ELEGIE (< fr. élégie < lat. lit. elegia < gr. elegeia, cîntec de doliu) Specie a poeziei lirice, caracteristică prin exprimarea unui sentiment de tristețe, de regret, de ușoară melancolie sau de durere. La greci și la romani se numea elegie poezia scrisă în distih (distihul elegiac), menită să exprime jalea funebră. Ulterior și-a lărgit sfera, exprimind sentimente diferite, de unde au rezultat: elegii erotice, filozofice, religioase, patriotice etc. Ilustrată în epoca Renașterii de poetul italian Petrarca, elegia ocupă un loc important în creația unor poeți de seamă din secolul al XIX-lea (Lenau, la germani; Lamartine, Musset, la francezi; Pușkin, în literatura rusă; Byron, în literatura engleză). În lirica românească, ea apare în creația unor poeți ca Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Șt.O. Iosif, M. Eminescu ș.a. Ex. „O, rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult, Ale tale doruri toate Numai eu știu să le-ascult. În al umbrei întuneric Te asemăn unui prinț Ce se uit-adînc în ape, Cu ochi negri și cuminți; Și prin vuietul de valuri, Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi... Eu te văd răpit de farmec Cum îngîni cu glas domol, În a apei strălucire Întinzînd piciorul gol. Și privind la luna plină, La văpaia de pe lacuri, Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri.” Astfel zise lin pădurea, Bolta-asupra-mi clătinând; Șuieram la a ei chemare Și-am ieșit în cîmp rîzînd. Astăzi chiar de m-aș întoarce A-nțelege n-o mai pot... Unde ești, copilărie, Cu pădurea ta cu tot? (M. EMINESCU, O, rămîi)