirii limbilor, pentru definirea familiilor de limbi. GRAUR, F. L. 11. 5. (În științele naturii) Grup de plante, animale, elemente sau combinații chimice cu caractere comune. Scrie-mi împărțirea florilor în familii. NEGRUZZI, S. I 99. – Pronunțat: -li-e.

ANALE s. f. pl. 1. Scriere istorică în care sînt înregistrate an cu an întîmplările importante din viața unui popor, a unui oraș, a unei familii (v. cronică, letopiseț); p. ext. istorie a unui popor. Analele de la Bistrița. 2. Publicație științifică periodică. Analele romîno-sovietice. – Fr. annales (lat. lit. annales).

MANN 1. Heinrich M. (1871-1950), scriitor german. Persecutat de naziști, a emigrat în Franța, apoi în S.U.A. Romane social-politice, de formulă realist-satirică, relevând tipologii specifice Germaniei imperialiste („Profesorul Unrat”, trilogia „Supusul”, „Săracii” și „Capul”), evocări istorice („Tinerețea regelui Henric al IV-lea”, „Maturitatea și destinul lui Henric al IV-lea”), remarcabile prin acuitatea observației caracterologice. Eseuri de orientare democratică („Dictatura rațiunii”, „Șapte ani”, „Spirit și faptă”, „Ura”). 2. Thomas M. (1875-1955), prozator german. Frate cu M. (1). În timpul dictaturii naziste, s-a exilat în Elveția, apoi în S.U.A. Operă relevabilă prin complexitatea și profunzimea ei, prin realismul viziunii și calitatea expresiei. Nuvele („Tonio Kröger”, „Moartea la Veneția”, „Mario și vrăjitorul”) și romane parabolice („Doctor Faustus”) denunțând, prin destinul eroului de geniu, paradoxul și cataclismul societății germane în pragul nazismului; proză de analiză psihologică pe tema existenței („Lotte la Weimar”, „Muntele vrăjit”) sau de observație socială, urmărind declinul unei vechi familii burgheze, incapabilă să se acomodeze la specificul vieții moderne („Casa Buddenbrook”); scrieri de inspirație biblică (tetralogia „Iosif și frații săi”), dezbătând idealuri etice; eseuri („Dostoievski”, „Nietzsche în lumina experienței noastre”). Publicistică antifascistă. Premiul Nobel pentru literatură (1929).

MALOT [maló], Hector (1830-1907), scriitor francez. Romancier fecund, de orientare umanitarist-romantică („Romain Kalbris”, „Fără familie”, „În familie”, „Singur pe lume”), având ca teme predilecte viața copiilor năpăstuiți și triumful adevărului.

MIHAI I (1921-2017, n. Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regență și 1940-1947). Stabilit în Elveția. Fiul lui Carol II și al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prințesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deși marginalizat de către „conducătorii statului”, M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. În anii 1943-1944, în condițiile previzibilei victorii a Aliaților săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern și extern, pentru ieșirea din război, ruperea alianței cu Germania și alăturarea României Națiunilor Unite. În fața deteriorării rapide a situației de pe front, mareșalul Ion Antonescu refuzând ieșirea imediată din Axă și încheierea armistițiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuțiilor sale constituționale, dispune arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamație, se adresează națiunii române, care este anunțată de ruperea relațiilor diplomatice cu Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbușirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest și implicit scurtarea războiului cu cel puțin șase luni. Ca o recunoaștere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu ordinul „Victoria” (iul. 1945) și de americani cu cea mai mai înaltă distincție de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un șir de măsuri antidemocratice. În aceste condiții, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală”). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern și opoziție, pe temeiul Constituției din 1923, teoretic încă în vigoare în 1945. Sub amenințarea declanșării unui război civil, M. a fost silit de comuniști să abdice (30 dec. 1947) în numele său și al urmașilor săi și să părăsească țara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieții constituționale în România. A revenit, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paști (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetățenia română, retrasă în 1948, de către autoritățile comuniste. În cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în țările europene cu regim monarhic, pentru a susține cauza României de a fi inclusă în NATO.

ANALE s. f. pl. 1. Scriere istorică în care sunt înregistrate an cu an întâmplările importante din viața unui popor, a unui oraș, a unei familii; p. ext. istorie a unui popor. 2. Publicație științifică anuală. – Din fr., lat. annales.

anale sfp [At: ȘINCAI, HR. II, 53/10 / V: (înv) anali smp / E: lat annales] 1 Scriere istorică în care se povestesc an cu an întâmplările din viața unui popor, a unui oraș, a unei familii. 2 (Pex) Istorie a unui popor. 3 Istorie a unei instituții. 4 Publicație periodică (a unei instituții).

CRONICĂ (< fr. chronique; < lat. lit. chronica; cf. gr. lat. hronica, fapte succesive în timp) Scriere cu caracter istoric, o relatare cronologică a faptelor mai importante din viața unui popor, a unui domnitor, a unei familii etc. Cronicile sînt povestiri ale unor evenimente la care autorul a luat parte sau cunoștință de ele fără insă a le relata an cu an, ca analiștii. Ele apar în elenism și mai tîrziu cunosc o mare dezvoltare în cultura bizantină. Premergătoare istoriei critice, ele au fost, prin excelență, forma istoriei evului mediu european (Franța, Anglia), cele mai multe fiind scrise în mănăstiri. În literatura noastră, ele apar în secolul al XVI-lea, mai întîi în limba slavonă (cronicele călugărilor Macarie, Eftomie și Azarie), iar în limba română abia în secolul al XVII-lea, prin Gr. Ureche, Miron Costin și continuînd în secolul al XVIII-lea cu Ion Neculce. Unele cronici sînt scrise în versuri ca, de exemplu, Stihurile asupra domnului Grigore Ghica Voievod (1777); Istoria lui Mavrogheni Vodă și a răsmiriții din timpul lui de pitarul Hristache; Jalnica tragodie a Moldovei de Alecu Beldiman, scriitori socotiți a fi cei din urmă cronicari în literatura noastră și care în relatarea faptelor folosesc o versificație greoaie.

potcap sm [At: KLEIN, D. 403 / V: (îrg) ~iu, (reg) ~cape, ~afiu, pocapciu sn / Pl: ~uri / E: slv подъкапъ] 1 Acoperământ pentru cap, de formă cilindrică, înalt și fără boruri purtat de preoții și călugării ortodocși Si: (îrg) potcapoc (1). 2 (Rar; îlv) A pune ~ul în cap A se călugări. 3 (Rar; îe) A pune ~ul în par A fugi de la mănăstire. 4 (Rar; îae) A părăsi viața monahală. 5 (Îc) ~ul-călugărului Plantă erbacee din familia compozitelor, cu rădăcină oblică-triunghiulară, tulpina terminată într-un singur capitul, frunze lanceolate, dințate sau penate, dispuse în rozetă bazală, flori galbene așezate pe două rânduri și fructe achene striate (Leontodon hispidus). 6 (Reg; îf potcafiu) Calotă de pălărie. 7 (Reg; îf potcape) Cască militară. 8 (Reg) Rugăciune sau text din Evanghelie citit de preot în timp ce este dus mortul la biserică.

petrecánie, petrecanii, s.f. 1. Funeralii, înmormântare: „Există credința că, așa cum e în ziua petrecaniei, așa i-a fost și viața mortului” (Faiciuc, 2008: 324). 2. Praznic, ospăț funerar organizat de familia celui decedat și la care sunt invitați să participe neamuri, vecini, apropiați, prilej cu care se fac danii, pomene: „Tăți nuntașii stau cu clopu-n cap, nime nu-l țâpă gios, c-apoi nu-i petrecanie” (Papahagi, 1925: 318). – Din petrece + suf. -anie (DEX, MDA).

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vine și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ◊ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpurie întunecată (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

JOUHANDEAU [ʒuãdó], Marcel (pseud. lui Marcel Provence) (1888-1979), scriitor francez. Romane cultivând alegoria mistică și satira, alternând cu descrierea minuțioasă a vieții cotidiene din provincia natală și a legăturilor matrimoniale („Familia Pincengrain”, „Domnul Godeau în intimitate”, „Cronici maritale”). Eseuri („Gânduri asupra bătrâneții și a morții”), memorialistică.

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vene și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ♦ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici )o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nicio vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură. 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie- purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpuriu-întunecat (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

CASNIC², -Ă, casnici, -e, adj. 1. Care ține de casă sau de gospodărie. Trebile casnice și ale statului în care Cantemir avusese parte... nu-l putură înturna de la ocupațiile literare. NEGRUZZI, S. II 146. ◊ Industrie casnică = activitate de prelucrare a materiilor prime la domiciliul producătorului, în cadrul unor procese de muncă simple și cu mijloace neevoluate. 2. (Despre persoane) Care duce o viață retrasă, care își petrece timpul liber acasă, în familie.

Zoe Prenume feminin frecvent întîlnit astăzi, dar mult mai vechi în onomastica noastră, Zóe reproduce pe cale cultă gr. Zoé, cu semnificație clară pentru greci, care foloseau același cuvînt pentru „viață”. De origine indo-europeană, gr. zoe aparține aceleiași familii în care intră gr. bios (→ Zenovia), lat. vita și rom. viață, viu, vital (→ Vitalie), sl. jivu și rom. jivină, vietate, sanscr. jivas „viu”, engl. quick „viu, mobil, rapid”, germ. keck etc. Cum și cînd au început grecii să-l folosească pe Zoe cu funcție de nume personal? După cum atestă izvoarele se pare că numai în epoca creștină, o primă apariție a acestuia fiind semnalată chiar în veriunea grecească a V.T., Septuaginta, unde Zoe este folosit într-un pasaj al Genezei în locul lui → Eva, fiind vorba deci de o traducere a numelui ebraic. Preluat chiar și de către evreii care trăiau în ambianța elenistică, Zoe se răspîndește rapid în mediile creștine de limbă greacă datorită conceptului mistic al „vieții de apoi”, singura și adevărata viață spirituală a credinciosului (de ex., cultul martirilor și sfinților a fost fixat de biserică în ziua morții lor, considerată adevărată naștere). Din aceeași familie fac parte și Zoilos (nume purtat în sec. 4 î.e.n. de un filozof cinic și retor din Amphiopolis, cunoscut datorită atacurilor sale îndreptate împotriva operelor lui Homer și Platon și devenit simbol al criticului invidios, nedrept și negativist) și Zotikos „vital” (nume calendaristic întîlnit sporadic în onomastica noastră veche). Purtat și de două martire la Roma în sec. 2 – 3, Zoe s-a popularizat în Europa prin onomasticonul creștin. Prima atestare documentară a numelui, ajuns la noi prin intermediar slav, datează din sec. 15, sub forma diminutivală curentă și astăzi, Zoíca; se adaugă la acesta Zoița (uneori Joíța) și chiar masc. Zoic(an) – actual nume de familie. Zoe este forma cultă, corespunzătoare aceleia din vechea greacă, păstrată și în Occident. ☐ Fr. Zoé, it. Zoe, magh. Zoe, Zoja, bg. Zoi, Zoia, masc. Zoio, rus. Zoia. ☐ Zoe, împărăteasă a Bizanțului din sec. 11. ☐ Zoe nuvelă de G. Negruzzi, Zoe Trahanache din comedia lui I.L. Garagiale, O scrisoare pierdută.

CAMELID ~e n. 1) la pl. Familie de mamifere erbivore rumegătoare, de talie mare, adaptate la viața din pustiuri și stepe uscate (reprezentanți: cămila, dromaderul, lama etc.). 2) Animal din această familie. /<fr. camélidés

GINSENG s. m. plantă din familia araliaceelor, originară din China, cu proprietăți terapeutice deosebite; rădăcina vieții. (< fr., engl. ginseng)

Antenor, unul dintre troieni, sfătuitor și prieten apropiat al lui Priamus. I-a găzduit pe Menelaus și pe Odysseus în casa sa atunci cînd au venit cu solie din partea grecilor și i-a sfătuit pe troieni să evite războiul, înapoind-o pe Helena soțului ei. După o altă versiune, Antenor și-ar fi trădat neamul, trecînd de partea grecilor și ajutînd la introducerea calului de lemn în cetate. Oricum, cu ocazia măcelului grecii i-au cruțat viața. După incendierea cetății, Antenor s-a refugiat împreună cu familia lui în Italia.

Hipolit Foarte rar astăzi, prenumele masc. Hipolít reproduce pe cale cultă compusul Hippólytos. Este de remarcat că în vechea onomastică grecească compusele cu hippos „cal” formează o familie impresionant de veche și numeroasă. Prezente în cele mai vechi izvoare ale istoriei și literaturii Greciei antice, aceste nume dezvăluie rolul important al calului în viața vechilor greci. Alături de Antípa, Arhíp, → Filip, din aceeași familie sînt cunoscute la noi și numele Hipparchos (compus cu arkho „a conduce”; este numele celui mai mare astronom al antichității), Hippocrátes (Hipocrate din Chios, mare geometru grec și Hipocrate din Kos, considerat părintele medicinii, compus cu kratos „putere”), Hippias (din Elis, filozof grec din sec. 5 î.e.n.), Hippódamos (Hippodamos din Milet, celebru arhitect grec, considerat primul constructor de orașe; compus cu damáo „a îmblînzi, a domestici”). Dacă vom adăuga și alte nume mai puțin cunoscute la noi (Hippokléss, Hippókritos, Hippoménes, Hippóstratos etc.) ne putem forma o imagine aproape completă asupra temei hippo în onomastica greacă. Al doilea element al gr. Hippólytos este adjectivul verbal lytós de la verbul lyó „a elibera, a da drumul, a deshăma”, sensul compusului fiind deci „cel care deshamă caii”. Numele în discuție este vechi la greci și apare destul de des în izvoarele antichității, alături de fem. Hippolýte (numele unei regine a amazoanelor, la Plutarh), masc. Hippólytos a fost purtat de unul dintre giganți, de un fiu al lui Aegyptus, de un fiu al lui Deiphobus etc., cel mai cunoscut fiind desigur fiul lui Teseu, care împreună cu Fedra formează un cuplu celebru al mitologiei și literaturii universale. Purtat și de numeroși martiri din primele secole ale creștinismului, numele se răspîndește în întreaga Europă (în apus prin lat. Hippolítus). Nu prea vechi în onomastica noastră și aproape exclusiv în medii ecleziastice (aceeași situație o are scr. Impolit, atestat totuși de la 1466), numele apare astăzi sub formă apuseană și este legat de faimoasa legendă antică sau de literatura care s-a inspirat din ea. ☐ Fr. Hippolyte, germ. Hippolyt, it. Ippólito, sp. Hipólito, magh. Hippolit, Hippolita, bg. Ipolit (popular Apolit), scr. Ipolit, Impolit etc. ☐ Hippolyte Taine, filozof și critic literar francez. În mitologia greacă Hippolytos este fiul lui Teseu și al unei amazoane; respingînd dragostea Fedrei, mama sa vitregă, el este învinuit de aceasta că a încercat s-o siluiască. Pedepsit de Teseu, prin Poseidon, zeul mărilor, Hippolytos cade din car și moare lovit de stînci. Cuprinsă de remușcări, Fedra se sinucide. Hippolytos este însă înviat de către Asclepios, la rugămintea Artemidei, și pleacă în Italia, unde devine însoțitor al Dianei. Întîmplările tragice ale celor doi eroi mitici i-au inspirat pe mulți scriitori antici și moderni (Sofocle, Euripide, Seneca, Racine, D’Annunzio) ale căror capodopere sînt cunoscute în lumea întreagă.

legătură s.f. A I (predomină ideea de înnodare, de împreunare, de strângere, de adunare într-un tot) 1 legătoare (v. legător), <pop.> cheotoare, <înv. și reg.> oajdă¹, <înv.> legământ. 2 nod, <pop.> înnodătură, <reg.> blonci. Plasele de pescuit se montează prin diferite legături pe un cadru. 3 legătoare (v. legător). 4 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) mănunchi, snop. Cei doi cărau în spate câte o legătură mare de fân. 5 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) mănunchi, snop, <reg.> smoc. Când ajunge acasă, pune legătura de chei pe masă. 6 pungă, săculeț, săculeț de mână, <pop.> boccea, <reg.> doldoașă, <înv.> boccealâc. Ținea în mână o legătură în care avea nimicuri femeiești. 7 balot, <înv.> bal, tai, teanc¹. Cară în magazie legăturile cu marfă. 8 (ind. text.) armură. Legătura unei țesături poate avea mai multe tipuri de împletire. 9 (determ. prin „de ceapă”, „de usturoi”) cunună, funie, <înv. și pop.> coardă. A cumpărat pentru iarnă câteva legături de usturoi. 10 (rar; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) v. Buchet. Mănunchi. 11 (la obiecte de încălțăminte; rar) v. Șiret¹. 12 (rar) v. Șiret¹. Șnur. II (predomină ideea de unire, de prindere, de fixare a unor corpuri, obiecte, lucruri etc. sau a unor părți ale lor) 1 joncțiune, junctură, legare, unire. Prin legătura a două corpuri se limitează mobilitatea lor relativă. 2 legare, prindere. Pentru legătura momelii de plută pescarii folosesc o liță. 3 (tehn.) acuplaj, acuplare, cuplaj, cuplare, legare. Legătura elementelor sistemului tehnic s-a făcut prin rezistoare și bobine condensatoare. 4 (electr.) legătură electrică = branșament electric. A făcut legătura electrică a casei la rețeaua electrică a orașului. 5 (chim.) legătură atomică = legătură covalentă = legătură homeopolară = covalență. Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun a unui sau a mai mulți electroni de către fiecare dintre atomii participanți; legătură de hidrogen = punte de hidrogen. Legătura de hidrogen este mijlocită de atomul de hidrogen între doi atomi electronegativi; legătură electrovalentă = legătură heteropolară = legătură ionică = electrovalență. Legătura electrovalentă se stabilește între ioni cu sarcini electrice de semn contrar. 6 (fiz.) legătură conductivă = legătură galvanică; legătură galvanică = legătură conductivă. Legătura conductivă sau galvanică se realizează prin intermediul unui conductor electric, al unui aparat de conectare sau al unui conector. 7 (fiziol.) legătură inversă = aferentație, aferentație inversă, cauzalitate inelară, conexiune inversă, feedback, lanț cauzal închis, reacție, retroacțiune, retrocontrol. Legătura inversă este transmiterea excitației de la neuronii periferici la neuronii centrali. 8 comunicație. Legătura dintre localități a fost întreruptă din cauza căderilor de zăpadă. 9 (mar.) odgon, parâmă, <pop.> pălămar², <reg.> hurduzău, șprangă, <înv.> cămil. Ambarcațiunea a pornit spre larg după ce au fost desfăcute legăturile. 10 (muz.; rar) v. Coardă. Strună¹. 11 (electr.; rar) v. Cablu. Cablu electric. Fir. Fir electric. 12 (în credințe și superstiții; pop.) v. Descântec. Farmec. Magie. Sortilegiu. Vrajă. Vrăjitorie. 13 (constr.; reg. și legătură curmezișă) v. Cosoroabă. 14 (art.; anat.; reg.) legătura grumazului v. Claviculă. 15 (anat.; înv.) v. Articulație. Încheietură. 16 (gram.; înv.) v. Conjuncție. 17 (polit., milit.; înv.) v. Alianță. Bloc¹. Coaliție. 18 (înv.) legătură de ciorapi v. Jartieră. III (predomină ideea de înfășurare, de învelire, de acoperire) 1 (rar) v. Panglică. 2 (med., med. vet.; înv. și pop.) v. Cataplasmă. Compresă. Prișniță. 3 (pop.; și legătură de cap) v. Basma. Tulpan. 4 (med., med. vet.; pop.) v. Bandaj. Fașă. Pansament. Tifon. 5 (tehn.; la proțapul saniei; reg.) v. Apărătoare (v. apărător). Coardă. 6 (înv.; și legătură de gât) v. Cravată. IV (predomină ideea de imobilizare, de blocare, de diminuare a libertății de mișcare sau de acțiune) 1 (la pl. legături; înv. și pop.) v. Cătușe (v. cătușă). Fiare (v. fier). Lanțuri (v. lanț). 2 (tehn.; la moara de vânt; reg.) v. Braț. Chingă. Coardă. Spetează. Stinghie. 3 (jur.; înv.) v. Arest. Carceră. Închisoare. Penitenciar. Pușcărie¹. Temniță. 4 fig. (înv.) v. Lanțuri (v. lanț). Robie. Sclavie. V 1 (filos.) legătură universală = interdependență. Anticii au sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mișcarea și transformarea lor continuă. 2 solidaritate, unitate, <rar> solidarism, <fig.> coeziune. Între cele două popoare există o strânsă legătură. VI (înv.) v. Consistență. Soliditate. Tărie. VII fig. (predomină ideea de obligare, de îndatorare) 1 (înv. și pop.) v. Acord. Aranjament. Combinație. Contract. Convenție. Înțelegere. Învoială. Învoire. Legământ. Pact¹. Tranzacție. 2 (pop.) v. Angajament. Îndatorire. Obligație. Sarcină. 3 (înv.; de obicei constr. cu vb. „a face”, „a se prinde”, „a pune”) v. Pariu. Rămășag. 4 (jur.; înv.) v. Decret. 5 (polit.; înv.; și legătură de pace art., legătura cea de pace, legătura păcii) v. Tratat. B l 1 asociere, înlănțuire, legare, <rar> suită. Legătura imaginilor a devenit limpede în mintea sa. 2 coerență, înlănțuire, înlănțuire logică, șir, <fig.> curs¹, lanț. A încercat să reconstruiască legătura impresiilor din călătorie. Concluzia la care ajunge cineva este determinată de legătura unor fapte. 3 aderență, conexiune, corelație, înlănțuire, raport, relație, <livr.> consecuție, intercomunicație, <rar> conexitate, contextură. Acest fenomen nu are nicio legătură cu paranormalul. 4 (de obicei urmat de determ. care indică felul, natura, caracterul) raport, relație, <livr.> contingent, contingență, nex, <înv.> legământ, referință, <grec.; înv.> schesis. Între ei există o veche legătură de prietenie. Prin legăturile de familie el a reușit să aibă un loc important în viața publică. 5 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) comunicare, contact, raport, relație, <înv.> chelemet, <fig.; rar> punte. Păstrează și acum legătura cu un coleg din liceu. 6 legătură de dragoste = legătură sexuală = relație, <fam.> șustă. Legătura de dragoste ascunsă dintre cele două vedete a fost descoperită de presă. 7 (la pl. legături; concr.) cunoscuți (v. cunoscut), cunoștințe (v. cunoștință), relații (v. relație). Întrucât are o funcție publică, are foarte multe legături. 8 om de legătură, persoană de legătură. Legătura lor de la Paris nu le mai dăduse de multă vreme un semn de viață. 9 <fig.> atingere, contact, tangență. Subliniază rezultatele unor cercetări anterioare, care au legătură cu tema în discuție. II (inform.) link.

SAIKAKU (pseudonimul lui Hirayama Tōgo) (1642-1693), poet și prozator japonez. Ca poet de haikai, a atins performanța de 23.500 versuri în 24 de ore. Câteva dintre romanele și povestirile sale umoristice își găsesc locul printre operele clasice japoneze („Viața unui bărbat mereu înamorat”, „Cinic femei mereu înamorate”, „Tezaurul unei familii japoneze”, „Calcule mentale de rutină”).

PRATOLINI, Vasco (1913-1991), scriitor italian. Romane neorealiste reprezentând o vastă frescă socială și sentimentală a Florenței imediat după război, prin evocarea lumii meseriașilor florentini („Cronica unor bieți îndrăgostiți”, „Metello”, „Cronică de familie”), evenimente din perioada mussoliniană („Șalul”, „Alegorie și deriziune”, aspecte din viața tineretului contemporan („Meseria de vagabond”, „Un erou al timpului nostru”, „Statornicia rațiunii”).

PUȘCARIU, familie de cărturari români: 1. Ioan P. (1824-1911, n. sat Sohodol, jud. Brașov), jurist, scriitor, istoric și om politic român. Acad. (1900). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Țara Românească și Transilvania. Animator al vieții culturale din Transilvania. Documente de arhivă („Date istorice privitoare la familiile nobile române”, „Fragmente istorice despre <boierii din Țara Făgărașului> dimpreună cu documente istorice”). Memorii („Notițe istorice despre întâmplările contemporane”). 2. Ilarion P. (1842-1922, n. sat Sohodol, jud. Brașov), cărturar român. Frate cu P. (1). Carieră de prelat. M. de onoare al Acad. (1916), prof. univ. la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. Președinte al filialei Sibiu a ASTREI (1889-1901). Luptător pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania. Lucrări de teologie, pedagogie și istorie („Principii de pedagogie generală”, „Documente pentru limbă și istorie”, „Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania”). 3. Emil P. (1859-1928), histolog și bacteriolog român. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Iași. A colaborat cu V. Babeș la metoda românească de vaccinare antirabică. 4. Sextil P. (1877-1948, n. Brașov), lingvist li filolog român. Nepotul lui P. (1). Acad. (1914), prof. univ. la Cernăuți și Cluj. Primul rector (din 1919) al Universității din Cluj. A întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut de lingvistică din România care a editat (1920-1940; 1941-1948) revista „Dacoromania”. A condus (1906-1940) lucrările de elaborare a Dicționarului Academiei Române. A inițiat și condus colectivul de alcătuire a Dicționarului Academiei (primele 3 vol.) și a „Atlasului lingvistic român” (3 vol. – conceput în 10 vol.). Specialist în istoria limbii („Limba română”) și literaturii române („Istoria literaturii române. Epoca veche”). Lucrări de lingvistică generală și romanistică („Studii de lingvistică românească”), de lexicografie („Dicționar etimologic al limbii române. I: Elementul latin”), de dialectologie („Studii istro-române”, în colab.). Proză scurtă și memorialistică (Călare pe două veacuri).

ROSETTI, familie de boieri români, descendenți din boierii Ruset. Rol însemnat în viața politică și culturală a țării, mai ales în sec. 19. Mai importanți: 1. Constantin A.R. (1816-1885, n. București), om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru unirea Principatelor Române. În timpul Revoluției de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție și redactor al ziarului „Pruncul român”. În anii exilului (1848-1957) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a susținut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării. Unul dintre conducătorii Partidului Național-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut proclamarea independenței țării și a participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Adunării Deputaților. Membru fondator (iun. 1867) al Societății Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris și versuri sentimentale și social-patriotice („Ceasuri de mulțumire”). A tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soția lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama și copilul”, 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soțului ei. 3. Theodor G. R. (1837-1923, n. Iași), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societății „Junimea”. Guvernator al Băncii Naționale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă C.A.R. (1853-1916, n. Donet, Franța), om politic și publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor și, din 1885, conducător al ziarului „Românul”. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare” și al „Ligii culturale”. Memorialistică („Amintiri istorice”). 5. Radu R. (1853-1926, n. Iași), scriitor și istoric român. Studii asupra evoluției problemei agrare, scrise de pe poziții liberal-radicale („Despre originea și transformările clasei stăpânitoare în Moldova”, „Pentru ce s-au răsculat țăranii?”, „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”). Proză de evocare a trecutului („Păcatele slugerului”). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuți, jud. Bacău), general și istoric militar. Fiu lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab și Vasile Lupu”, „Studii asupra chipului cum se înfăptuia războiul de către Ștefan cel Mare”, „Essais sur l’art militaire des Roumains”). 7. Alexandru R. (1895-1990, n. București), lingvist și filolog român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la București. Membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat și editat revista „Bulletin linguistique” (1933-1948) și Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii și cercetări lingvistice” și „Revue roumaine de linguistique”, al publicației neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” și a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică și dialectologie”. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XIV-lea”, „Curs de fonetică generală”, „Istoria limbii române” (vol. I-IV și VI), „Filozofia cuvântului”, „Lingvistica”. A editat texte românești vechi. Memorialistică („Note din Grecia”, „Cartea albă”).

PIEPT, (1, 2, 5) piepturi, s. n., și (4) piepți, s. m. 1. (În opoziție cu spate) Partea superioară a trunchiului (de la gît pînă la abdomen, în care se află plămînii, inima) la om și la animale; torace. Nici nu știu cum ridic pușca; inima-mi bate iute în pieptul înfierbîntat. SADOVEANU, O. VII 333. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. Furca pieptului v. furcă. Coșul pieptului = cutia toracică. Suflă în tăciune pînă îi plesnește coșul pieptului. C. PETRESCU, Î. II 3. I se trezise iar, în coșul pieptului, dihonia aceea jucăușă, care îl scăpase de multe năcazuri, dar îi făcuse și mult amar. POPA, V. 102. ◊ Loc. adv. În piept = pieptiș. Cu capul în piept = cu capul în jos, cu capul aplecat (de rușine, de tristețe etc.). Ilie își puse pălăria în cap, se sculă oftînd și porni, cu capu-n piept, cu scripca subsuoară. SADOVEANU, P. 55. Îi netează mîndra coamă Și plîngînd îi pune șaua. S-avîntă pe el și pleacă, Păru-n vînturi, capu-n piept, Nu se uită înainte-i, Nu privește îndărăpt. EMINESCU, O. I 66. Cu pieptul gol = cu îmbrăcămintea desfăcută la piept; descheiat la piept. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Cum ajunge în tîrg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. CREANGĂ, P. 80. (În legătură cu lupte, încăierări etc.) Piept la (sau, rar, în) piept = corp la corp; la baionetă. Dorobanții care luptau piept la piept se traseră iute la capătul șanțului și de pe parapet porniră cîteva pîrîituri de salve. SADOVEANU, O. VI 74. Lupta era mai de aproape, mai piept la piept. GANE, N. II 109. Piept în piept!... cîmpul răsună, Toți de tot dau împreună. Toți la luptă-s încleștați. ALECSANDRI, P. I 37. Piept lîngă piept = unul lîngă altul, strîns apropiați. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi și stufăriș de picioare fine, pădure de gîturi încordate, DUMITRIU, N. 113. ◊ Expr. A strînge la piept (pe cineva) = a-l îmbrățișa. Mă strîngi la piept, și-atîta ce-i? COȘBUC, P. I 68. Vină, dragă, pîn’ te-aștept. Să te strîng la piept. ALECSANDRI, T. I 78. A pune mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mîinile pe piept are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște. CREANGĂ, P. 118. A da piept cu cineva (sau cu ceva) = a se împotrivi cuiva; a înfrunta pe cineva; a se lupta cu cineva. El va sta să dea piept cu tîlharii pînă se va întoarce ea. ISPIRESCU, L. 134. Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună. EMINESCU, O. I 146. A da piept în piept cu cineva = a se întîlni pe neașteptate cu cineva, a da față în față, a da nas în nas. A se lovi în piept cu cineva = a se lupta. Se duce să avînte armata cea crăiască Și cu romînii aprigi în piept să se lovească. ALECSANDRI, P. III 223. A se bate (cu pumnii) în piept v. bate. A pune (cuiva) mîna în piept v. mînă. A lua (pe cineva) de piept = a înșfăca pe cineva de partea din față a hainei pentru a-i cere socoteală de ceva sau spre a-l lua la bătaie. A se lua (a se apuca sau a se prinde) de piept cu cineva = a se împotrivi (cuiva); a se lupta, a se lua la bătaie cu cineva. Hai, suiți, că m-apuc cu voi de piept. SADOVEANU, la TDRG. Al meu e! pentru calul meu Mă prind de piept cu dumnezeu. COȘBUC, P. I 113. A lua (ceva) în piept = a înfrunta ceva, a lupta pentru a cuceri sau pentru a învinge ceva. Și sînt animale trupeșe, bine hrănite, care ar putea să ia în piept dealul Văcăreștilor ori dealul Filaretului. PAS, L. I 83. A ține piept (cuiva) = a se împotrivi cuiva, a-l înfrunta, a nu se da bătut, a nu se lăsa. În discuțiile lor, studenta ținea piept cu încăpățînare și eroism. C. PETRESCU, Î. I 21. Se îndreptau, încet-încet, înspre casa lui moș Gheorghe... ascultînd și ei cum moș Gheorghe ținea piept prefectului. BUJOR, S. 166. A face piept bărbătesc = a fi curajos, a da dovadă de bărbăție. Nu plînge, îmi zise, n-ai grijă, romîne, Fă piept bărbătesc. ALECSANDRI, P. A. 50. A se pune cu pieptul (pentru ceva sau cineva) sau a apăra cu pieptul (ceva sau pe cineva) = a apăra din toate puterile, a apăra cu viața. Răzășii din ziua de astăzi au fost cele mai mari familii în vremea veche. Ei au apărat țara și au scăpat-o cu pieptul lor din mîna dușmanilor. ALECSANDRI, T. I 165. ♦ Carne de pe această parte a corpului animalelor, folosită ca mîncare. Piept de pasăre. 2. (Prin restricție) Organ din cavitatea toracică, în special inima și plămînii. Acum cu sfială m-apropii De banca pe care ai stat Și pieptul începe să-mi bată. TOPÎRCEANU, B. 81. Se aude un pas... fruntea-i roșește, îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. Și cum întinde brațul drept Mai viu îi bate pieptul. COȘBUC, P. I 68. Boală de piept = tuberculoză pulmonară. ◊ Expr. A-și sparge pieptul (strigînd, vorbind etc.) = a striga din răsputeri, a zbiera, a osteni (strigînd, vorbind etc.); a-și rupe pieptul, v. rupe. ♦ Suflet, inimă (ca sediu al sentimentelor). Și n-aș fi crezut, vreodată, să mai aibă pieptul meu Loc de vreo simțire nouă fiind plin de dorul tău. DAVILA, V. V. 86. Mult e mult de cînd te-aștept, Să-mi alin dorul din piept. ALECSANDRI, P. II 91. Ochișorii-și închidea Și pînă ce-i închidea, La soru-sa-i îndrepta Și lacrimi din ei vărsa Și din piept amar ofta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ◊ (Poetic) Oltul tot la piept ne are Și-i al nostru și ne știe Și nu bate cu mînie. COȘBUC, P. II 108. 3. (Numai la sg.) Sîn, țîțe. Pieptul plin cu mîna-l ține, Strîns îl ține, Că-i piept tînăr și mereu Ar sălta, și-n salt e greu. COȘBUC, P. I 117. De mila copilului care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului pe care îl căuta... porni așa cum putu. ISPIRESCU, L. 59. 4. (Mai ales la pl.) Parte a cămășii sau a unei haine, care acoperă pieptul. Gemu și-l luă pe Cilibia de piepții mantalei cenușii cu nasturi auriți. DUMITRIU, N. 110. De-abia atunci văzu că pieptul și poalele cămășii erau pătate de sînge. REBREANU, I. 46. Fata frumoasă... își apăsă piepții rochiei și oftînd începu să spuie. VISSARION, B. 167. 5. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Coastă de deal, de munte; pripor, povîrniș. Pieptul dealului se domolise... și un platou puternic, pe care se legăna în valuri fînul, creștea frumos, sub norii albi, de iunie. GALACTION, O. I 38. Într-o zi o luă razna, p-un piept de mușcel, fără să știe încotro. DELAVRANCEA, S. 27. Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare. EMINESCU, O. IV 130. ♦ (Învechit) Limbă de uscat care înaintează în apă; cap, promontoriu. În drumul său, ajunse pe un piept de pămînt ce se întinde în mare. ISPIRESCU, U. 76.

CRAIOVEȘTI, familie de boieri din Țara Românească. A avut un rol important în viața politică și culturală a țării de la sfîrșitul sec. 15 și începutul sec. 16, reușind să-și constituie cel mai întind domeniu din Oltenia. În vremea domniei lui Vlad Călugărul, C. obțin transmiterea ereditară a băniei, al cărui sediu se mută de la Strehaia la Craiova. Principala ctitorie a C. este mănăstirea Bistrița (Vîlcea), ridicată la sfîrșitul sec. 15 de Barbu. Mai importanți: Neagoe de la Craiova, boier fără dregătorie în sfatul domnesc al lui Basarab Laiotă și ban de Strehaia sub Basarab Țepeluș. A avut patru fii: Barbu, mare ban (1495-1520); Pîrvu (?-1512), mare vornic (1482, 1486-1493, 1495-1501, 1507-1509); Danciu (?-1511), mare stolnic (1483-1488), mare comis (1489-1503), mare spătar (1505-1507, 1510) și mare vornic (1510); Radu (?-c. 1508), mare postelnic (1493-1501, 1505, 1507-1508). 2. Neagoe (?-1521), mare postelnic (1501-1509), mare comis (1510-1511) și domn sub numele de Neagoe Basarab (1512-1521). 3. Preda (?-1521), fratele lui Neagoe Basarab, mare ban (1520-1521). 4. Pîrvu II, mare ban (1523-1529). 5. Barbu II (?-1530), mare ban (1529-1530). 6. Barbu III, mare ban (1534-1535).

COST (< costa) s. n. Cheltuială (exprimată în bani) efectuată pentru obținerea (producerea sau cumpărarea) unui bun, efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc. ◊ Costul vieții = totalitatea cheltuielilor pentru bunuri alimentare și nealimentare, a serviciilor utilizate, necesare unei familii, într-o perioadă determinată de timp. ◊ Costuri directe = cheltuieli de producție, stabilite pe unitatea de produs în în funcție de ceea ce se consumă efectiv și nemijlocit pentru crearea bunurilor respective. ◊ Costuri indirecte = cheltuieli convenționale a căror mărime pe unitatea de produs nu poate fi determinată decât prin procedee convenționale.

COST¹, costuri, s. n. Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau cumpărarea unui bun, efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc.; preț. ◊ Costul vieții = totalitatea cheltuielilor pentru bunuri alimentare și nealimentare, pentru serviciile utilizate, necesare unei familii, într-o perioadă determinată. Preț de cost = (în producție) totalul cheltuielilor necesare pentru fabricarea unui bun oarecare; (în circulația mărfurilor) sumă de bani plătită pentru un bun cumpărat în scop de revânzare. ◊ Expr. A vinde sub cost = a vinde o marfă cu un preț mai mic decât prețul de cost¹. A vinde în cost = a vinde o marfă cu un preț egal prețului de cost¹. – Din costa (derivat regresiv).

ginseng sm [At: DEX² / E: fr, eg ginseng] 1 Plantă din familia araliaceelor originară din China, folosită pentru proprietățile ei terapeutice deosebite Si: rădăcina-vieții (Panax). 2 Întăritor preparat din ginseng (1).

ARBORE s. m. 1. copac. * ~le vieții = a) arbore decorativ, cu tulpina piramidală și frunze verzi, solzoase; tuia. b) (fig.) schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții; ~ genealogic = reprezentare grafică, ca un arbore, a legăturilor de rudenie dintre membrii unei familii sau grup de familii înrudite. 2. catarg. 3. axă care transmite o mișcare de rotație diferitelor organe ale unei mașini. 4. (mat.) structură de date în care fiecare conține puncte de referință la celelalte. 5. (inform.) Graf orientat, aciclic. (<lat. arbor)

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (Cu o nuanță de solemnitate, de respect) Tată. Ia aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău! SADOVEANU, O. III 104. Fiul craiului... începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. ◊ Părinte de familie = cap de familie. Era părintele de familie din tren, de astă-toamnă. C. PETRESCU, C. V. 184. 2. (La pl.) Tata și mama. Părinții mei voiau să facă din mine un om de lume. GALACTION, O. I 56. Aici l-a legănat Măicuța lui, și-aici în sat Sînt morți părinții lui! COȘBUC, P. I 232. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. Ci eu m-am gîndit, Peste negri munți, La dragi de părinți. TEODORESCU, P. P. 46. Părinți buni v. bun (VII). ♦ Strămoși, străbuni. V. bătrîn Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul, Unde-și au părinții lor mormîntul. BENIUC, V. 10. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. Deschid sînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viața eroică a părinților lor. BĂLCESCU, O. II 25. 3. Întemeietor (al unui neam, al unei familii); creator, inițiator, fondator (al unei științe, al unei mișcări culturale, literare etc.). Herodot e supranumit părintele istoriei. 4. Termen cu care se adresează cineva preoților și călugărilor (învechit, rar, și altor persoane). Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul. REBREANU, I. 22. De treabă ofițer, să-ți spun drept! De aseară, de cînd a tras în gazdă la noi... tot părinte ispravnice mi-o zis. ALECSANDRI, T. I 198. Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrimători spre mitropolitul. NEGRUZZI, S. I 162. ◊ (Ca epitet) Părintele Naie era înzestrat de mic cu o voce pentru teatru. ARGHEZI, P. T. 5. ♦ Preot, călugăr. Silirăm treptele spre arhondaric și părintele se aplecă spre noi cu lumînarea, ca să ne vadă de aproape. SADOVEANU, O. VII 182.

COST¹ s. n. Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau cumpărarea unui bun, efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc. ◊ Costul vieții = totalitatea cheltuielilor pentru bunuri alimentare și nealimentare, precum și a serviciilor utilizate, pe o familie, într-o perioadă determinată. Preț de cost = (în producție) totalul cheltuielilor necesare pentru fabricarea unui bun oarecare; (în circulația mărfurilor) sumă de bani plătită pentru un bun cumpărat în scop de revânzare. ◊ Expr. A vinde sub cost = a vinde o marfă cu un preț mai mic decât prețul de cost¹. A vinde în cost = a vinde o marfă cu un preț egal prețului de cost¹. – Din costa (derivat regresiv).

TUIA f. Arbore decorativ exotic din familia pinului, cu tulpina înaltă, cu coroana deasă și ramuroasă, cu frunze mici, solzoase; arborele vieții. [G.-D. tuiei] /<fr. thuya

ARBORE s.m. 1. Plantă lemnoasă de talie mare; copac, pom. ◊ Arborele vieții = a) arbore decorativ, cu tulpina piramidală și frunze verzi, solzoase; tuia; b) (fig.) schemă reprezentînd evoluția omului de-a lungul vieții sale; arbore genealogic = desen în forma unui arbore din care se văd ramificațiile unei familii și gradele de rudenie dintre membrii ei. 2. Catarg. ◊ Arbore gabier = catarg care susține gabia. 3. Axă care transmite o mișcare de rotație diferitelor organe ale unei mașini. [< lat. arbor].

GINZBURG, Natalia (n. Levi) (1916-1991), scriitoare italiană. Romane despre raporturile de familie, neînțelegerile dureroase dintre părinți și copii, dintre generații („Dragă Michelle”, „Orașul și casa”). Eseuri („Viața imaginară”). Piese de teatru.

Ambrozie Rare în onomastica noastră contemporană, Ambrózie și Ambrózia reproduc num. pers. gr. Ambrósios, Ambrosia, puțin frecvente și tîrzii, dar cu semnificație clară datorită corespondenței cu adj. ambrósios „nemuritor” (neologismul rom. ambrozie, „hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinerețe veșnică” face parte din aceeași familie, fiind, la origine, o formă substantivată a adjectivului ambrosia, un fel de elixir al vieții sau „apă vie” din basmele noastre). Cuvînt de origine indo-europeană, ambrósios provine din ámbrotos, format din prefixul negativ -a- și din -mbrótos, *mrtós „muritor” (din aceeași familie cu lat. mors, mortis și rom. moarte, vechiul indian mrtáh „mort” și martah „om muritor”, rus. smertĭ „moarte”). Datorită semnificației „nemuritor, divin, dumnezeiesc”, Ambrosios este preluat de onomastica creștină și devenind calendaristic se răspîndește în Europa (mai ales în țările occidentale, unde este răspîndit cultul unui fost episcop de Milano din sec. 4, Ambrosius). Din greacă numele ajunge și la popoarele slave vecine (la 1484 apare, în pomelnicul de la Horodiște, forma Amvrŏsiia, care reproduce pronunția din greaca modernă) și de la aceștia la români. Cum însă forma Amvrosie este foarte puțin frecventă, mult mai puternică a fost de astădată influența latino-catolică, manifestată în Transilvania și Moldova, unde apar după anul 1600 formele Ambrosie, Ambrosică, Ambrosie, Ambroze, Brosu etc. O formă mult mai cunoscută astăzi, ca nume de familie, este Ambruș, preluat de la populația maghiară. ♦ Fr. Ambrois, Ambroise, germ. Ambrosius, it. Ambrogio, Ambrogina, magh. Ambrus, Ambrozia, pol. Ambrozy, rus. Amvrósii, Ambrosii etc.

Non multa, sed multum (lat. „Nu multe, ci mult”) – era deviza retorului roman Marcus Fabius Quintilianus; și ideea, altfel exprimată, o găsim în lucrarea sa De instilutione oratoria (X, 1, 59). Conducător al unei școli create de împăratul Vespasian, preceptor al familiei împăratului Domițian, profesor renumit, Quintilian era de părere că în școală, ca și în viață, nu numărul rezultatelor obținute este ceea ce interesează, ci importanța și valoarea lor. El a formulat ideea într-o frază mai dezvoltată: Multa magis quam multorum lectione formanda mens (Mintea se formează prin lecții multe ca valoare și nu multe ca feluri). Elevul său, scriitorul Pliniu-cel-Tînăr, a reluat și subliniat ideea maestrului în Epistulae (VII, 9, 15): Aiunt multum legendum esse, non multa (se zice că trebuie să citești mult, nu multe). Aici apar elementele viitorului adagiu. Cum însă ambele fraze erau prea lungi, cineva (nu se știe cine în mod precis, dar probabil un dascăl de limba latină) a găsit embrionul din care s-a născut mai tîrziu expresia concisă și lesne de reținut: Multum, non multa sau Non multa, sed multum. Desigur, jocul de cuvinte e numai aparent și util memorizării, dar el nu schimbă cu nimic ideea de bază a expresiei care prețuiește fondul, conținutul. Se citează atît în orginal, cît și în traducere, cu semnificația de: puțin, dar bun. Lessing, în drama Emilia Galotti, utilizează versiunea germană: „Nicht vieles, sondern viel.” Vezi și: Non numero, sed pondere. LIT.

TUIA s.f. (Bot.) Arbore decorativ din familia pinului, cu frunzele de culoare verde-închisă, avînd coroana piramidală și ramurile întinse orizontal; arborele vieții. [Pron. tu-ia, pl. invar. / < fr. thuya].

TUIA s. f. arbore decorativ din familia pinului, cu frunzele de culoare verde-închisă, având coroana piramidală și ramurile întinse orizontal; arborele vieții. (< fr. thuya)

ARBORE, arbori, s. m. 1. Plantă lemnoasă cu trunchi solid și ramuri cu frunze care formează o coroană; copac. Și tăcu, zărind para roșie a luminării, pe delușor, la fereastră, între arbori. CAMILAR, N. I 90. Cînd a trecut dincolo de poiană și a dat între arbori... numai iată că-i sare iepuroiul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 72. ◊ Compuse: arbore-de-pîine = plantă arborescentă din familia moraceelor, al cărei fruct, încălzit, are miezul asemănător cu acela al pîinii (Artocarpus incisa); arborele vieții = a) arbore decorativ, cu tulpina piramidală și cu frunze verzi, solzoase, din care anumite specii cresc cultivate și în țara noastră (Thuia occidentalis); b) fig. figură reprezentînd evoluția omului de-a lungul existenței lui individuale (după vîrstă). ♦ (Rar) Pom. Din arbori atîrnau mănunchiuri de fructe, mere rumene, pere verzi și prune albăstrii. SADOVEANU, O. II 8. 2. Fig. (Numai în expr.) Arbore genealogic = filiația membrilor unei familii, cu indicarea gradului de înrudire dintre ei, reprezentată adesea printr-un arbore ale cărui ramuri închipuie pe descendenți. V. genealogic. 3. (Franțuzism) Catarg. Arborele mare = catargul principal. 4. Organ de mașină care primește și transmite mișcarea prin rotația în jurul axei sale. Arborii de transmisie se fac din oțel rezistent și omogen. Arbore-motor = organ de mașină al unui motor, care, fiind pus direct în mișcare de mașina motrice, transmite mișcarea de rotație de la aceasta la sistemul antrenat. – Variante: arbor (EMINESCU, O. I 133), (învechit) arbure (NEGRUZZI, S. II 14) s. m.

ÎNSTRĂINA, înstrăinez, vb. I. 1. Refl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-și părăsi familia, locul de reședință sau de naștere, stabilindu-se în altă parte și rupîndu-se de viața de pînă atunci; a se depărta sufletește de cei de care era legat. Biata maică simțea că iar va rămînea singură și uitată, că puiul se înstrăinează. SADOVEANU, O. I 271. N-a vrut să se înstrăineze de pe locurile unde s-a născut și a îmbătrînit. REBREANU, R. I 150. ♦ Tranz. A face pe cineva să se îndepărteze de ceva. Două strofe... vom mai transcrie... căci urmarea, pînă la sfîrșit, ne înstrăinează cu totul de viața vînătorilor. ODOBESCU, S. III 89. 2. Tranz. (Jur.) A transmite (prin vînzare) un drept de proprietate sau alt drept. Partea din stînga drumului a fost cea dintîi înstrăinată din pămînturile familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. REBREANU, R. I 71. ◊ Absol. Dumneata ai cumpărat. Dînșii au cumpărat... Eu am înstrăinat în deplină stăpînire a facultăților mele. C. PETRESCU, A. 336. ♦ A sustrage, a fura. Cei care înstrăinează bunuri obștești sînt pedepsiți de lege. – Pronunțat: -stră-i-. – Prez. ind. și: (rar) înstrăin (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201). – Variantă: înstreina vb. I.

composesorat, composesoraturi, s.n. – (înv.) Organizare politico-socială, creație specific maramureșeană; gestionarea în comun a averilor (teren pentru pășunat, lemne de construcție) necesară realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de construirea și întreținerea drumurilor, pădurilor, bisericilor și a altor edificii publice. În sec. XIV se transformă în composesorate nobiliare (Filipașcu, 1940: 28). Formă de proprietate obștească asupra terenurilor și pășunilor, practicată de maramureșeni. ♦ Pădurile, ca de altfel și pășunile, au fost în Maramureș dintotdeauna proprietate comună, cu drept de folosință în comun. Datorită acestui fapt, ele au primit denumirea de composesorate, iar proprietarii lor s-au numit composesori. După părerea lui Gavrilă Iuga (Spicuiri din viața composesoratelor din Maramureș, Sighet, 1936), proprietarii, respectiv composesorii, „mai demult au fost descendenții voievozilor, adică numai familiile nobile maramureșene, adică 90% a populației românești”. Același autor subliniază că „averile folosite în comun cu constătătoare din terenuri păduroase și pășuni – au fost păstrate totdeauna din generație în generație – neștirbite și cu o adevărată reverență, ca relicve rămase de la ctitorii cei vechi. De la strămoși ne-au rămas nouă, tuturor, aceste averi, cu toții frățește le folosim, așa le lăsăm mai departe generațiilor următoare, era zicala obișnuită a maramureșenilor” (Dăncuș, 1986: 64-65). – Din lat. compossessoratus (MDA).

cost¹ sn [At: LM / Pl: ~uri / E: drr costa] 1 Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau cumpărarea unui bun, efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc. 2 (Îs) ~ul vieții Totalitate a cheltuielilor pentru bunuri alimentare și nealimentare precum și a serviciilor utilizate de o familie într-o perioadă determinată. 3 (Îs) Preț de ~ Total al cheltuielilor necesare în producție pentru fabricarea unui bun oarecare. 4 (Îas) Sumă de bani plătită pentru o marfa în scopul revinderii. 5 (Îe) A vinde o marfă pe ~ sau la prețul de ~ A vinde o marfa fără adaos comercial. 6 (Îe) A vinde sub ~ A vinde o marfa cu un preț mai mic decât prețul de cost¹ (3).

SINGER [síŋgər], Isaac Bashevis (1904-1991), scriitor american de expresie idiș, originar din Polonia. Stabilit în S.U.A. (1935). Romanele și nuvele sale, cele mai multe inspirate din propria sa existență, descriu viața dramatică din ghetourile evreiești poloneze și greutățile pe care le întâmpinau emigranții care soseau în America („Familia Mosca”, „Magicianul din Lublin”, „Conacul”, „Moșia”, „Dragoste târzie”). Premiul Nobel pentru literatură (1978).

FRANK, Anna (1929-1945), tânără evreică, emigrată din Germania, împreună cu familia, în Olanda (1933). Între 1942 și 1944 a scris un Jurnal, cu certă valoare literară, în care a relatat viața și spaima fiecărei zile petrecute într-un mic apartament din Amsterdam, unde au trăit ascunși până la arestare. A murit într-un lagăr de concentrare.

MOORE [muə], Henry (1898-1986), sculptor britanic. Inițial, a realizat sculpturi monumentale (intrarea în stația de metrou Saint-James). La Paris, a luat lecții de la Brâncuși și a fost atras de arta lui Picasso. Prin tendința de esențializare și prin deformările expresive, stilul său evocă forțele primitive, elementare ale naturii și vieții, căutând raporturi de echilibru între materie și vid („Regele și regina”, „Mama cu copilul”, „Grup de familie”, „Figură culcată”). Creator al unor sculpturi nonfigurative. A exercitat o mare influență asupra sculpturii contemporane.

PINDAR (c. 522/518-c. 438 î. Hr.), poet grec. Născut într-o familie aristocratică beoțiană, a fost educat în împrejurimile Atenei și a trăit cea mai mare parte a vieții la Teba. Poezii ilustrând aproape toate speciile genului liric coral, căruia i-a dat cea mai mare strălucire, în dialectul literar doric. S-au păstrat din opera sa doar „Odele triumfale” (epikinia) în patru cărți: „Olimpicele”, „Pythicele”, „Istmicele”, „Nemeenele”, compuse în cinstea învingătorilor de la Jocurile panelenice.

JURNAL, jurnale, s. n. 1. Ziar, gazetă. V. foaie (3). Ținta acestui jurnal [«Popolul suveran»] este a sprijini drepturile poporului romîn. BOLINTINEANU, O. 247. Povestea asta se tipări... mai mult ca să împle coloanele jurnalului. NEGRUZZI, S. I 94. Găsim într-un jurnal aducerea aminte a adunării de la Blaj. RUSSO, S. 67. ♦ (Adesea determinat prin «de modă» sau «de mode») Publicație periodică care conține desene și tipare de costume, rochii etc., însoțite de un text explicativ. Profilu-i fin cu barbișon brun, buzele-i subțiri... întreaga-i înfățișare de om mărunt, nervos, îmbrăcat după ultimul jurnal, contrastau... cu toată șleahta de boemi care se adunau la șfarțuri în cafenelele bucureștene. SADOVEANU, E. 172. Nu-l recunoștea în tînărul acesta cu haină croită după ultimul jurnal. C. PETRESCU, C. V. 334. ♦ (Uneori determinat prin «de actualități») Scurt film de cinematograf care prezintă aspecte actuale din viața politică, culturală, sportivă etc. 2. Însemnări zilnice ale unei persoane cu privire la fapte și întîmplări din viața obișnuită; însemnări zilnice ale unor observații științifice. Fetița a notat cu creionul, în jurnalul ei... istoricul familiei. STANCU, U.R.S.S. 134. Pot să te asigur că există undeva un jurnal al existenței dumitale. C. PETRESCU, C. V. 282. [Văcărescu] întreprinse scrierea aceasta istorică în exilul de la Nicopole și de aci înainte o urmă mai mult ca un jurnal al său privat. ODOBESCU, S. I 315. ◊ Jurnal de călătorie = însemnări făcute zi cu zi despre cele văzute într-o călătorie. Jurnal de bord = registru în care se consemnează fapte care interesează mersul unei nave. 3. (Contabilitate) Registru pentru înscrierea zilnică a operațiilor bănești. 4. Încheiere scrisă dată împricinaților de o instanță judecătorească, p. ext. de o autoritate. ◊ (Ieșit din uz) Jurnal al Consiliului de Miniștri = hotărîre a Consiliului de Miniștri în legătură cu problemele administrative.^[1]

PATRIARH, patriarhi, s. m. 1. Cleric care deține cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericii creștine ortodoxe dintr-o țară sau, altădată, din mai multe țăii; șeful unei patriarhii. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 241. 2. Bărbat mai în vîrstă cu rol de șef al familiei în societatea gentilică. ♦ Fig. Bătrîn venerabil, cu numeroși descendenți. Fiecare, privindu-l, gîndea cu jind la viața acestui patriarh, așa de iubit și ocrotit de fii și de nepoți. ANGHEL, PR. 62. [Leul] înfrînt de greutatea unor ani de patriarh.. S-afunda în maiestatea morții sale de monarh. MACEDONSKI, O. I 118. 3. (În Vechiul Testament) Fiecare dintre capii de familie, conducători (spirituali și politici) ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise. Patriarhul Abraham. Patriarhul Iacob. ▭ Numele patriarhilor s-au întîlnit cu meditarea și ținerea mea de minte. GALACTION, O. I 12. Chipul lui grav, cu barba de patriarh, mi-a apărut deodată în minte. BART, S. M. 43.

PROTECȚIE, (2) protecții, s. f. 1. Faptul de a proteja; apărare, ocrotire, pază; ansamblul dispozițiilor. și al mijloacelor materiale prin care se obține suprimarea, limitarea, sau numai semnalizarea efectelor dăunătoare produse de anumite acțiuni exterioare asupra viețuitoarelor, materialelor, sistemelor tehnice, produselor etc. Fata asta mîndră, dar săracă și fără nici o protecție. BART, E. 305. ◊ Loc. adj. De protecție = protector, apărător. Acei care angajează vor pune la dispoziția angajaților... care lucrează în condițiuni speciale de umiditate ori murdărie echipamentul de protecție. COD. M. 40. Era bucuros să cunoască măsurile de protecție pe care le prepară noul guvern. REBREANU, R. II 227. ◊ Protecția muncii = ansamblu de măsuri luate pentru a se asigura desfășurarea muncii în condițiile cele mai bune pentru. muncitori și a se evita accidentele de muncă. Perdea de protecție v. perdea. 2. Sprijin (uneori nemeritat) acordat cuiva pentru obținerea unui avantaj; p. ext. cel care acordă sprijin (v. protector). Era dintr-o familie... cu prea mulți copii, însă și cu destule protecții la vremea lor. SADOVEANU, Z. C. 6. Cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste. EMINESCU, O. I 137. Prin protecția stăpînului său, în cîțiva ani ajunse la cele mai înalte funcțiuni. BOLINTINEANU, O. 416. 3. (Învechit) Protectorat. Se jăluiră Porții de astă călcare a dreptului națiilor, făcînd o pomenire a vechilor tractate cu care țara se supusese protecției turcești. NEGRUZZI, S. I 242.

tuia sf [At: MURNU, O. 81 / S și: thu~, thuya / Pl: ~ / E: gr Θύια, fr thuya] (Bot) Arbore decorativ din familia pinului, cu frunzele de culoare verde-închisă, având coroana piramidală și ramurile întinse orizontal Si: arborele-vieții (Thuja occidentalis).

LOVINESCU 1. Eugen L. (1881-1943, n. Fălticeni), critic, istoric literar și prozator român. Fondator și mentor al revistei și cenaclului „Sburătorul” (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ș.a. Format la școala maioresciană și a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul și excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste și a romanului citadin și de analiză („Critice”, „Istoria literaturii române contemporane”). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluția societății române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizației române moderne”). Monografii, sinteze despre scriitori pașoptiști („Gr. Alexandrescu”, „C. Negruzzi”, „Gh. Asachi”) și um impunător ciclu junimist („T. Maiorescu”, „T. Maiorescu și posteritatea lui critică”, „T. Maiorescu și contemporanii lui”), antologii. Proză scurtă („Nuvele”), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite” și „Bălăuca”), roman de analiză (ciclul „Bizu”), teatru (drama „Peste prag”). Memorialistică și portretistică („Memorii” I-III, „Aqua forte”, „Sburătorul [Agende literare]”) de un interes excepțional, cu intuiția justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinței caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea”), Vergiliu („Eneida”), Horațiu („Ode”, „Epode”), Tacit („Anale”) ș.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale și psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creației, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată”, „Surorile Boga”, „Moartea unui artist”, „Petru Rareș”, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”). 3. Monica L. (1923-2008, n. București), critic literar și eseist român. Fiica lui L. (1) și soția lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze și antiteze la Paris” și „Actualitatea românească”) a contribuit substanțial la informarea ascultătorilor din țară și al evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare și articole polemice („Unde scurte”). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice și analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană”, „Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”, „Mitul sfâșiat”, „Jurnal alchimic”) și operele unor scriitori ca I. Creangă și Mateiu I. Caragiale („Creangă și Creanga de aur”, „Al patrulea hagialîc”), înțeleși ca mari inițiați.

PRINCIPALĂ s. f. (< adj. principal, -ă, cf. fr. principal, it. principale, lat. principalis): propoziție care constituie, în mod obișnuit, condiția obligatorie pentru realizarea unei fraze; propoziție care constituie fie nucleul unei fraze, cu înțeles suficient sau insuficient, fie o comunicare de sine stătătoare, în afara frazei. ◊ ~ regentă: p. cu înțeles suficient sau insuficient, de care depinde o altă propoziție din cadrul frazei. ◊ ~ regentă suficientă: p. regentă cu autonomie semantică, capabilă să realizeze un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Aici e țara singurului loc, / Țara de totdeauna și de mâine, / În care și eroii se întorc / Din moarte, pe-un afet măreț de pâine” (Adrian Păunescu); „Dar nici în teatru, dacă ar fi rămas, Constantin nu ar fi ajuns departe” (G. Galaction); „Acuma, după ce mi i-au luat, au lăsat bon de rechiziție pentru doi cai” (M. Sadoveanu). ◊ ~ regentă insuficientă: p. regentă fără autonomie semantică, incapabilă de a realiza un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Ai fi putut să-ți mai schimbi apucăturile” (H. Papadat-Bengescu); „Ca să ajungi la dorința ta, trebuie să ceri la tată-tău paloșul” (P. Ispirescu); „Dar n-ai vrea să te bagi la noi?” (G. Galaction); „Pesemne că dumneata ai luat biletul ăsta de mult” (I. L. Caragiale); „...nu e cu putință să faci istorie literară fără examen critic” (G. Călinescu); „Uneori drumul pare că se netezește” (Geo Bogza); „Cea dintâi grijă a lui boier Gheorghe... era să-și ia pistoalele de sub căpătâi” (I. Ghica); „Cei de la comună au zis că-s al tatei” (M. Sadoveanu). ◊ ~ coordonată: p. care se află în raport de coordonare cu o altă p., în cadrul frazei. ◊ ~ coordonată joncțională: p. care se află în raport de coordonare, printr-o conjuncție coordonatoare copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă sau conclusivă, cu o altă p., ca în exemplele „L-a tot ținut pe lângă ea și i-a dat cărți” (Z. Stancu); „Noi n-am furat nimica, dar ne-au furat destule” (Adrian Păunescu); „Nu l-a certat, ci l-a sfătuit”; „Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul” (Ion Creangă); „Prin moartea eroică a unui strămoș, urmașul în viață se bucură de prestigiu, așadar și el e gata oricând a se jerfi pe sine spre a consolida familia” (G. Călinescu). ◊ ~ juxtapusă (paratactică, asindetică): p. care se află în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă p., ca în exemplele „Suntem aici de două mii de ani, / Suntem aici de o vecie-ntreagă!” (Adrian Păunescu); „- Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa” (C. Negruzzi).

PICASSO, Pablo (pe numele adevărat Pablo Ruiz y P.) (1881-1973), pictor, grafician, sculptor, gravor și ceramist spaniol. Stabilit în Franța (1904). Personalitate proteică, autor a unei opere de o vastitate unică, a exercitat o puternică influență asupra artei moderne. În „perioada albastră” (1901-1904), preponderent tradiționalistă, pictează imagini din viața dezmoșteniților societății, stilizate cu o tragică acuitate sau personaje din lumea circului și actorilor ambulanți („Cei doi saltimbanci”, „Arlechin”, „Familie de acrobați”). Stilul său devine mai personal în „perioada roz”, predominant diafană (1904-1906), exprimând o viziune mult mai optimistă asupra lumii, când apar primele preocupări de simplificare a formelor și de consistență a volumelor („Doamnă cu evantai”, „Frumoasa olandeză”, „Fată cu cal”). Descoperirea sculpturii negre îl îndrumă către o nouă înțelegere a formei. Cu „Domnișoarele din Avignon” (1907) se situează, alături de Braque, în fruntea mișcării cubiste, inventând un nou stil al artei moderne („Omul cu chitara”, „Jucătorii de cărți”). Chemat de Deaghilev să creeze decoruri pentru „Baletele ruse”, va trece printr-o perioadă (după 1911) de viziune mai calmă și mai decorativă. După 1920 trece prin alte experiențe, mereu reînnoite: clasicismul artei greco-romane („Trei femei la fântână”, „Mamă cu copil”), suprarealismul („Dansul”, „Lupta cu taurii”, „Femeia care plânge”). Lucrarea „Dansul” din 1925 anunță stilul care-l va caracteriza până la moarte. Sinteză supremă a artei sale, marile compoziții „Guernica” și „Masacru în Coreea” reprezintă un patetic protest împotriva nedreptății și violenței. Reprezentat în Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Muzee „Picasso” există în Antibes, Barcelona și Paris.

nintă, -e, s.f. – (bot.) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunze dințate și mirositoare; izmă (Mentha): „Tu, siruț de nintă creață / Altu nu-i mai si-n viață” (Calendar 1980: 115). – Din sl. menta (< lat. mentha).

KIPLING [kípliŋ], Joseph Rudyard (1865-1936), scriitor englez. Nuvele într-o manieră impresionistă („Ricșa fantomatică”, „Multe născociri”, „Căpitani curajoși”) și romane („Lumina care s-a stins”, „Kim”, „Cele șapte mări”) evocând India cu fauna și flora ei luxuriantă, învăluită într-o atmosferă de basm. În culegerile de poezii („Cântece departamentale”, „Balade de cazarmă”), ca și în volumele „Povestiri simple din munți”, „Trei soldați”, „Povestea familiei Gandsby”, K. prezintă existența obișnuită a soldaților, ofițerilor și a micilor funcționari locali, preamărind curajul albilor și valoarea unei vieți de acțiune și susținând teza misiunii civilizatoare a colonialismului englez. Celebru pentru volumul de povestiri „Cărțile junglei”, unde se dovedește a fi un maestru al narațiunii scurte, colorate și vioaie, îmbogățită cu elemente de măreție sobră. Premiul Nobel pentru literatură (1907).

RUDĂ¹, rude, s. f. 1. Persoană care face parte din aceeași familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sînge sau prin alianță. Venise la singura rudă rămasă în viață, fratele mamei. BART, E. 42. Toate rudele o mîngîiau cu vorba, ca să-i facă curaj. BUJOR, S. 39. Din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă și fără nici o rudă, care să-l ocrotească și să-l ajute. CREANGĂ, P. 139. ◊ A fi rudă (sau rude) cu cineva sau a-i fi (cuiva) rudă = a face parte din aceeași familie, a se înrudi (cu cineva). Om bun, dumneata trebuie să fii rudă măcar de departe cu unul Ion Creangă, care a trăit în tîrgul Ieșilor. SADOVEANU, E. 103. Toți sînt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, nași, că pe nume curat nu-și zic. DELAVRANCEA, S. 222. A se ține rudă cu (cineva) = a se socoti din aceeași familie, din același neam cu (cineva). ◊ Expr. Rude la Ierusalim = persoane care-ți fac protecție, care-ți acordă sprijin nemeritat; proptele. Dar oameni cu proptele! Nu știu cum vine asta... – Ce sînt proptelele? – Rude la Ierusalim, băiete... STANCU, D. 290. Pe rudă (și) pe sămînță = a) pe toți, fără excepție, pînă la unul, pe de-a-ntregul. Minunat om era pentru bolnavi căpraru Cărămidă. Îi cunoștea pe toți pe rudă și pe sămînță. MIRONESCU, S. A. 125. Păsări-Lăți-Lungilă ademenea zburătoarele – și jumulite, nejumulite, ți le păpa pe rudă pe sămînță, de nu se mai stăvea nimene cu păseri pe lîngă casă de răul lui. CREANGĂ, P. 247; b) peste tot. O să-l caut pe rudă pe sămînță și o să-l găsesc, din pămînt, din iarbă verde. VISSARION, B. 96. 2. (Învechit și popular) Familie, neam, viță. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I 167. 3. (Popular) Soi, sămînță, rasă de animale, (mai rar) de plante. ◊ Loc. adj. De rudă = de prăsilă, de reproducție. Berbec de rudă. ◊ (Rar, în legătură cu oamenii) Acuma nu mai sînt nici un fel de oameni opăciți pe pămînt, li s-a pierdut ruda la toți. ȘEZ. III 31.

nintă, ninte, s.f. – (bot.) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunze dințate și mirositoare; izmă (Mentha): „Tu, siruț de nintă creață / Altu nu-i mai si-n viață” (Calendar, 1980: 115). – Var. a lui mentă (< sl. menta < lat. mentha).

SÎNGE, (rar) sîngiuri, s. n. 1. Substanță lichidă, de culoare roșie, compusă din plasmă și globule (albe și roșii), care circulă prin artere și vine, asigurînd nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie; în curînd se prefăcu în bălți care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui. SADOVEANU, O. VII 12. Vărdaru observă că, atunci cînd roșește, obrazul lui Comșa e mai respingător: cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sîngele. C. PETRESCU, Î. II 85. Atunci sîngele cerbului odată a și început a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. ◊ Sînge roșu (sau arterial) = sîngele din artere încărcat cu oxigen. Sînge negru (sau venos) = sîngele din vine încărcat cu bioxid de carbon. Circulația sîngelui = mișcarea sîngelui în vine și artere. Pierdere (sau scurgere) de sînge = hemoragie. Donator de sînge v. donator. (Impropriu) Animale cu sînge rece = animale (pești, reptile, batracieni și nevertebrate) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. ◊ Loc. adj. De sînge = de culoare roșie. Văzînd înainte-i pîclă de sînge s-a răpezit acasă ș-a izbit cu umăru-n ușă. SADOVEANU, O. A. IV 72. (Despre cărnuri fripte) În sînge = care a rămas puțin crud și își păstrează sîngele. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge v. lacrimă. ◊ Expr. A scuipa (cu) sînge = a avea hemoptizie. A-i lua (sau a-i lăsa) (cuiva) sînge v. lăsa (1). Că doară n-o pica (sau curge) sînge = nu e mare pagubă. ◊ Compuse: sînge-de-nouă-frați (sau sîngele-dracului sau sîngele-zmeului) = rășină de culoare roșie, recoltată din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzînd, răspîndește un miros plăcut; sîngele-voinicului = plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori mari, roșii, violete sau albe, care se cultivă prin parcuri și grădini (Lathyrus odoratus). Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. Îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulți, cu sîngele-voinicului și albăstrele. SAHIA, N. 24; (cu aluzie la un simbol din mistica creștină) sîngele-domnului = vin. De-abia m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele-domnului. CREANGĂ, P. 258. Săteanul de munte numai rar... cinstește sîngele-domnului. ȘEZ. I 39; (familiar) sînge-de-prună = țuică. 2. (Metaforic, în locuțiuni și expresii în legătură cu anumite stări afective, cu temperamentul, cu caracterul omului) ◊ Loc. adj. și adv. Cu sînge rece v. rece. Cu sînge iute = fără stăpînire; impulsiv, pornit spre mînie. ◊ Expr. A-și păstra sîngele rece v. păstra. A avea sînge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a i se sui, a-i năvăli, a-i da etc.) sîngele la cap (în față sau în obraz) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice. Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. SADOVEANU, O. VII 91. Și atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? EMINESCU, O. I 80; b) a se înfuria. Se încruntă și tot sîngele îi năvălește în față. SAHIA, N. 53. Și-a prins-o tremurul de ciudă, Și simțea suindu-i sîngele-n obraz. COȘBUC, P. I 252. A nu mai avea o picătură de sînge în obraz = a păli, a se face alb la față (de emoție). Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. A-i îngheța (cuiva) sîngele în vine sau a îngheța sîngele în cineva = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva = a se înfierbînta din cauza mîniei, supărării etc. Simțea că începe să-i clocotească sîngele. REBREANU, I. 81. A-și face (sau a-i face cuiva) sînge rău, a-și pune (sau a pune cuiva) sînge rău la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva (sau a enerva pe cineva). Nu-ți mai face atîta sînge rău. DUMITRIU, N. 115. Ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul... CREANGĂ, P. 136. Oleu, soro, ce-ți mai faci îndată sînge rău? CONTEMPORANUL, V_I 99. De m-ai tăia (sau de ai tăia etc.) n-ar curge (o picătură de) sînge, se spune pentru a exprima în chip hiperbolic starea de adîncă deprimare a cuiva. Săraca inima mea, C-un cuțit de-o ai tăia N-ar curge sînge din ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 3. (Metaforic, exprimă ideea de obîrșie, p. ext. de progenitură, familie, neam) O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. Cu soldați aleși, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele și patria lor, voi apăra nația mea pînă la cel din urmă suspin. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Legături de sînge = legături de rudenie (apropiată). Frate de sînge = frate de la același tată și de la aceeași mamă. Glasul sîngelui = înclinare firească de dragoste pentru familie. ◊ Loc. adj. De sînge = de neam, de familie. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sînge. EMINESCU, N. 3. Cu (sau de) sînge albastru = de neam mare, ales, de familie bună. Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie. RALEA, O. 67. ◊ Expr. Sîngele apă nu se face = legăturile de rudenie nu se uită. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său... – Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba-dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A fi de același sînge cu cineva (sau a fi sîngele cuiva) = a fi rudă cu cineva, din aceeași familie cu cineva. A avea (ceva) în sînge = a fi obișnuit (cu ceva); a avea (ceva) înnăscut. A-i intra (cuiva) în sînge v. intra (II 2). ♦ Soi, rasă (la animale). Cal de sînge arab. La CADE. 4. (Metaforic, mai ales în locuțiuni și expresii, exprimă ideea de violență, cruzime, asuprire, exploatare) (Loc. adv.) La sînge = drastic, pînă la distrugere. Pînă la sînge = pînă țîșnește sîngele. Am găsit într-o șaică pe moșneag legat. Și-n cealaltă șaică, pe jupîn Costea, strîns în funii pînă la sînge, cu căluș de rășină-n gură. SADOVEANU, O. A. IV 67. ◊ Expr. A umple de sînge = a bate foarte tare, crunt. Odată, la o nuntă îl umpluse de sînge. REBREANU, I. 21. A suge sîngele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Dumneata sugi sîngele poporului!... CARAGIALE, O. I 102. ♦ (Exprimă ideea de omor, crimă, p. ext. de luptă sîngeroasă, război) Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă, și mîndră te-ndreaptă Spre țărmuri de sînge și plîns neudate, Spre țărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-așteaptă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ Expr. Sînge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sînge (rar de sîngiuri) = ucidere în masă, măcel. Dreptăți agonisite cu multe și mari vărsări de sîngiuri. PISCUPESCU, O. 15. A vărsa sînge = a omorî. Împăratul Roș avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. M-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, S. I 149. A se scălda în sînge sau a se adăpa cu sînge = a omorî (în masă) din cruzime. A fi omul sîngelui sau a fi iubitor (sau dornic, setos) de sînge = a fi crud, ucigaș. A face să curgă sînge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sîngeroase. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge = a fi vinovat de o crimă. A-și băga mîna în sînge v. băga (I 1). A primi botezul de sînge = a intra pentru prima dată în luptă (la război). ♦ (Exprimă ideea de efort, de jertfă, de sacrificiu) Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge, Mai urc, și-mi vine cîteodată-a plînge, Dar singur duc ce-mi este dat de dus. BENIUC, V. 7. ◊ Expr. A-și da (sau a-și vărsa) sîngele pentru cineva sau ceva = a se jertfi; a suferi sau a-și da viața pentru cineva sau ceva. 5. (Învechit, la pl.) Sînge (1) vărsat prin cruzime, prin omor; p. ext. omoruri, crime. Îmi pare că mă aflu în locuinț-adîncă A unei groazneci iezme, ce sîngiuri o hrănesc. ALEXANDRESCU, M. 94. Îi spală zăbunele Și-i curăță armele... De siropuri ienicerești Și de sîngiuri păgînești. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Omul sîngiurilor = călău, gîde. Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor, și... aruncă jos securea. ISPIRESCU, M. V. 8. Oamenii sîngiurilor = tiranii, asupritorii. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăvește încă, înzeită libertate, și deși oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii. BĂLCESCU, la ODOBESCU, S. III 495. Orașele s-au întemeiat din nou...copiii robiți întorsu-s-au iarăși.... dar oamenii sîngiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pămînt al grelelor dureri! și copiilor tăi le-a rămas robia. RUSSO, O. 42. 6. (Popular) Nume dat unei boli a vitelor. Vitele tragace... se bolnăvesc de sînge. ȘEZ. III 147. Cînd vita e bolnavă greu de sînge, poți să-i tai vîrful urechilor... și, curgînd sînge, vita scapă. ib. 147.

níntă, ninte, s.f. (dial.) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunze dințate și mirositoare; izmă (Mentha): „Tu, siruț de nintă creață / Altu nu-i mai si-n viață” (Calendar, 1980: 115). – Var. a lui mentă.

STĂPÂN ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană căreia îi aparține un bun material. ~ul mașinii. ◊ A se face ~ pe ceva a pune stăpânire pe ceva. 2) (în antichitate) Proprietar de sclavi. 3) Persoană în serviciul căreia se află angajat cineva. ◊ A intra (sau a se băga) la ~ a se angaja slugă. (A fi) fără ~ a) (a fi) independent în acțiunile sale; b) (a fi) fără supraveghere. 4) fig. Persoană cu puteri depline. ◊ A fi ~ pe situație a se orienta bine într-o situație, ocupând o poziție dominantă. A fi ~ pe materie a poseda un obiect. A fi ~ pe sine a fi în stare să-și stăpânească sentimentele, pornirile; a-și ține firea. A fi ~ pe soarta (sau pe viața) sa a dispune de propria persoană. 5) pop. Persoană care administrează o gospodărie (privată sau publică); gospodar. ◊ ~ul casei a) capul familiei; b) gazdă (luată în raport cu oaspeții). /<sl. stopanu

BĂLEANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Gheorghe B. (c. 1600-1678) a deținut importante dregătorii, fiind una din figurile reprezentative ale vieții politice din a doua jumătate a sec. 17. 2. Grigore B. (sec. 17-18), boier dregător; adversar al domnului Nicolae Mavrocordat. Conducătorul partidei zise a Bălenilor, ostilă Cantacuzinilor. 3. Emanoil B. (1793-1862, n. Bolintin-Deal, jud. Giurgiu), caimacam (1848 și 1858-1859). Adversar al Revoluției de la 1848.

ARBORE, arbori, s. m. 1. Plantă lemnoasă cu trunchi solid și ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. ext. pom. ◊ Compuse: arbore-de-pîine = specie de arbore al cărui fruct se mănîncă copt în cuptor, ca pîinea (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ cu tulpina piramidală și cu frunze verzi, solzoase (Thuja occidentalis); b) fig. figură reprezentînd evoluția omului de-a lungul vieții sale. ♦ Arbore genealogic = figură care (sub forma unui arbore cu ramuri pornite dintr-un trunchi comun) reprezintă filiația membrilor unei familii și indică gradele de înrudire dintre ei. 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. Catarg. [Var.: arbor, (înv.) arbure s. m.] – Lat. arbor, -is.

hippy s. m., adj. (pl. hippies[i], hipis, hipiși; anglicism) Nume dat tinerilor nonconformiști care, în anii ’60-’70, se opuneau societății de consum încercând un protest naiv ◊ „S. A. a continuat declarând că tot ea l-a ucis [...] pe instrumentistul G.H., crimă de care a fost acuzat un alt membru al «familiei» de hippies, R.B.” Sc. 11 II 71 p. 7. ◊ „Psihologii pun fenomenul hippy în legătură cu dificultățile complexe pe care le ridică viața modernă [...] După ei hippysmul nu poate afecta decât pe tinerii fragili sufletește și impresionabili, pe cei puțin rezistenți la rigorile malaxorului social al societății de consum.” Cont. 26 IV 74 p. 10. ◊ „În centrele universitare hippies-ii s-au demonetizat.” R.lit. 20 VI 74 p. 17; v. și antivedetă, petrodolar, tranzistor [scris și hipi] (din engl. americ. hippy; BD 1950, PR 1967; M. Avram în SCL 4/75 p. 319324; DN3, DEX-S)

MAINTENON [mẽtənō], Françoise d’Aubigné, marchiză de (1635-1719), scriitoare franceză. Nepoată a lui Agrippa dÁubigné și soția poetului P. Scarron. Guvernantă a copiilor naturali ai regelui Ludovic XIV cu marchiza de Montespan. Ca urmare a căsătoriei morganatice cu regele (1683), a avut un rol important la Curte, impunând un stil de viață mai auster. După moartea regelui (1715), se retrage la Saint-Cyr, unde fondase, în 1686, o școală pentru educarea tinerelor fete din familiile nobililor scăpătați. A lăsat mai multe volume de „Scrisori și conversații”.

MARIA (Alexandra Victoria de Saxa Coburg) (1875-1938, n. Eastwell Park, Anglia), principesă de Marea Britanie și Irlanda, regină a României (1914-1927). M. de onoare al Acad. (1915) și m. coresp. al Acad. Franceze de Belle Arte (1919). Romancieră și memorialistă. Fiica lui Alfred, duce de Edinburgh și de Saxa-Coburg (fiul reginei Victoria) și a Mariei Aleksandrovna (fiica țarului Alksandru II). Căsătorită (1892) cu principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern. Identificându-se cu interesele țării adoptive, M., alături de alți oameni politici, s-a pronunțat pentru intrarea României în război de partea Antantei, în vederea realizării unității naționale. În anii războiului, prin activitățile de caritate în sprijinul răniților și a celor loviți de dezastrele războiului, precum și prin credința fermă în victoria Antantei, M. a contribuit la ridicarea moralului populației și a armatei. Autoare a unor lucrări de memorialistică valoroase din punct de vedere literar și documentar: „Povestea vieții mele”, 1892-1918, editată în engleză și concomitent în mai multe limbi străine și „Însemnări zilnice” (1918-1938), reprezentând o vastă frescă a societății românești de la sfârșitul sec. 19 și din prima jumătate a sec. 20. Povestiri și romane („Povestea unui dor neatins”, „Cartea de basme a reginei României”, „Visătorul de vise”, „Crinul vieții”, „Măști”, „Sămânța înțelepciunii”). După urcarea pe tron (1930) a fiului său Carol II, care a dus o politică de marginalizare a membrilor familiei regale, s-a retras la Balcic. Este înmormântată la Mănăstirea Curtea de Argeș, iar inima, închisă într-o raclă de sticlă, a fost depusă la Castelul de la Balcic, iar după cedarea Cadrilaterului (1940), a fost mutată la Castelul Bran.

TUFĂ, tufe, s. f. 1. Nume generic pentru orice fel de arbust cu ramuri dese, care pornesc direct de la rădăcină; grup de flori sau de plante erbacee cu rădăcină comună. Stăteam tolăniți... Pe nisipul arzător Împestrițat cu tufe de arini și răchite. BENIUC, V. 23. Ici-colea tufe de mărăcini jucau înaintea drumeților, la bătaia vîntului și luau în întunericul nopții fel de fel de înfățișări. SANDU-ALDEA, U. P. 85. Lobodele și buruienele crescuse mari, în tufe negre-verzi. EMINESCU, N. 37. Sub tufă cu roșmarin Șede badea și bea vin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ Fig. (Simbolizînd lipsa totală de lucruri, de oameni, de bani) Au rămas cu buzele umflate și cu tufa-n pungă. SBIERA, P. 282. Ceva țoale ori vrun dichis în casa lui, tufă! ISPIRESCU, L. 207. Să fii nevoit să trăiești cu una beteagă pînă la sfîrșitul vieții, și copii, tufă. CREANGĂ, P. 118. Cînd mă trezesc?... tufă-n pungă, tufă-n buzunar. ALECSANDRI, T. I 215. (Expr.) Tufă de Veneția = nimic, de loc; nimeni. Tufă-n buzunar = om care n-are bani; calic. Ajungi... să dai mîna cu niște tufă-n buzunar. ALECSANDRI, T. I 1661. ◊ Compus: (Bot.) tufă-lemnoasă = arbust din familia leguminoaselor cu flori galbene, cultivat uneori ca plantă decorativă (Caragana frutescens). ♦ Fig. Păr mult și des; claie, smoc. Ochii aveau o viață puternică, li se zbăteau neliniștiți în tufele sprîncenelor. CAMILAR, N. II 230. Ochii plini de o durere nemărginită ardeau sub tufa de păr cărunt care-i căzuse pe frunte. SADOVEANU, O. I 374. Își mîngîia capul gol, acoperit de tufe de păr ca zăpada. id. ib II 336. 2. Ramură, creangă. Pe domnescul tron înălțat Cîrma în labe tare-o luase Și cu verzi tufe sta-ncoronat. ALEXANDRESCU, M. 348. ♦ Bîtă, ciomag. Slugile alerg îndată, Pe jupîn îl ciomăgesc, Că e măgar îi arată, Cu tufele-i mulțămesc. ALEXANDRESCU, M. 287. Scoase... Tufă groasă, noduroasă, Și-i trase vro cinci și șase. TEODORESCU, P. P. 296. 3. (Regional) Alun. Ca să ai mană la vacă... să iei un băț de tufă – alun – și să-l vîri în pămînt. PAMFILE, VĂZD. 89. Fă-mă, doamne, lemn de tufă, Să mă taie mîndra furcă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. ♦ Tufan. Cu gogoși de tufă nu se-nnegresc sprîncene. PANN, P. V. I 51.

FALIER sau FALIERO, familie de dogi venețieni. Mai important: Marino (1274-1355), doge (1354-1355); a organizat un complot împotriva guvernului patrician al Veneției, în urma căruia a fost decapitat. Viața sa l-a inspirat pe lordul Byron („Marino Faliero”).