DISCRET, -Ă, discreți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care știe să păstreze o taină ce i s-a încredințat. Mă vei ierta însă a fi mai puțin discret. ODOBESCU, S. III 63. ♦ (Adverbial) Fără a atrage atenția. Îl pîndeam discret, știind că în asemenea clipe ușurare se află în destăinuire. M. I. CARAGIALE, C. 69. ♦ Rezervat, reținut în vorbe și acțiuni. Îi înțelegea și aproba, deși el, fire discretă, nu-și cheltuia durerile în cuvinte aspre, ci își tortura cu ele numai sufletul lui. REBREANU, R. I 66. 2. Fig. (Despre lucruri, stări sufletești etc.) Abia perceptibil, care nu bate la ochi, care nu atrage atenția. Culori discrete. ▭ Clinchetul tălăngilor de la gîtul vitelor... pare o chemare discretă. BOGZA, C. O. 74. Mi-a întins mîinile cu discretă amabilitate. GALACTION, O. I 94. Cîteva felinare de hîrtie colorată... împrăștiau o lumină discretă. VLAHUȚĂ, O. A. III 4. Ea-i trimite un zîmbet discret de prietenie și de încurajare. id. ib. 65. ◊ (Adverbial) Intrară cu alte măsuțe joase, acoperite discret cu naframe vișinii. SADOVEANU, Z. C. 285.