MÓRCOV s. m. 1. Plantă leguminoasă din familia umbeliferelor, a cărei rădăcină groasă în formă de con, de culoare galbenă-roșiatică, cu gust dulce, este întrebuințată în alimentație; (regional), mure¹, moroc (Daucus carota sativa). Cf. GCR II, 98/16. Rădichi albe și negre, morcovi, selinâ, pătrănjel (a. 1808). IORGA, S. D. VIII, 44. De mîncat să i se dea morcovi pisați. CALENDARIU (1814), 182/27, cf. 169/8. Fața lui roșie ca morcovul. . . arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I, 58. Grădinarii seamănă mai cu osebire și în mare cantitate varza și ceapa. . . , morcovi. I. IONESCU, M. 357. La țară se pune morcovul copt și sfărîmat la bube dulci. BIANU, D. S. Morcovul. . . se numește în Ardeal mure. ȘEZ. XV, 88. O legătură cu sfeclă, morcov, ridichi și pătrunjel, toate rase pe râzătoare. PAMFILE, B. 42. Îi roșu ca morcuvu. Com. din MARGINEA-RDĂUȚIi. Merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pămînt ca pe un morcov, RTEGANUL, P. V, 34. cf. com. SAT. V, 72. ◊ Morcov sălbatic (sau de cîmp) sau morcovu câmpului = rușinea-fetei (Daucus carota). Cf. COTEANU, PL. 17, LB, LM. Sămințele de morcov sălbatic sînt diuretice. BIANU, D. S., cf. PANȚU, PL. Fundul ogrăzii era invadat de o pădurice de morcov sălbatic. SADOVEANU, O. XI, 448. Țarina. . . A năpădit-o morcovul sălbatic și pirul. BENIUC, C. P. 43, cf. A IX 5. ♦ (Argotic) Fiecare dintre bornele fixate pe marginea unei șosele. 2. Compus: morcov-porcesc = a) nap-porcesc (Helianthus tuberosus). Cf. COSTINESCU, H XVI 9, ALR I 861/890, ALR SN I h 194; b) gulie (Brassica oleracea). BUJOREAN, B. I. 385. – Pl.: morcovi și (regional, n.) morcove (ALR I 842/837). – Și: (regional) mórcovă (ALR I 842/679, 684), morcoávă (ib. 842/24) s. f., mórcob (ib. 842/273), mórcod (CABA, SĂL., VAIDA, ALR I 842/273, 285, 333, 339, 357), mórcoi (H VII 226, ALR U 842/30, 180, 772), mórcon (ALR I 842/30, 35, 40, 75, 85, 112), mórcoz (ib. 842/345), mórcuv, mórcur (COTEANU, PL. 17). múrcov (ALR I 842/558, 578), múrcoi (COTEANU, PL. 17, LB, LM, BRANDZA, FL. 236, ALR I 842/87, 103), mírcov (BUL. FIL. IV, 59, BL VI, 206, ALR I 842/217) s. m. – Din bg. морков.