Vitalie Foarte rar folosit la noi, Vitálie (fem. Vitália pare chiar ieșit din uz) continuă numele pers. lat. Vitális, fem. Vitália, atestat tîrziu și numai în medii creștine. Nume cu semnificație clară și pentru vorbitorii limbii române actuale, care îl pot apropia cu ușurință de adj. vital „referitor la viață, esențial, indispensabil” (din aceeași familie fac parte vitalism, vitalitate, a vitaliza). Vitalis este o creație a onomasticii creștine pe baza adj. vitalis de la vita „viață” (subst. latinesc provine dintr-un cuvînt neatestat *vivita, format de la vivus „viu”; de la acesta din urmă s-a format și *vivitia, devenit în română viață). Popularitatea și frecvența cu care apare numele încă din primele secole ale erei noastre în apusul Europei se explică prin conceptul creștin de „viață”, nu aceea a omului pe pămînt, ci a „vieții de apoi”, de după moarte, a sufletului. Același concept a sprijinit în răsărit popularitatea unor nume ca → Zoe, în ultimă instanță chiar înrudit etimologic cu Vitalis: prin originea lor indo-europeană, vivere „a trăi” și vivus „viu” fac parte din aceeași familie cu sanscr. jivati, jivas, gr. bios, zen, zoe, rus. jizni, jivoi etc. Răspîndirea lui Vitalis în Europa s-a făcut prin intermediul cultului unor martiri din Ravenna și Bologna, unui episcop din Salzburg sec. 6-7 etc. Deși aria geografică în care Vitalis s-a bucurat de cea mai mare popularitate a fost Occidentul, numele ajunge prin intermediar grecesc și la slavi (la ruși pare să aibă o frecvență mai mare), iar de la aceștia, la noi; Vitali, Vitalu, Vidali sînt însă rarități în onomastica mai veche, aceeași situație avînd-o și astăzi forma calendaristică Vitalie. ☐ Fr. Vial, Vidal, Vital, germ. Vitalis, it. Vitale, Vitalia, magh. Vitalis, Vitalia, bg. Vitali, rus. Vital(ii), Vitalia etc. ☐ Vital de Blois, poet din sec. 12, autor al unor reelaborări după Plaut, Vitale Cavalli din Bologna, pictor din sec. 16.