MÉJDĂ s. f. (Regional) Hat, răzor, hotar (care desparte două ogoare, două proprietăți). Prin părțile Moldovei de sus [hatul] se numește și mezuină, dorjincă, hotar sau mejă. PAMFILE, A. R. 25, cf. T. PAPAHAGI, M. 225, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 29/296, ALR I 948, A I 12, 13, 17, 21, 23, com. din MORĂRENI-TOPLIȚA, LEXIC REG. 16, MAT. DIALECT, i, 212, 261. ◊ Fig. In miez de veac, la mejdie de vremi, Mă chemi, tu viitorule, mă chemi. BENIUC, M. 52. ♦ P. ext. Graniță (Borșa-Sighetul Marmației). ALR I 1422/361. - Pl.: mejde. – Și: méjdie (COMAN, GL. 77, CHEST. IV 129/46, ALRM SN I h 4, MAT. DIALECT, i, 79), méjă, méșdă (H XVIII 228), mújdă (ALR I 948/578) s. f. – Din v. sl. меѫда, magh. mesda, mezsdc,mesde.