NECHEMAT, -Ă, nechemați, -te, adj., s. m. și f. 1. Care nu a fost chemat, poftit, invitat (undeva); care nu este dorit (undeva). 2. Adj., s. m. și f. (Cel) care nu este indicat, îndreptățit (să spună sau să facă ceva); nepriceput, incompetent, ignorant. – Ne- + chemat.

TĂCEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, ca peștele, ca pămîntul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate). A sta în nemișcare. 2. A înceta să vorbească, a se întrerupe din vorbă. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viață, durerile tăcînd (EFTIMIU). ♦ A nu-și exprima fățis părerea. – Lat. tacere.

A SE CHEMA mă chem intranz. A purta un nume; a se numi. /<lat. clamare

cum adv. și conj. – 1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît. – 6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s. v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.

AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Am auzit că ai o furcă de aur (CREANGĂ). ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul este un abstract) Avea o părere proastă despre el (CAMIL PETRESCU). ◊ (În locuțiuni verbale) A avea asemănare = a se asemăna. A avea (de) bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. ◊ (Complementul indică un raport social) A avea un șef energic. ♦ A fi autorul a... Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice „Nițu vine” Are-un galben de la mine (TEODORESCU). 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit? (SADOVEANU). ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). ♦ A se folosi de serviciile cuiva sau de ceva. Are un doctor bun. 3. A fi compus din..., alcătuit din... Blocul are două corpuri. ♦ A fi înzestrat sau prevăzut cu ceva. Șapca are cozoroc. A avea talent. ♦ A conține, a cuprinde. Cartea are ilustrații. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe (COȘBUC). ◊ Expr. A avea pe cineva la mînă = a avea pe cineva în puterea sa (știind despre el lucruri compromițătoare). A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) = a fi în legătură, în relații cu cineva (sau cu ceva). A avea drag pe cineva sau (refl.) a se avea drag cu cineva = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea palton de blană. 5. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vîrstă etc. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 6. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întîmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întîmplat nici un rău; b) n-are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). 7. A-i trece ceva prin minte, a fi preocupat de... A avea o idee. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! (CREANGĂ). b) (În formă negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace (EMINESCU). ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît! = fă cum vrei! treaba ta!; încearcă! c) (În formă negativă) A nu putea să... N-am a mă plînge de nimic (ISPIRESCU). d) (Rar) A fi în drept; a i se cuveni. Să faci tocmeală... să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu (CREANGĂ). 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., cînd..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Ea-i răspunde: n-am ce face (ALECSANDRI). ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să mă hrănească (ISPIRESCU). III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Bine ați venit sănătoși! (ISPIRESCU). 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut merge. 3. (Servește, urmat de conjunctiv, la formarea unui viitor popular și familiar) În van aveți să mă chemați (SADOVEANU). 4. (În construcții perifrastice) A urma să..., a fi pe punctul de a... Aici avea să se ridice o fabrică. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

CA² conj. (Urmat, cu sau fără intercalări, de „să”, introduce o propoziție subordonată cu predicatul la conjunctiv) 1. (Introduce o propoziție finală) Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac (ISPIRESCU). 2. (Introduce o propoziție consecutivă) Auzi, dar cine-i el, păgînul Ca să-mi sărute fete-n drum? (COȘBUC). 3. (Introduce o propoziție subiectivă) Ca să trecem prin pădure e peste poate (ISPIRESCU). 4. (Introduce o propoziție atributivă) Veți crede c-aveți dreptul și voi ca să trăiți (EMINESCU). 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs (EMINESCU). 6. (Introduce o propoziție completivă indirectă) Mă tem ca nu cumva să mă cheme. 7. (Introduce o propoziție predicativă) Angajamentul nostru este ca pînă mîine să terminăm lucrarea. – Lat. qu[i]a.

chem, a -á v. tr. (vrom. chĭem, d. lat. clamare; it. chiamare, pv. clamar, vfr. claimer, sp. chamar. – Chem, chemĭ, cheamă; să chem, să chemĭ, să cheme. Chĭamă e arhaizm. Cp. cu geamă, teamă, pleacă d. gem, tem, plec. V. aclam). Strig, spun saŭ fac semn să vină: a chema în ajutor. Citez: a chema în (saŭ la) judecată. Invit: a chema la masă. Invoc: a chema pe Dumnezeŭ. Evoc: a chema umbrele morților. Convoc: a chema membriĭ uneĭ societățĭ. Mă cheamă v. impers. Mă numesc: mă cheamă Aŭgúst.

GOGA, Octavian (1881-1938, n. Rășinari, jud. Sibiu), poet, ziarist și om politic român. Acad. (1919). Unul dintre conducătorii revistei „Luceafărul”. Poezie romantic-vizionară, cu tonalități profetice, evocând satul ardelean într-o lumină dramatică și simbolică („Poezii”, „Ne cheamă pământul”, „Din umbra zidurilor”, „Cântece fără țară”, „Din larg”). Liric mesianic, cântăreț al aspirațiilor sociale și naționale, este creatorul unui limbaj patetic și original, care alătură termenul popular și cărturăresc celui bisericesc. Dramaturg („Domnul notar”, „Meșterul Manole”), portretist („Precursori”), publicist și traducător (din Petöfi, Ady, Madách). A avut un rol important în lupta politică pentru desăvârșirea unității naționale a poporului român. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Unul dintre conducătorii Partidului Național Creștin (creat în 1935), cu orientare politică de dreapta. Ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1937-1938).

odátă adv. (o și dată). Odinioară, cîndva, oare-cînd (lat. olim): a fost odată un împărat (odată e lat. sémel). În acelașĭ timp (cp. cu lat. simul, de unde fr. ensemble împreună): aŭ venit odată. În fine (exclamativ): haĭ, pleacă odată! De-odată, subit: odată s’a repezit și l-a prins! Cîte odată, une-orĭ, din cînd în cînd: maĭ scrie-mĭ cîte odată. Vre-odată, cînd-va, în vre-un timp: aĭ fost, te veĭ duce vre-odată la Roma? Nicĭ-odată, în nicĭ un timp: nicĭ odată n’am căzut. De odată, saŭ deodată (eo dift.), odată, súbit, pe neașteptate. Odată și odată, maĭ curînd orĭ maĭ tîrziŭ, odată în orĭ-ce caz în viitor: odată și odată, tot va birui. Odată ce, fiind admis că, fiind recunoscut că, fiind lucru real că: odată ce ne-am adunat aicĭ, trebuĭe să lucrăm; nu putem dormi odată ce țara ne cheamă!

înstrăinat, -ă, (înstreinat), adj. – Plecat definitiv sau temporar din locul de baștină: „Mă cheamă codru’ la el / Să-i fiu frate și fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar 1980: p 68). ♦ Motivul înstrăinării (în folclorul maramureșean) trebuie corelat cu instituția neamului, deosebit de puternică și activă până spre sfârșitul sec. XX. De aceea înstrăinarea se raportează în special la neam, la familie și abia apoi la comunitate, sat sau chiar țară. („Nu trebe mai mare fune, / Ca străinătatea-n lume; / Nu trebe mai mare sfoară / Ca străinătatea-n țiară”). – Din înstrăina (din străin < lat. extraneus) + -at.

numésc v. tr. (d. nume). Pun nume, daŭ nume. pe aprodu Purice Ștefan cel Mare l-a numit „Movilă”. Arăt cu numele obișnuit: sînt lucrurĭ pe care nu trebuĭe să le numeștĭ. Aleg, instituĭ, pun în vre-o funcțiune saŭ demnitate. a numi pe cineva funcționar, moștenitor. V. refl. Mă cheamă, port numele de, îmĭ zice: liberaliĭ se numeaŭ și „roșĭ”, ĭar conservatoriĭ „albĭ”. – În Olt. Vl. lumesc. Vechĭ numenesc (d. númene, vechĭu pl. d. nume).

KUKUČIN [kúkutʃin], Martin (pseud. lui Mátej Bencúr) (1860-1928), scriitor și medic slovac. A trăit în Dalmația, dar, în 1908, a emigrat în Chile. Nuvele și romane inspirate din viața rurală („Casa de pe colină”). Romanul „Mama ne cheamă” evocă viața emigranților croați stabiliți în America de Sud.

chemà v. 1. a face să vie cu ajutorii vocii sau prin alt semn: a chema într’a jutor; 2. a striga pe nume; 3. a cita în justiție: a fost chemat ca martor; 4. a invita: m’a chemat acasă; 5. a invoca, a revoca; 6. a avea numele de: se cheamă Ioan; 7. Mold. a se zice, a se pretinde: mă chem că sunt bogat. [Lat CLAMARE].

strigoiu m. 1. om mort ce se crede că iese din mormânt în noaptea spre sfântu Andreiu și cu cosciugul pe cap merge de cercetează pe ai săi apoi strângându-se cu alții pe la răspântii, trag hora lor macabră: strigoii au o coadă mică pe dinapoi și se pot preface în diferite animale (lupi, câini, etc.): vin strigoii, s’adună părăsind a lor sicrii Al.; 2. fig. porecla vechilor boieri, retrograd: ne chem pe noi ruginiți, strigoi AL.; 3. Bot. praful strigoilor. V. praf [V. strigă: lit. vrăjitor (care poate lua forme diferite)].

NECHEMAT, -Ă, nechemați, -te, adj., s. m. și f. 1. (Om) care nu a fost chemat, poftit, invitat (undeva); care nu este dorit (undeva). 2. (Om) care nu este indicat, îndreptățit (să spună sau să facă ceva); nepriceput, incompetent, ignorant. – Pref. ne- + chemat.

ACOLO adv. (În opoziție cu aici) În acel loc sau în acele locuri (relativ) îndepărtate (de cel care vorbește); în alt loc. Pîn-acolo cale nu-i Decît piatra muntelui în bătaia vîntului. DEȘLIU, M. 63. Spre vîrful către care năzuiesc, Pe care pajuri mari își au culcușul, Acolo e palatul din poveste. BENIUC, V. 72. Văzînd o căsuță tupilată... a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas... – Cine-i acolo! – Eu sînt, un drumeț rătăcit. CREANGĂ, P. 90. ◊ (Precizat prin determinări locale, adesea în corelație cu «unde») Acolo unde au huzurit tîlharii, Rîd astăzi, voinicește, făurarii. DEȘLIU, G. 38. Unde lovea el cu nuiaua și unde se deschidea talazurile care înconjura vîrful nuielei, acolo țîșt și ea [broasca]. ISPIRESCU, L. 34. Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. Am trecut pe acolo, dar n-am intrat în casă. Dintr-acolo = din acel loc, din direcția aceea. Un loc gol, luminat ca ziua de puterile flăcărilor; dintr-acolo trebuia să vină detașamentul de partizani. CAMILAR, N. II 534. Într-acolo = spre acel loc, în direcția aceea. Cerul e roșu, de parcă s-a aprins într-acolo o pădure. STANCU, D. 125. De acolo = din locul de unde pornește o acțiune sau o mișcare. De-acolo urlu-n glas de tunet. BENIUC, V. 11. (Adjectival; familiar) Mă tu ăla de-acolo... dă o mînă de ajutor aici. PAS, L. I 97. De pe acolo = cam din acel loc. Venea de pe acolo. (Adjectival) A găsit un om de pe acolo, care i-a arătat locurile. ◊ Expr. (Mold.; cu valoare de superlativ, de obicei în construcții negative) Pîn’ pe acolo = peste măsură, din cale afară (de mare, greu, frumos etc.). Mătușă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Aceasta nu-i vrun lucru piti pe acolo, copilă hăi, zise baba. CREANGĂ, P. 173. Ce ai acolo? = ce ai în față (în mînă etc.) Ce faci acolo? = ce faci, cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? (Familiar) Fugi de-acolo! = da de unde! nici gînd să fie așa! Aș! fugi de-acolo, nu te pot crede. Ce am eu de-acolo? = ce mă interesează? ce mă privește? ce avantaj am din asta? Las’ să mă cheme cum m-a chema; ce ai dumneata de-acolo? CREANGĂ, P. 149. – Accentuat și: acolo (EMINESCU, O. I 85, KOGĂLNICEANU, S. 3, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38).

ADEVĂRAT, -Ă, adevărați, -te, adj. 1. (În opoziție cu mincinos) Conform cu adevărul. Multe se vorbiră Multe, lele Firă, Dar adevărate Nu-s în lume toate. COȘBUC, P. II 157. Nu se știe care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Adverbial) Adevărat! încuviințară oamenii. PAS, L. I 11. Adevărat e că te-nsori? D. ZAMFIRESCU, R. 40. Care e capitala județului Buzău? – Mizilul... – Nu e adevărat... e Buzăul. CARAGIALE, O. II 182. Mă... cheamă nineaca... – Nu-i adevărat... Stai aici. ALECSANDRI, T. I 210. Spune-mi, bade-adevărat, Pentru cine m-ai lăsat? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 254. 2. (În opoziție cu fals) Veritabil, real. Din clocotul fierbinte al vieții celei noi Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Așa, poete, Cîntă viața Cea adevărată, Socialistă. FRUNZĂ, S. 53. El este adevăratul nepot al Împăratului-Verde. CREANGĂ, P. 278. ◊ (Adverbial) O istorie adevărat națională ne lipsește. BĂLCESCU, O. I 7. ◊ Loc. adv. Cu (sau de) adevărat = Într-adevăr. Vă cutremurați... evocînd sumbra dramă cu Țepeș, neînțelegîndu-vă între voi dacă atunci cînd domnitorul a dat cu pumnalul în pieptul turcului... l-a omorît de-adevărat. PAS, Z. I 188. Să știi, cumnate...că acest fecioraș al dumitale e cu adevărat năzdrăvan. SADOVEANU, N. F. 13. Se încredința că cel adevărat asemine vin nu băuse de cînd era. NEGRUZZI, S. I 83. ◊ Autentic, original, nefalsificat. Diamant adevărat. ◊ Aceasta este iscălitura noastră adevărată. DUMITRIU, B. F. 11. ♦ Netăgăduit, în toată puterea cuvîntului. Ai să pricepi mai tîrziu, cînd vei fi pescar adevărat. SADOVEANU, N. F. 30. Cine a aflat în lume prieten adevărat, El o comoară bogată-n viața sa a cîștigat. PANN, P. V. III 19. 3. (În opoziție cu greșit) Just, corect, drept. ◊ (Adverbial) Și adevărat, îți pare Că pe bolta lucitoare, Ca-ntr-o mină uriașe, Joacă focuri de lămpașe. DEȘLIU, M. 61. Adevărat că hambarul cel nou e mai depărtișor. REBREANU, R. I 99. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amîndoi. NEGRUZZI, S. I 64.

ANAGRAMĂ, anagrame, s. f. Schimbarea ordinii literelor unui cuvînt, pentru a obține alt cuvînt; cuvînt obținut prin această schimbare. «Ikanok» din poeziile lui Conachi este anagrama numelui său. ◊ Eu mă chem acum Leon Dianeu... Dar să știi că acest nume Leon Dianeu cuprinde în sine întreg numele mieu [Ion Deleanu], prin strămutarea slovelor, sau anagramă. BUDAI-DELEANU, Ț., 66.

BOTEZA, botez, vb. I. Tranz. 1. A supune (pe cineva) ritualului botezului. Cînd fu a-l boteza. împăratul adună răsărit și apus. ISPIRESCU, L. 41. ◊ Fig. Și acolo îi boteză ploaia. RETEGANUL, P. III 83. Și oricare chin Eu mi-l botez cu vin. ALECSANDRI, T. 771. ◊ Expr. (Familiar) A boteza laptele (sau vinul, rachiul) = a adăuga apă înainte de a pune în vînzare, pentru a mări cantitatea; a falsifica. (în legătură cu verbul «a rămîne») Cîți am botezat eu = nici unul. 2. A avea calitatea de naș sau nașă la botezul cuiva. Mă gîndesc eu că am un cumătru, care-mi botezase fata. SADOVEANU, N. F. 92. 3. A pune (cuiva sau unui lucru) un nume (uneori de glumă sau de batjocură, v. porecli). Mă cheamă cum l-a tăiat capul pe domnu Gavrilă să mă boteze. PAS, L. I Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă, nu greșești. CREANGĂ, P. 245.

FREAMĂT, freamăte, s. n. 1. Zgomot surd produs de frunzele mișcate de vînt, de valurile mării etc. Vîntul sufla mai cu putere, aducînd în odaie suspine și freamătul copacilor. DUNĂREANU, CH. 10. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. Freamătul frunzelor avea un sunet misterios care da fiori. ALECSANDRI, C. 41. ♦ Murmur de voci înăbușite sau nedeslușite. Erau mulți acuma și plutea deasupra lor un freamăt de glasuri. DUMITRIU, N. 253. În noapte, sub poale de codru-nverzit, E freamăt de glasuri, un tainic șoptit; Ard galbene flacări și-n zare de foc Vezi chipuri sinistre grămadă-ntr-un loc. COȘBUC, P. I 142. ♦ Zgomot, larmă. E freamăt în zare: e tunul, Ori cîntec de clopot din sat? COȘBUC, P. II 46. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. Scot paloșele-n soare cu-n freamăt de oțel. ALECSANDRI, P. A. 146. 2. Fig. Fior, înfiorare. În rîndurile mulțimii începu să crească un freamăt de bucurie. SAHIA, N. 107. Aceste cuvinte, așa dulce șoptite, deșteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut. ODOBESCU, S. III 199. Deodat-un freamăt zboară De-a lungul prin oștime și-n gloată se străcoară. ALECSANDRI, P. III 337. – Variantă: hreamăt (LESNEA, I. 8, TOPÎRCEANU, S. A. 106) s. n.

FUGĂ¹ s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. Acum să ne întrecem din fugă. CREANGĂ, P. 51. Pe copite iau în fugă fața negrului pămînt. EMINESCU, O. I 148. Dar mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. ALECSANDRI, P. P. 72. ◊ Fig. Ocoli moara, se așeză iar pe mal, privind mai departe fuga înspumată a apelor. CAMILAR, TEM. 156. Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă = în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Citi din fugă afișul. ▭ Observă în fugă arcul sprîncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. Pe fugă = repede, grăbit. Mîncară pe fugă brînză de un ban și pîine de doi. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Cu fuga = imediat, fără amînare. Trimit pe Titirez cu fuga la pădure. SBIERA, P. 180. Hai, deschideți cu fuga, dragii mamei! cu fuga! CREANGĂ, P. 21. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Genarul venea în fuga calului de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. O caleașcă trecu în fuga cailor. NEGRUZZI, S. I 16. În fugă sau în fuga mare = fugind foarte repede. Trecu aproape în fugă prin ogradă. SADOVEANU, O. IV 349. Vin copiii-n fuga mare. IOSIF, PATR. 26. Pe cînd vorbeau amîndoi – c-altminteri nu erau supărați – iată că vine în fuga mare feciorul de la dentist și-i spune să poftească. CARAGIALE, O. I 328. Într-o fugă = fugind tare, fără oprire. Am crezut că mă chemi pe mine ș-am alergat numai într-o fugă. ALECSANDRI, T. I 263. (Regional) Da-n fuga = pe apucate, la nimereală. Cu cîte o țoală aruncată pe dînsele, așa, da-n fuga. ISPIRESCU, U. 51. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe, rar a apuca) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. După ce pun mîna pe cîrmă, – apucă la fugă. SADOVEANU, O. I 423. O iau la fugă după el, și oamenii după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. A ține numai o fugă = a alerga într-una, fără întrerupere. De la Ocea pînă aproape de Grumăzești, a ținut numai o fugă. CREANGĂ, P. 117. O fugă (bună) sau o fugă bună de cal = o distanță nu prea mare, cît poate fugi, fără oprire, un om (sau un cal). Nu-i mai mult decît de-o fugă Pînă-n deal. COȘBUC, P. II 16. Încă o fugă bună de cal și am sosit într-un sat alcătuit de bordeie acoperite cu stuh. ALECSANDRI, C. 115. ♦ (Adverbial, în forma fuga) Fugind, alergînd, în fugă, repede, degrabă. Veni fuga un soldat, spuse ceva la urechea sublocotenentului – și dispăru. SAHIA, N. 88. ◊ (Cu valoare de verb) Cînd văzură ei una ca aceasta... fuga la boieri, de-i vestiră. CREANGĂ, P. 159. 2. Părăsire grabnică (și uneori tainică) a unui loc, pentru a scăpa de o constrîngere sau de o primejdie. La fugă, Tachi, că nu-i șagă... Tarsița vrea să-ți scoată ochii! ALECSANDRI, T. I 97. Fuga lui Cantacuzino și Cîmpineanu a făcut zgomot în Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 87. Un ferman că mi-și scotea... Cine, măre, că-l citea, Drumul fugii Mi-apuca. TEODORESCU, P. P. 477.

FURIȘA, furișez, vb. I. Refl. A se strecura pe nesimțite, pe furiș; a pătrunde pe neobservate, pe ascuns, tiptil. Se furișă în umbra gardurilor și înaintă cu grijă pînă-n poarta chiaburului. MIHALE, O. 491. Maică-sa îl pîndea mai cu seamă cînd se furișa în grădina din dosul casei la vremea cireșelor și a prunelor. SADOVEANU, M. C. 9. Ca doi copii nevrîstnici ne furișăm pe stradă; Ne cheamă pretutindeni ferești licăritoare. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 28. ◊ (Metaforic) Cînd am ieșit în cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furișat o rază. IBRĂILEANU, A. 215. Din vale și de pe stînga se furișau pînă la mine sclipirile scurte și fugătoare ale Bistriței. HOGAȘ, M. N. 58. ◊ Tranz. Ochii furișau priviri, și vorba tot furiș ne pipăia auzul. SADOVEANU, O. VII 205. Furișează cîte-o privire, ș-ascut urechile, doar d-or prinde ceva. DELAVRANCEA, H. T. 131. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se depărta pe furiș. Ciobanul se furișă de fiul de boier. ISPIRESCU, L. 251. Furișîndu-se de Ivan, iese cu dînsa [cu darabana] afară. CREANGĂ, P. 310.

AVEA, am, vb II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoții atîtea puști ca să poată doborî pe toți cei însetați de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] după ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. ◊ Expr. (Familiar) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am avut ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de la», precizînd proveniența obiectului posedat) Avem de moștenire, de la tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău. CREANGĂ, P. 215. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» arătînd destinația obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cînd te-i mărita. SBIERA, P. 207. Să prinzi vreo fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. ◊ Fig. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziții) Ai dreptate, bădie Neculăieș... De unde să știi dumneata ce-aștept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Țara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fi acesta deasupra pămîntului, pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. Împărăteasa a avut de grijă și pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu știu dacă ai la știință ori ba. CREANGĂ, P. 313. ◊ Expr. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo. ◊ (Verbul împreună cu complementul său formează o locuțiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea (o) dorință = a dori. A avea o ceartă = a se certa. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare = a scăpa. Nu mai ai scăpare din mîna mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis = a visa. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. RUSSO, O. 102. A avea trebuință = a-i trebui. Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. ALECSANDRI, C. 43. ◊ (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. ♦ Expr. A avea căutare v. căutare. ◊ (Complementul indică un raport de rudenie, de prietenie sau altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. «de») Am un comandant energic. ▭ Mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut. SADOVEANU, N. P. 7. Avere-ai azi și dumneata Nepoți, să-ți zică: moșu... Aveai cui spune la povești Cu împăratul Roșu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. Își alese... un ogar, să-l aibă de tovarăș. ISPIRESCU, L. 297. Pardon, răspunse șireata cu un zîmbet nevinovat; nu știam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. 227. (Refl. reciproc) Nea Toma și nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapșa împreună. TEATRU, II 188. ♦ (Cu privire la creații ale spiritului omenesc) A fi autorul a... Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ (De obicei în legătură cu o determinare locală sau temporală) A exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveți pe acolo astfel de cărți? ▭ Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. ◊ (În legătură cu o determinare locală indică poziția unor obiecte în raport cu cineva sau ceva) Ia ce-ți place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice «Nițu vine» Are-un galben de la mine. TEODORESCU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. ◊ Expr. A avea ac de cojocul cuiva v. ac. A avea loc v. loc. A avea un post = a ocupa, a deține un post. A avea o meserie = a cunoaște și a practica o meserie. A avea vreme (sau timp) = a dispune de timp, a fi liber sau disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasă-mă! n-am vreme. Îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADOVEANU, N. F. 33. Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. ISPIRESCU, L. 390. A avea (ceva) pe mînă v. mînă. A avea (ceva) la îndemînă v. îndemînă. A avea zile v. zi. Cîte zile o avea v. zi. A (nu) avea zile bune (cu cineva) v. zi. ◊ (Locuțiune verbală) A avea (ceva) la dispoziție v. dispoziție. ◊ A se folosi de serviciile cuiva, a dispune de cineva sau de ceva în scopul unor servicii. Are un doctor bun. ▭ Are păzitor la cireadă un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 3. A fi compus, alcătuit din... Casa are patru etaje. ◊ A fi înzestrat (cu ceva). În frunte șapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare și galben păr, un lan de grîu. COȘBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît soră-sa și are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... știu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. A avea cap (sau gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. ◊ (Cu privire la calități psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc. ▭ Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poți s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. În acel echipagiu dinapoi era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. ♦ A cuprinde, a conține. Balta are pește. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare, Și-n mînă flori, și flori la piept, Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. ◊ Expr. A avea în mînă (și) pîinea și cuțitul v. pîine. A avea (pe cineva) la inimă = a-l avea în puterea sa. (Fig.) A avea (ceva) în gînd sau în minte, pe suflet (sau la sufletul său), pe conștiință, pe cap; a avea (pe cineva) la inimă (sau, familiar, la stomac) v. c. A avea (pe cineva) drag = a-i iubi. Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? COȘBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiță, dragi ne-avem; Ne-am lua, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ♦ A fi îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafață, de greutate, de volum etc.) A fi de o anumită înălțime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălțime. ▭ Știuca... avea cel puțin șase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETEGANUL, P. V 20. ♦ (Complementul exprimă o noțiune de timp) A fi de o anumită vîrstă. l-am spus că ești un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, B. 57. Dinainte [în trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. 6. (Cu privire la sentimente și senzații) A simți. Are o foame de lup. ▭ Toți avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mihai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alia. ȘEZ. I 157. Frunză verde ș-o nuia, Cum să n-am inimă-rea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 383. ♦ Expr. Ce ai? = ce supărare sau ce durere te-a ajuns? ce ți-e? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?... Ce ai? EMINESCU, O. I 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta, necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveți ceva cu noi, răspundeți! SEVASTOS, N. 114. Eu nu știu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regional și familiar) N-are nimic! = nu-i nimic, n-are nici o importanță. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. PREDA, Î. 99. ♦ (Cu privire la afecțiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină... Are bătăi de inimă. 7. (În legătură cu procese ale gîndirii) A-i trece (ceva) prin minte, a fi preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe. ◊ Expr. A avea de gînd v. gînd. 8. (În expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decît frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Refl. (În expr.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = a fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie), a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat). Se avea bine, ca frații. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (În legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori și eu voiam Să-ntreb cum a dormit. COȘBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. ◊ (Al doilea verb este subînțeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferință = trebuie să țin o conferință. Am ședință = trebuie să asist la o ședință. ◊ Expr. A avea de furcă cu cineva (sau ceva) v. furcă. A avea de lucru cu cineva (sau ceva) v. lucru. b) (În forma negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I 121. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puțin îmi pasă. c) A putea să... N-am a mă plînge de nimic. ISPIRESCU, L. 12. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ◊ Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v. încotro. d) A fi în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu. CREANGĂ, P. 146. e) (În expr.) A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) v. face. N-are a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu «ce», «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infinitiv fără prep. «a» sau de un conjunctiv) A (nu) ști, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toți rămaseră de rușine, căci n-avură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut și puține de vorbit dacă ai cu cine te înțelege. CREANGĂ, A. 100. Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulțămește. CREANGĂ, P. 223. N-avea cui să lese moștenirea urii lui. EMINESCU, N. 8. Ea-i răspunde: n-am ce face. ALECSANDRI, P. P. 240. ◊ Expr. A (nu) avea de ce v. ce. N-aveți pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde. ♦ Unipers. A (nu) fi, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). N-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jele-i, doamne, cui i-i jele, Jele-i, doamne, codrului, De armele hoțului, Că le plouă și le ninge Și n-are cine le-n- cinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 288. ◊ (Popular, în formă personală) Ast lucru l-aș face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Eu am luat-o fără drum în sus. BENIUC, V. 7. Bine ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ◊ (Popular și poetic; formele auxiliarului urmează după participiu) Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratu-m-am și mă jor (=jur). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut, merge, căci terminasem lucrarea. ▭ Așa ați vrea voi... să-și rupă oamenii coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv servește la formarea unui viitor popular și familiar) Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai s-ajungi doctorul Lor [al mașinilor]... ai să știi să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveți să mergeți! RETEGANUL, P. III 9. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. D-apoi dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? CREANGĂ, P. 299. 4. (În construcții perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie la cursurile serale. ▭ În revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. – Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai și (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; (III 1) am, ai, a, am, ați, au; (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar; part. avut.

CARAGAȚĂ, caragațe, s. f. 1. Coțofană, țarcă. Plesnind de trei ori din bici, de astă dată mă făcu o caragață. ȘEZ. VII 53. ◊ (Cu valoare de interjecție, imitînd strigătul coțofenei; atestat în forma garagață) Taci... muiere; și ce-ai văzut și ce-ai auzit mai bine le vedea și le auzea coțofenile, că tot atîta era. Garagața, ca și ele; și ce mi-e mintea lor, ce mi-e mintea ta? DELAVRANCEA, S. 224. 2. Fig. (Familiar) Femeie vorbăreață. V. gaiță. Să nu crezi că mă cheamă «Bădia»; ia, stolul acesta de caragațe, pe care-l vezi dumneata aicea, a găsit de cuviință să mă boteze după legea lor. HOGAȘ, M. N. 32. – Variantă: garagață s. f.

CAVAS, cavași, s. m. (Învechit și arhaizant) Agent de poliție; jandarm. Stăpînul are mulți vrăjmași, Dar stau năvalnicii cavași. TOMA, C. V. 46. Nu ajunsesem bine pe deal acasă, cînd vine un cavas și mă cheamă. GHICA, S. 427.

DEOPARTE adv. La o oarecare depărtare (de vorbitor sau de alt punct fix), într-o parte; izolat. Stau deoparte și mă uit la ei. STANCU, D. 315. Dumitru mă cheamă deoparte, la ploton. CAMIL PETRESCU, U. N. 288. Nadina fu obligată să se retragă puțin deoparte cu Titu Herdelea. REBREANU, R. I 219. Se opri în fața unui tînăr ce sta deoparte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. – Pronunțat: deo-.

CĂSĂTORESC, -EASCĂ, căsătorești, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. Mă cheamă datoria, onoarea, trecutul, credința căsătorească. GALACTION, O. I 194. Cochetărie băbească... tîrguire căsătorească. ALECSANDRI, T. I 51. Șase luni trecuseră de cînd gusta postelnicul această ticnită fericire căsătorească. NEGRUZZI, S. I 73.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. (Adesea în opoziție cu găsi) A încerca să găsești pe cineva sau ceva (pierdut, ascuns sau amestecat printre alte lucruri asemănătoare); a umbla după... Caut cartea în bibliotecă. ▭ Nu așteaptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său. ODOBESCU, S. III 15. Săcuii se apucară a căuta prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (Cu privire la abstracte) Își caută prilej unul altuia de a se dondăni. ȘEZ. III 182. ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumînarea) = a se sili să afle prilej de ceartă. Nemaiavînd ce pricină să le caute, rămîne pe gînduri. CREANGĂ, P. 265. Dumneata, moșule... cauți pricină, ziua-n amiaza mare, cu lumînarea. CREANGĂ, P. 82. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. Căută cu ochii și văzu pendula scumpă. DUMITRIU, N. 65. A căuta cu gîndul = a se sili sa-și aducă aminte. Veta: De la Iunion? (caută cu gîndul). CARAGIALE, O. I 69. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlnești privirile cuiva. A căuta vreme cu prilej v. prilej. A căuta ziua de ieri v. ieri. A căuta, (cuiva) nod în papură v. papură. A căuta pe dracul v. drac. ◊ Refl. Se căută apoi prin buzunare și află un taler, pierdut din ziua de ieri. RETEGANUL, P. I 72. Moș Drăgan, cum auzea, De pe Șalga jos sărea Și la brîu se căuta. TEODORESCU, P. P. 691. ♦ Intranz. (Cu o determinare locală) A cerceta, a scotoci. Ivan atunci... aprinde luminarea și începe a căuta prin casă în toate părțile, dar nu găsește pe nimene. CREANGĂ, P. 302. ♦ (Cu privire la persoane; uneori urmat de determinări locale) A se deplasa undeva pentru a găsi sau a întîlni pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva, a întreba de cineva. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la mănăstirea-de-tămîie. CREANGĂ, P. 88. Sosind acasă, slugile îmi spuseră că polițmaistrul și... doctorul S. mă căutaseră. NEGRUZZI, S. I 54. 2. (Cu privire la obiecte concrete sau la noțiuni abstracte) A încerca să procuri, a tinde să obții, să dobîndești ceva, a avea ca scop, a urmări ceva, a umbla după ceva. A-și căuta dreptatea. ▭ C-un geamăt sfîșietor deschidea ochii, căutîndu-și salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei. BART, E. 380. Du-te de caută nouă piei de bivol. ISPIRESCU, L. 27. Știința nouă... căutînd realizarea în omenire a dreptății și a frăției. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Mai ales în întrebări introduse prin «ce» și în unire cu o determinare locală) Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei. SAHIA, N. 17. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauți la barbarul sub streșina-i de cetini? EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, rațiune să te afli sau să vii (undeva); n-ai dreptul sau permisiunea să mai vii (undeva); îți este interzis să o faci. Nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. ♦ Refl. pas. (Despre o marfă sau un lucru de preț) A avea trecere, a se cere. Au ieșit cartofii noi; cei vechi nu se mai caută. II. 1. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A se interesa, a se ocupa de..., a nu se lăsa abătut de la..., a se îngriji de... Acum, dragă doamnă, du-te de-ți vezi copiii și caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a) a-și vedea (în mod conștiincios) de ocupațiile sale, fără a se amesteca în probleme ce nu-l privesc. De m-aș vedea scăpat... să-mi caut de nevoi și treburi. SADOVEANU, D. P. 122. Cuminte... ca totdeauna, îmi căutai de treabă. HOGAȘ, M. N. 13. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul. CREANGĂ, P. 166; b) (la imperativ) nu-ți face griji zadarnice / nu te amesteca în lucruri care nu te privesc / lasă-mă în pace / Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. Te poftesc, dă-mi pace și-ți caută de treaba dumitale. NEGRUZZI, S. I 84. A-și căuta de drum (sau de cale) = a) a porni în drumul lui, a pleca. Domnule, fă-mi plăcerea de a-ți căuta de drum. ALECSANDRI, T. 753. Se despart cu sănătate... și-și caută fiecare de cale. RETEGANUL, P. III 85; b) (la imperativ, familiar) cară-te! pleacă! A-și căuta de sănătate = a-și îngriji sănătatea, a se supune unui tratament medical. ◊ Tranz. În grădina cu multe straturi, neudată și necăutată de nimeni, născură din pietriș sterp, din arșița zilei și din uscăciunea nopții, flori cu frunze galbene. EMINESCU, N. 28. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A purta de grijă (unui bolnav)..., a se îngriji de..., a supraveghea, a păzi. Au căutat... de tată-său, cînd a fost bolnav. SBIERA, P. 1. Am s-o învăț eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat! CREANGĂ, P. 126. ◊ Tranz. Înduioșată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne. BART, E. 376. A căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291. Din ora ce m-am îmbolnăvit, el n-a voit să se dezlipească de lîngă patul în care sufeream. Ah! mămucă, cu ce îngrijire m-a căutat! ALECSANDRI, T. I 341. Nani, nani, copilaș, Dragul mamei fecioraș! Că mama te-a legăna Și mama te-a căuta Ca pe-o floare drăgălașă. Ca pe-un îngerel în fașă. ALECSANDRI, P. P. 381. ◊ Refl. Se vede că omul cel din car e bolnav... și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute. CREANGĂ, P. 330. 3. Intranz. (Mai ales la imperativ) A fi atent, a băga de seamă, a urmări atent. Pe mine, căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap! CREANGĂ, P. 266. 4. Tranz. (Construit cu o completivă directă) A vrea cu tot dinadinsul a-și da silința, osteneala, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. La blînda ta mustrare... Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. 5. Tranz. impers. (Mai ales în forma căta) A trebui, a se cuveni, a fi necesar să... Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună, hatmane. SADOVEANU, Z. C. 112. Cată să le satisfacem curiozitatea. NEGRUZZI, S. I 109. De-ar fi apa pînă-n piept, La mîndra cată să trec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. III. 1. Intranz. A urmări cu ochii, a se uita, a privi. Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr. EMINESCU, O. I 130. Lențo... caută drept în ochii mei. ALECSANDRI, T. 1453. Să se așeze... de alăturea oștilor și de acolo să caute la război. BĂLCESCU, O. I 28. Lelița Mărie, Plină de trufie Cu a sale gene, Ochișori, sprîncene, Că de-i cauți în ochi Mori ca de deochi. ANT. LIT. POP. 310. ◊ Fig. Florile căutau în jos La pămîntul negricios. CASSIAN, în POEZ. N. 108. ◊ Expr. (Familiar) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Refl. A se privi, a se examina (în oglindă). Mă caut în păretele de oglinzi. EMINESCU, O. I 80. ♦ Intranz. A avea privirea sau uitătura într-un anumit fel. (Atestat în forma căta) Cată cam pieziș din fire. PANN, P. V. I 26. ♦ Intranz. Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... (Atestat în forma căta) Șase argați nu le da de cap [vitelor] pînă nu se potoleau de bunăvoie și nu cătau spre obor. DELAVRANCEA, S. 18. Soarele acum căta spre asfințit. BĂLCESCU, O. II 90. 2. Tranz. A cerceta, a examina. Căutară rața... peana-i era din aripa cea dreaptă picată. RETEGANUL, P. III 19. După ce le-au luat [ploștile], au început să le caute pe toate părțile și să se mire de lucrul cel rar și iscusit. SBIERA, P. 69. Măi băiete, ia să vedem, n-ai tu vrun semn la picior? Caută băietul, îl vede cu pecetea la picior. ȘEZ.I 6. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a o examina pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. Și cum i-o dau [pupăza] în mînă, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior. CREANGĂ, A. 57. ◊ Refl. pas. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. 3. Intranz. (În legătură cu adverbe sau adjective predicative) A avea aspectul, înfățișarea... Caută mai voioasă, C-ai plecat spre-a dumitale casă. TEODORESCU, P. P. 165. ♦ A da aspectul sau înfățișarea de...; a exprima, a trăda o anumită stare sufletească. Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. (Rar) Caută a... = dorește ceva, tînjește după... (în forma căta) Adeseori Radu, cu ochii aiurit pironiți în deșert, parc-ar fi cătat a drum, rămînea... dus pe gînduri. VLAHUȚĂ, N. 12. 4. Intranz. Fig. A ține socoteală, a lua în considerație, a se lua după... M-aș năimi pînă ce-a cînta cucul, și ce se atinge de simbrie, eu caut mai mult la oameni și sînt îndestulat dac-oi avea ce mînca. SBIERA, P. 7. ◊ Tranz. (Urmat de o completivă directă) Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea înfrunte. CREANGĂ, P. 152. Nu căuta că-s rușinos dinaintea oamenilor... îs tare cu duh cînd sînt singur. ALECSANDRI, T. I 54. 5. Intranz. (În superstiții, urmat de determinări introduse prin prep. «cu», «la» sau «în») A cerceta viitorul (din poziția stelelor, a bobilor etc.). A îmbiat pe la vraci și filozofi ca să le caute la stele și să le ghicească. ISPIRESCU, L. 1. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. În bobi nu se poate căuta decît cu grăunțe de păpușoi. ȘEZ. III 126. – Pronunțat: că-u- (și, regional, cău-ta). – Variantă: căta, cat (BENIUC, V. 41, SADOVEANU, Z. C. 112, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38), vb. I.

CHEMA, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune cuiva să se apropie, a invita pe cineva (adesea rostindu-i numele sau întrebuințînd o interjecție, un gest etc.) să vină aproape (sau într-un loc anumit). Frate-meu o cheamă pe mama. STANCU, D. 313. Duduca Leona... a chemat cu dragoste prefăcută pe Colțun. SADOVEANU, N. F. 35 Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice... CREANGĂ, P. 19. Mă chemi, drăguță? Iată-mă-s. ALECSANDRI, T. 263. Și strigă seara pe lună: Hai, mîndră, la apă bună! Și mă cheamă dimineața: Hai, mîndro, de-ți spală fața! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ Fig. Sînt suflet blestemat. Întîmplările mă cheamă unde miroase a sînge și a praf de pușcă. SADOVEANU, O. I 422. ◊ (Complinit prin «pe nume») Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Atunci Ileana Simziana... le chemă pe nume. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Refl. reciproc. (Poetic) Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vîrfuri de nuielușe mlădioase. SADOVEANU, O. III 355. ◊ Intranz. O păsărică cu pieptul cărămiziu chemă de cîteva ori pe o ramură, cu viers subțire – apoi se mistui în desișul de alun. SADOVEANU, O. IV 486. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la») A pofti să participe la o acțiune, Ia un eveniment etc.; a solicita, a apela la..., a ruga. Ipate se trezește într-o zi cu socru-său, că vine și-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. CREANGĂ, P. 169. Tatăl meu... chemă pre nașu-meu Păcală, mă încredința lui și apoi muri. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ A striga. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. ♦ A îndemna, a mobiliza la o acțiune comună. În cinstea zilei de 1 Mai colectivul nostru de muncă a chemat la întrecere celelalte colective. ▭ Partidul cheamă pe muncitori, tehnicieni și ingineri să se preocupe necontenit de ridicarea productivității muncii și de reducerea prețului de cost. GHEORGHIU-DEJ, Î. DEM. 20. Vă chem să luptăm. Vă chem s-alipiți glasul de-al meu. Vă chem să măriți puterea de-asalt a forțelor păcii. BANUȘ, B. 110. ♦ (Poetic) A evoca. Prindeau toți a vorbi de trecutul prăpădit în negura de sînge, chemau umbrele vitejilor, și în pacea luncilor, în rumeneala flăcărilor, se închegau și luau zbor legendele străbunilor. SADOVEANU, O. I 129. 3. A ordona, a impune cuiva să se prezinte într-un anumit loc, în fața unei autorități (pentru a îndeplini o obligație). ◊ Expr. A chema în judecată = a cita în justiție. A chema la ordine = a cere să se respecte disciplina și liniștea. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. 4. Fig. A scoate, a aduce. Adori Frumosul?... Nu-l căta prin nori: Învață tu de-l cheamă la lumină. TOMA, C. V. 174. II. 1. Tranz. unipers. A se numi, a avea numele... O cheamă Agripina pe nevastă-mea. STANCU, D. 257. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 88. De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb, aista ți-i numele. CREANGĂ, P. 207. Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tatăl meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. Minciună... Nu mă cheamă nici Pîrlea, nici Lăcustă... mă cheamă Pepelea. ALECSANDRI, T. 397. ◊ Refl. pas. Ce fel de vorbă-i asta, tată... la d-ta urșii se cheamă găini? CREANGĂ, P. 188. La noi, ea se cheamă... cum se va fi chemînd?... Știu desigur că în județele de munte ale Moldovei... poartă numele de ierunci. ODOBESCU, S. III 33. ◊ Refl. însă eu am bani și minte, Căci mă chem jupîn Arvinte. ALECSANDRI, T. 317. Eu mă chem acum Leonte Dianeu, sau Leonachi Dianeu. BUDAI-DELEANU, Ț. 66. 2. Refl. impers. (Familiar) A însemna, a se zice, a se socoti, a se înțelege, a considera. Ca să nu se cheme că a murit la pușcăria lor, călăii l-au trimis [pe C. Frimu] la spital. PAS, Z. IV 115. Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînșii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta? CREANGĂ, A. 113. ◊ Expr. Se cheamă că... = e vorba că..., vrea să zică, doar. Apoi să-mi dați tohoarcă, opinci și căciulă, că de-acu se cheamă că vine iarna. SADOVEANU, B. 24.

CÎNDVA adv. nehot. într-un moment nehotărît din trecut sau viitor (precizarea reieșind din context). Era o clădire... care fusese cîndva prăvălie sau circiumă. DUMITRIU, V. L. 15. Iar cîndva, cîndva, de mă scutur, Va înflori un roșu flutur. BENIUC, V. 56. Dacă vei avea cîndva nevoie de mine, atunci să știi că mă cheamă Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 88. Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137.

DOLOFAN, -Ă, dolofani, -e, adj. (Mai ales despre copii și despre unele animale mici) Grăsuliu, durduliu, rotofei. Pe mine mă cheamă Aftanasie, glăsui cel mare și dolofan c-o voce femeiască. SADOVEANU, Z. C. 110. Să-mi faci rost de-un miel – știi colea, mai dolofan, că am mîne musafiri la masă. STĂNOIU, C. I. 76. Născu un dolofan de copil. ISPIRESCU, L. 97. ◊ Fig. Cînd erau bani în casă, tata cumpăra cîteva pîini dolofane și-aveați pentru o săptămînă. PAS, Z. I 139. Am suit, mai întîi, un munte turtit și dolofan. GALACTION, O. I 345. ◊ (Substantivat) Copiii lor cresc ca dolofanii, vînjoși, sprinteni și pepenoși. DELAVRANCEA, S. 31.

DULCE¹, dulci, adj. I. 1. (În opoziție cu amar, sărat, acru) Care are gustul caracteristic al mierii și al zahărului. Boabele au must dulce. STANCU, D. 255. Părul grijit de dînsa era-ncărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. ◊ Fig. Bătrîna asta, cugeta ea, m-ar dori ucenică a ei. Dar mai întăi ar pofti să mă guste ca să cunoască ce fel de poamă sînt: dulce ori amară. SADOVEANU, P. M. 252. Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit. ALECSANDRI, P. P. 336. ♦ Îndulcit (cu zahăr, cu miere etc.). Cafeaua e dulce. ♦ (Despre brînzeturi) Nesărat, proaspăt. Caș dulce. ▭ Am drăguț păcurăraș, Vine seara-aduce caș, Dimineața urdă dulce Și-mi dă gură și se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 410. 2. (Despre lapte, în opoziție cu acru, bătut, prins etc.) Proaspăt (fiert sau nefiert), nefermentat. Să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. [Îl] voi hrăni cu miez de nucă și-l voi adăpa cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ♦ (Despre fructe, în opoziție cu pădureț) Care este produs de un pom fructifer, îngrijit, altoit; (despre pomi) care face fructe bune de mîncat. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 272. Și te suie-n mărul dulce, De vezi badea cum se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. 3. (Despre apă, în opoziție cu sărată, de mare) De rîu, de izvor, de fîntînă; (în opoziție cu sălcie) bună de băut. Pești de apă dulce. ▭ Fîntîna... era plină pînă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. CREANGĂ, P. 290. Acuș avem să dăm peste o fîntînă cu apă dulce și rece ca gheața. id. ib. 204. II. Fig. 1. (În opoziție cu aspru, urît, tare, violent) Frumos, drăgălaș, gingaș. Chipul Evantiei, luminat de dulcele ei zîmbet, nu-l părăsea o clipă. BART, E. 134. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Cîntă-o albă copiliță Cu ochi dulci, dizmierdători Și cu sînul plin de flori. ALECSANDRI, P. II 90. Frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A copilei dulce frunte cu vii umbre colora. ALEXANDRESCU, P. 136. ◊ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. ♦ (Despre miros) Plăcut, aromatic, parfumat. Prin fînețele bogate, suim la deal, și dulcele miros al florilor ne pătrunde pînă în suflet. SADOVEANU, O. VII 218. În mirosul fără asemănare de dulce pe care îl dă cîmpului sulcina... inima lui... se ușura de povara tuturor durerilor. VLAHUȚĂ, O. A. 102. Fiecare floare era... cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. ♦ (Despre sunete, glas, cîntec etc.) Plăcut la auz, melodios. Ascultam picușurile streșinii în bălțile de apă, regulate și dulci. SADOVEANU, O. I 386. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. COȘBUC, P. I 48. Graiul ei cel dulce și viersul cu lipici. ISPIRESCU, L. 35. Mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos și dulce, adormitor. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Adverbial) Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. Cornul sună plin de jale, Sună dulce, sună greu. id. ib. 104. Ea cînta dulce ca ciocîrlia. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ (Despre lumină sau surse de lumină) Blînd, potolit. [Pe șantiere] se lucrează... la lumina galbenă a soarelui dulce de toamnă. STANCU, U.R.S.S. 16. Acuma perdelele de la ferestrele Tincăi erau ridicate și oalele cu flori se deslușeau în lumina dulce a amurgului. SADOVEANU, O. IV 81. ♦ (Despre culori, în opoziție cu strident) Pal, estompat. Culoare dulce. 2. (Despre somn, în opoziție cu agitat, neliniștit) Liniștit, calm, ușor, odihnitor. Un somn dulce, moleșitor, mă cerca. SADOVEANU, O. VI 59. Colea despre ziuă cînd somnul e mai dulce, auzii un fîlfîit. ISPIRESCU, L. 74. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce, El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. ♦ (Despre acțiuni, în opoziție cu brusc, violent) Lin, ușor, delicat. Atingere dulce. ▭ O, dulce mîngîiere! ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ (Adverbial) [Apa]-n urmă, liniștită Dulce unda-și alina. ALECSANDRI, P. A. 41. 3. (Despre terenuri, în opoziție cu abrupt) Cu pantă mică, înclinat puțin,ușor de urcat. Caii scunzi duceau pe povîrnișuri dulci căruțe cu turci cu fes. ARGHEZI, P. T. 160. ♦ (Despre climă și agenți fizici, în opoziție cu aspru, pătrunzător sau cu fierbinte, dogoritor) Moderat, temperat, plăcut. Climă dulce. Adiere dulce. ▭ Alei! cumnățica mea! Răsărit-ai ca o stea, Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de te-ai abătut? ALECSANDRI, P. P. 126. 4. (Despre ființe, în opoziție cu aspru, nesuferit) Plăcut (la înfățișare sau în atitudine), simpatic (în felul de a fi), drăguț, drăgălaș, delicat, blînd. Angela...[e] frumoasă, dulce și bună. CAMIL PETRESCU, T. I 383. Iubesc o fată... dulce ca visele mării. EMINESCU, N. 13. A ta zîmbire Mi-arată cît de dulce ești. id. O. I 117. ◊ (Poetic) Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «la») Murad al II-lea... era... dulce la trai, dar iute la mînie. BĂLCESCU, O. II 32. Floricică mierioară... Dulce-ai fost la sărutat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Adverbial) Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri. EMINESCU, O. I 79. ♦ (Alintător) Iubit, drag, scump. O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! id. ib. 168. Amoroase porumbițe... zboară către dulcele lor cuib. ODOBESCU, S. III 35. În țara mea dulce sînt drumuri de flori. ALECSANDRI, O. 99. 5. (În opoziție cu crud, sever) Blînd, omenos. Și sufietul ei dulce din ce în ce-i mai cald. EMINESCU, O. I 95. S-au cunoscut dreapta și dulcea oblăduire, fericirea, fireasca slobozenie a norodului. GOLESCU, Î. 145. ♦ Care procură mulțumiri; plăcut, agreabil. Ce dulce gînd era! Și-acum... acum e de prisos! COȘBUC, P. I 231. De lume am fugit; o știu eu cît e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, P. 314. Mi-au adus aminte de vro scenă a vieții mele, mai mult tristă decît dulce. DACIA LIT. 284. Erau dulci acele ore de extaz și de gîndire. ALEXANDRESCU, P. 137. ♦ (Despre vorbe) Care place, care desfată, care mîngîie; blînd. De multe ori cuvintele cele dulci sînt mincinoase și înșelătoare. POPESCU, B. III 71. Nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: căci «vorba dulce mult aduce». CREANGĂ, A. 69. ♦ (Despre gînduri exprimate, versuri etc.) De dragoste. Pe margini de caiete, scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. Niciodată să nu-mbuci, Pîn-aminte nu-ți aduci De-a noastre cuvinte dulci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 263. 6. (Transilv.; despre persoane din aceeași familie) Legat printr-o legătură de rudenie apropiată, directă, de gradul întîi; (în opoziție cu vitreg) înrudit prin legături de sînge. Mamă dulce. Văr dulce. ▭ Am avut un frate dulce Ș-acuma departe-l duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. 7. (În expr.) Bube dulci v. bubă.

COPAC, copaci, s. m. Plantă vivace cu trunchiul lemnos și înalt, ale cărei crengi se ramifică la o distanță oarecare de sol, formînd o coroană; arbore. În vremea aceasta, zăvoiul prinse a se îndesi; pe ici, pe colo, se ridicau copaci groși și voinici. SADOVEANU, O. I 62. Copacii înmuguriți parcă lăcrămau de bucurie. BUJOR, S. 111. Cum ajunge în pădure, chitește un copac care era mai mare și trage carul lîngă el. CREANGĂ, P. 46. Din inima lui simte un copac cum că răsare, Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește. EMINESCU, O. I 142. ◊ (Poetic) Copacii somnoroși ne cheamă, S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor maramă. VLAHUȚĂ, O. AL. 75. – Variantă: (regional) copaci (EMINESCU, N. 51, HASDEU, R. V. 45, RUSSO, O. 31) s. m.

IUBITOR, -OARE, iubitori, -oare, adj. Care iubește. Șapte ani de cînd plecat-ai, zburător cu negre plete, Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. Țara mea se arată mie ca o mamă iubitoare ce mă cheamă la sînul ei. ALECSANDRI, O. P. 291. Era un om bun, milostiv și iubitor de patria sa. BĂLCESCU, O. I 185.

MARAMĂ, marame, s. f. Văl de pînză foarte subțire, de bumbac sau de borangic (brodat), cu care se îmbrobodesc femeile de la țară, lăsîndu-i capetele să atîrne pe spate, pînă aproape de pămînt. V. năframă. O fetișcană cu marama albă culegea mure tîrzii din rugii înfloriți a doua oară. C. PETRESCU, S. 228. Își acoperi fața cu marama muiată în lacrime. DELAVRANCEA, S. 174. O maramă albă cu aur semănată îi învăluiește păru-i răsfățat. BOLINTINEANU, O. 51. ◊ Fig. Copacii somnoroși ne cheamă S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor maramă. VLAHUȚĂ, O. A. 80. Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ♦ Pînză de bumbac sau de cînepă, folosită ca prosop sau ca batistă. Cu țesala-l țesăla Cu marama Că-l ștergea. TEODORESCU, P. P. 534. – Variantă: mahramă (TEODORESCU, P. P. 16) s. f.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei. ◊ Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. («de») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greutățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cînd nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.

LUCITOR, -OARE, lucitori, -oare, adj. (Despre surse de lumină) Care împrăștie lumină; strălucitor. Ca Iacov, frumos și tînăr, ce-adormise la fîntînă, Deșteptat fără de veste de un înger lucitor, Mă chemași la luptă cruntă. MACEDONSKI, O. I 94. De la nouri cătră soare Printre lună și luceferi, Stele mîndre lucitoare. CREANGĂ, P. 221. Cîte stele lucitoare... Pentru mine stau să joace. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ♦ (Despre obiecte) Care răsfrînge lumină, care sclipește. Bogatul păr ce-n unde lucitoare Cădea pe umeri. CERNA, P. 146. Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. EMINESCU, O. I 148. Paloș tremurător Și la soare lucitor. TEODORESCU, P. P. 104. ♦ (Despre ochi) Plin de viață; expresiv; lucios. Uncheșul își aținti asupra lui ochii lucitori. SADOVEANU, O. VII 148.

MIERIOR, -OARĂ, mieriori, -oare, adj. (Transilv., Mold.) Diminutiv al lui mieriu. Ochii lelei care-mi plac, Dulcișori și mieriori, Mă cheamă sub prunișori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 36.

ÎMPĂCA, împac, vb. I. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A face să înceteze supărarea cu cineva, a restabili înțelegerea, a curma conflictul. Veste se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii. NEGRUZZI, S. I 150. Vino, mîndră-mpacă-te, Că de nu te-i împăca Foarte rău te-oi blăstema. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. ◊ Refl. reciproc. De certuri Să ne-mpăcăm, De greșeli Să ne iertăm. ANT. LIT. POP. I 427. ♦ A cădea de acord într-o chestiune bănească. Nu s-au împăcat din preț. ▭ Du-te... și te-apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face și ne-om împăca noi. CREANGĂ, P. 157. ♦ A se obișnui, a se deprinde, a se familiariza. Mama a început să se împace cu ideea aceasta. C. PETRESCU, A. 322. Dar cărțile [de joc] cu mine e greu să se împace. ALEXANDRESCU, P. 90. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A liniști, a potoli, a mulțumi, a îmbuna. Dinspre partea banilor am împăcat pe toată lumea. SADOVEANU, B. 59. Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei. CAMIL PETRESCU, U. N. 384. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Complementul este un abstract) Durerea mea s-o-mpac, Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193.

ÎMPREJURARE, împrejurări, s. f. 1. Situație în care se află cineva sau ceva, circumstanță; întîmplare. Rog să fiu iertat, dacă aceste două împrejurări mi se par deosebit de ciudate. SADOVEANU, Z. C. 282. Ce-mprejurare Grabnică te face, Vlade, să mă chemi așa tîrziu? DAVILA, V. V. 151. Cum sînteți dumneavoastră bărbații! Vă pricepeți la împrejurările mari, și la ale mici vă pierdeți cumpătul și rostul. CARAGIALE, P. 118. Am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. ◊ Loc. adv. După împrejurări = de la caz la caz, potrivit situației. Era unul dintr-acei oameni, din norocire rari, adevărați cameleoni ai societății care-și prefac sufletul și portul după vreme și împrejurări. NEGRUZZI, S. I 71. 2. (Învechit) Perimetru. În scurt, toată această mărime de zidire, a căriia împrejurarea este ca de 240 stînjini, este toată de marmură. GOLESCU, Î. 124.

NEGURĂ, neguri, s. f. 1. (La pl. cu valoare de sg.) Ceață groasă, care reduce mult vizibilitatea. Dimineața, înainte de șase, într-o negură de ger de nu se vedea la doi pași, Ilinca încuie poarta curții. AGÎRBICEANU, S. P. 40. Și neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munți. IOSIF, PATR. 66. Nu e însă negură, cerul e senin. SLAVICI, N. I 59. Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Ochii lui se-ntorceau plini de neguri spre chipul distinsei sale soții. VORNIC, P. 62. 2. Fig. Beznă, întuneric. Clipe scurte, icoane, totuși îmi rupeau negura minții ca niște lumini pîlpîitoare. SADOVEANU, O. I 350. ◊ (De obicei determinat prin «timp» sau «vreme», arată depărtarea în trecut) După anii duși în neguri nu te mai uita cu jale, Dă-i pe veci uitării. VLAHUȚĂ, O. AL. 34. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului. ODOBESCU, S. III 78. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. 3. Fig. (Rar) Mulțime mare, număr nesfîrșit. Astă negură de turci va prăda și va pustii țara. NEGRUZZI, S. I 140. – Pl. și: negure (ANGHEL, PR. 24).

PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de obicei de departe și de la înălțime. Cînd luna-mi venea la fereastră, Orașul părea că mă cheamă Să-i văd în lumină albastră Fantastica lui panoramă. TOPÎRCEANU, B. 62. Îmbrățișă cu o privire fericită măreața panoramă a celor șapte coline. ANGHEL-IOSIF, C. L. 12. De pe înălțimi, se vedea întreaga, panoramă a. malului stîng. D. ZAMFIRESCU, R. 82. 2. Tablou de dimensiuni mari, așezat pe peretele unei încăperi rotunde și întunecoase, luminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încît spectatorul, aflat în semiobscuritate la mijlocul încăperii, are impresia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află zugrăvit un astfel de tablou. Din zare ne uităm în urmă și vedem, ca-ntr-o panoramă, toată măreața zidire a Ceahlăului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. ◊ Fig. Cu ajutorul, cuvîntului, Caragiale a reușit să ne ofere o vastă panoramă a societății timpului său. L. ROM. 1953, nr. 1, 49. 3. Panoptic;. p. ext. spectacol popular cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice și de oameni anormali etc.; baracă în care se poate vedea un asemenea spectacol. Pentru lumea din mahalale s-a deschis, acolo unde era circul Suhr, o panoramă cu figuri de ceară întruchipînd ostași care bombardează Vidinul și Rusciucul. PAS, L. I 297. Stătea... visătoare ca o cadînă din panorame. REBREANU, I. 64. Nu te-am putut face, nici atunci, să intri în panoramă; d-ta ai văzut numai baba ceea... care se-nvîrtea țonțoroiul pe cerdacul panoramei. SP. POPESCU, M. G. 26. – Pl. și: (popular) panorămi (TOPÎRCEANU, B. 105). – Variantă: (regional) panaramă (SADOVEANU, N. F. 135) s. f.

PAVILION, pavilioane, s. n. 1. Clădire sau construcție de proporții mici, situată în general într-o grădină, într-un parc sau la extremitățile unui edificiu. V. chioșc. Un pavilion rotund, la care ajungeai printr-o sală de geamuri stăpînea peste o grădină încîntătoare desfășurată în pantă. GALACTION, O. I 328. Generalul trimise doi oameni să mă cheme la duel... Locul, pavilionul de la Băneasa. BOLINTINEANU, O. 401. ♦ Fiecare dintre clădirile de sine stătătoare ale unui ansamblu de clădiri care alcătuiesc o unitate (la spitale, școli, cazărmi, expoziții etc.). Pavilioanele se înălțau ca de cărbune prin întunericul și cernerea ploii. SADOVEANU, O. VI 219. Într-una din zile, murind infirmierul de la pavilionul de tifos exantematic, și cum altul nu era, s-au gîndit toți la Cărămidă. MIRONESCU, S. A. 124. 2. Drapel arborat de unele autorități pe fațada clădirii. Pavilioanele lor, fluturate de briză, întindeau de la un chei la altul un freamăt în care se împleteau toate culorile. TUDORAN, P. 340. Pe la amiază pavilionul de la căpitănia portului, lăsat în jos, arăta că e ora repausului. BART, S. M. 59. ♦ Drapel arborat la pupa sau pe catargul unei nave pentru a-i indica apartenența la o anumită țară. Trec [vapoarele] mereu cu alte pavilioane la pupă. BOGZA, C. O. 406. Cunoștea după culorile pavilionului naționalitatea fiecărui vapor. BART, E. 386. ◊ Fig. Ambițiile se aciuează o clipă sub același pavilion. ANGHEL, PR. 34. ◊ Pavilion de semnal = mic steguleț, colorat, pentru făcut semnale. ♦ Stindard (al pionierilor, al asociațiilor sportive etc.) care se înalță la anumite festivități. Ridicarea pavilionului. 3. Partea, largă ca o pîlnie, a instrumentelor muzicale de suflat. Pavilionul urechii = partea exterioară a urechii. – Pronunțat: -li-on.

TALANGĂ, tălăngi, s. f. 1. Clopot mic de metal care se pune la gîtul vitelor sau al oilor. Sunetul moale al tălăngilor răzbătea din vreme în vreme ca dintr-o depărtare nesfîrșită. SADOVEANU, O. III 319. Sunet de tălăngi se-ngînă. TOPÎRCEANU, P. 128. Tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de cîne, un sunet de talangă, un glas de bucium. HOGAȘ, M. N. 132. ◊ (Glumeț) «Junimea» începe; talanga mă cheamă. CARAGIALE, O. VII 291. ◊ (Poetic) Plîng tilingi, tălăngi răspund. Soarele apune, Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, P. 52. 2. Sunet produs de o talangă (1). De departe tare, abia se auzea talanga de la o turmă care se apropia. SADOVEANU, O. VII 207. Nu se auzeau decît tălăngile din ce în ce mai depărtate ale turmelor. GALACTION, O. I 167. Pătrunză talanga Al serii rece vînt Deasupră-mi teiul sfînt Să-și scuture creanga. EMINESCU, O. I 216. – Pl. și: talange (EMINESCU, O. IV 128). – Variantă: talancă (CREANGĂ, A. 38, CONTEMPORANUL, VII 102) s. f.

POEM, poeme, s. n. 1. Operă literară în versuri tratînd de obicei un subiect istoric sau legendar. Cunoștea poemul, fiindcă era unul din puținii care-l cetise. C. PETRESCU, C. V. 250. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. Poem simfonic v. simfonic. ♦ Poezie. Mă-aplec cu-nfiorare și sfială Deasupra cărții tale cu poeme, Și versul tău începe să mă cheme Spre tine și spre țara ta natală. D. BOTEZ, F. S. 53. 2. Operă literară în proză, caracterizată prin ritmuri poetice. (în forma poemă) Delavrancea este, în literatura noastră, creatorul poemei în proză. VIANU, A. P. 173. – Variantă: poemă (ANGHEL-IOSIF, C. M. II 12) s. f.

TĂCEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi, a nu spune nimic. Bătrînul tăcea în jîlțul lui și privea încruntat înainte. SADOVEANU, O. I 257. Țăranii, care clătinaseră mereu din cap în semn de compătimire, cît a vorbit Pavel, tăceau. REBREANU, R. II 43. Toți tăcem ca într-o biserică. VLAHUȚĂ, R. P. 42. ◊ Expr. A tăcea molcom (chitic, ca chiticul, ea peștele, ca pămîntul sau ca porcul în păpușoi) = a tăcea cu desăvîrșire, a nu scoate nici un cuvînt (și a nu face nici un zgomot). Nu te mai ascunde de mine, că eu tac chitic. MIRONESCU, S. A. 139. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn. CREANGĂ, P. 25. Da Sarsailă nu zicea nici «cîrc»; tăcea cum tace porcul în păpușoi. ȘEZ. II 104. Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul Ca să ne-auziți cuvîntul. TEODORESCU, P. P. 169. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Apoi intră cu toții înlăuntru... și... Tac mă cheamă. CREANGĂ, P. 251. Tace și face, se spune despre cineva care își vede liniștit de treabă, fără vorbă multă, sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se spune despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate) A înceta orice zgomot, a sta în nemișcare. Uzinele negre, fabricile de săpun și cuie tăceau, ridicîndu-și sub cerul albastru coșurile uriașe și negre de fum. DUNĂREANU, CH. 145. Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, Pădurea noastră tace părăsită. IOSIF, P. 46. Cînd era soarele în amiazi, firea tăcea. EMINESCU, N. 12. 2. A se întrerupe din vorbă, a înceta să vorbească. Tăcură deodată amîndoi. DUMITRIU, N. 60. De la un timp, văzînd că prietenul lui nu zice nimic, tăcu și el. VLAHUȚĂ, O. AL. 99. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară. CREANGĂ, P. 116. ◊ (Cu o precizare care întărește sensul) Tăcură din vorbă. GORJAN, H. I 16. ♦ Fig. A se potoli. Dintr-un timp și vîntul tace. COȘBUC, P. I 48. Taci, cumplita mea durere. ALECSANDRI, P. II 101. ◊ (La imperativ, adesea precedat de «ia», arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva) Cîți ani ai tu, Lili?... – Șaisprezece! – Ia taci! se miră Stănică. Ești bună de măritat. CĂLINESCU, E. O. II 96. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele. CREANGĂ, P. 29. (Expr.) Tacă-ți gura! sau taci din gură! = nu mai vorbi! lasă vorba! isprăvește! termină! Bine, bine, ți-oi cumpăra; taci din gură! ALECSANDRI, T. I 128. ◊ Tranz. (Rar) Eu cînt tot un cîntec d-aseară, Și-așa mi-e de silă să-l cînt, Și-l tac, dar nevrînd îl cînt iară! COȘBUC, P. I 64. Vulpea tăcu cîntecelul, îl lăsă neisprăvit. PANN, P. V. III 54. 3. A nu răspunde, a nu riposta. Și rîdeam făcîndu-i glume; El tăcea, răbdînd mereu. COȘBUC, P. I 262. Spune drept, nu ești Gerilă? Așa-i că taci?... Tu trebuie să fii. CREANGĂ, P. 240. 4. A nu vorbi despre ceva, a nu-și exprima fățiș părerea; a tăinui, a ascunde. Nu puteam să tac și să nu-ți spun. SADOVEANU, N. F. 115. A tăcea și lașii știu. COȘBUC, P. I 257. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 257. Eu drăguțul nu mi-l spui!... De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ◊ Expr. Cînd nu tace o gură, nu tace o lume întreagă = dacă spui cuiva o taină, o află toată lumea. ◊ Tranz. Am trecut prin viață, durerile tăcînd. EFTIMIU, Î. 180. Acum îi apăreau numeroase și irefutabile toate argumentele pe care le tăcuse adineaori. C. PETRESCU, Î. II 221. Într-o mahala tihnită, a căria nume îl vom tăcea de frica poliției, locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici. NEGRUZZI, S. I 71.

TĂMÎIAT, -Ă, tămîiați, -te, adj. 1. Parfumat, îmbălsămat, înmiresmat. (Cu pronunțare regională) Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. 2. Fig. Beat, cherchelit. Cînd a venit pentru prima oară să mă cheme-n servici, era tămîiat. CARAGIALE, O. II 75.

PRAF, (3) prafuri, s. n. 1. Materie formată din particule solide foarte mici, care pot fi antrenate în mișcare sau pot sta în suspensie în aer, gaz, provenite din fărîmițarea naturală a unor corpuri solide, (mai ales a rocilor din scoarța pămîntului), din unele procese biologice ale viețuitoarelor sau din uzura unor obiecte și care pot fi purtate prin aer sau se depun pe suprafața lucrurilor; pulbere, colb. Norul de praf care-i înconjurase o clipă, înecăcios, rărindu-se ca o ceață, se născu iarăși sub roțile căruței. DUMITRIU, N. 224. Oamenii merseră repede prin praful moale ca vata al șoselei. SADOVEANU, O. III 197. Dete de niște porți încuiate, pline de praf și de păianjeni. ISPIRESCU, L. 359. ◊ Fig. Și îndată... se mișcă, își scutură praful singurătății. SADOVEANU, O. VII 201. Razele soarelui își scutură, tremurînd, praful de aur în aer. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a sfărîma în bucăți, a ucide; (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui; fig. (familiar, cu privire la persoane) a învinge pe cineva într-o discuție, a reduce pe adversar la tăcere, a-i anula argumentele. În cîțiva ani... a făcut praf moșia. GALAN, B. I 71. Dar eu pe tine te credeam făcut praf acolo la căruțe. CAMIL PETRESCU, U. N. 370. S-a înfuriat în așa hal, încît și-a făcut praf monoclul de dușumea. POPA, V. 206. A (se) face praf și pulbere sau (mai rar) a se preface în praf = a se distruge, a se sfărîma, a se nimici; (cu privire la ființe) a fi ucis, zdrobit. [Calul] zboară cu dînsul în înaltul cerului și apoi, dîndu-i drumul de acolo, se face spînul pînă jos praf și pulbere. CREANGĂ, O. A. 265. De ce nu pot în praf a mă preface? EMINESCU, O. IV 79. A se alege praful (a nu se alege nici praful sau a nu rămîne nici praf) = a fi zdrobit, sfărîmat; a nimici cu desăvîrșire; (fiind vorba despre ființe) ucis. Dete brînci fiului acestui împărat din vîrful turnului și nici praful nu se alese de dînsul. ISPIRESCU, U. 70. Într-un secol fără patimi, nu va rămînea nici praf Din durere, din robie, din ruină și din jaf. BELDICEANU, P. 126. A arunca praf în ochii cuiva = a înșela pe cineva, căutînd să-i dai iluzia că lucrurile sînt altfel decît în realitate. 2. Material solid sub formă de particule foarte mici, utilizat în diferite scopuri. Oleacă de necaz și spaimă degeaba nu strică din cînd în cînd: e ca un praf de piper peste o mîncare prea dulce. CARAGIALE, O. VII 19. O crestezi de-a curmezișul cu cuțitul pe amîndouă laturile; o presări cu praf de sare; o pui pe un grătar. ODOBESCU, S. I 464. Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Sînt suflet blestemat, întîmplările mă cheamă unde miroase a sînge și a praf de pușcă. SADOVEANU, O. I 422. Cînd aprinzi praf de pușcă e totuna dacă ai cît încape într-un degetar ori ai zece vagoane. POPA, V. 211. A dat o ploaie mare, de a muiat praful cel de pușcă. HASDEU, I. V. 154. Praf de spumă = preparat care produce spumă în contact cu apa și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care degajă bioxid de carbon și care se întrebuințează în patiserie pentru a face să crească aluaturile. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea totală a apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere metalică (de culori diferite) care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf alb = cocaină. Schimbase morfina pe praful alb, fiindcă era mai ușor de găsit. C. PETRESCU, C. V. 313. 3. (Adesea la pl.) Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (popular) doză de medicament în formă de pulbere. Vă îndopau cu prafuri amare și cu ceaiuri neîndulcite. PAS, Z. I 217. – Variantă: prav (EMINESCU, O. I 36, CONTEMPORANUL, II 219, RUSSO, S. 128) s. n.

TRĂSĂTURĂ, trăsături, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Linii, contururi caracteristice ale figurii unei persoane; trăsură. Ne primește un tînăr blond, scund, cu trăsături alese. STANCU, U.R.S.S. 97. Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple, în linii drepte. CAMIL PETRESCU, U. N. 381. ♦ Aspecte esențiale ale caracterului sau ale personalității cuiva. Psiholog sumar, el află, poate, acum trăsături de caracter ale băiatului său pe care nu le cunoștea și care-l înduioșară. CĂLINESCU, E. 158. În acest roman găsim toate trăsăturile caracteristice ale marelui scriitor. GHEREA, ST. CR. II 234. Încă o trăsătură caracteristică a lui Lenau e dorul de călătorie. IONESCU-RION, C. 68. ♦ Aspect caracteristic, general al unei opere, al unei doctrine, al unui fenomen, al unei activități, al unei epoci. Utilizarea științei pentru satisfacerea nevoilor materiale și culturale ale întregului popor reprezintă o trăsătură specifică a socialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 4/4. Trăsătura caracteristică a gramaticii constă în aceea că ea stabilește regulile modificării cuvintelor, avînd în vedere nu cuvinte concrete, ci, în general, cuvinte fără caracter concret. S.C.L. 1950, I 130. 2. Linie trasă pe hîrtie (cu condeiul, cu creionul etc.). ◊ Trăsătură de condei = semne grafice (cuvinte, linii) aruncate pe hîrtie la repezeală și (de obicei) fără multă chibzuință. Și cu toate acestea, iată-ne chemați, prin o trăsătură de condei, a șterge, a desființa patru legiuiri. KOGĂLNICEANU, S. A. 130. Trăsătură de unire = liniuță de unire, v. liniuță.

TRECUT¹ s. n. 1. (În opoziție cu prezent și viitor) Timp care s-a scurs; întîmplările, faptele, starea de lucruri din acel timp. Stoicea n-avea vreme să se prea gîndească la trecutul lui. GALACTION, O. I 52. Tot trecutul îmi apărea acum clar. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Trecutul nu se mai întoarce. REBREANU, R. I 50. Cînd amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer, Și frămîntînd cu pașii lutul, Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I 314. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. Clasa muncitoare, în trecut clasa cea mai asuprită și mai exploatată, este azi forța conducătoare a Republicii Populare Romîne. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. El tremură ca alte dăți În codri și pe dealuri... Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. Și printre lacrimi parcă-și vedea viața trudită din trecut. MIRONESCU, S. A. 37. Într-o mănăstire, din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri vechi, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost. Vin la noi... fiindcă au credință că am rupt-o cu trecutul. C. PETRESCU, Î. II 137. 2. Denumirea dată grupului de timpuri verbale care exprimă o acțiune săvîrșită înainte de momentul vorbirii. În limba romînă, modul indicativ are patru timpuri ale trecutului: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul.

PRUNIȘOR, prunișori, s. m. (Rar) Diminutiv al lui prun. Foaie verde, verde mac, Ochii lelei care-mi plac, Dulcișori și mieriori, Mă cheamă sub prunișori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 36.

UMED, -Ă, umezi, -de, adj. (În opoziție cu uscat) 1. Care a stat într-un lichid sau a fost acoperit de un lichid și nu s-a uscat încă; care conține în masa sau pe suprafața lui lichid. Vasca luă în brațe pe fata cea albă și o așeză cu grijă în iarba umedă de rouă. SADOVEANU, O. VII 35. E umed cimbrul pe colină. MACEDONSKI, O. I 159. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci și rotunde. EMINESCU, N. 11. ◊ Fig. Cerul era de un albastru umed. SADOVEANU, O. VI 512. Spații iluminate de un albastru splendid, umed și curgători. EMINESCU, N. 46. ♦ (Despre pămînt) Jilav, reavăn. Venea miros de pămînt umed din văi. SADOVEANU, O. VIII 15. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. Frigul mă-ngheață, e umed pămîntul. ALEXANDRESCU, M. 40. ♦ Igrasios. Am auzit Viersul maicii mult dorit Ea ne cheamă plîngătoare Colea-n umeda-nchisoare. BOLINTINEANU, O. 90. ♦ Încărcat cu vapori de apă. Vîntul se ogoiase și el, și acum trecea ca un plîns greu numai în largul cîmpiilor și prin văzduhul umed. SADOVEANU, O. I 150. E o seară întunecată și umedă de început de toamnă. DUNĂREANU, CH. 107. Pe culmi întunericul piere, Dar valea e-n neagra putere a umedei nopți. COȘBUC, P. II 7. Ascultă liniștita ei răsuflare caldă și umedă. EMINESCU, N. 12. ◊ (Poetic) Mirosul cel umed al florilor învioșate o făceau să doarmă. EMINESCU, N. 11. 2. (Despre ochi) Înlăcrimat; (cu nuanță afectivă) galeș, duios. Cazacul o privea dulce, cu ochii lui negri și umezi. SADOVEANU, O. VII 35. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Acum ea, tristă, din cort ieșise Și cu ochii umezi lung se uita. ALECSANDRI, P. I 21. ◊ (Prin analogie) Capete de junci și de văcuțe, cu ochi blînzi, umezi, răsăreau ici-colo. SADOVEANU, O. VII 237. ♦ (Despre mîini) Acoperit cu un strat subțire de sudoare; (despre gură) proaspătă, răcoroasă. Era umedă a sa guriță. ALECSANDRI, P. I 20.

VĂTĂȘEL, vătășei, s. m. (Și în forma vătăjel) Diminutiv al lui vătaf. I. (În trecut) 1. v. vătaf (I 1) Intră în curtea lin Stoicea... un vătășei din partea lui socru-său, boierul Rovin. GALACTION, O. I 52. 2. v. vătaf (I 3). – Dar cu ce-i hrănea? Cu ciosvîrți de miei De la vătășei. PĂSCULESCU, L. P. 152. Căpitan Caracatuci, Vătăjel peste haiduci. ALECSANDRI, P. P. 58. 3. Funcționar inferior la primărie, care îndeplinea diferite funcții, îndeosebi pe cea de curier. Seara, vine un vătășei de la primărie. STANCU, D. 95. Un vătășei mă chemă la primărie. GANE, N. II 94. În piață, vătășelul știe sigur că Mitu Boieru a intrat adineaori cu mai mulți ofițeri și funcționari la cafeneaua din colț. CARAGIALE, O. I 231. Numesc un vătășei care face poliția în sat. BOLLIAC, O. 252. III. Fiecare dintre flăcăii care conduc alaiul la nunți, la înmormîntări etc.; vornicel. – Variantă: vătăjel s. m.

SCUTURA, scutur, vb. I. I. 1. Tranz. A clătina, a agita sau (mai rar) a bate un obiect, pentru a face să cadă ceva din sau de pe el. Azi dimineață scutura niște cuverturi. IBRĂILEANU, A. 78. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare... spune, că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul. NEGRUZZI, S. I 18. L-al nostru măr mă voi duce, Și încet l-oi scutura, Mere din el vor cădea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. ◊ Expr. A scutura buzunarele (sau punga) cuiva sau a scutura (pe cineva) de bani = a lua cuiva toți banii, a stoarce pe cineva de bani. ♦ A îndepărta, a înlătura, a face să cadă. Fug pe dealuri, scuturînd Roua din cosițe. COȘBUC, P. I 262. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. În zădar copacii crengile-și plecau Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau. ALECSANDRI, P. I 221. ◊ (Metaforic) Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumina rămasă din soarele orbitor de afară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 180. ♦ Intranz. A face curățenie, a șterge praful de pe obiectele din casă; a deretica. Trecu în camera ei să măture, să scuture și să schimbe apa. C. PETRESCU, C. V. 211. Biata fata unchiașului torcea... mătura și scutura, fără să zică nici pis. ISPIRESCU, L. 347. Iar trecui pe la fereastră Și tu scuturai prin casă. ȘEZ. I 139. 2. Tranz. A arunca, a lepăda ceva de la sine. Fac tot ce pot ca să scutur de pe mine principiile pe care mi le-a lăsat educația. DEMETRIUS, C. 9. Nu va putea scutura greutatea acestui amor. EMINESCU, N. 71. Cînd Petru Rareș se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament. HASDEU, I. V. 127. ♦ Refl. A scăpa, a se debarasa de ceva. Într-un tîrziu femeia se scutură de omăt pe prispă și intră cu ulciorașul. SADOVEANU, O. VIII 193. Dacă vrei să te speli și să te scuturi oleacă de colb. C. PETRESCU, Î. II 202. Mă cheamă între brazi, Și-mi mai spune și cu haz Să mă scutur de năcaz. BELDICEANU, P. 96. Ah! ce plăcere de-a giuca Și de grijia se scutura. ALECSANDRI, T. I 226. ◊ Fig. Își deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. EMINESCU, N. 70. 3. Refl. (Despre plante) A se despuia de frunze, de petale, de rod; (despre rodul plantelor) a cădea (necules), a se împrăștia. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O. A. 343. Tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos. CREANGĂ, A. 62. Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt. EMINESCU, O. I 129. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat. ALECSANDRI, P. P. 346. ◊ Tranz. Flori peste flori au scuturat zarzării, vișinii și piersicii. ANGHEL, PR. 24. Spre codru mi se întorc ochii și zăresc umbra codrului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe și își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă. RUSSO, O. 119. ♦ (Subiectul e partea plantei care cade) A se desprinde și a cădea. Se scuturau frunzele în vîntul toamnei. SADOVEANU, O. VII 103. Sub flori de măr Ce mi se scutură în păr Se umple sufletul de soare. MACEDONSKI, O. I 78. Pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată. ISPIRESCU, L. 72. ◊ (Metaforic) În toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură. TULBURE, V. R. 45. ◊ Fig. Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură și ning. EMINESCU, O. IV 83. II. Tranz. 1. A mișca (cu putere) într-o parte și în alta; a zgîlțîi. Peste cîtăva vreme îmi venea să-mi scutur prietenul, să-l trezesc și să-i strig. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbăteau și se grămădeau la stăvilare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 29. C-o mînă El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit. EMINESCU, O. I 93. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, O. 169. ◊ (Metaforic) Vînturile nopții scutură afară Arborii tăcerii. ISAC, O. 64. ◊ Expr. A scutura mîna cuiva = a da mîna călduros cu cineva, a strînge mîna cuiva. Scutură călduros mîna mosafirului. REBREANU, R. I 163. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de» și indicînd obiectul în discuție) Cînd oi scutura... de lanț, să știți că-s viu. SBIERA, P. 91. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. ♦ A zdruncina. Zice că-i e teamă să nu-l scuture trăsura. VORNIC, P. 225. ♦ Refl. A se cutremura din tot corpul. Copilul gemea, se scutura, tremurînd. DUMITRIU, N. 156. Și cum plîngea se scutura parcă de frică. AGÎRBICEANU, S. P. 25. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, O. A. 225. ◊ Expr. A i se scutura cuiva carnea (sau oasele, inima) = a se înfiora, a se cutremura, a se zgudui (de frică, de scîrbă etc.). Se făcu un noroi cleios și puturos de ți se scutura carnea de pe tine. ISPIRESCU, L. 129. ◊ (Tranz., în expr.) A-l scutura pe cineva frigurile = a avea un acces de friguri, a tremura din tot corpul. 2. (Familiar) A critica aspru. Se pune pe el însuși mai presus de interesul obștesc, și la mîndrie și la cruțare. Toate-i vin din prea multă dragoste ce are pentru el. Trebuie scuturat, dar nu lepădat. TEATRU, II 135.

înstrăinat, -ă, înstrăinați, -te, (înstreinat, străinat), adj. – Plecat definitiv sau temporar din locul de baștină: „Mă cheamă codru’ la el / Să-i fiu frate și fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar, 1980: 68); „Nu-i trabă mai mare fune, / Numa’ străinat în lume” (Papahagi, 1925: 213). – Din înstrăina (< în- + străin < lat. extraneus) (DEX, MDA).

VREME, vremuri și vremi, s. f. (în concurență cu timp) I. 1. Timp (I 1). Clopotul din turn cînd geme, Cheamă vreme, ’ngroapă vreme. LESNEA, I. 10. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus, Și valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, P. 22. Unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. N-a intrat vremea-n sac v. intra (II 2). 2. Durată limitată între două întîmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Au stat multă vreme în ploaie. DUMITRIU, N. 155. Mai era vreme pînă la ziuă. SADOVEANU, O. I 501. De atîta vreme, de cînd nu ne-ai mai dat obraz. ALECSANDRI, T. I 41 ◊ Loc. adv. Cu vremea (sau, învechit, cu vreme) = după un timp oarecare, cîndva, odată și odată, cu timpul. Binele pe om îl scapă Cu vremea de foc și apă. PANN, la CADE. Cu vreme putea să-i aducă prilej de folos. DRĂGHICI, R. 143. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea tîrziu, de timpuriu. Pe lîngă crucea din răspîntie scîrțîie roatele căruțelor ce pleacă din vreme, să nu le ajungă zăduful pe drum. CARAGIALE, O. I 320. De cu bună vreme v. bun⁴ (VI 4). Din vreme în vreme = din cînd în cînd, uneori, la intervale; din timp în timp. Din vreme în vreme birja dădea într-un hop. SADOVEANU, O. IV 7. Cînd amintirile-n trecut încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cucoare Sub bolta albăstrie zbor tainic, călătoare. ALECSANDRI, O. 190. Înainte vreme v. înainte (II 1). Loc. conj. În vreme ce (sau, învechit, în vreme cînd) = în timpul în care, pe cînd, pe de altă parte. Ștefan Văcărescu era spătar mare, în vreme ce fiul său... servea ca ispravnic. ODOBESCU, S. I 261. Tu dormi, în vreme cînd toți ciialalți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10. ◊ Expr. O vreme = o bucată de timp, un timp. Se mai auzi o vreme murmurul greu de glasuri. DUMITRIU, N. 57. Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea. REBREANU, R. II 17. Se ținea de farse toată vremea. CARAGIALE, O. III 10. A-și pierde (a-și trece sau a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul fără a face nimic de seamă; a lenevi. În vremea mea (ta, lui etc.) = în tinerețe, în floarea vîrstei, în plinătatea puterii. Baba care-o vezi acuma fost-a mîndră-n vremea ei. EFTIMIU, Î. 92. Cînd eram în vremea mea Zburam ca o păsărea. BIBICESCU, P. P. 382. Acum mi-i (ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrstă de care trebuie să mă bucur (să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți; acum i vremea. CREANGĂ, A. 97. ♦ Timp. disponibil, răgaz. Pe tătari i-a zdrobit Groza... – Tătarii se vor face la loc... – Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. III 244. ◊ Expr. A avea vreme v. avea (I 2). A afla vreme v. afla (2). ♦ Fig. An. Ea e-naltă și ușoară... Și de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri. COȘBUC, P. I 95. 3. (De obicei cu determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») Timp prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; moment; prilej, ocazie. Pînă la vremea plecării toți ofițerii trecem pe chei. BART, S. M. 13. Nevoia de a se mișca îl făcu să se uite pe ceas, era aproape vremea mesei. VLAHUȚĂ, O. A., III 66. Oameni... care-și prefac sufletul și portul după vreme. NEGRUZZI, S. I 71. Prietenul la vreme de nevoie se cunoaște. ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, într-o anumită epocă. Într-o vreme, ia cu arendă moșia Dornești. CĂLINESCU, E. 19. Într-o vreme... vînătoarea a făcut popas. SADOVEANU, D. P. 137. Cetitul care-ntr-o vreme răsipea a mele gînduri. CONACHI, P. 104. La vreme, la timpul oportun, la momentul potrivit. Părinții i s-au prăpădit la vreme: ca să nu le mai otrăvească sufletul purtările fiului lor iubit. SADOVEANU, E. 93. Pentru ce n-ai pedepsit-o la vreme? DELAVRANCEA, O. II 234. Se-nțelege că Niță n-a lipsit a se înființa la vreme. CARAGIALE, O. II 244. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Încotro mergeți dumneavoastră la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule? HOGAȘ, M. N. 66. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. Pînă la o vreme treburile i-au mers bine. La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Nu știu dacă faci bine... a zis doctorul la o vreme. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 20. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un anumit moment. Dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gînd. COȘBUC, P. I 100. De la o vreme încoace... nu știu ce avea. ISPIRESCU, L. 2. De la o vreme valea s-a sfîrșit și s-a început un deal. CREANGĂ, P. 41. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = (care se întîmplă) înainte de termen; prematur. Boala și mizeria l-au doborît înainte de vreme. SADOVEANU, E. 83. Ne-ați venit apoi... Vestejiți fără devreme. EMINESCU, O. I 151. Astă naștere fără vreme cam supără pe tata. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. El putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toți se supuneau la porunca lui. ISPIRESCU, L. 31. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească. CREANGĂ, P. 87. Haide, intrați, de vreme ce ați venit. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ Expr. A căuta (sau a pîndi) vreme cu prilej v. prilej (1). A i se apropia (cuiva) vremea v. apropia (II 1). Vremea de apoi = viața viitoare, judecata din urmă. 4. (Adesea la pl., cu aceeași valoare ca la sg.) Perioadă determinată istoricește; epocă; veac, secol. Sînt poetul vremilor ce vin. BENIUC, M. 54. Îmi aminteam de vremi trecute. IOSIF, PATR. 76. Mă bucur nădăjduind că negreșit va veni vreme, întru care patria mea... să sămuiască întocmai cu orașele cele mari ce am văzut. GOLESCU, Î. 148 ◊ Expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Aici a fost odată... scaunul vestiților bani ai Severinului, a căror obîrșie se pierde în negurile vremii. VLAHUȚĂ, R. P. 8. ◊ (Cu determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») Vremea mișcărilor naționale s-a trecut și a venit vremea luptelor de clasă. IONESCU-RION, C. 29. Vremile de răzbunare au trecut. RUSSO, O. 67. ◊ Loc. adv. Pe vremea aceea (pe acea vreme sau în acele vremuri) = pe atunci. Pe vremea aceea stăpînea în Crîngu un boier mare. MIRONESCU, S. A. 87. Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tîrgul-Neamțului. CREANGĂ, P. 109. În vremea aceea = în acel timp, pe cînd... Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? EMINESCU, N. 27. Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Dar nici mînia lui nu era ca pe vremuri. DUMITRIU, P. F. 66. Aici locuia pe vremuri, demult, tare demult, un bun prieten. STANCU, U.R.S.S. 87. Pe vremuri, cît a fost profesor de limba greacă, n-a știut altă cale. BASSARABESCU, S. N. 14. Din vremuri = din timpurile vechi, din străbuni. Mîine-i anul nou, știi bine, Și-obicei din vremuri este Ca-ntr-această zi să fie Sărbătoare. COȘBUC, P. I 71. După vremuri = în cursul veacurilor. După vremuri mulți veniră... Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod. EMINESCU, O. I 147. ♦ (Numai la pl.) Stare de lucruri; împrejurări; timpuri. Ce vremuri!- Alte vremuri! DELAVRANCEA, O. II 136. Am văzut, mînați de soartea Vremurilor, bieți sărmani Alergînd pe la dușmani, Ca să-și afle moartea. COȘBUC, P. I 262. II. Situație meteorologică cuprinzînd totalitatea stărilor atmosferice. După grelele vînturi și viscoliri vine iar vremea bună, cu soare, cu cer limpede. SADOVEANU, O. VII 337. Nu știi cum vine vremea în pădure; cînd pleci la drum, nu-i rău să te îngrijești de toate. HOGAȘ, M. N. 135. Și de-i vremea bună, rea. Mie-mi curge Dunărea. EMINESCU, O. I 124. ◊ (În formule de salut) Bună vremea, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin. EMINESCU, O. I 84.

ȘURUBELNIȚĂ, șurubelnițe, s. f. Unealtă alcătuită dintr-un mîner și dintr-o tijă de oțel cu vîrful lățit ca un tăiș, servind la înșurubarea și deșurubarea șuruburilor. Cînd te vedea cu un clește sau o șurubelniță în mină, ți le lua speriat: Fugi de-acolo! te prevenea. Cînd vezi că nu merge ceva, cheamă-mă pe mine. PAS, Z. I 307. Motorașul... e făcut de el. Îl deschide cu șurubelnița și mi-arată toate măruntaiele. I. BOTEZ, ȘC. 230. – Variantă: șurupelniță (PAMFILE, I. C. 222) s. f.

STEGAR, stegari, s. m. 1. Purtătorul steagului unei unități militare; portdrapel. ♦ (Învechit) Slujbaș polițienesc. Așteaptă aci pînă te-oi chema eu, și atunci să intri în odaie cu doi stegari. GHICA, S. 9. 2. (Regional) Cel care poartă steagul: a) la nuntă. Între funcționarii de genul bărbătesc ai unei nunți mai sînt de a se înșira încă și purtătorii de... steaguri, carii în Transilvania se numesc stegari. MARIAN, NU. 227; b) la jocul călușarilor. Unul... poartă steagul și se numește stegar. PAMFILE, S. V. 62. 3. Fig. Cel care se află în rîndul întîi, în fruntea luptătorilor pentru o cauză; p. ext. îndrumător, conducător. Și-acum, ca și-n anii de grele restriști. Duc steagul vieții stegari comuniști. FRUNZĂ, Z. 21.

SUDUI, sudui, vb. IV. 1. Intranz. (Popular) A rosti sudălmi (la adresa cuiva); a înjura. Citind aceste însemnări ale băiatului său, directorul... sudui amarnic. VORNIC, P. 12. Într-o clipire oamenii înconjurară ceardacul, strigînd, suduind, învălmășindu-se. REBREANU, R. II 129. Gheorghe s-a arătat a fi un om prea brutal și prea ursuz... suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. CARAGIALE, O. I 284. ◊ Tranz. Toată ziua ne cheamă la conac. Ne suduie vechilii. CAMIL PETRESCU, O. I 78. Dar d-ta de ce sudui copilul, nea Cristache? REBREANU, R. II 39. Atunci îl cunoscură toți, spune cronica, și-l batjocoreau și mari și mici, și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, O. I 103. 2. Tranz. (Învechit) A mustra, a dojeni. Sta lîngă dînșii, cercînd a-i îmbărbăta și-i suduia cu aspre cuvinte. ODOBESCU, S. I 94. Ș-acolo îl judeca Și de bani îl suduia. PĂSCULESCU, L. P. 281. – Prez. ind. și: suduiesc.

nechemat, ~ă [At: DLRU / Pl: ~ați, ~e / E: ne- + chemat] 1 a Care nu a fost chemat, invitat undeva. 2 a Care nu este dorit undeva. 3-4 smf, a (Pex) (Om) care nu este indicat, îndreptățit să spună sau să facă ceva. 5-6 smf, a (Om) nepriceput (3). 7-8 smf, a (Om) incompetent. 9 a Inadecvat. 10 a Inoportun.

CATALECTIC (< fr. catalectique < gr. katalectikos, incomplet) În metrica antică se numeau versuri catalectice versurile care sfîrșeau cu un picior incomplet, iar cele al căror ultim picior era complet, acatalectice. Versul hexametric este un vers catalectic, ultimului picior lipsindu-i o silabă. Ex. Cîn-tă, ze-i-ță, mî-ni-a ce-aprin-se pe-Ahil Pe-le-ia-nul (HOMER, Iliada) Versurile de șase picioare iambice sînt acatalectice, în schimb primul emistih este catalectic. Ex. O, mamă, dulce mamă – din negura de vremi, Pe freamătul de frunze – la tine tu mă chemi. (M. EMINESCU, O, mamă!)

POVESTIRE (de la a povesti, din poveste ; sl. povesti) Povestirea, mai bine-zis arta povestirii, „e îngrozitor de veche – vine din neolitic sau chiar din paleolitic” (E.M. Forster, Aspecte ale romanului). Originile ei sînt greu de restabilit. Ca modalitate a genului epic ea se confundă adesea cu narațiunea. Socotită ca o formă esențială si arhetipală a epicului, ea apare în mai toate variantele genului epic – roman, memorii, însemnări de călătorie, reportaj etc. – component distinctiv și definitoriu fiind elementul narativ. Clasificată, după formă, în proză și în versuri, după origine, în folclorică și cultă, iar după conținut și scop, în satirică, filozofică etc., povestea are ca note caracteristice atragerea curiozității auditoriului pentru ceea ce urmează, limitarea ei la un singur episod. Este modalitatea literă cea mai simplă, dar și cea mai captivantă, deoarece curiozitatea e o trăsătură universală a psihologiei umane. Semn al comunicării epice, cum este considerată, povestirea se prezintă, uneori, ca povestire în povestire sau „povestire în ramă”. Prin această tehnică au fost realizate opere ca: Halima sau O mie și una de nopți ; Povestea vorbei sau O șezătoare la țară de Anton Pann; Povestirile unui vînător de Turgheniev; Hanul Ancuței de M. Sadoveanu. Formulă narativă foarte veche, dar în același timp și foarte nouă, tehnica povestirii în ramă, față de simpla povestire, transformă pe povestitorii înșiși în personaje ale narațiunii. Cele nouă povestiri din volumul Hanul Ancuței se rostesc de cîte un povestitor care-i și personaj în același timp, implicand un cadru scenic – hanul – și grupul de ascultători. Interesant din acest punct de vedere nu-i numai ce se povestește, ci și modul cum povestește (gestică, intonația etc.). Ex. „S-a ridicat de la tohoarca lui, de la un proțap, un om mătăhălos, și s-a arătat în lumina focului, pășind legănat... - Iar cei care nu mă cunoașteți, să știți că eu nu mi-s mai departe decît de la Rarău, ș-acolo am stînă cu alți tovarăși, și bordeie pline cu putini de brînză și lapte acru și alte bordeie cu poclăzi și cojoace. Și mă cheamă Costandin Moțoc... - Vreau să vă spun dumneavoastră, dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Și, dacă nu vă va plăcea, să nu-mi spuneți pe nume...” (M. SADOVEANU, Județ al sărmanilor)

tăcea [At: COD. VOR. 28/6 / Pzi: tac: C-o (înv) tăcure: Ps 4 (înv) tăcum; Imt 2 (reg) ta, 5 (îrg) la forma neg nu tăcereți / E: ml tacere] 1 vi (Înv) A se abține să vorbească. 2 vi (Pop; îe) A ~ ca un mut sau ca muții, ca pământul, ca zidul, ca peretele, ca un lemn și, reg, a ~ pitic (ori chitic) sau ca piticul, ca piticul în baltă, ori ca un pește, ca peștele, ca melcul, sau mâlc, molcom, ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) A tăcea (1) cu desăvârșire (fară a face zgomote) (spre a nu se da de gol). 3 vi (Pop; îe) Tac (sau tacu~) mă cheamă Nu spun o vorbă. 4 vi (Pfm; îe) Tace și face Se spune despre cineva care își vede liniștit de treabă. 5 vi (Pfm; îae; șîe tace și coace) Se spune despre cineva care uneltește în ascuns. 6 vi (Reg; îcs) Taci-și-nghite Jocul de copii „papanaș”. 7 vi (Fig; d. elemente ale naturii, d. lucruri personificate) A sta în nemișcare. 8 vi A nu răspunde la o întrebare, la o provocare. 9 vi A se întrempe din vorbă Si: a amuți. 10 vi (Pex) A se opri din plâns, din cântat etc. Si: a se potoli. 11-12 vi (Pop; îe) Ia (sau ian) taci! Exprimă bucuria (sau neîncrederea) în spusele cuiva. 13 vi (Îe) Taci din gură sau tacă-ți gura (ori, fam, pupăza) sau tacă-ți gurița! Nu mai vorbi! 14 vi (Pfm; îe) A nu (mai) ~ din gură sau a nu-i ~ gura A vorbi mult, într-una. 15 vi A nu-și exprima fățiș părerea. 16 vt (Înv) A nu lua în seamă Si: a omite. 17 vi A fi discret.

SOLAC s. m. (Mold.) Arcaș pedestru din grupul de ieniceri ai corpului de gardă al sultanului. După aceștia ... merg selații, carii poartă arcele pre umăr. URECHE. După ianiceri venea solacii cu arce, ce poartă șilice sau cauce în cap. M. COSTIN. Numai ce am văzut un solac împărătesc si îm zice cum că mă cheamă Muctifel împăratul. H 1771, 92^v; cf, N. COSTIN. Variante: selat (URECHE). Etimologie: tc. solak.

MACROCOSM s. n. (În opoziție cu microcosm) Lumea în totalitatea ei; universul. [Înțeleptul adresîndu-se universului:] Pre tine, macrocosmos, pre mine, microcosmos mă cheamă. CANTEMiR, O. V, 93. Organismul cel mare (macrocosmul) seamănă cu organismul cel mic (omul, microcosmul). BARASCH, M. II, 3/11. Istoria fiecării țeri, microcosm al macrocosmului, este cea mai veridică istorie universală. HASDEU, C. I, 176. Macrocosm, – de-a ta emblemă e făptura mea răpită. MACEDONSKI, O. I, 273. – Și: macrocosmos s. n. – Din fr. macrocosme. – Macrosmos < gr. μαϰρός + ϰόσμος.

MÁMĂ s. f. I. 1. (Adesea determinat de un adj. pos.) Femeie considerată în raport cu copiii ei; maică, (regional) muică, (învechit) mușă. V. născătoare. Tatăl mieu și muma mea. PSALT. HUR. 21^v/25. Pre feciorul mumînrei sale punre blăznire. ib. 42^v/15. Den mațele mumînriei meale. ib. 118^r/l. Țițele măriei meale. PSALT. SCH. 63/4. Tatăl mieu și îma mea lăsară-me. ib. 79/13. Păcatul îmăriei lui (mumîniei C, mînresai H, mîne-sa D). PSALT. 236, cf. 242. Striin fui... fiilor mumîniei meale. CORESI, PS. 178/4, cf. 51/9, 133/7, 311/9. Mumă aceștiia zise-i, mainte de născută, id. EV. 494. Duse înlăuntru Isac pre Răveca la cortul mumîniei sale, Sarăei. PALIA (1581), 95/13, cf. 20/6. Alții să întrecea să-ș sărute mumînile. MOXA, 357/7. Să nu ne hie mai drag nice avuție, nici tată, nice îmă. VARLAAM, C. 262. Era numai unul născut mumei sale. N. TEST. (1648), 75^v/30, cf. 20^r/2, 68^v/19. Rlagoslovenia tatălui și a mumînii (a. 1652). ap. TDRG. Au grăit împărăteasăi îmmei împăratului. M. COSTIN, O. 178. Să spuie mumei lui Ștefan vodă, să-l sloboadă de la închisoare. NECULCE, L. 9. Cel ce iaste din tatăl fără mumă. MINEIUL (1776), 195^vl/16. Țerile noastre vor fi deschise lor și. . . mumînei lor. ȘINCAI, HR. II, 140/29, cf. 178/29. Copii... din deosebite mume născuți. PRAVILA (1814), 159/20. Primul object ce adoară omul . . . este mama. HELIADE, O. II, 48. Sufletu-mi s-alină cu-ncetul și ușor, Ca pruncul ce-l adoarme a mumii lui cîntare. ALEXANDRESCU, O. I, 337, cf. 161. Gîndiți la muma ce v-a născut pe toți! ALECSANDRI, T. II, 116, cf. 107. Vei spăși greșeala mumii. EMINESCU, N. 100. Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire. id. O. IV, 191. Fără să cunoască tată și mamă. CREANGĂ, P. 139, cf. 234. Icoana bunei și iubitoarei lui mame i se lămuri în minte. VLAHUȚĂ, O. A. I, 101. Cîntînd le-aduci aminte De-o fată din vecini, De mame și de-ogorul Umplut acum de spini. COȘBUC, P. I, 215. Mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. REBREANU, I. 13. Văzu... ochii albaștri și duioși ai mamei care l-a strîns la sîn și l-a legănat. SADOVEANU, O. VII, 101, cf. ID. M. C. 198. Merg mumînile gemînd și tătînii suspinînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303. Spuse toate acestea mume-sei. FUNDESCU, L. P. 64. Cine n-are mamă-n lume Nu mai știe cum îi bine. ȘEZ. XIX, 116. Mumîni cu prînzul venind. I. CR. IX, 248. Ce-o fi mamii o fi și tatii sau ce mi-e mama mi-e și tata, se spune spre a arăta lipsa de preferință într-o anumită alternativă. Cf. ZANNE, P. IV, 469. În față mumă și în dos ciumă, se spune despre o persoană care are o purtare ipocrită. Cf. id. ib. 476. Pentru unii mumă și pentru alții ciumă, se spune despre cineva care favorizează pe unii și năpăstuiește pe alții. Cf. id. ib. Unde dă mama, carnea crește, se spune spre a arăta că severitatea mamei pornește din dragoste și este în folosul copilului. Cf. id. ib. 466. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale) Ce să-i răspunz, mamă? ALEXANDRESCU, M. 324. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I, 129. Mamă, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. CARAGIALE, O. II, 255. Să-mi iei [rochie] mamă, că uite cum umblu. CAMIL PETRESCU, T. II, 76. Mamă, suratele mele Ș-aseară s-au socotit. JARNIK- BÎRSEANU, D. 186. ◊ (Învechit și popular, în forma nearticulată, adesea prescurtat, urmat de un adj. pos.) Fată de mumă-sa. CORESI, EV. 205. Tatâ-mieu și mumă-mea lăsară-mă. id. PS, 65/10. Audzi mumă-sa, curse și deșchise (cea 1600). CUV. D. BĂTR. II, 192/14. Parte de ocenă-i iaste lui de pren mă-sa (a. 1641). GCR I, 91/30. Lăsat-au domnia și țeara pe sama frăține-seu. . . și a mîne-sa. URECHE, LET. I, 173/21. Cela ce-ș va ucide pre tată-său și pre îmă-sa.. . mai cumplită certare să aibă. PRAV. 95. Mumă-sa au ieșit întru întîmpinarea fie-sa. IST. Ț. R. 56. Cain... pre mumă-sa întristă (a. 1750). GCR II, 63/23. Au împărățit... subt tutela mîne-sa, a Plachidiei. ȘINCAI, HR. I, 85/15. Fiii să răped atunci cu toții în casă, la patul mîne-sa. CREANGĂ, P. 15, cf. 201. Draga tatei, iată ce-mi tot spune mă-ta de tine. id. ib. 285. Îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. ISPIRESCU, L. 8. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat, Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I, 230, cf. 224. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, N. 181. Mumă-mea-ntre dînșii apare. MACEDONSKI, O. I, 43. A urmărit-o și i s-a părut că mă-sa umblă pe la bijutieri, să vîndă ceva. CĂLINESCU, E. O. II, 65. Fără voia măni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Hai, murgule, hai,.. . Să te las mumîne-mea. MAT. FOLK. 1264. A zis mîne-sa să-i deie berbecul. PAMFILE, VĂZD. 37. Eu îs pe vatra mea, nu-s pe-a tătîni-to ori pe-a mîni-ta. ALR I 648/378. ◊ (Regional, în formă prescurtată, determinat printr-un al doilea adj. pos.) Du-te la. mă-ta ta. ALR I/II h 158. Mumă-sa lor. ALR I 1680/190. ◊ (În forma articulată, cu elipsa adjectivului posesiv de pers. 1) De mama îmi aduc aminte ca prin vis. SLAVICI, V. P. 12. Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I, 103. Noi priveam uimiți. Mama s-a sculat tremurînd. SADOVEANU, O. I, 133. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Țară de jărtfă,... mumă fără copii, ficiorii tăi, rătăciți în vijelia omenească, pribegea în toate laturile. RUSSO, S. 134. Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma. EMINESCU, O. I, 172. [Natura] ți-este mumă. MACEDONSKI, O. I, 239. Nedreptatea le fu mumă. SADOVEANU, M. C. 174. ◊ (Determinat prin „bună” sau, regional, calc după magh. édes, „dulce”, în opoziție cu mamă vitregă) Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. DAVIDOGLU, M. 20, cf. ALRM I/II h 215. Cînd bună mamă, cînd vitregă. ZANNE, P. IV, 471 ◊ (În formule exclamative de compătimire, de amenințare etc.) N-au și dînșii neveste și copii și necazuri, de vai de mama lor! C. PETRESCU, Î. II, 8. Vai de mama lui, că-l înțeleg, săracul! id. C. V. 85. Vai de mama ta, ciocoi! ANT. LIT. POP. I, 67. ◊ (În imprecații și în formule injurioase) Bată-v-ar mama lui Dumnezeu! EMINESCU, N. 20. Oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? CREANGĂ, P. 245, cf. 303. Se puneau la pămînt și tăceau, bată-i mama cailor! SĂM. V, 1004, cf. 904. Pentru ce mama dracului ai alergat pînă aici după mine? AGÎRBICEANU, A. 367, cf. id. L. T. 32. Evanghelia mă-ti de putoare! sadoveanu, P. M. 68. Mama ta de pezevenghi! – gîndi Stânică, în sinea lui. CĂLINESCU, E. O. II, 280, cf. 90. Nafura mîne-sa! CAMILAR, N. I, 259. Ptiu, mama mîni-sa, mâi, asta parcă-i din poveste. GALAN, Z. R. 29, cf. ALRM II/I h 184. Mamă vitregă (sau, regional, mașteră, fiiastră, strîmbă, bătrînă, de salcă etc.) = soția tatălui considerată în raport cu copiii lui dintr-o căsătorie anterioară. Părinții vitregi și mumînile maștehă (a. 1685). GCR I, 278/4. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama cea vitrigă. CREANGĂ, P. 283, cf. DDRF. Această mamă vitregă.. . îi apăruse odinioară în copilărie.. . ca o madonă a fatalității și a relei prevestiri. GALACTION, O. 144, cf. com. din LOMAN-SEBEȘ, ALRM I/II h 156, 157, 217. (Regional) Mamă jurată v. j u r a t. Mamă Eroină = titlu acordat femeilor care au cel puțin zece copii în viață. Se conferă titlul de onoare de Mamă Eroină. . . următoarelor mame. . . BO 1954, 521. Unui mare număr de femei li s-a decernat titlul de Mamă Eroină. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2913. ◊ Loc. adj. De mamă sau (loc. adj. și adv.) despre mamă = (care se află) în linie maternă. Neamul și despre tată și despre mumă să trage de multe împărății. BIBLIA (1688), [prefață] 7/38. Era frate bun și de mumă cu Suleiman. VĂCĂRESCUL, IST. 254. ◊ E x p r. (De sau, rar, ca de) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. Scump de mama focului, I. IONESCU, P. 201. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. Era baba asta o zgripțoroaică urîtă și bătăioasă și rea de mama focului. VLAHUȚĂ, O. A. II, 126. Țipau și strigau de mama focului. I. NEGRUZZI, S. V, 115. Scot cu ifos piepturile înainte și-și răsucesc tuleiele de mama focului. SĂM. III, 168. Dășteaptă mama focului. DELAVRANCEA, O. II, 282. Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II, 62. Lișițele-ncep să strige Ca de mama focului. TOPÎRCEANU, B. 47. La mama dracului sau (regional) la mama săcretî = foarte departe, la capătul pămîntului, la dracu-n praznic. Avea o părere de rău neprefăcută pentru asemenea plecare bruscă tocmai cine știe unde, la mama dracului. SADOVEANU, O. IX, 161, cf. A III 19. Cum m-a (sau te-a, l-a) făcut mama = (după „gol”, „naiv”, „cinstit”, „curat” etc. indică superlativul acestora). El în viața lui nu alunecase pînă atunci, era curat cum îl făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 354. De cînd mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut sau de cînd m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut mama = de cînd sînt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna; (în construcții negative) niciodată (pînă acum). Parcă era de-acolo de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153, cf. GALAN, Z. R. 11. De (sau pe) cînd era mama fată (mare) = de foarte multă vreme, de cînd era bunica fată. Cf. ZANNE, P. IV, 477. (Popular) A cere cît pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat, a cere cît dracul pe tată-său. Am vrut să-i cumpăr boul, dar cerea cît pe mă-sa. PAMFILE, J. II, 152. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. Să le burdușească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. DR. 132. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua, o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, O. X, 517. ◊ (Regional) A face mumă = a dezvirgina. MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Ăsta e muma banilor, se spune despre cineva care, pentru bani, este în stare de orice. Cf. ALR I 301/180. ♦ P. gener. Animal femelă în raport cu puii lui. Vițelul. . . 7 zile vor fi supt mumă-și. BIBLIA (1688), 55¹/59. De vei întâmpina cuib de pasăre înaintea obrazului tău. . . , și muma cloceaște pre golași, sau pre oao, să nu iai pre muma cu puii. ib. 142¹/25. Mînzii. . . , cît se înțearcă, trebuie depărtați de mumîni. ECONOMIA, 76/14. Vițeii alergau de colo pînă colo, căutîndu-și mamele. LUNGIANU, CL. 103. În multe povești, iapa e muma cailor năzdrăvani. RĂDULESCU-CODIN, Î. 273, cf. 173. Mielul blând suge la două mumi. ROMÂNUL GLUMEȚ, 30. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Numărul vacilor cu lapte în gospodărie va ajunge la 80. . . , al oilor mame la 400 de capete. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4832. ♦ (Regional, și în sintagmele mama puilor, mama gaia, de-a mama gaia, mama cu uliul, puii mamii de trei ori) Numele unui joc de copii; cloșca, de-a puia gaia. Cf. DDRF, H II 14, 34, 82, 119, 208, VII 52, 137, 393, XII 158, 229, ALR II 4356, 4357 , 4358. ♦ (Regional, adesea determinat prin „albinelor”) Matcă (1). Despră crăiță sau muma albinelor. TOMICI, C. A. 10/1, cf. MARIAN, INS. 144, H XVIII 261, 287, ALR I 1680/9, 190, A V 14. 2. (La vocativ, adesea împreună cu alt vocativ, sau la genitiv, ca determinant al unui apelativ în cazul vocativ) Termen de dezmierdare cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. e x t., unei persoane mai tinere. Dar de ce pricină, mamă?. . . [ea] l-a întrebat. PANN, H. 64/1. De-aș avea un copilaș, Dragul mamei, îngeraș! ALECSANDRI, P. I, 80. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. I, 274, cf. 267. Radule, mamă, vezi de nu ne uita. VLAHUȚĂ, N. 7, cf. id. O. A. II, 150. Of! fetica mamii, cum ești de frumușică! POP., ap. GCR II, 362. Draga mamei torcătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448, cf. 198. 3. (Adesea determinat prin „mare” sau, regional, prin „bătrînă”, „bună” etc.) Bunică. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Scoseseră la vedere de prin lăzi vechituri de care purtaseră mamele bune. BARIȚIU, P. A. III, 24. Se bucură că a venii mama mare, fiindcă totdeauna îi aducea cîte ceva. REBREANU, NUV. 244. Cînd certa vreun copil, păstra pe chip un zâmbet și părea mai mult o mamă mare. PAS, Z. I, 109, cf. ALRM I/II h 230. Mamă soacră = soacră. Mamă soacră, Poamă acră. ZANNE, P. IV, 610. (Prin Ban.) Mamă mare = soția fratelui mai mare al tatălui. LIUBA-IANA, M. 24. Mamă mică = soția fratelui mai mic al părinților, id. ib. ♦ (Regional) (De-a) mama oarbă =de-a baba oarba, v. b a b ă. H IV, 375, cf. XII 229, ALR II 4337/836, 848, 876. 4. (De obicei urmat de un nume propriu sau de alt nume de identificare) Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vîrstă), care impune respect. Ce ceartă-i aici, mamă Bálașă? ALECSANDRI, T. 973. Mamelor preutese beția din cap nu le mai iese. CREANGĂ, A. 140. Săruta frumos mîna părintelui și mamei preotese, își lua legătura la subțioară și pleca. VLAHUȚĂ, N. 9. Privi lung pe mama Paraschiva. N. REV. R. I, nr. 1, 35. S-ajuți mamii Dochii. DELAVRANCEA, O. II, 12. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia. M. I. CARAGIALE, C. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic, și moș Matei cu mama Ioana nu mai soseau. MIRONESCU, S. A. 78, cf. H II 256, ALRM I/II h 307. II. 1. F i g. Protectoare, ocrotitoare, apărătoare. Muma ta beserica, carea te-au născut pren duhul sfînt (a. 1652). ap. TDRG. Sfînta și muma noastră beseareca. BIBLIA (1688), [prefață] 4/51. ◊ (Neobișnuit) Adunarea mumă = divanurile ad-boc, v. a d – h o c. El căzu prin votul dat de Adunarea mumă în ziua de 29 octombrie 1857. KOGĂLNICEANU, S. A. 202. 2. F i g. Punct de plecare ; început, obîrșie, izvor, origine, cauză. Muma a tuturor realelor. CORESi, EV. 245, cf. 224. Striga într-una că activitatea e mama succesului. REBREANU, I. 294. Prevederea e mama înțelepciunii. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Limba mamă = a) limbă de bază, din care s-au dezvoltat alte limbi; b) (învechit, rar) limbă maternă. Îndemnînd pe doritorii limbei mume. . . a se îndeletnici cu adunarea unor asemine cuvinte (a. 1847). URICARIUL, X, 399. 3. (Tehn.; în sintagme, atribuind calitatea ca un adjectiv) Soluție mamă = soluție lichidă rămasă în urma solidificării unui aliaj; soluție matcă. Impuritățile cu coeficient mai mare de solubilitate rămîn în soluție, formînd soluția mumă. MACAROVICI, CH. 61, cf. 23. (Calc după germ. Schraubemutter) Șurub mamă = șurub care transformă mișcarea de rotație în mișcare de translație, sau invers. Șurubul mamă de la strung, SOARE, MAȘ. 29. III. Compuse: mama (sau muma)-pădurii (sau, rar, pădurilor) sau (regional) mama-codrului, mama-huciului, mama-ogașilor = personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrînă urîtă și rea, care umblă cîntînd sau bocindu-se prin păduri (PAMFILE, DUȘM. 212, H II 171, 292) și care ademenește, ucide și chiar mănîncă oameni (H II 171), copiilor diii leagăn le ia somnul (PAMFILE, DUȘM. 212, id. CR. 166, H II 22) etc.; (regional) pădureana, vidma-pădurii, vîlva-pădurii, fata-pădurii, surata-din-pădure. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei, un hău căscat, dinții ei, șiruri de pietre de mori. EMINESCU, N. 7. Aoleo! cum mi-e de frig, zise muma-pădurii, îmi clănțănesc dinții. ISPIRESCU, L. 384. Muma-pădurii, zmeoaica cea bătrînă, strigoiul. . . mi-apăreau în vis. DELAVRANCEA, T. 19. Să-și lese bijogul la mama-huciului și. . . să se pornească. MARIAN, O. II, 166. Cam pe la cîntători. . . numai ce aud un chiot zdravăn în pădure; chiuise mama-pădurei. ȘEZ. VI, 147. Tu, muma-pădurii. . . Tu, urîto, Spăimîntoaso, Colțato, Despletita, Grabnico, Tu noaptea te-ai arătat. MAT. FOLK. 1604, cf. 551, 595. Tu, muma-pădurii, Colțato. . . Du-te la copiii tăi. CANDREA, F. 337. Muma-ogașîlor, Fujiț. ARH. FOLK. III, 123. Fuji. . . Muma- codrului. ib. 126. (Regional) mama-pădurii = a) boală a copiilor mici, caracterizată prin insomnie și plînsete. Cf. CANDREA, F. 165, 224, 380, H IV, 93, ȘEZ. VI, 39, XII, 169. [Dă peste copii] boala numită „mama-pădure”, adică plîng mereu, tot într-una, noaptea. GOROVEi, CR. 214, cf. 273; b) (și în compusul mama-codrului) numele unui descîntec pentru copiii mici care plîng. Cf. H II 127, ALR II 4237/29, 872, 876. (Regional) mama-pădurii = caloian. PAMFILE, VĂZD, 133. (Popular) mama-pădurii = numele mai multor plante erbacee, folosite ca plante medicinale: a) mică plantă parazită cu flori purpurii, rar albe și cu rizomul ramificat; se dezvoltă pe rădăcinile arborilor din pădurile umede; șerpariță, buricu-pămîntului, floarea-șărpelui, iarba-șarpelui, murea-pădurilor, (Transilv.) cucuruz-de-pădure (Lathraea Squamaria). Cf. COTEANU, PL. 26, LB, BRANDZA, FL. 163, PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 67; b) ferică-de-cîmp. Cf. BULET. GRĂD. BOT. XI, 52; c) barba-popii. Cf. BRANDZA, FL. 538, GRECESCU, FL. 200, PANȚU, PL. ; d) năprasnică (Genarium Robertianum). Cf. DDRF ; e) vinariță. Cf. BRANDZA, FL. 245, GRECESCU, FL. 268, PANȚU, PL. Iată mintă. . . sălvie. . . mama- pădurei, asperula. NEGRUZZI, S. I, 97. Prin mama-pădurii poporul înțelege o buruiană ce o întrebuințează în leacuri. H III 293, cf. 25, 116, IV 93, VI 25, IX 482, X 20, XI 496, XVI 146, 155, XVIII 71. Sînge de nouă frați, Iarba ciutei Și mama-pădurii. MARIAN, NA. 24, cf. PAMFILE, DUȘM. 228, id. B. 51, GOROVEI, CR. 39. Muma-pădurii, aia-i o buruiană, e bună și dă vaci și e bună și dă copiii care plînge noaptea. ALR II 4237/762, cf. 4237/812. (Regional) mama-ho = ființă imaginară cu care sînt amenințați copiii; gogoriță, caua. ALRM II/I h 199. (Rar) mama-mușă = vrăjitoare, ALEXI, W. mama-săcării = secară cornută. Cf. BIANU, D. S., VICIU, GL. (Regional) mama-ghici (sau gîciu) = rădăcina papurei. BQRONZI, L. 137, cf. H III 341. (Regional) mamă-mașteră = trei-frați-pătați. PĂCALĂ, M. R. 23. (Regional) mama-ploaie = pătlagină. BIANU, D. S., cf. PANȚU, PL. (Regional) mama-cucului = codobatură. ALR I 1042/305. (Regional) muma-muierii = placentă. ALRM I/II h 289. - Pl.: mame și (învechit și popular) mămîni. – Gen.-dat. sg.: mamei, mamii, (învechit și popular) mămînii, (în textele rotacizante) măriei; pl.: mamelor și (învechit și popular) mămînilor. Nom.-ac. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos. de pers. 2 și 3, în formele prescurtate) mă-ta (sau -sa), (învechit) ma-sa, (învechit și popular) mîne-ta (sau -sa), mîni-ta (sau -sa). Gen.-dat. sg. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos.) mîni mele (sau tale, sale). – Și: (învechit și popular) múmă, (învechit) ímă (scris și: îmmă) s. f. – Lat. mamma. – Mumă < mumîniei < *mămîniei, cf. DR. II, 196, DHLR II, 31, CADE; pentru a > u, v. CDDE. – Pentru formele cu î-, cf. alb. ë m ë. – Cf. TDRG, CDDE, BL XIII, 158.

MĂLAI subst. I. Subst. 1. (Mold. și Transilv. ; și în sintagmele mălai mărunt, mălai mărunțel, mălai roșu, H II 257) Mei (Panicum miliaceum). 1 stogu de malaiu (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 207/21, cf. LEX. MARS. 147, 228, MAN. GÖTT. Spicele de mălaiu mărunțel. IST. AM. 60^v/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., BARONZI, L. 135. Mălaiul, păsatul sau meiul se cosește după ce i s-au secerat spicele. PAMFILE, A. R. 150, cf. 195. Seamănă. . . mălai mărunt. id. DUȘM. 145. Mălaiul, mălaiul mărunțel, păsatul (Panicum miliaceum) se numește în Muntenia mei. ȘEZ. XV, 66. Au semănat malaiul și grîul de primăvară nădăjduind încă un an de bielșug. SADOVEANU, O. XII, 390, cf. XVIII, 648, H XIV 349. Oi sămăna acu mălai mărunțel și l-oi lăsa să crească, să se coacă și apoi să-l strîng, să-l pun în stog, să-l îmblătesc, să-l curățesc, să-l fac păsat. SBIERA, P. 55. Unde fusese ieri pădurea cea uriașă, acum era numai o holdă de mălai mărunt, frumoasă și coaptă. RETEGANUL, P. V, 49, cf. CHEST. VIII 22/16, ALR I 734/677, 704, ALRM SN I h 99, A II 7. Cine să temi de pasări, nu samănă mălaiu (a. 1 779). GCR II, 121/10. 2. (Transilv. și Maram.) Porumb (Zea mays). Cucuruzul sau mălaiul. . . îl numesc în țeara Românească porumb, în Moldova pâpușoiu. ECONOMIA, 35/13, cf. BRANDZA, FL. 479. Arăturile de primăvară erau toate făcute și încolțitura fragedă a mălaiului împungea prin țărîna grasă. AGÎRBICEANU, P. M. 20, cf. CHEST. VIII 22/15. Prășim la malai. ALR SN I h100/228, cf. h 112, ALRM SN I h 67. Îi mălaiul în lapte. ALR ii 5 155/334, cf. FD I, 181. ◊ (Regional) Mălai mîțesc = știulete de porumb cu boabele în lapte. Cf. ALR SN I h 112. 3. P. e x t. (Mold., Transilv. și Maram. ; cu sens colectiv) Boabe de mei; (Transilv. și Maram.) boabe de porumb. Mânîncă și ceapă și ai și linte și mălai. HERODOT (1 645), 215. Au fost și timpurile proaste de nu s-au făcut pîine. . . Agiunsese mierța de mălai în sus pe suptu munte la 4 lei. NECULCE, L. 312. Mergînd Stanciul ca s[ă] împartă mălaiul, au măsurat la 3 car[e] di[n] Zernești dup[ă] cum au fost tocmit (cca 1700). IORGA, B. R. 44. S-au adeverit cu dovadă și cu mărturie că i-au vîndut la 20 merță de grîu și 10 merță de malai (a. 1 712). URICARIUL, XV, 269. S-au făcut și grîu și mălai mult de era bilșug în toate (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 107/11. Ardelean Mărie plătit 1 ferdelă de mălai la popa (cca 1 774). IORGA, S. D. XII, 267. Vor fi ploi multe și roadă în mălaiu și într-alte semințe (a. 1 799). GCR II, 165/1. Eu-ț trim[it] aceasta carte să o [cu]mperi pe 2 m[ierțe] de mălai și pă b[a]ni de 20 zloți (a. 1 811). IORGA, S. D. XIII, 125. Cînd te-i sătura de strunjit pene, vei pisa mălai. CREANGĂ, P. 5, cf. CANDREA, Ț. O. 5. Fiecare gospodar are o piuă de lemn cu pilug din același material. În ea se pisează grîul, mălaiul mărunțel etc. PAMFILE, I. C. 445, cf. 425, CHEST. VIII 22/15. Eu desfac mălai di pă cocean. ALR I 907/270, cf. 905, ALR II 6347. Vrabia mălai visează. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, DDRF, ZANNE, P. I, 581, ȘĂINEANU, D. U., PAMFILE, J. II, 152. Se sfădesc vrăbiile de la mălaiul altora. ZANNE, P. I, 701. Cotcobîna împle mîna (Mălaiul mărunțel sau meiul). SBIERA, P. 323, cf. GOROVEI, C. 220. 4. (Bot. ; regional, și în sintagmele mălai tătăresc, mălai mare, mălai turcesc, ALR SN I h 145/514, ALRM SN I h 100, FD I, 182) Mătură (Sorghum vulgare). Cf. DDRF, BRANDZA, FL. 479, BARCIANU. Pe laturile despărțitoare dintre bucăți se samănă. . . mălai tătărăsc, pentru spicul său, din care gospodarii își fac mături, după ce le bat de sămînță. PAMFILE, A. R. 175, cf. 176. Mălaiul mare, mălaiul tătărăsc, mătura, bălurul sau flocoasa, din spicul căruia se fac măturile late. id. ib. 195, cf. PANȚU, PL. De sub pădure ieșeau la poieni largi, unde înverzeau în primăvară ogoare de mălai tătărăsc și grîu. SADOVEANU, O. XI, 231. O grămadă de mălai tătărăsc pe deasupra era muced, iar jos, ca jâratecu. ȘEZ. III, 112, cf. ALR II/I MN 150, 3 933/414, 520, 537, ALR SN I h 145, ALRM SN I h 100, FD I, 182. 5. Compuse: mălaiul-cucului = a) numele a două plante erbacee, una cu frunze liniare, puțin păroase pe margine, cu flori brune sau gălbui dispuse în spice ovale și cu fructul o capsulă (Lusula campestris), cealaltă cu flori brune, solitare, dispuse în vîrful ramurilor (v. horști, părășin, păuniță) (Lusula pilosa). Cf. BRANDZA, FL. 468, GRECESCU, FL. 576, 577, BARCIANU, TDRG, PANȚU, PL., H IX 142; b) plantă erbacee alpină din familia gramineelor, cu frunze late și cu flori în formă de spice verzi-albăstrui (Sesleria coerulans); c) (prin nordul Transilv.) lăcrimioare (Convallaria majalis). Cf. ALR SN III H 641 ; d) (prin Maram.) barba-ursului (Equiseium arvense). Cf. ALR I 1 952/270,343, 357 ; (regional) mălai-mărunt = a) barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. ALR I 1 952/35, 45 ; b) (cu sens colectiv) fructele păducelului. CV 1 950, nr. 5, 31 ; (prin Munt.) mălaiul-pupezei = numele unei plante nedefinite mai de aproape. Cf. H IX 142 ; (regional) mălaiul-paserii = numele unei plante mici, nedefinite mai de aproape. Cf. H XVII 226, ȘEZ. XV, 53. II. 1. S. n. (La pl. ; Mold., Transilv. și Maram.) Semănătură de mei (Transilv. și Maram.) semănătură de porumb ; loc destinat unor astfel de semănături. Dat-au o brumă mare, de-u strîcat pînele, mălaiele. NECULCE, L. 379. Mă cheamă. . . dimineața prin mălaie. DOINE, 19. Mălaiele le-a lăsat nesăpate. RETEGANUL, ap. CADE, cf. ȚIPLEA, P. P. 112. Boii badei pasc mălaie, Badea bea la Surălaie. BUD, P. P. 47. Să crească grîiele, mălaiele, păpușoaiele și oarzele, la anul și la mulți ani. ALR II/I MN 150, 2 798/682, cf. ALR SN I h 92. 2. Subst. (Mold.) Făină de mei ; (Munt., Olt. și Dobr.) făină de porumb. Sosind la adîncul pustiei, întră într-o peșteră, mîncînd pîine dînăoară în săptămîna și-ncă de mălai și necernută. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 16^v /26, cf. POLIZU. Prepelițele tăvălite în mălai și bicați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III, 39. Păsat este mălaiul măcinat mare. DAMÉ, T. 154. Păpușoiul este. . . planta care dă grăunțele din cari se face făina sau mălaiul. PAMFILE, A. R. 65, cf. 92. Nu sînt supărat, ca unul care a isprăvit mălaiul și se uită cu ochi răi la ceilalți. BRĂESCU, A. 68. Pleacă vara să muncească din greu la cîmp cu ziua, pe mălai și pe făină. STOIAN, PĂST. 43. Morarul s-a holbat cu pleoapele-i sîngerate: veniși și tu? Nu-mi văz capul de necaz. Uite cîți așteaptă să le fac mălai. SADOVEANU, M. C. 29. Ne pune să-i facem perișoare de mălai pentru șoarecii morii. ARGHEZI, C. J. 24. Doi pumni de mălai ia mama din copaie. N-a cernut mălaiul. Îl aruncă cu tărîțe cu tot în căldare. STANCU, D. 51. Cartofii, săracii, îs pentru noi și mălaiul. BENIUC, V. CUC. 13, cf. H II 243. Luă [moara] de ghizdei Ș-o puse la mălai de mei. TEODORESCU, P. P. 143. Turta de mălai (făină) de mei, hrean ras, miere și sare e bună de gîlci. ȘEZ. XV, 66. Decît în țară străină Cu pită de grîu a mînă, Mai bine-i în satul meu, Cu pită de mălai rău. BUD, P. P. 25, cf. CHEST. VIII 15/13, 22/15, ALR I 766, 1 372, ALR II 4 106, ALR SN I h 93, ALRM SN I h 68, A I 17, 23. Cînd mălai are, sare n-are, cînd sare are, mălai n-are. ISPIRESCU, L. 313, cf. DDRF, ZANNE, P. VI, 108. Dacă nu plouă în mai, Nu se mănâncă mălai. ZANNE, P. I, 47. Caută să ia din coș grăunțe și din postavă mălai, se spune despre un om lacom. Cf. id. ib. III, 131. Două pietre tari nu fac mălai. id. ib. 296. ◊ E x p r. (Regional) A apropiat mălaiul de traistă, se spune cînd cineva și-a cheltuit aproape întreaga avere. Cf. DDRF, ZANNE, P. III, 601. 3. S. n. Turtă făcută din făină de mei, de porumb sau de alte cereale (cu plămădeală de drojdie), coaptă în țest sau în cuptor ; un fel de prăjitură făcută din făină de porumb. Cf. ANON. CAR., MAN. GÖTT., BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Mălai de secară. POLIZU. Plinea albă stă alături cu mălaiul auriu, Iar de-o parte mari ulcioare, pline toate cu rachiu. BELDICEANU, P. 53, cf. CONV. LIT. XX, 1 013. Mălai dulce. DDRF. O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi, tu ne-o apuci. COȘBUC, P. I, 208, cf. GR. BĂN. Femeile fac mălaie și le dau de pomană. PAMFILE, S. V. 20, cf. id. S. T. 146, id. D. 145. Cît pumnul un mălai, de-acasă Duceam în traistă amîndoi ! V. ROM. februarie 1 954, 220. Iar Gîdea bogatu Se umfla cît patru. . . La mine acasă, Nici mălai pe masă. DEȘLIU, M. 51, cf. H V 340. O cojiță de mălai Uscată de nouă ai. POP., ap. GCR II, 336. Cu mîndruță jucăușă Mînci mălaiul tot cenușă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421, cf. 173, 183, 260, 462. Vrea să coacă un cuptor de douăzeci de pite și vreo cîteva mălaie. RETEGANUL, P. I, 61. Fata mamei cea bălaie Coace bine la mălaie. Și le dă cu lopata, Le scoate cu covata. ȘEZ. XXIII, 32, cf. X, 47. Bate mîța cu vătraiul, Că de ce n-a scos mălaiul. CIAUȘANU, V. 111, cf. CHEST. VIII 22/4, 15, 16, ALR I 766, ALR II 3989,3990,4001,4003, 4004, 4012, 4015, 4023, 4024, A V 14. Nu-i nebun cine mănîncă Șapte mălaie, e nebun Cine-i dă. PĂSCULESCU, L. P. 107. Cînd ți-i foame, nu cați că mălaiul e în cuptor. ZANNE, P. III, 556. În Iocul pilei, mălai, se spune despre cineva care a ajuns sărac. Cf. id. ib. IV, 83. ♦ E x p r. Și-a trăit traiul, Și-a mîncat mălaiul, se spune despre cineva sau ceva care a îmbătrînit, s-a învechit, s-a uzat. Cf. ALECSANDRI, P. I, 207, CREANGĂ, P. 319, DDRF, ZANNE, P. III, 599. Zeamă de mălai, se spune despre un lucru lipsit de valoare sau despre un om prost. Cf. ZANNE, P. III, 604. 4 Mălai mare, se spune despre un om mîncăcios (și mătăhălos) sau bleg, lipsit de vlagă. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. Mihai, așa mălai mare cum părea, l-a tăvălit odată pe feciorul lui Flondor de l-a lăsat lat în mijlocul drumului. T. POPOVICI, SE. 7. (Regional) Mălai crăpat, se spune despre un om gras și nesimțit. Cf. CV 1 949, nr. 3,15. ♦ (Regional, în construcția) De-a tai mălaiul sau de-a mălaiul (spart) = numele unui joc de copii. Se jucau de-a „tai mălaiu” cu mine și cu ceilalți. CONV. LIT. XIV, 137, cf. TDRG H II 120, RV 57, 284, XVIII 105, 147, ALR II 4348/141, 4381/53, 886. ♦ (Prin Ban.) Bulz de mămăligă sau de brînză. Cf. ALR I 1 812/87, 1 814/35. 4. S. n. Turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din semințele plantelor oleaginoase. Malaiul de la oloieri hrănește foarte bine vitele noastre. I. IONESCU, C. 75/21. 300 kilograme de malaie (ce rămin după ce se stoarce oloiul). id. P. 38, cf. CIHAC, II, 184, TDRG.Pl.: (II 1, 3, 4) mălaie și mălaiuri $(TDRG, ALR I 1 845/798, 940). – Etimologia necunoscută.

MĂRTURIE s. f. 1. (Învechit, în limbajul bisericesc) Susținere, mărturisire a credinței. În toate dzile leșuia să împiadece mărturiia și învățătura svîntului. VARLAAM, C. 372. Roagâ-te pentru mine ca să fiu iertat de cît rău ț-am făcut și să-mi obîrșesc viața în bună mărtorie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 5^r/19. ◊ (Rar) Mărturia credinței = crezul. Cf. CADE. Parte dintr-o cîntare bisericească executată, alternativ, de două persoane; stare. Cînd nu cîntau împreună, își ținea una alteia ison și se ajutau la mărturii, adică la stări, ca să poată să răsufle. STANOIU, C. I. 193. Maica Natalia cînta la strană, căci era de „rînd”, iar maica Vitalia îi ținea ison ș-o ajuta la mărturii. id. ib. 195. ♦ (Învechit, rar) Supliciu, mucenicie, martiriu. Alți marturi a domnului H[risto]s depreună aflarâ sfîrșitul mărturiei sfîrșindu-să întru H[risto]s. DOSIFTEI, V. S. octombrie 109^r/20. Și așa au obrășitu-și nevoința mărturiei dîndu -și s[u]fl[e]tele în mînule lui D[u]mn[e]dzău, sv[i]nții m[u]cin[i]ci. id. ib. noiembrie 127^v/23. ♦ (Concretizat) Martir² (2), mucenic. Fiind închiși multe mărturii, adecă m[u]cenici, prin temnițe și mearsă îngerul lui D[u]mn[e]dzău de i-au slobodzît. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 143^r/17. 2. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru, văzut ori auzit, sau pentru a-și susține părerile; spec. depoziție a unei persoane în fața instanței judecătorești ; p. e x t. confirmare, adeverire a unui fapt săvîrșit, văzut sau auzit de cineva; (învechit) mărturisanie (1). Nu-ți voru preemi mărturiia ceaia ce e de menre. COD. VON. 42/19, cf. GCR I, 3/17. Cel ce propovedui mainte pre Hristos și cu mîinile sale boteză-l și de sus de el mărturie auzi. CORESI, EV. 525. Eu Pătrașco Păturniche fac mărturie cu această mică cărțulie, cum amu avut o țigancă la mănăstire de Bistriță (a. 1597). CUV. D. BĂTR. I, 77/23. Nu mărturisi pre vecinul tău mărturie strîmb[ă]. PARACLIS (1639), 251. Nu-l creade nime ce grăiaște, nice să creade necăiuri mărturiia lui. PRAV. 248, cf. 133, 189, 299. Și-l va sudui pre martur înaintea giudețului dzicînd cum mărturiia lui nu iaste bună. EUSTRATIE, ap. GCR I, 123/1. Iară și în leagea voastră scrisu-i, că a doi oameni mârturiia adevărată iaste. N. TEST. (1 648), 116^v/l, cf. 203^r/12. Deci acea mărturie de la acei oameni buni, măriia-sa domnu nostru au credzut-o, și noi toți (a. 1 657). GCR I, 174/36, cf. DOSOFTEI, PS. 115/15. Așa se grăbise de scrisese pîra lui Simion, susținînd-o și prin mărturia lui de preot. REBREANU, I. . 122. Poate fi cazul să ne cheme și pe noi, să ne cerceteze, să dăm vreo mărturie. SADOVEANU, M. C. 67. A venit nașa la noi și a vorbit cu mama și s-a jurat și a adus mărturia altor fini, că încuiase poarta servitoare. PAS, Z. I, 178. Codul, penal sancționează, într-adevăr, sub calificare de. mărturie mincinoasă, fapta unei persoane care, depunînd ca martor înaintea unei instanțe, face afirmații mincinoase. PR. DREPT, 699. Mărturia dreaptă te scapă din păcate. ZANNE, P. VIII, 318. Mărturia mincinoasă în groapă te lasă. id. ib. ◊ (învechit) Mărturie de cercetare = anchetă. Iar acei ce vor rămâne nemulțămiți cu mărturiia D[umnea]voastră de cercetare să-i sorociți ca să viie la Divan (a. 1 803). URICARIUL, iv, 216. ◊ P. e x t. (Învechit, rar); Judecată. Nu se cade episcopului să umble la mărturie (a. 1 640). MURNU, GR. 36. ♦ (Învechit) Cunoștință, știre. Acest nărav au bolnavii, -că nu vor niminea să aibă mărturie de boala lor. CORESI, EV. 244, cf. 170, 203. Și aceștia toți luară mărturie pren credință, nu dobîndiră făgăduința. N. TEST. (1648), 300^v/12. ♦ (învechit și regional ; concretizat) Martor (2, 3) i Sculase pri menre mărturia nedreptății (m a r t o r i m i n c i n o ș i B 1 938) carile. . . întrebară-mă. PSALT. HUR. 29^r/12, cf. PSALT. SCH. I 104/6, PSALT. 46, 62, 270. Și-i va împărți ei Dumnezeu că nu va trebui mărturii, că el însuși iaste și mărturisitoriu și judecătoria. CORESI,EV. 39. De va trimite vreunul să fie mărturie mincinoasă, atunce pentru căce iaste încă nu de vrăstă, tînăr, nu să va putea certa. PRAV. 329, cf. 44, 279. Iară să nu va asculta pre tine, mai ia lîngă tine încă unul sau doi, că de în gura a doi au a trei mărturii să întăreaște tot cuvîntul. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 1 128/1, cf. 134/27. Eu i-am zis să aducă 5 mărturii să mărturisească precum iaste bou al lui și să-l dau (a. 1 760). IORGA, S. D. XII, 72. Ai tu mărturii să pui de față pentru aceste cuvinte ci-m spusăș tu mie? (a. 1 773). GCR II, 97/34. Nu voi vorbi cu el fără de mărturii, ca să nu mai scornească de acestea despre mine. ȘINCAI, HR. III, 211/36, cf. I, 295/36, II, 282/9, gcr II, 206/8, MAG. IST. I, 361/29. Au adus. . . mărturii, oameni cinstiți, care dovedesc că să află cu deplină știință la meșteșugul testemelurilor (a. 1823). DOC. EC. 300. Ai tu mărturie, ca să stea dovadă, după datorie? – Am, el îi răspunse. . . Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume. PANN, P. V. I, 121/17. ◊ F i g. Sărmane flori. . . La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-ați fost? IOSIF, P. 36, cf. HODOȘ, P. P. 132. 3. (Învechit, în limbajul bisericesc) Învățătură, lege morală, precept, poruncă; (învechit, rar) mărturisit¹. Se-ar ținrea feciorii tăi mărturiia mea. PSALT. HUR. 113^v/26, cf. 14 ^v/17. Și ispitiră și mîniară Dzeul de sus, și mărturia (l e a g e a C²) lui nu feriră. PSALT, 161, cf. 195, 259, 265. Feri sufletul mieu mărturia ta (p o r ă n c i t e l e VH, p o r u n c i l e D) și iubii-o foarte. ib. 266, cf. GCR I, 12/34. Fi vor cădea căci nu vor asculta mărturia lui. VARLAAM, C. 418. Ce ei biruiră pre el pentru sîngele mielului și pentru cuvîntul mărturiei lui. N. TEST. (1 648), 312^v/2. Mărturia ta, Dumnedzău sfinte, Credincioasă dînd poruncilor minte. DOSOFTEI, PS. 58/11, cf. MURNU,GR. 36. 4. Probă, dovadă ; semn, indiciu ; act, document (care servește drept dovadă, probă, indiciu) ; certificat, adeverință, (învechit, rar) mărturisire (3), (învechit) mărturisitură (3), mărturiseală (2). Aurulu vostru și argintulu rruginrii și rrugira loru întru mărrturie voao fi-va. COD. VOR. 132/12. Cum veade, nu știm, grairă, ce feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. CORESI, EV. 172, cf. 36. Făcutu-i-am de la noi această mărturie și am pus pecetia orașului ca să-i fie de credință (a. 1 591). GCR I, 38/37. Pentr-aceea i-am făcut cest zapis să-i hie d[u]m[i]sale de mărturie (a. 1 642). GCR I, 93/12. Într-această carte sînt învățături cu bună tocmire alcătuite și cu adevărate mărturii dentru sf[í]nta scriptură a legii cei vechi. CHEIA ÎN., ap. GCR I, 237/20. Am arătat cu mărturiile și a istoricilor și a numelui ce avem. N. COSTIN, L. 114, cf. 56. Arătăm grije și osîrdie întru aflarea și aducerea mărturiilor și învățăturilor a mulți dascăli și istorici aleși (a. 1714). GCR II, 8/29. Eu l-am sădit numai ție, Dragostei o mărturie, BĂRAC, A. 18/2. Și casa pentru ca s-o știe, Au pus ca semn și mărturie În fața casei o nuia. COȘBUC, B. 31, cf. MARIAN, Î. 78, MURNU, GR. 36. Luîndu-și de acolo mărturie pecetluită să vie slobozi la Suceava. N. A. BOGDAN, C. M. 22, cf. 170. Jalea și planșetele Saftei, pînă la ziuă, fură destulă mărturie. GALACTION, O. 73. Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge. BENIUC, V. 7. Marile construcții ale socialismului constituie mărturii vii și puternice ale politicii de pace. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 372, cf. nr. 2 394, 2399, ib. 1 953, nr. 2 592. După o mărturie bizantină de la începutul veacului al XI-lea, conducătorii populației din ținuturile Dobrogei căutau protecția „stăpînitorului de la nordul Dunării”. LUPTA DE CLASĂ, 1 954, nr. 1, 81. Căsuța apare ca o mărturie a unui trecut mort. CONTEMP. 1 954, nr. 408, 4/4, cf. V. ROM. ianuarie 1 954, 162. Numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. RETEGANUL, P. I, 8, cf. II, 25, RĂDULESCU-CODIN, Î. 134. ◊ (Regional) Mărturie de vestiri = dovadă prin care se adeverește că s-au făcut strigările sau vestirile mirilor înainte de cununie. Cf. m ă r t u r i s i r e (4). Cf. MARIAN, NU. 204. ** (Regional; și în sintagma mărturie de cununie) Certificat, extract de cununie. Cf. LM, COMAN, GL. ♦ (Și în sintagma mărturie de botez) Iconiță sau cruciuliță de metal dăruită de naș participanților la botezul unui copil. Cf. PONTBRIANT, LM, DDRF, TDRG. 5. (Transilv. și Maram.) Tîrg săptămînal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru mărturii 2). Concesiunea tîrgurilor (Uleiuri, mărturii), cum și luatul de vămi la tîrguri. BARIȚIU, P. A. I, 651. În zilele de mărturie el văzu. . . populația sătească ce inundează orașul. AGÎRBICEANU, L. T. 100, cf. VAIDA, CABA, SĂL. 90. Mi-am lăsat boii-n cîmpie Și m-am dus la mărturie. BÎRLEA, C. P. 71, cf. dr. IV, 1 080, T. PAPAHAGI, M. 225, CHEST. V 3/66, ALR I 1 580/255, LEXIC REG. 16. La Cluj miercurea-i mărturie. MAT. DIALECT, I, 79. 6. (Prin nord-estul Olt. ; în e x p r.) A veni la mărturie = a veni la calea cea bună, a se da pe brazdă. MAT DIALECT, I, 230. 7. (Învechit și regional ; în l o c. a d v.) De (sau drept) mărturie = de formă, de mîntuială ; fără folos. Cf. POLIZU, BARCIANU, CIAUȘANU, GL.Pl.: mărturii. – Și: (învechit) mărtoríe, mărturie (DHLR I, 394) s. f. -Martur +suf. $-ie. – Cf. gr. μαρτορία, bg. мартория.

+chema² (a se ~) (a se numi) vb. refl., ind. prez. 3 sg. mă cheamă; conj. prez. 3 sg. să mă cheme; ger. chemându-mă

MÉJDĂ s. f. (Regional) Hat, răzor, hotar (care desparte două ogoare, două proprietăți). Prin părțile Moldovei de sus [hatul] se numește și mezuină, dorjincă, hotar sau mejă. PAMFILE, A. R. 25, cf. T. PAPAHAGI, M. 225, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 29/296, ALR I 948, A I 12, 13, 17, 21, 23, com. din MORĂRENI-TOPLIȚA, LEXIC REG. 16, MAT. DIALECT, i, 212, 261. ◊ Fig. In miez de veac, la mejdie de vremi, Mă chemi, tu viitorule, mă chemi. BENIUC, M. 52. ♦ P. ext. Graniță (Borșa-Sighetul Marmației). ALR I 1422/361. - Pl.: mejde. – Și: méjdie (COMAN, GL. 77, CHEST. IV 129/46, ALRM SN I h 4, MAT. DIALECT, i, 79), méjă, méșdă (H XVIII 228), mújdă (ALR I 948/578) s. f. – Din v. sl. меѫда, magh. mesda, mezsdc,mesde.

MEZIN, -Ă adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Fratele) cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. p r î s l e a, m i c, m i j l o c i u. Fratele cel mare să ia locul și casa cea despre răsărit; cel mijlociu cea despre apus; iară noi, ca mezini ce sîntem, să rămînem aici în casa bătrînească. CREANGĂ, P. 15. Mezinul se vîri iute în horn. . . Asemene cel mijlociu, țuștiu! iute sub un chersin ... însă cel mare se dă după ușă. id. ib. 23. Iedul mezin. . . sare iute și-i deschide ușa. id. ib. 26. Lumea-ntreagă povestea de frumusețea celei mai mari și de mintea mezinei. CARAGIALE, S. N. 276. Se plimba prin casă uitîndu-se din cînd în cînd la Filip, feciorul lui mezin . . . care ședea la masă cu pana asupra hîrtiei. SLAVICI, O. I, 234, cf. GHEREA, ST. CR. i, 51. Om mezin, adică acel om care e mai mic la părinții săi în privința etății. MARIAN, O. I, 402, cf. id. NU. 504, cf. ȘEZ. I, 119, III, 70, IV, 122, N. LEON, MED. 100. Pus-ai să mă cheme, mamă?. . . – Da, mezina mea iubită. DAVILA, V. V. 81. Simte de la o vreme și mezinul că nu-i lucru curat între frate-său și cucoană. LUC. VI, 389. Laura și Ghighi, mezina familiei, tăbărîră pe el. REBREANU, I. 59. Șapte feciori a avut Codrea, ca șapte feți-frumoși. Și toți șapte l-au făcut de rușine. . . În sfîrșit, i-a mai rămas unul, Ionică. Acesta e mezinul. id. NUV. 195. Am prins pe coconul cel mezin al lui Movilă. SADOVEANU, O. V, 499. Mezinul Jderilor și-a simțit pleoapele înfierbîntate și n-a mai văzut limpede înaintea ochilor. id. ib. XIII, 753. Lisandru avea doisprezece ani; Vasilică nouă; mezinul, Iliuțâ, șapte. V. ROM. februarie 1 954, 28, cf. com. MARIAN, com. din ZAGRA-NĂSĂUD și din MARGINEA-RĂDĂUȚI, T. PAPAHAGI, m. 225, ALR I 465/388, ALRM II/I h 187, ib. MN 66, 2 626/228, 362, A V 15, 16, 18, 20. ◊ (În context figurat) Pe lume-acum domină. . . Sora morței cea mezină, Iarna cu-orizonuri mari. ALECSANDRI, POEZII, 355. 2. Adj. (Regional) Care este cel mai tînăr dintre cei de față. Pintea era acuma cel mai mare și mai tare, măcar că el era cel mai mezin între dînșii. . . Și ciobanii erau criță de harnici. MARIAN, T. 294. 3. Adj. (Regional, și substantivat, r.) Degetul cel mic de la mînă. Cf. DR. VI, 260,CADE. 4. Adj., s. m. și f. (Popular) (Fratele) al doilea dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia; (regional) mijlociu (2). Sora cea mai mare, S-a dus înspre mare, Sora cea mezină, Pe mal, în grădină, Sora cea mai mică Și mai selbățică; S-adus, mări, dus, Pe Cerna în sus. ALECSANDRI, P. P. 14. Avui trei feciori. Al mai mare cînd are răpaos face ștrapoarte cu căruța. . . P-ăl mezin l-am mînat la Cîmpulung cu al mic. . . ca să intre-n școală. GRAIUL, I, 156. – Pl.: mezini, -e. – Și: (regional) mejín, -ă (glosar reg.), meșín, -ă (ib.), mizín, -ă (N. LEON, MED. 100) adj., s. m. și f. – Din slavonul мкзинъ.

MICROCOSM s. n. 1. Omul, considerat ca o reprezentare redusă a universului; lumea interioară a omului. Pre tine macrocosmos, pre mine microcosmos mă cheamă. CANTEMIR, O. V, 93. Pentru aceasta s-a numit omul microcozmos, lume mică. EPISCUPESCU, O. Î. 298/20, cf. POLIZU, PROT.-POP., N. D., ANTONESCU, D., COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. Ideea raportului de analogie. . . dintre om și totalitatea lumii, adică dintre microcosm și macrocosm, a apărut . . . în lunga tradiție aristotelico-stoică. VIANU, M. 87. 2. Reprezentare redusă a universului, a pămîntului, a societății. Cf. POLIZU, PROT.-POP., N. D. Istoria fiecărei țări, microcosm al macrocosmului, este cea mai veridică istorie universală. HASDEU, I. C. I, 176, cf. CONTEMP. 1949, nr. 120, 7/6. 3. Lumea obiectelor submicroscopice. În știință noțiunea de microcosm a început să fie prea largă pentru analiza din ce în ce mai profundă a materiei. V. ROM. august 1961, 125. – Pl.: (rar) microcosmuri (BOGZA, C. O. 139). – Și: (învechit) microcósmos s. n. – Din ngr. μικροκόσμος, fr. microcosme.

MIERIÓR, -OÁRĂ adj., s. f. pl. 1. Adj. (Transilv.) Diminutiv al lui mieriu¹; (regional) mieriuț, mieruț. Dar eu, mîndrâ, cum ți-aș zice?. . . Floricică mierioară, Dulce-ai fost la gurișoară. JARNIK-B]RSEANU, D. 22. Ochii lelei care-mi plac, Dulcișori și mieriori, Mă cheamă sub prunișori. id. ib. 36. Pi din jos de gurișoară Năfrămuță mierioară. MÎNDRESCU, L. P. 67. Lelea cu ochi mieriori. id. ib. 86. 2. S. f. pl. (Prin Maram.) Viorele (Scilla bifolia). Cf. CANDREA, Ț. O. 51. - Pronunțat: -ri-or. – Pl.: mieriori, -oare. – Și: mierîór, -oáră adj.; mirioáră s. f.Mieriu¹ + suf. -or.

MOÁLE¹ adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 64¹/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14^r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 354²/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 381¹/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.

înstrăinát, -ă, înstrăinați, -te, (înstreinat, străinat), adj. Plecat definitiv sau temporar din locul de baștină: „Mă cheamă codru' la el / Să-i fiu frate și fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar, 1980: 68). – Din înstrăina.

CHEMA (chem) vb. tr. 1 A striga pe cineva ca să vie ¶ 2 A spune cuiva să vie; a trimite după cineva: auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaș dibaciu, a trimis să-l cheme (ISP.) ¶ 3 A se numi, a avea numele, a-i zice pe nume: După ce e urîtă, o cheamă și Neaga (PANN) ¶ 4 ⚖️ A cita în fața justiției: ~ la judecată ¶ 5 A pofti, a invita: ~ la nuntă ¶ 6 A spune să se adune, a convoca; (P) (biblic): mulți chemați, puțini aleși ¶ 7 A provoca: dacă-l chemă la luptă Anteu, nu se dete înapoi (ISP.) ¶ 8 A evoca; a invoca. II. vb. refl. 1 A se numi, a avea numele: nu știu cum se chiamă asta pe romănește ¶ 2 Ⓟ A se zice: mă chem că sînt bogat, lumea zice, crede că sînt bogat; cum se chiamă, cum s’ar chema, cum s’ar zice [lat. clamare].

NEGURĂ s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Ceață deasă, care apare îndeosebi dimineața și seara, și care reduce mult vizibilitatea; (popular) negureală (1), negureață (1). Neaua sa ca lînra..., negura ca cenușa o varsă. PSALT. HUR. 124^r/7, cf. PSALT. SCH. 305/3. Și-i puse îmbrăcămînt nuor și cu negură învăli ea. coresi, ev. 267, cf. 37. Așa i-au coprinsu pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. ureche, l. 92. Și negura nu-i lăsa să priceapă turcii de unde le-ar fi a da războiu lui Ștefan (cca 1650). gcr i, 192/4. Pre aceia îi ținea întunearecul negurei (a. 1675). id. ib. 224/29. Au trecut demeneața pe o negură pe lîngă Botășeni. neculce, l. 34. Cum sbucnești... sfîntul soari... din toate negurile (a. 1784). gcr ii, 137/35. Acest ostrov, măcar deși este aerul rău, din pricina negurilor din ape ce ies mai totdeauna, dar este roditoriu. amfilohie, g. 30/22. Cînd se ridică negura dimineața. calendariu (1814), 83/8. Jurnalul de Londra din 10 noiemvrie însămnează a se fi întîmplat acolo o așa groasă negură, încît pe la amiazizi au trebuit a se aprinde lumînări. ar (1829), 232¹/16. Comiții sînt cungiurate de un feliu de negură, trăgînd după sine o lungă neguroasă coadă. ib. (1831), 168²/2. Dacă cerul să acoperă cu nori și să întunecă, nu te deznădăjdui, căci peste puțin negura va peri și va urma lumina. marcovici, d. 14/22. Supărătoarele pîcle a negurilor ce s-au lăsat într-acest ostrov. drăghici, r. 224/4. Îmi place a naturii sălbatecă mînie Și negură, și viscol, și cer întărîtat. alexandrescu, m. 57. Bradul verde... printre negură se pierde. alecsandri, p. iii, 21, cf. ii, 17, pontbriant, d. Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. eminescu, o. i, 148. Se-arată-n neguri luna. Albe stelele sclipind. vlahuță, o. a, 87. Însă pe cei mergători zeița-i învăluie-n neguri, Negru-ntunerec vărsîndu-le-n jur. coșbuc, ae. 21. Cînd aceste picături se află în apropiere de suprafața pămîntului, ele constituie negurele. poni, f. 189. Se lăsau neguri din ce în ce mai groase. f (1903), 44. Drumul e glodos și greu, Negura se lasă. iosif, v. 74. Dacă negura este deasă și întunecoasă, se crede că aduce ploaie. PAMFILE, VĂZD. 65, cf. 4, 7, 101, AGÎRBICEANU, s. p. 40. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate și adînci. hogaș, dr. i, 147, cf. 193. Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă, Care-i ține de urît. topîrceanu, b. 26. Soarele răsări cu o lumină prietinească, negura se risipi curînd și văzduhul se umplu de strălucire. sadoveanu, o. ii, 94, cf. i, 78, vi, 566. Soarele rămînea ascuns în perdele de neguri cenușii. bart, e. 386. Cîmpul era tot mai întunecat. Cerul mai jos. Negură. Ploaie. barbu, ș. n. 105. Să se ieie negura, Să trec apa Moldova. cardaș, c. p. 93, cf. alr sn iii h 795. Ce trece prin sat Și cînii nu bat? (Negura). gorovei, c. 236, cf. sbiera, p. 324. ◊ Fig. Ca un luceafăr de vară, Rădicând negura toată, Ai adus senin în țară. conachi, p. 40. O negură albă îi prinse vederea. eminescu, n. 76. În suflet simt cum negura se sfarmă Și se-m-pletește albă dimineață. goga, p. 26. Cît e de ciudată viața! După ceasuri lungi de neguri, vezi că vine dimineața. eftimiu, î. 95. ♦ P. gener. (Urmat de determinări care indică materia) Masă densă și mobilă de particule solide. Plutea în vînt o negură de scrum. v. rom. noiembrie 1954, 86. 2. Întunecime, beznă, obscuritate, (rar) negureală (2). Îngerii ceia ce greșiră nu-i cruță, ce cu pletiturile de negură (cu lanțurile întunearicelor n. test. 1648, întunearecului biblia 1688) leagă-i. cod. vor. 172/8, cf. lm, eminescu, o. iv, 33. Tăcere!... Este ceasul de negură și taină. macedonski, o. i, 50. În negura pădurii, Castelul îngrădit cu șanțuri uriașe Stă trist, mucegăit. coșbuc, p. i, 158. Se iviră în negura de la intrare, unul după altul, cei șase băieși. agîrbiceanu, a. 435, cf. 187. O dată cu negura serii sosiră și cinci gîște sălbatice care căzură ca din cer în ghiol. sadoveanu, o. vii, 310, cf. h iv 61, v 6. Am plicat di diminața la drum, cu negura. alr sn iii mn h 772/2. ◊ fig. Negura credinții ceii reale. mineiul (1776), 98^vl/38, cf. 99^rl/2. Te-au cuprins negura cea multă a necunoștinții. varlaam-ioasaf, 120^r/13. Negura îndoielilor (a. 1826). uricariul, x, 89. Au acoperit ochii principesei cu o negură de întristare. asachi, s. l. ii, 20. Negura de gelozie ce se răspîndise pe fața mea întru vederea unui tînăr ofițer. negruzzi, s. i, 38. Sînt cari nu se mulțumesc cu o noblețe de trei sau patru secule și merg cu originea familiei printre negurile timpilor. ghica, s. 222. Cîntece de veselii, Care fac a da uitării negurile supărării. alecsandri, t. 868. Exegeza unui singur cuvînt... împrăștie toată negura. hasdeu, i. c. i, 13. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului. maiorescu, cr. ii, 110. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. eminescu, o. i, 129. Raza ce a lucit cîțiva ani asupră-mi se stinge și trebuie să intru iarăși în negura vieți-mi trecute. odobescu, s. i, 129. După anii duși în neguri nu te mai uita cu jale, Dă-i pe veci uitărei. vlahuță, p. 25. Este stăpînit încă în mare parte de negura ideilor scolastice. petică, o. 447. Ți s-o lăsat negurile pe față, măi Hutane. hogaș, m. n. 214. Amesteca această observație într-o prelungă și ostenitoare negură care-i pătrundea în suflet. sadoveanu, o. ix, 161, cf. x, 317. Erai tăcut din fire... Aveai lumini pe frunte și neguri în privire. eftimiu, î. 172. O tristețe și mai plină de neguri îi învălui ochii. stancu, r. a. iii, 232. Coborî și peste el o negură de mîhnire. beniuc, m. c. i, 121. Lumea mai are de străbătut cine știe cîtă negură. camilar, n. i, 341. Ochii lui se întorceau plini de neguri spre chipul distinsei sale soții. vornic, p. 62. ♦ F i g. (Rar) Haos, neant. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii. eminescu, o. i, 132, cf. 140. 3. Fig. (Urmat de determinări, de obicei introduse prin prep. „de”) Mulțime, cantitate, număr mare, imens de ființe sau de lucruri; (regional) negurime. v. puzderie. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? negruzzi, s. i, 140, cf. ghica, s. xix, lm. Neguri de brădet se-ntind. iosif, v. 59. Părintele Gherasim cu diaconul și cîntăreții mitropoliei, urmat de toată negura călugărească. hogaș, dr. ii, 62, cf. sbiera, p. 185. Negură de prune, ciaușanu, gl. – pl.: neguri și (învechit și popular) negure. – lat. nebula.

NERVOS, -OĂSĂ adj. 1. Care are nervi (4), musculos, vînos; p. ext. puternic, viguros; care denotă forță, energie. Afla-va... în mici domniile lor, chiverniseale și cumpătări cu multul mai isteațe și mai nervoasă decît la mari crăii. cantemir, hr. 106. Cunoscînd... păstrarea unor particule și terminații, rămășițe a unei limbi sintetice strînse și nervoase, vom vedea că singură limba românească... a păstrat mai mult haracterul unei limbi cultivate oarecînd. HELIADE, O. II, 249, cf. 98, VALIAN, v., NEGULICI. Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant. ghica, s. 682. Românul ce din seculi... Cu-a lui nervoase brațe victorii a produs. mureșanu, p. 69/8, cf. pontbriant, d., costinescu, lm. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor? Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor. eminescu, o. i, 15, cf. alexi, w. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subțire și nervos, cu unghia fină și sensibilă. hogaș, dr. i, 89, cf. șăineanu, d. u. În făptura lui măruntă, nervoasă și atentă este ceva din sălbătăciunea de pădure. sadoveanu, o. xiv, 495. 2. Care se referă la nervi (2), care aparține nervilor; alcătuit din nervi (2); care este provocat de nervi (2), de natură nevrotică (2); (rar) nerval. Viță nervoasă, amfilohie. g. f. 256^r/14. Apoplexia nervoasă sau spasmodică se cunoaște după firea melancolică. kretzulescu, m. 130/24. Cu doi ani înaintea morții, căzu în friguri nervoase (lungoare). vasici, m. i, 110/19. S-ar fi prelungit coșmarul... dacă o agitație nervoasă nu mă deștepta. negruzzi, s. i, 295. Centrele nervoase ale funcțiunii de relațiune sînt creierul și măduva spinării. conta, o. c. 29. Vinul... aduce podagră și de multe ori îți aduce atacuri nervoase. contemporanul, ii, 247. O regăsea atît de străină, cu glasul acela strident, cu ticuri nervoase, cu ochii sticloși! c. petrescu, c. v. 20. Leziunile nervoase ar putea să influențeze mai ușor un teren pregătit de turburări endocrine. parhon, o. a. i, 295. Excitații transmise prin fibrele nervoase. c. antonescu, p. 36. Orice nevroză se datorește supraîncordării proceselor nervoase în scoarța cerebrală. v. rom. ianuarie 1960, 104. Substanța albă a creierului este constituită din fibre nervoase. der. ◊ Sistem nervos = totalitatea centrilor nervoși și a căilor de transmisiune centripetă și centrifugă din organism. Mîncăreală viă... care aruncă dezordinea în tot sistemul nervos. man. sănăt. 325/3. Osebite cazuri pentru care această apă este mai aplicată sînt... atonia generală a trupului și slăbiciunea sistemului nervos. fătu, d. 174/5. Sistemul nervos nu are... altă funcțiune decît pe aceea de a pune în legătura cea mai strînsă animalul cu lumea exterioară. conta, o. c. 29. Sistemul nervos joacă mare rol la tragere. stoica, vîn. 44. Sistemul nervos și organele de simțuri au... rolul de a stabili legături între organism și mediul înconjurător. c. antonescu, p. 43, cf. 36, 44. La om, emanațiile foarte slabe excită sistemul nervos. agrotehnica, i, 229. (Fig.) Sute de mii de galerii subțiri, întortocheate și tremurate, ca un complicat, uriaș și fragil sistem nervos al muntelui, se împrăștie pe sub toată suprafața lui. bogza, c. o. 90. Sistem nervos central = ansamblul alcătuit din creier, cerebel, bulb și măduva spinării. cf. der. Boală nervoasă = boală care afectează psihicul, fără a fi cauzată de o leziune organică cunoscută; boală de nervi. Boalele nervoase. episcupescu, practica, 276/25. Aicea se numără și o mulțime de boale nervoase. nep. vind. 6/12, cf. descr. ape, 5/10. Profesor de boale nervoase la Facultatea de medicină din București. f (1900), 597. Este o boală nervoasă care lovește mai mult pe orășeni. ygrec, m. n. 333. Mă găseam în primăvara anului, în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase. arghezi, p. t. 93. 3. Care nu-și poate păstra calmul, care se enervează ușor, iritabil, mînios (I 1), (familiar) nevricos; p. ext. emotiv. Dragomir e nervos, rău. gherea, st. cr. ii, 153. Bătrînul a devenit nervos de dureri și necazuri. f (1897), 213. Sînt nervoasă de o bucată de timp. c. petrescu, c. v. 261. Un om nervos va fi întotdeauna un trăgător nesigur. stoica, vIn. 44. ◊ (Glumeț) Un țînțar, nervos și foarte Slab de constituție, În zadar vrea să ia parte Și el la discuție. topîceanu, b. 47. ◊ fig. Un lan de porumb își mișca vîrful foilor nervoase. d. zamfirescu, v. ț. 26. ♦ Care se găsește într-o stare de încordare, de surescitare; enervat, iritat. Un camarad stăruitor mă cheamă Grăbit, nervos, De teamă Să nu-nceteze pînă vin, prin șanț, Miraculoasa scenă. camil petrescu, v. 110. Rămîn un timp nervos, pe gînduri. id. u. n. 296. Unchiul Petrică umblă la mustăți, nervos. sahia, n. 50. Nu suportă să-l întreb ce face, unde umblă... E veșnic întunecat, nervos. baranga, r. f. 36, cf. alr ii 4 166/928. ♦ (Despre gesturi, manifestări) Care trădează nervozitate, iritare, nerăbdare. Găsi două scrisori pe care le luă cu o nerăbdare nervoasă. filimon, o. i, 296. Toți rîd cu prea multe mișcări nervoase. camil petrescu, v. 110. Boiangiu, vorbind la telefon, făcuse semne nervoase nevestei sale să tacă. rebreanu, r. ii, 63. Cu un gest nervos ei stinseră atunci lumina. bacovia, o. 207, cf. 19. Mă gîndeam la prietenul meu, ...băiatul plin de avînt, cu gesturile foarte repezi și nervoase. sadoveanu, o. vi, 509. ♦ (Adverbial) Cu nervozitate. Alaltăieri, în faptul zilei, mă deștept tresărind: bate cineva foarte nervos la geam. caragiale, o. iv, 115. Ea... începu să-și plimbe, nervos, degetele prin părul lui. rebreanu, r. i, 245. La casa iubitei de-ajung, Eu zgudui fereastra nervos, Și-o chem ca să vadă cum plouă. bacovia, o. 19. Tresărea, clipea nervos, ridica din umeri... vorbind vertiginos, dar fin și nuanțat. teodoreanu, m. u. 29. Întreaga lui ființă era grămădită nervos asupra baltagului. sadoveanu, o. vii, 345. Bătrînul, ce urmărea de pe chei toate mișcările, scrîșni nervos din din. bart, s. m. 63. Pascalopol lovea nervos în birou. călinescu, e. o. i, 134. Bălean, care așteaptă nerăbdător... bate nervos în geam. davidoglu, m. 18. Își scuipă nervos chiștocul țigării. il ianuarie 1962, 30. – pl.: nervoși, -oase. – Și: (învechit) nevros, -oasă adj. polizu, pontbriant, d., costinescu, LM. – Din lat. nervosus, it. nervoso, fr. nerveux. – Nevros < nevru sau nevră.

NĂFRAMĂ s. f. I. 1. Bucată de țesătură de in, cînepă, bumbac, borangic etc., de obicei împodobită cu cusături sau alesături, întrebuințată mai ales de femei, pentru a-și acoperi capul; spec. fîșie lungă de borangic cu care își acoperă capul femeile de la țară, lăsînd capetele să atîrne (pe spate) pînă aproape de pămînt. 2 cădelnițe..., 2 căți cu cănăfi și cu măhreme albii (a. 1588). cuv. d. bătr. i, 195/1, cf. rosetti, b. 102. Fața... [mortului] cu măhramă era legată. m. costin, ap. gcr i, 196/10. Puind o năframă peste obrazul sv[i]nți[i]i sale și cu țarnă împresurară de-l astrucară. dosoftei, v. s. septembrie 32^r/29. Măhrama de măta[se] mare (a. 1754). iorga, s. d. xii, 67. Merse în cămară și-și află nevasta șezînd și ș-au scos inelul de aur din deagetul lui și măhrama cea împodobită cu sîrma și le deade doamnii lui (a. 1760). gcr ii, 68/30. O față de masă, un chindeu, doo năfrămi de mătasă, aceste au rămas de la Sucița la biserică (a. 1780). iorga, s. d. xiii, 160. Neframă de burungiuc aleasă. i. ionescu, p. 548, cf. pontbriant, d. Numiri de îmbrăcăminte țărănească... fotă, ie, maramă. baronzi, l. 95. Avea pe frunte naframă albă. alecsandri, p. i, 23, cf. 22, costinescu. O maramă albă cu aur semănată Îi învăluiește păru-i răsfățat. bolintineanu, o. 51, cf. lm, jipescu, ap. gcr ii, 262. 5 mărămi cusute cu fir și cu mătase. odobescu, s. i, 421. Ea scoase din fundul unei lăzi o cute, o perie și o năframă. eminescu, n. 21. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. creangă, a. 92. Ceru a fi îmbrăcat muierește ca roabele; se legă cu maramă la cap și cu furca în brîu se nevoia a toarce. ispirescu, u. 71. El se apropie de fată, îi luă inelul ce avea în degetul cel mic și marama de pe față. id. l. 256. Își acoperi fața cu maramă. delavrancea, s. 174. N-am putut s-o văd, nu-și ridică marama de loc. i. negruzzi, s. iv, 539. Se acopăr c-un șal, tistimel sau tulpan frumos, ori cu o basma frumoasă de mătase, ori cu o năframă frumos cusută. marian, na. 294, cf. id. î. 54, 76, ddrf, manolescu, i. 196. Uite zău, Acum iau seama, Că-mi stă bine-n cap năframa. coșbuc, p. i, 103, cf. 65, 70, barcianu. Femeile măritate, cu pieptănătura cu conci roșu și peste cap cu năframa albă, stau mai toate în genunchi. d. zamfirescu, v. ț. 82, cf. 51. Ai barișuri fine? – Cum de nu; să vă dau, răspunse negustorul și începu, fără grabă, să coboare din rafturi cutiile pline de... mahrame. tafrali, s. 64. Amîndouă să mă plîngeți Și să vă cerniți năframa. goga, p. 47. Turcule, dă-mi drumul să mă-ntorc la mama, Mi-am uitat pe masă salba și năframa. iosif, v. 78, cf. 117, tdrg. Venea de la prăvălie, pe umeri cu o năframă cafenie. agîrbiceanu, a. 53, cf. 389, 459, 524. Printre fete se mai rătăcește și cîte o nevastă tînără, cu năframă de mătase în cap. rebreanu, i. 13. Se aștern ca rufăria moale În sertarele goale Teanc, Năframe, tulpane, barișe Cu croiala piezișe. arghezi, vers. 194, cf. id. c. o. 72. Petruța își adusese de la Pitești încălțăminte nouă și o maramă spumoasă de borangic. camil petrescu, o. i, 94. Raveca șade pe marginea patului și mîngîie cu palma-i aspră marama neagră. contemp. 1954, nr. 415, 4/1. Părul moale și auriu fîlfîia la orice înclinare a capului, ca o năframă în vînt. v. rom. septembrie 1955, 133. Face pe toreadorul, desfășurînd marama roșie cînd într-o parte, cînd în alta. beniuc, m. c. i, 228. Fața mi-i acoperită într-o năframă neagră. camilar, n. ii, 442. Cu ochii umbriți de streașina jalei și a urii, Femeile poartă năframa neagră. boureanu, s. p. 7. Noaptea părea o năframă neagră, însîngerată. v. rom. august 1958, 63. Șase mahrame de in De care se găsesc p-aici, Cusute cu fluturi și arnici. teodorescu, p. p. 175. Cîți mă văd toți mă întreabă De ce port maramă neagră. jarnik-bîrseanu, d. 321, cf. 124, 141, 312. Dară maică-ta are trei năfrămi de la surorile tale în ladă. sbiera, p. 130. Aleargă... Cu rochița fîlfîind, Cu malama vînt trăgînd. pamfile, cr. 86. Leliță, poale ciurate, Rău te-am visat astă-noapte, Că năframa ta cea nouă Era ruptă tomna-n două. bîrlea, c. p. 127. Femeile aveau năframă de pînză albă. alr ii 3 352/362, cf. com. din monor-reghin. ◊ Fig. Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. eminescu, o. i, 84. Copacii somnoroși ne cheamă, S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor maramă. vlahuță, o. a. 80. Și focuri pe creste pe rînd rumeni-vor A bolții năframă albastră. goga, p. 67, cf. 64. Du-te, lună, ia-ți veșmîntul Și năfrămile senine, Dacă numai pentru mine Farmeci noaptea și pămîntul. arghezi, c. o. 202, cf. beniuc, v. 63. Afară soarele, coborînd către amurgul lui, se arată drept în gura beciului, rotund, roșu, inundînd încăperea într-o uriașă maramă de sînge. camilar, n. i, 355. ♦ Spec. Văl de mireasă. Mirele cu colăcariul se întorc pe întrecute îndărăpt la socrul cel mic după pintenele sau pintenul miresei, adică măhrama miresei, vălul ei. marian, NU. 619, cf. BARCIANU. ◊ Expr. A-și pune marama = a se mărita. cf. ddrf, zanne, p. iii, 224. 2. Bucată de pînză (tivită) care nu depășește dimensiunile unui ștergar și care se folosește ca batistă, șervet, ștergar sau în alte scopuri practice, ca podoabă etc. Lega într-o măhramă 300 de galbeni. varlaam, c. 387, cf. n. test. (1648), 95^r/15. Cu măhrăm albe ștergea sudoril[e] bolnavei (a. 1691). gcr i, 300/30. Măhrămile ceale de șters iară să fie cuvioase doao sau 3 ca deaca să negreaște una să se poată spăla alta (a. 1702). id. ib. i, 346/19. Afară din cîte mănîncă, mai iau și prin năfrămi. gheorgachi, let. iii, 304/25. Orație cînd dau mahrămile la călțunari (sec. XVIII), cat. man. ii, 292, cf. iorga, s. d. x, 224. Să ținem... o măhramă moiată în oțet la gură. calendariu (1844), 72/5. Alexandru descălecă... și-l șterse cu măhrama adecă cu basmauo lui. alexandria, 82/21. Corespondențele din Londra, cu Parisul, cu Italia etc. s-au continuat cîtva timp pe batiste (mahrame) din materia numită fulard. barițiu, p. a. ii, 721, cf. polizu. Iată, vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. eminescu, o. i, 146. Care-i vedea-o că se apără cu năframa, să știi că aceea este fata împăratului. creangă, p. 271. A privit tot înapoi la năframa ei, care fîlfîia de departe. caragiale, o. ii, 295. Îi zise că tocmai la amiazi... să înalțe o prăjină și în vîrful ei să puie o mahramă roșie. ispirescu, l. 127. Din satul de alături sosesc căruțe-n goană, Năframe albe-atîrnă la mîndrele căpestre. păun-pincio, p. 71. Veni de se așeză pe iarbă lîngă naframa cu mămăligă. hogaș, dr. i, 200. Măsuțe joase, acoperite discret cu naframe vișinii. sadoveanu, o. x, 304. Își închipuie casa lui de mîne, albă, luminoasă, cu năframă cu busuioc pe creastă. camilar, n. i, 21. Ieșiți la arat. Boii slabi poartă-n coarne Năframe cusute cu pui și arnici. labiș, p. 42. Stătea-n picioare și flutura cu năframa către cei de pe șosea. v. rom. noiembrie 1953, 98. Să vezi badea cum se duce Cu chica nepeptănată, Cu naframa nespălată. alecsandri, p. p. 342, cf. 20, h iv 56, xii 174. De lacrimi n-aș băga seamă, Că le șterg cu o năframă. jarnik-bîrseanu, d. 151, cf. 72, 256. Cine trece pe la iaz? Gheorghiță cu calu breaz, Șî se șterge de dulamă, Măndița să dee samă, Că nu i-o cusut naframă, Naframă cu șase flori, Să se șteargă de sudori! șez. i, 47. Șase păhare de vin, Șase măhrame de in, De care se găsesc p-aici, Cusute cu fluturi și cu arnici. fundescu, ap. gcr ii, 312. Coase și chindisește La năframa frate-său. viciu, col. 124. La năfrămi grele-am cusut, La năfrămi grele de fir, Ca să șterg guriți de vin. păsculescu, l. p. 45, cf. 46. Să te ștergi cu nărama frumoasă. arh. folk. iii, 152. Cînd se ridică cei dintîi corni [la casă] în vîrful lor se așază o creangă de mășteacăn cu 4-5 mărămi (cîrpe), pentru fiecare maestru și lucrător cîte una. chest. ii 33/7. Mă sculai de dimineață, Cam pe rouă, cam pe ceață, Pe ochi negri mă spălai, Cu marama mă ștersai. balade, ii, 227, cf. alr sn iv h 1 202/537, a v 16, vi 4. ◊ (Transilv.) Năframă de credință = batista pe care o dă fata logodnicului ei; (regional) cîrpă de credință. Fata îi dă o năframă de buzunar numită năframă de credință. marian, nu. 184. Năframa mirelui = batistă frumos cusută, pe care o primește mirele de la soacra mică; (regional) pinten. Soacra cea mică aduce un talger pe care se află o năframă de in, numită năframa mirelui. id. ib. 548. II. (Regional; mai ales la pl.) Numele unui dans popular. Am fi jucat și noi atunci în mărămi, dans cu mîinile în șolduri. i. golescu, în pr. dram. 77, cf. sevastos, n. 282. Jocuri de flăcăi și fete mari: ...năframa. pamfile, j. iii, 9. Femeile și oamenii însurați joacă cîte o pereche mărămile. h ii 285, cf. 245, 282, 320. – pl.: năframe și năfrămi. – Și: maramă s. f., (învechit) măhreme s. f. pl., (regional) năhramă (tdrg), năramă, neframă, măframă, măhramă, măramă, mărhamă (alr i 1 876/122), mahramă, malamă s. f. – Din tc. mahrama.

NEGUSTORAȘ s. m. Diminutiv (cu sens depreciativ) al lui negustor (2). S-a secfestrat 244 perechi misăzi blane de oaie ale lui Naumcea, neguțătorașul de la Baia de Aramă. cr (1833), 28²/41. Deci tabla-n cap dacă ia... Să întorcea la oraș Ca și un negustoraș. pann, ap. gcr ii, 360, cf. pontbriant, d., ddrf. Mă cheamă David, răspunse negustorașul. cazimir, gr. 14. Nu mai era acum pe aceeași treaptă în tagma negustorească... cu negustorașul din Obor. v. rom. decembrie 1954, 60. Se trage din oameni de mahala, poate negustorași, poate mardeiași. STANCU, r. a. iv, 319, cf. ii, 400. – pl.: negustorași. – Și: (învechit) neguțătoraș s. m. – Negustor + suf. -aș.

MUZICESC², -EASCĂ adj. (Învechit) Ca al muzelor (1); p. e x t. melodios, armonios. Muzicesc glas auzim, Cheamă, ne strigă pre toți. MUMULEANU, R. 1. – Pl.: muzicești. – Din muză + suf. -icesc. Cf. ngr. μουσιϰός.

păpăruză, -e, s.f. – Buburuză (Coccinella septempunctata): „Când copiii află o buburuză, care la noi se cheamă păpăruză, se ia în palmă și se sucește astfel palma până ce se urcă pe degetul arătător, în timp ce i se descântă să zboare: Păpăruză, ruză / Încătrău-i zbura / Acolo m-oi însura/mărita” (Calendar 1980: 60-61). – Cf. paparugă, buburuză.

ciubucciu m. odinioară: 1. slugă domnească, însărcinată a umplea și a aprinde ciubucul lui Vodă: ciubucciu și trimetea, la seraiu că mi-l chema POP.; 2. slugă boierească având aceeaș sarcină: voiu să te învăț meseria de ciubucciu, cu care te a cinstit stăpânul FIL. [Turc. ČUBUKČU].

FICTIV, -Ă, fictivi, -e, adj. Plăsmuit de mintea cuiva, necorespunzător cu realitatea, imaginar; fals, aparent. Nimeni n-ar fi mai chemat decît mine să facă o anchetă asupra loturilor fictive din comunele Caratai și Allacap. ANGHEL, PR. 175.

BLESTEMA, blestem, vb. I. 1. Tranz. (Și în forma populară blăstăma) A spune, a rosti, a exprima un blestem împotriva cuiva (v. afurisi); a invoca abaterea unei nenorociri asupra cuiva. În «Venere și Madonă» poetul învinuiește, blestemă pe iubita sa. GHEREA, ST. CR. I 143. Plimbă-se călugării, Blestemîndu-și părinții, De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Urmat de propoziții secundare arătînd felul nenorocirii) Împărăteasa își blăstămă fata ca să se facă pasăre verde și nouă ani să trăiască în codru. BOTA, P. 105. ◊ Absol. Femeile au început să țipe, să ocărască și să blesteme. PAS, L. I 31. ◊ Refl. reciproc. Hai să ne blăstămăm, și care dintre noi amîndoi a fi mai meșter, acela să ieie banii! CREANGĂ, P. 58. 2. Intranz. A înjura, a ocărî cu vorbe urîte, a rosti vorbe de hulă; a huli. Femeia blestema de ciudă... mai ales că și pruncul plîngea în leagăn. CAMILAR, TEM. 82. ◊ Tranz. (Cu privire la un moment din viață, la viață, soartă etc.) A cîrti, a se revolta împotrivă-i. Viața nu-mi blestem Și nici moartea nu mi-o chem. MACEDONSKI, O. I 39. 3. Prez. ind. accentuat și: blestem. – Prez. ind. pers. 3 și: blesteamă (GHEREA, ST. CR. I 143). – Variante: (popular) blăstăma, blastăm și blăstăm, blăstema vb. I