MARAMĂ, marame, s. f. Văl de pînză foarte subțire, de bumbac sau de borangic (brodat), cu care se îmbrobodesc femeile de la țară, lăsîndu-i capetele să atîrne pe spate, pînă aproape de pămînt. V. năframă. O fetișcană cu marama albă culegea mure tîrzii din rugii înfloriți a doua oară. C. PETRESCU, S. 228. Își acoperi fața cu marama muiată în lacrime. DELAVRANCEA, S. 174. O maramă albă cu aur semănată îi învăluiește păru-i răsfățat. BOLINTINEANU, O. 51. ◊ Fig. Copacii somnoroși ne cheamă S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor maramă. VLAHUȚĂ, O. A. 80. Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ♦ Pînză de bumbac sau de cînepă, folosită ca prosop sau ca batistă. Cu țesala-l țesăla Cu marama Că-l ștergea. TEODORESCU, P. P. 534. – Variantă: mahramă (TEODORESCU, P. P. 16) s. f.