ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

PALIDITATE s. f. Faptul sau însușirea de a fi palid; culoare, aspect al unei persoane care are fața palidă (1); paloare. – Palid + suf. -itate. Cf. it. palliditá.

VERDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde de Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. ◊ Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. – Lat. vir(i)dis.

LIVID ~dă (~zi, ~de) 1) Care are fața palidă din cauza unor emoții negative, de oboseală sau de frig. 2) (despre lumină) Care este foarte slab; care abia licărește. /<fr. livide, lat. lividus

EXSANGUU, -UĂ adj. (Despre țesuturi) Lipsit de sînge; (despre obraji, față) palid, cadaveric. [Pron. -gu-u, var. exanguu, -uă adj. / < fr. exsangue, cf. lat. exsanguis].

chealfăd, -ă, adj. (reg.) galben la față; palid.

EXSANGUU, -UĂ adj. (despre țesuturi) lipsit de sânge; (despre obraji, față) palid, cadaveric. (< fr. exsangue, lat. exsanguis)

față palidă expr. v. față (1).

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. Strînge bani albi pentru zile negre = fii econom, fii prevăzător. ♦ Armă albă = armă cu lamă de oțel. Carne albă = carne de vițel sau (piept) de pasăre, p. ext. carne de pește. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Rînd alb = spațiu nescris între două rînduri scrise. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. Cînd s-au trezit ei era ziulica albă (CREANGĂ). ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud. Zile albe (sau, rar, lumea albă) = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 2. Nevinovat. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (Adesea substantivat) Care aparținea mișcării contrarevoluționare în perioada războiului civil din Rusia; contrarevoluționar. Gărzile albe. – Lat. albus.

*pálid, -ă adj. (lat. pállidus). Galben de frică saŭ de boală saŭ din natură: om palid, față palidă. Slab, fără strălucire, vorbind de colorĭ saŭ de lumină: lumina palidă a luniĭ. Fig. Fără vigoare; stil palid.

galben a. 1. de coloarea soarelui sau a lămâii: galben ca făclia de galbenă ceară AL.; 2. galben la față, palid. [Lat. GALBINUS]. ║ n. coloarea galbenă. ║ m. 1. monedă de aur în valoare de 11 lei și 75 bani: galbeni împărătești adică austriaci. (V. ughiu, venetic) (lit. monedă galbenă); 2. cal galben: călare pe galbenul POP.

pal a. (poetic) palid: fața ta pală de o bolnavă beție EM. (= fr. pâle).

palid a. 1. decolorat: față palidă; 2. care lucește puțin: lumină palidă; fig. palida înțelepciune EM.; 3. fără lustru: stil palid.

perit a. 1. dispărut, mort; 2. (la față) palid: cât e de perită! 3. Bot. buruiană de cel perit, Mold. cruciuliță.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., s. m., s. n., s. f. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = grup de popoare cu pielea deschisă la culoare. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că Soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. Magie albă = capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență miraculoase, care însă pot fi explicate științific; (livr.) teurgie. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după Revoluția Franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). ◊ (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie); țincvais. Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1), crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. 1. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. ◊ Alba-neagra = (tip de) joc de noroc. – Lat. albus.

VERDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde-de-Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. ◊ Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu pârul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. – Lat. vir(i)dis.

PALIDITATE s. f. Faptul sau însușirea de a fi palid; culoare, aspect al unei persoane care are fața palidă (1); paloare. – Palid + suf. -itate. Cf. it. pallidità.

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de culoare albă. ◊ Madama Sultana... e îmbrăcată cu șorț alb și are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru și are laba de dinainte, din stîngă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ Armă albă = (în opoziție cu armă de foc ) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Carne albă = carne de vițel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Pește alb = pește cu carnea albă (de exemplu șalăul). Pîine albă = pîine făcută din făină de grîu fără tărîțe, de calitate superioară. Vin alb = vin de culoare gălbuie-aurie. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spațiu între două rînduri scrise, interval nescris. În această calitate trebuia să citească în articolul meu nu numai rîndurile tipărite, ci și cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. bilă. Cărbune alb v. cărbune. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care e împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Era alb la față și tremura. SAHIA, N. 56. Ba e albă, ba e neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicații și se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici așa, nici așa; nici laie, nici bălaie. De cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi...? CREANGĂ, P. 23. Pînă în pînzele albe v. pînză. Cusut cu ață albă v. ață. ♦ (Despre părul oamenilor și, p. ext., despre oameni) Cărunt. Un sihastru alb ca oaia de bătrîn. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. 86. Simt ziua, prin noaptea adîncă, Spărgîndu-și drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase (obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopțile albe din Leningrad. (În basme, în opoziție cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. ALECSANDRI, P. A. 116. A avea (sau a duce) zile albe = a trăi o viață fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. ♦ (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobișnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăștie; o suflare de viață cleatănă (= clatină) ușor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ (Personificat) Cînd se întoarse... începuse a intra alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Cît ținu vara, băiatul moșului trăi cum trăi... dar cînd veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiță Lungu astă-vară o năpastă și se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (În expr.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluționare din războiul civil dezlănțuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. ext. membru al unei organizații militare contrarevoluționare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist.

CONVALESCENT, -Ă, convalescenți, -te, s. m. și f. Persoană în convalescență, pe cale de însănătoșire, în perioada de însănătoșire. Întregul peisaj, Ca un convalescent lungit pe spate, Zîmbește către soare mulțumit. CAMIL PETRESCU, V. 109. Nu se mai uită îndărăt convalescenții, la sanatoriul alb de care nu mai au nevoie. C. PETRESCU, C. V. 370. Flori cu fețele palide, ca niște convalescente. îndărătul unor geamuri de spital, privesc cu jind la lumea liberă de afară. ANGHEL, PR. 114.

CORECTA, corectez, vb. I. Tranz. A face să fie corect, a îndrepta greșelile, defectele, scăpările din vedere, asperitățile (într’un text scris, în lucrări de orice fel, în purtarea, în ideile, în vorbirea cuiva); a corija. Profesorul corectează temele elevilor. ▭ De Marenne... văzu fața palidă [a beizadelei Ruset]... și-i strînse mîna, corectînd în chip delicat ironia sfîrșitului său de frază. SADOVEANU, Z. C. 78.

JIND s. n. Dorință puternică, dor, poftă de ceva (greu de ajuns sau de obținut). Ci de dor să le mai treacă, Să-și mai potolească jindul. TEODORESCU, P. P. 172. ◊ Loc. adv. (Mai ales în legătură cu verbele «a privi», «a se uita», «a căta» etc.) Cu jind = plin de dorință (uneori cu o nuanță de regret). Îl priveam cu jind cum se mișcă fără silință. SADOVEANU, N. F. 80. Gîndul meu se întoarse și cătă cu jind înapoi, spre întăriturile mele părăsite, văduve și pustii. HOGAȘ, M. N. 184. Așa-i; spre bolțile tăriei, Cu jind, la ce să mai cătăm. VLAHUȚĂ, P. 51. ◊ (Poetic) Flori cu fețele palide, ca niște convalescente îndărătul unor geamuri de spital, privesc cu jind la lumea liberă de afară. ANGHEL, PR. 114. ◊ Expr. (Neobișnuit) A duce jind(ul) = a duce dorul, a dori, a pofti, a rîvni, a jindui. Nici mă mir, că ziua toată dus-am jind garafei pline. TOMA, C. V. 499.

OGLINDI, oglindesc, vb. IV. Refl. 1. A se reflecta pe o suprafață lucie sau într-o oglindă; (mai rar, despre persoane) a se privi în oglindă. Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare... în care se oglindește.. Cetatea Neamțului. CREANGĂ, A. 117. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri. EMINESCU, O. I 152. Fața palidă-și spăla, Păr de aur pieptăna, Și frumos se oglindea. ALECSANDRI, P. I 105. ◊ Tranz. (Complementul indică elementul reflectat) Rîul sclipea lin într-o bidboană, în care dintr-o dată și-a oglindit globul luna în scădere. SADOVEANU, N. P. 25. Și pentru ce-aș porni cu tine-n vale? Să văd cum oglindești tot alte flori Plecate peste zîmbetele tale? CERNA, P. 95. 2. Fig. (Despre stări, fenomene, acțiuni) A se răs- frînge în..., a fi înfățișate de..., a se arăta prin..., a-și găsi ecoul, a se reflecta. În folclor se oglindește felul de viață și munca omului, cîteodată din cele mai vechi începuturi. BENIUC, P. 9. Încă de la începutul veacului al XIX-lea, atitudinea critică față de realitatea rusă se oglindește în operele scriitorilor. SADOVEANU, E. 209. ♦ Tranz. A înfățișa, a prezenta. Arta oglindește într-un fel ori în altul viața unei epoci. GHEREA, ST. CR. II 118. [Eminescu] oglindește atît de bine viața proletară, încît poezia lui pare scrisă de un copil de geniu al acestei clase. IONESCU-RION, C. 88. – Variantă: (învechit și popular) oglinda, oglindez (ALECSANDRI, P. II 39) și oglind (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441), vb. I.

PIEPTĂNA, pieptăn, vb. I. Tranz. 1. A descurca, a aranja cu pieptenele părul, barba etc; (fiind vorba de femei) a netezi și a potrivi părul, aranjîndu-l, adunîndu-l laolaltă, sau împletindu-l. A doua zi se scula, Fața palidă-și spăla, Păr de aur pieptăna. ALECSANDRI, P. I 105. ◊ (Complementul indică persoana) Te-am pieptănat și te-am îngrijit. SADOVEANU, O. VIII 198. Și ducîndu-se împăratul pune de piaptănă și îmbracă la fel pe amîndouă fetele. CREANGĂ, O. A. 261. ◊ Refl. (Despre persoane) Sultănica, de n-ar pieptăna-o mă-sa, nu s-ar mai pieptăna. DELAVRANCEA, S. 48. Ele începură a se pieptăna. ISPIRESCU, L. 236. Își rase barba, se pieptănă. ALEXANDRESCU, M. 326. Satul arde și baba se piaptănă v. babă. ◊ Fig. (Familiar) Mai piaptănă puțin fraza. CAMIL PETRESCU, T. II 418. ♦ (Familiar) A bate pe cineva. V. scărmăna. De-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele. CREANGĂ, P. 148. 2. (Cu privire la anumite fibre textile) A trece printre dinții unor piepteni pentru a îndepărta impuritățile, fibrele scurte și ghemotoacele; a dărăci. Aduceți... ragila și pieptenii de pieptănat cîlți. CREANGĂ, P. 59. ◊ Refl. Fig. Apele furioase trecuseră prin garduri ca prin piepteni, pieptănîndu-se în ele de toate ierburile și gunoaiele aduse din pădure. GALACTION, O. I 205. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 2 piepteni, pers. 3 piaptănă. – Prez. ind. și: piepten (CARAGIALE, O. VII 118).

VERDE², verzi, adj. I. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau în general a vegetației proaspete de vară. Apoi ridică ochii, ferindu-și-i, cu mîna la tîmplă, de lumina lămpii. Avea ochi frumoși, verzi, iar cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feței. DUMITRIU, N. 34. Și-n fund lunca de lozii verde deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. VII 369. Apa mării tremură spre zări, Verde și adîncă. TOPÎRCEANU, B. 84. Tînguiosul bucium sună... îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros. EMINESCU, O. I 209. Masa verde v. masă¹ (1). ◊ Expr. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) v. cal (1). A nu mai călca iarba verde v. călca (I 1). A vedea stele verzi v. stea (I 1). La moșii ăi verzi v. moș (II 3). ♦ (Despre persoane, de obicei cu determinarea «la față») Palid. Era verde la față. DUMITRIU, N. 123. Ce vînt te bate de ești verde la față?... Nu-ți merge bine, nu-ți priește mîncarea, te bate cineva? MIRONESCU, S. A. 60. Cum auzii eu de «Iunion»), mă făcui verde la față. CARAGIALE, O. I 46. 2. (Despre plante sau părți ale lor, în opoziție cu uscat) Plin de sevă, viu. Tot ce-i verde s-a usca, Rîurile vor seca. ALECSANDRI, P. II 13. Răsădea crengi verzi. DRĂGHICI, R. 151. ◊ Expr. Din pămînt, din iarbă verde v. iarbă (1). Paște, murgule, iarbă verde v. iarbă (1). (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate v. îndruga (l). A spune verzi și uscate v. spune (3). ♦ (Despre lemne de foc) Plin de sevă, umed (fiind tăiat din pădure de curînd). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi, Nici urma să nu-ți mai vezi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. 3. (Despre legume și fructe) Neajuns la deplină maturitate, necopt. Caise verzi. Mazăre verde. ◊ Expr. Adio și-un praz verde v. praz. 4. (Despre piei) în stare naturală, neprelucrat, netăbăcit, neargăsit; brut. Tabacii se ocupă cu cumpăratul pieilor verzi și cu lucratul lor. I. IONESCU, M. 701. 5. (Rar) Proaspăt. Îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat. SLAVICI, O. I 82. II. Fig. 1. Voinic, viguros, îndrăzneț. Fii mai verde, domnișorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. GANE, N. I 91. Cu acești voinici se întovărăși și un om verde, pui de romîn, știi, colea! ISPIRESCU, L. 200. Oricum, ești verde încă și ai oțel în șale. ALECSANDRI, T. II 64. Să fii verde la război, Să scapi țeara de nevoi! id. P. P. 391. ◊ Fig. Fantasma drăgălașă a verdei tinereți Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneți. ALECSANDRI, P. III 281. 2. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care spune sau exprimă adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. În urma acestora și alte verzi cuvinte... a terminat cuvîntarea sa. ODOBESCU, S. I 474. ◊ (Adverbial) Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș. SLAVICI, N. I 6. (Expr.) A spune verde (în față sau în ochi) v. spune (1).

alb, ~ă [At: PALIA (1582), ap. GCR I, 36/9 / E: lat albus] 1 a De culoarea zăpezii sau a laptelui. 2 a (D. culori) Ca zăpada sau ca laptele. 3 a (Îs) Bilă ~ă Bilă de culoare albă care se pune în urnă la vot (în parlament), însemnând vot pentru. 4 a (Înv; îas) Nota cea mai mare la examene. 5 a (Îs) Carne ~ă Carne de pasăre și de pește. 6 a (Îs) Pește ~ Pește cu carne albă (5). 7 a (Îas) Albișor. 8 a (Îs) Hârtie (sau coală) ~ă Hârtie nescrisă. 9 a (Îs) Rând ~ Spațiu între două rânduri nescrise. 10 a (Fig; îas) Rând nescris. 11 a (Îs) Pâine (sau pită) ~ă Pâine făcută din faină albă. 12 a (Îas; pop) Grâne. 13 a (Îs) Vin ~ Vin făcut din struguri albi. 14 a (Îs) Vite ~e Bovine. 15 a (Îs) Versuri ~ Versuri fără rimă. 16 a (Îs) ~ la față Palid. 17 a (Îe) Ba e ~ă, ba e neagră Se zice despre spusele cuiva care se contrazice. 18 a (Îe) Nici ~ă, nici neagră Nici așa, nici așa. 19 a (Îae) Fără vorbă multă. 20 a (Îae) Deodată. 21 a (Îe) De când lupii ~i Din timpuri străvechi. 22 a (Îe) Până-n pânzele ~e Până la moarte. 23 a (Îs) Săptămâna ~ă A opta săptămână înainte de Paști. 24 a (Îe) A scoate cuiva peri ~i A necăji mereu pe cineva. 25 a (Îae) A agasa. 26 a (Îe) A împleti coadă ~ă A rămâne fată bătrână. 27-28 smf, a (Persoană) care are pielea albă. 29 a (D. obiecte de metal) Strălucitor. 30 a (Pop; îe) A strânge bani ~i pentru zile negre A păstra o sumă de bani pentru situații dificile. 31 a (Îs) Armă ~ă Armă cu lamă de oțel. 32 a (Rar; îas) Armă scoasă din teacă. 33 a (D. lumina zilei) Însorit¹. 34 a (Îs) Noapte ~ă Noapte petrecută fără somn. 35 a (Îs) Lume ~ă Lumea reală. 36 a Curat. 37 a (Reg; îs) Calea ~ă Calea pe care o face mireasa la casa mirelui, îndată după nuntă. 38 a (D. băuturi) Limpede. 39 a (Fig; d. vânt) De miazăzi. 40 a (Îe) A trăi lumea ~ă A duce viața în petreceri. 41 a (Pop; îe) A avea (sau a duce) zile ~e A duce un trai tihnit. 42 sn Culoarea albă (1). 43 sn (Irn; îe) A da de ~ A se spăla (bine) pe față, pe mâini etc. 44 sn (Îs) ~ul ochiului Sclerotică. 45 sn (îlav) Negru pe ~ În scris. 46 sn (Îe) A semna în ~ A iscăli o poliță în care nu sunt specificate nici suma, nici scadența. 47 sn (Fig; îae) A acorda cuiva încredere deplină. 48 sn (Îs) -ul zilei Zorii zilei. 49 sf (Pop; îe) A intrat ~a-n sat S-a făcut ziuă. 50 sf (Îae) A început să ningă. 51 sf (Fig) Făină de grâu. 52 sf (Pop; îs) ~ în căpistere (sau în strachină) Făină de grâu. 53 sf (Pop; îas) Mălai. 54 sf (Pop; îas) Merinde. 55 sf (Pop; îe) A vedea ~ în căpistere A-și atinge scopul. 56 sf (Pop; îae) A se îmbogăți. 57 sf (Lpl) Albituri. 58 sf (Îe) A fi îmbrăcat în ~ A purta haine de culoare albă (42). 59 sfp (Trs) Lemnișoare folosite în jocul de-a ~ele. 60 sm (Ent) Vierme dăunător cartofilor nedefinit mai îndeaproape. 61 sf (Bot) Varietate de viță de vie Cf albișoară. 62 sm (Iuz; supranume pentru) Conservator. 63 sm (Reg) Partizan al regimului țarist. 64 sn (Chm; îs) ~ de plumb Carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor. 65 sn (Îs) ~ de balenă Spermanțet. 66 sn (Îs) Rasă ~ă Unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. 67 a (D. oameni sau părul lor) Cărunt. 68 a (Îs) Nopți ~e Nopți luminoase, obișnuite, în perioada solstițiului de vară, în regiunile situate între paralele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. 69 a (Îs) Magie ~ă Capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență, miraculoase, care însă pot fi explicate științific. 70-72 sn (Îs) Negru pe ~ Asigurare că cele spuse sunt (adevărate sau) sigure (ori scrise). 73 sn (Îs) ~ de zinc Oxid de zinc (folosit în vopsitorie). 74 sm Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (1) crescute pentru producția de carne. 75 sfp Piesele albe de la unele jocuri distractive sau de noroc. 76 sma (La jocul de șah) Jucătorul care are piesele albe (75). corectat(ă)

obraz [At: CORESI, EV. 412 / Pl: (49-58) ~aji, (1-28, 49-59) ~e, ~uri / E: vsl образъ] 1 sn Parte anterioară a capului omenesc Si: chip, față, figură. 2 sn (Pop; îe) A închide cuiva ușa în ~ A nu primi pe cineva. 3-4 sn (Pfm; îe) A (nu) (mai) avea ~ (să ...) A (nu) mai avea îndrăzneală (să ...). 5 sn (Pfm; îe) Cu ce ~ ? Cu ce îndrăzneală ? 6 sn (Pfm; îe) A-i spune sau a-i zice cuiva (ceva) de la (sau în) ~ A-i spune cuiva ceva direct. 7 sn (Pfm; îe) A ieși (sau a scăpa, a o scoate la capăt) cu ~ (sau cu ~ul) curat A ieși cu bine dintr-o situație dificilă. 8 sn (Pfm; îe) A-și pune ~ul (pentru cineva) A garanta pentru cineva cu cinstea, cu reputația, cu autoritatea proprie. 9 sn (Pfm; îe) A orbi sau a prosti (pe cineva) de la ~ A-i spune cuiva minciuni vădite. 10 sn (Îae) A încerca să înșele pe cineva în mod grosolan. 11 sn (Pfm; îe) A(-și) scoate ~ul în lume (sau printre oameni) A se arăta printre oameni. 12 sn (Pop; îe) A da (cuiva) ~ A îngădui cuiva prea multe, facându-l astfel să devină obraznic. 13 sn (Îrg; îe) A-și face ~ A se pune bine cu cineva. 14 sn (Îae) A se preface. 15 sn (Înv; îe) A fi cu două ~e A fi nesincer. 16 sn (Pop; îe) Cu ~ curat Cu conștiința curată. 17 sn (Înv; îe) A-și curăți ~ul A se dezvinovăți. 18 sn (Înv; îe) A face ~ (la cineva) A ține piept. 19 sn (Înv; îe) A nu da ~ A nu se prezenta în fața cuiva. 20 sn (Reg; îe) A căuta cuiva la (sau în) ~ A ține seamă de autoritatea cuiva. 21 sn (Reg; îe) A face (cuiva) pe ~ A se răzbuna pe cineva. 22 sn (Reg; îe) Parcă i-a luat pânza de pe ~ Se spune despre cineva cu fața palidă ca de mort. 23 sn (Ban; îc) ~zu-fetei Plantă erbacee ornamentală din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu florile galbene pe margini și roșii-negricioase la mijloc (Coreopsis tinctoria). 24 sn (Fig) Suprafață, în special a pământului. 25 sn (Înv) Înfățișare. 26 sn (Îrg; îe) Pre ~ sau pre (sau după) -ul cuiva La fel cu cineva. 27 sn (Fig) Valoare morală a unei persoane Si: reputație. 28 sn (Fig) Demnitate. 29 sn (Înv) Pildă de urmat. 30 sm Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței. 31 sm Piele care acoperă aceste părți. 32 sm (Îrg; îs) Merele ~ului Umerii obrazului. 33 sm (Îs) Umărul ~ului Parte proeminentă, osoasă, a obrazului (29). 34 sm (Pfm; îe) Să-ți fie rușine -ului! sau să-ți fie în ~! Se spune cuiva care a săvârșit ceva necuviincios. 35 sm (Pfm; îe) A(-i) crăpa (sau a-i plesni cuiva) ~ul de rușine A-i fi cuiva foarte rușine. 36 sm (Pfm; îe) A avea (atâta) ~ A avea bun-simț. 37 sm (Pfm; îe) A avea ~ subțire sau a fi subțire de ~ A fi bine crescut. 38 sm (Îae) A fi susceptibil. 39 sm (Pfm; îe) ~ul subțire cu cheltuială se ține Pentru a putea face față unor pretenții mari, trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 40 sm (Pfm; îe) A fi gros de ~ sau a avea ~ gros (sau, reg, de săftian, de scoarță etc.) sau a-i fi cuiva gros ~ul A fi obraznic. 41 sm (Pfm; îe) A fi fără ~ A fi necuviincios. 42 sm (Îrg; îe) A apuca (sau a prinde pe cineva) de ~ A face pe cineva să treacă drept mincinos. 43 sm (Îrg; îe) A lua (sau a prinde, a dobândi) ~ A se obrăznici. 44 sm (Îae) A îndrăzni. 45 sm (Reg; îe) A îngroșa din ~ (sau a-și îngroșa ~ul) A deveni mai îndrăzneț. 46 sm (Reg; îe) A-i da (sau a-i pune) cuiva o pupăză în ~ A ofensa pe cineva. 47 sm (Reg; îe) A-și tăvăli ~ul A se face de rușine Si: a se compromite. 48 sm (Reg; îe) A-i bate (cuiva) ~ul A-i imputa cuiva ceva Si: a-i reproșa. 49 sm (Pfm; îe) A-i ieși (sau a i se ridica, a i se sui cuiva) sângele în ~ A se înfuria. 50 sn (Înv) Imagine. 51 sn (Înv) Desen. 52 sn Mască. 53 sn (Reg) Căpută. 54 sn (Înv) Persoană. 55 sn (Îs) ~ subțire Persoană fină, aristocratică, pretențioasă, care trăiește în lux. 56 sn (Înv) Personaj în piesele de teatru. 57 sn (Îvr) Reprezentant. 58 sn (Îvr) Condiție. 59 sn (Îrg; îe) A ieși (sau a scoate) la ~e A deveni bogat. 60 sn (Îrg; îe) A ajunge ~ A deveni demnitar.

paliditate sf [At: ROM. LIT. 298¹/36 / Pl: ~tăți / E: palid + -itate] 1-6 Însușire de a fi palid (1-6) Si: paloare (1-6). 7 Aspect al unei persoane care are fața palidă (1) Si: paloare (7), (pop) gălbejeală, gălbeneală.

PAL¹, -Ă, pali, -e, adj. (Despre oameni și despre fața lor) Palid (1). ♦ (Despre culori) Puțin intens, șters; (despre obiecte sau ființe) care are o culoare puțin intensă, ștearsă; (despre lumină, despre surse de lumină sau despre corpuri luminoase) lipsit de intensitate, care răspândește o lumină slabă; care este fără strălucire; stins, palid. – Din fr. pâle.

A SE GĂLBEJI mă ~esc intranz. pop. 1) (despre persoane) A deveni palid (la față); a se îngălbeni. 2) (despre erbivore, în special despre oi) A se îmbolnăvi de gălbează; a căpăta gălbează. /Din gălbează

GĂLBEJOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) pop. (despre persoane) Care are tenul galben (din cauza unei boli sau a unei emoții); care este palid (la față). 2) (despre oi) Care suferă de gălbează. /gălbează + suf. ~os

GĂLBENEALĂ ~eli f. 1) Aspect palid (al feței); paliditate; paloare. 2) Vopsea de culoare galbenă extrasă, în special, din plante. /galbeni + suf. ~eală

SÂNGE n. 1) Lichid care circulă prin vasele sangvine ale organismului, asigurând activitatea vitală a țesuturilor. * Lacrimi de ~ lacrimi de mare suferință. A vărsa ~ a ucide; a omorî. Cu ~ rece cu stăpânire de sine; fără emoții. A-și păstra ~le rece a-și păstra calmul. A-i îngheța cuiva ~le în vine (sau a îngheța ~le în cineva) a se speria foarte tare. A fierbe (sau a clocoti) ~le în cineva a fi stăpânit de mânie. A-și face (sau a-i face cuiva) ~ rău a se amărî sau a amărî pe cineva foarte tare. A nu avea (nici o) picătură de ~ în obraz a fi foarte palid la față. A-i intra cuiva în ~ a se transforma în obișnuință; a deveni obicei. A suge ~le cuiva a exploata crunt pe cineva; a chinui. A avea mâinile pătate de ~ a purta vina unui omor. A face să curgă ~ a provoca un măcel, o vărsare de sânge. A dona ~ a oferi o cantitate de sânge pentru transfuzii; a fi donator. 2) fig. Neam din care se trage cineva; os. * Rudenie de ~ rudenie pe linie directă (între părinți și copii, frați și surori). Frate de ~ frate de la aceiași părinți; frate bun. A fi de același ~ cu cineva a fi rudă cu cineva; a fi din aceeași familie cu cineva. 3): ~le-voinicului a) plantă erbacee cu tulpina culcată și cu frunze alungite, cu flori roșii (uneori violete sau albe), dispuse în umbele și cu fructul păstaie; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze liniare și cu flori purpurii, dispuse în inflorescențe terminale, sub formă de spic. /<lat. sanguis

SEARBĂD ~ă (serbezi, serbede) 1) (despre alimente) Care este fără gust. 2) (despre persoane) Care nu are vlagă; palid la față. 3) fig. Care plictisește; monoton. /<lat. exalbidus

SMEAD² ~eadă (~ezi, ~ede) (despre persoane) Care are față negricioasă și palidă; cu fața negricioasă și palidă. /<sl. smédu

PĂLI vb. intr. 1. a deveni palid la față. 2. a-și pierde strălucirea. (< fr. pâlir)

sárbăd, -ă adj., pl. ezĭ, ede (alb. tharbăt, acru, de unde și olt. harbăd, rudă cu germ. herb, aspru la gust. V. sărbușcă). Care a’nceput să se acrească, să se strice (vorbind de lapte). Fig. Harbăd. Pocit la gură, prezicător de nenorocire: gură sarbădă. Galben, palid (cu fața „acră”): om sarbăd, față sarbădă. Inferior, prost: o copie sarbădă. Anost, plicticos: o zi sarbădă. – Vechĭ sálbed (Neagoe, Învăț. 118). În Munt. searbăd (după seară, seamănă saŭ ca seamă îld. samă), pl. serbezĭ, serbede. V. sărbezesc, cĭumărat.

PAL¹, -Ă, pali, -e, adj. (Despre oameni și despre fața lor) Palid (1). ♦ (Despre culori) Puțin intens, șters; (despre obiecte sau ființe) care are o culoare puțin intensă, ștearsă; (despre lumină, surse de lumină sau corpuri luminoase) lipsit de intensitate, care răspândește o lumină slabă; care este fără strălucire; stins, palid. – Din fr. pâle.

GĂLBEJIT, -Ă, gălbejiți, -te, adj. (Despre oameni) Palid la față; (despre părți ale corpului) galben. În timpul din urmă, domnul colonel era tot mai gălbejit, mai tras la față. DUMITRIU, V. L. 76. Obrajii gălbejiți și subți căpătaseră o umbrire vineție, lucioasă. MIHALE, O. 511. Chipul ei, gălbejit de boală și de sărăcie, începuse a murgi în vînăt. DELAVRANCEA, S. 184.

GĂLBENIU, -IE, gălbenii, adj. Gălbui. Tufănică gălbenie. Pere gălbenii. ▭ (Atestat în forma gălbiniu) Cărbunii se închid și se deschid, ca niște ochi de aur, sub cămașa lor de scrum gălbiniu. DELAVRANCEA, T. 88. Au destupat [plosca]... cea cu vin și, plecînd-o într-o parte, au văzut că curge din ea ceva de coloare cam gălbinie. SBIERA, P. 69. ♦ (Despre persoane) Palid la față. Multă vreme au stătut nemișcat și gălbeniu ca ceara, de frică. DRĂGHICI, R. 74.

GĂLBINICIOS, -OASĂ, gălbinicioși, -oase, adj. (Despre persoane) Galben, palid la față. E un om de vreo patruzeci de ani, de statură potrivită, puțin șchiop, gălbinicios la față. DEMETRESCU, O. 137. Ea îl găsi foarte gălbinicios la față. CARAGIALE, la TDRG.

CATIFEA, catifele, s. f. Stofă fină (de mătase, de lînă sau de bumbac), avînd dosul ca stofele obișnuite, iar fața cu peri deși și scurți făcînd la atingere impresia unei blăni. V. pluș. Văzu un băiat cu fața ovală, palidă, cam slăbită, părul de aur, acoperit de o pălărie de catifea neagră. EMINESCU, N. 81. Jiletcă de catifea vișinie cu găitan de fir de jur împrejur. GHICA, S. 150. Peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabanița turcească. NEGRUZZI, S. I 148. ◊ (Poetic) În veșmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87.

DEZNĂDĂJDUIT, -Ă, deznădăjduiți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care și-a pierdut orice nădejde; desperat. Deznădăjduit, săracul se duse la bogatul satului, unul Matrache, și-și vîndu bordeiul, grădina, pentru un sac de făină. CAMILAR, TEM. 79. Parcă plînge... privind deznădăjduită cupa. CAMIL PETRESCU, T. III 333. Tată-său, deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie [mărul]. ISPIRESCU, L. 82. 2. (Despre sentimente, manifestări, acțiuni etc.) Care exprimă deznădejde; provocat de deznădejde; desperat. Al treilea [rănit], cu un glas deznădăjduit, ca un blestem, cînta. CAMILAR, N. I 445. În această pace adîncă, în această fîntînă dintre munți... pocni răcnetul deznădăjduit: «Fugiți! fugiți! vin turcii!». GALACTION, O. I 160. O întristare deznădăjduită se vede pe fața sa palidă. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ (Metaforic) Cîteva sute de vaci și de boi trecură pe lîngă rugul care ardea... umplînd aerul cu mugetele lor deznădăjduite. BOGZA, C. O. 36. ◊ (Adverbial) Niște ființe care ar putea iubi și suferi adînc și deznădăjduit. GHEREA, ST. CR. III 97.

IZBI, izbesc, vb. IV. 1. Tranz. A lovi cu putere. Cum pătrunserăm în Dunăre prin gura canalului, ne izbi vîntul rece. DUNĂREANU, CH. 94. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. Ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență-l izbesc. ALEXANDRESCU, M. 13. (Fig.) Lumina soarelui... îmi izbi ochii. DELAVRANCEA, la TDRG. Razele lunei... izbeau fața sa palidă. EMINESCU, N. 47. ◊ Intranz. De o viață de om izbesc cu sapa... izbesc... degeaba!... Unde-i mămăliga? Unde-i pînea? CAMILAR, TEM. 16. Clopotnița trosnește, în stîlpi izbește toaca. EMINESCU, O. I 69. Începu a izbi cu clonțul în ea. ȘEZ. III 187. (Fig.) Cuvîntul izbi bine. SANDU-ALDEA, D. N. 238. ◊ Refl. Afară vîntul vîjăia mereu; stropi mari și grei se izbeau de fereastră. DAN, U. 25. În zadar viforul, vijelia și uraganele se izbiseră oarbe în clădirea zburlită de crengi uriașe a întăriturilor mele, căci nu izbutiră decît să se sfîșie și să urle de durere și de ciudă. HOGAȘ, M. N. 177. Buzduganul... se izbi de o poartă. EMINESCU, N. 6. (Fig.) Să-i spui că m-ai lăsat rănit Pe umedele paie... Că de dureri eu mă izbesc Și urlu ziua-ntreagă. COȘBUC, P. I 79. Cerbul cînd mi-i zărea Să izbea și să plîngea. RETEGANUL, P. 1 49. ♦ A trînti. Bău paharul dintr-o dată, îl ridică și îl izbi de podele. SADOVEANU, O. I 456. Și-n pămînt că mi-l izbea. ALECSANDRI, P. P. 100. 2. Tranz. A arunca cu putere, a azvîrli. Un vînt... izbește pe bietul băiat departe-n pădure. SBIERA, P. 35. Căci ei sînt arcașii vrednici a lui Ștefan domn cel mare Ce-și gătește-acum săgeata, s-o izbească-n depărtare. ALECSANDRI, P. A. 45. ♦ Refl. A (se) arunca cu putere, a sări. Murgul sălbatic și răzleț... Încruntă ochiul, bate copita de pămînt, Zburlește coama, saltă, în lături se izbește. ALECSANDRI, P. A. 166. 3. Intranz. A ataca. Din raia, din cetatea Turnului, se repezeau turcii pîlcuri, călări, după jaf. Izbeau cu osebire duminica dimineața. STANCU, D. 10. Acel căpitan... umblă și izbește cu iuțeala trăsnetului. BĂLCESCU, O. II 286. ♦ (Rar) A da o lovitură, a face o spargere. Stați feciori și vă gîndiți, La vin nu vă lăcomiți. Desară unde-o să izbiți? SEVASTOS, C. 299. 4. Tranz. Fig. A impresiona puternic; a bate la ochi. Pe bulevardul Colței îl izbește pe Moș Gheorghe mai întîi lărgimea lui, apoi alinierea caselor. SP. POPESCU, M. G. 57. Acest neașteptat răspuns îl izbi pe Radu. VLAHUȚĂ, N. 44. Frumosul poate să existe acolo unde el nu izbește, chiar de îndată, vederile? ODOBESCU, S. III 58.

OFILIT, -Ă, ofiliți, -te, adj. 1. (Despre plante și părți ale lor) Veștejit, pălit, îngălbenit. Purta la pălărie o ramură ofilită de liliac. CARAGIALE, O. III 96. Văzu codrul ofilit. PĂSCULESCU, L. P. 265. 2. Fig. (Despre oameni și fața lor) Palid, tras (la față); slab, uscat; lipsit de vigoare, istovit, slăbit. Era ofilită și slabă. DUMITRIU, N. 26. [Îmi] veneau lacrimile cînd o vedeam atît de ofilită. SADOVEANU, O. I 315. Mi-e milă de obraz Că rămîne fript și ars Și rămîne ofilit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. – Variantă: (învechit și regional) ovilit,-ă (NEGRUZZI, S. I 100) adj.

NEALTĂDATĂ adv. (Rar) Niciodată, nicicînd. Ca nealtădată e palidă la față și două cearcăne vinete îi îngrădesc ochii. VLAHUȚĂ, O. A. 141. Amîndoi sta pe gînduri ca nealtădată. ALECSANDRI, O. P. 77.

PAL, -Ă, pali, -e, adj. (Despre oameni și despre fața lor) Palid. Se uită lung la bani, și pal Se clatină, ca dus de-un val. COȘBUC, P. I 110. Am văzut fața ta pală. EMINESCU, O. I 29. ♦ Fig. Fără strălucire, șters; (despre lumină) lipsit de intensitate. Mă scol... Pe cer o semilună pală Și în ogradă numai fesuri roșii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 15. Luna aruncă o pală lumină Prin merii-n floare. EMINESCU, O. IV 18.

PĂLIT², -Ă, păliți, -te, adj. (Despre fața omului) Palid. Socotea măria-sa că o va găsi plînsă și pălită la obraz. SADOVEANU, D. P. 99. ◊ (Poetic) Sufla un vînt iute, și luna-ngrozită... Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălită întinse pustiuri abia luminînd. ALEXANDRESCU, M. 41.

SEARBĂD, -Ă, serbezi, -de, adj. 1. (Despre alimente) Lipsit de gust; nici dulce, nici acru, nici sărat; fad; (despre gustul alimentelor) nedefinit, insipid. (Fig.) Te îndopai mai departe cu lecturi care-ți cădeau în mînă și care-ți lăsau... un gust searbăd. PAS, Z. I 282. 2. Fig. Neinteresant, plictisitor, monoton, anost. Se cam săturase de atîta buchiseală searbădă. REBREANU, I. 61. Condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ODOBESCU, S. III 159. 3. (Despre oameni) Galben, palid la față; fără vlagă, veștejit. Năluci din vechiul timp desprinse, Știu viața lor că e sfîrșită În zugrăveala învechită, El searbăd, ea cu ruje-aprinse. MACEDONSKI, O. I 190. Toți erau serbezi de beutură. RETEGANUL, P. II 69. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mînă și searbăd și galben ca turta de ceară. ISPIRESCU, L. 102. ♦ (Despre lumină) Palid, slab, spălăcit. (Atestat în forma sarbed) Adormim întru cetirea... vreunei povești a lui Hoffman ce te umple de fiori, la lumina cea sarbedă a lampei. NEGRUZZI, S. I 77. – Variante: (regional) sarbăd, -ă (CREANGĂ, P. 272, ALECSANDRI, T. 1616), sarbed, -ă adj.

VIRGIN, -Ă, virgini, -e, adj. 1. Cast, neprihănit, feciorelnic. ♦ (Substantivat, f.) Fecioară, fată. I se păru atunci că e într-un pustiu... deasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei virgine murinde. EMINESCU, N. 46. 2. Fig. Candid, inocent, nevinovat. Mîndră ca o lună plină Și cu inima virgină. ALECSANDRI, T. I 460. 3. (Rar; despre metale) Neamestecat, pur, curat. Vasul e de aur virgin. MACEDONSKI, O. I 151. 4. (Despre locuri) Necunoscut de oameni, nelucrat, necultivat, neexploatat. Ca un echilibrist pe inelul aninat, visîndu-se poate prin somn pe o mlădioasă creangă în virginele păduri de unde fusese adus. ANGHEL, PR. 43. Ard vastele păduri virgine. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 35. 5. Fig. (Despre obiecte) Neatins, intact, neutilizat; curat. Pe fundul farfuriei, nici un strop de smîntînă, cuțitul și furculița ca din testea, șervetul, virgin. HOGAȘ, M. N. 38. – Variantă: (învechit) vergin, -ă (MACEDONSKI, O. I 18, EMINESCU, O. I 29) adj.

strămuta, strămut, vb. refl. – 1. A se muta, a pleca. 2. A se schimba. 3. A deveni palid la față: „De jale și de banat / Fața nu s-o strămutat” (Papahagi, 1925: 216). – Lat. *extramutare (= transmutare) (Șăineanu, DEX, MDA).

SPART², -Ă, sparți, -te, adj. 1. Prefăcut în cioburi, sfărîmat (sau numai plesnit, crăpat). Geamurile sparte căscau guri negre în pereți. Pe ușile deschise larg, unii intrau și alții ieșeau ca la moară. REBREANU, R. II 200. Trase o dată ș-altă dată: Parcă-i fu iarba udată și cremenea-n flintă spartă. ȘEZ. II 77. Rîde ciob de oală spartă, se spune despre cineva care-și bate joc de altul pentru un cusur pe care îl are el însuși. ◊ Expr. A plăti oalele sparte v. oală. (A fi) mînă spartă = (a fi) risipitor. (Cu parafrazarea expresiei) Eu, știi, cu mîna spartă, născut risipitor, De tot ce-i scump, tablouri, cai, arme, iubitor. ALECSANDRI, T. II 135. A fi gură spartă v. gură. A mînca de parc-ar fi spart = a mînca mult, cu lăcomie. ♦ (Despre piele, p. ext. despre diferite părți ale corpului) Crăpat, cu crăpături. Au tălpile pline de bube. Au tălpile sparte. STANCU, D. 165. ♦ (Despre lemne) Tăiat în bucăți mici, potrivite pentru a fi arse în sobă. ♦ (Despre pămînt) Plin de gropi, răscolit. Un cîmp uriaș, răscolit, spart, cu gloduri arse. SAHIA, N. 15. ♦ (Rar, despre butoaie) Deschis, desfundat. Trei zile n-a fost noapte, ci numai senin și veselie, vinul curgea din butii sparte și chiotele despicau bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ♦ Fig. (Despre sunete) Lipsit de timbru, răgușit. Zicea cu glas spart. DUMITRIU, N. 136. Îngrozit, tata s-a trîntit la pămînt, strigînd cu vocea spartă: culcat! Șrapnela. SAHIA, N. 61. Glasul ei era răgușit, spart. VLAHUȚĂ, O. AL. II 141. 2. (Despre ziduri, clădiri) Stricat, ruinat, dărăpănat. Cînd răsărea dintre stînci bătrîne luna cea palidă ca fața unei fete moarte, atunci vedea... un castel numai pietre și ziduri sparte. EMINESCU, N. 13. E o căsuță veche și spartă, mică. BOLLIAC, O. 92. 3. (Despre obiecte de încălțăminte și de îmbrăcăminte) Rupt, găurit. A doua zi, Oarță se ivise tot... cu opincile sparte. C. PETRESCU, R. DR. 51. Are mîndra nouă ii: Trei sînt rupte, patru sparte, Două nu se țin pe spate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. ◊ (Prin metonimie) Acești bieți dăscălași, care au fost depozitari limbei și naționalității noastre, duceau o viață zdruncinată, plină de privațiuni și de coate sparte. GHICA, S. 52.

STRÎMBA, strîmb, vb. I. 1. Tranz. A face să nu mai fie drept, a da o poziție strîmbă, a îndoi, a încovoia, a curba. De ești tu așa de voinic, îndreaptă copacii cei strîmbi, dar nu strîmba încă și pe cei drepți! SBIERA, P. 80. Cum mergea prin codru, dă peste un om care nu făcea alta decît copacii ce erau drepți îi strîmba, iar pe cei strîmbi îi îndrepta. ȘEZ. II 201. 2. Tranz. A face să devieze de la poziția normală, a apleca într-o parte. În grabă atinse pălăria unei cucoane bătrîne și i-o strîmbă pe cap. BASSARABESCU, V. 15. ◊ Expr. A strîmba (cuiva) fălcile = a lovi puternic pe cineva în obraz. Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît vorba. CREANGĂ, P. 164. A strîmba (cuiva) gîtul = a suci cuiva gîtul, v. suci. Tu să mi-o prinzi, cum ți-i meșteșugul, și să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A-și strîmba gîtul (sau refl.) a i se strîmba cuiva gîtul = a ține capul sau gîtul într-o poziție forțată, sucită (pentru a putea privi într-o anumită direcție). Să nu te doară gîtul strîmbîndu-l într-una după ei. PAS, Z. I 189. Săgeata celui mic se urcă în înaltul cerului. Li se strîmbaseră gîturile uitîndu-se după dînsa. ISPIRESCU, L. 211. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A se schimonosi la față (ca expresie a unui sentiment de durere, nemulțumire, dispreț etc.). (Nae, strîmbîndu-se:) – Mița aici? Nu i-ai spus că nu sînt acasă și că vin tîrziu? CARAGIALE, O. I 198. Ce prost lucru! striga Pandora, scîrbită și strîmbîndu-se. ISPIRESCU, U. 94. ◊ Expr. A se strîmba de rîs = a face haz mare, a se prăpădi de rîs. ◊ Intranz. (Urmat de o determinare restrictivă introdusă prin prep. «din») Cînd strîmbi așa din buze, parcă ești Boțocan. C. PETRESCU, C. V. 116. (Expr.) A strîmba din nas = a-și arăta nemulțumirea, dezaprobarea sau disprețul (față de ceva sau de cineva) printr-o mișcare caracteristică a feței. Gică Elefterescu strîmbase la început din nas, cînd își văzuse casa transformată în dancing intermitent. C. PETRESCU, C. V. 178. Și dînsa strîmbă nițel din nas. Pasămite, îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. ♦ Tranz. A-și schimonosi, a-și deforma figura. Radu era palid la față. Deodată tresări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat, ca un copil ce s-a speriat prin somn. VLAHUȚĂ, O. A. 108. ◊ (Subiectul este gestul, mișcarea care schimonosește) Vasile stătea cu pumnii în obraji, ceea ce îi strîmba trăsăturile și-i schimonosea, gura. DUMITRIU, N. 252. ♦ Tranz. A imita pe cineva în batjocură. Își aducea aminte ce rîs impertinent avea la început, la lecțiile lui, și cum îl strîmba și-i reproducea gesturile, pe cînd el vorbea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37. Sașa sărea șchiopătînd și strîmbîndu-mă. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ A face mofturi, a se fandosi. Hai, mănîncă, nu te mai strîmba atîta.

lunar, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 150 / V: (înv) ~iu, ~ie a / Pl: ~i, ~e / E: fr lunaire, lat lunaris] 1 a Care aparține lunii (1) Si: (liv) selenar. 2 a Care se referă la lună (1). 3 a (Îs) An ~ Interval de timp (de 354 de zile, 8 ore, 48 de minute și 36 de secunde) în care luna (1) efectuează de 12 ori revoluția ei sinodică. 4 a (Rar) Astral. 5 a (Îs) Zi ~ă Interval de timp (de 24 de ore și 50 de minute) dintre două culminații consecutive ale lunii (1). 6 a (Rar; în legătură cu substantivul nopți) Cu lună. 7 a Referitor la intervalul de timp de o lună (59) Si: (înv) lunovnic (2). 8 a (Înv; fig; d. față, obraji) Palid. 9 av În fiecare lună (69).

ofilit, ~ă a [At: M. COSTIN, O. 93 / V: (îrg) dovi~, ovi~, oghi~, ogi~, ugi~, ovel~, olivit / Pl: ~iți, ~e / E: ofili] 1 (D. plante și părți ale lor) Veștejit. 2 (Fig) Lipsit de strălucire Si: pal, șters. 3 (D. oameni și fața lor) Palid. 4 (D. oameni) Slab. 5 (D. oameni și părți ale corpului omenesc) Lipsit de vigoare Si: istovit. 6 (Îrg) Trist. 7 (Îrg) Chinuit. 8 (Îrg) Supus.

searbăd¹, ~ă a [At: NEAGOE, ÎNV. 118/9 / V: sar~, sarbed, (înv) salbed, (reg) salbăd / Pl: serbezi și (înv) ~bezi, ~bede și (reg) ~de) / E: ns ml exalbidus] 1 (Îvp; d. oameni sau d. fețele lor) Palid (1). 2 (Îvp; d. oameni) Care este fără vlagă Si: slab, veștejit, (reg) sec (33). 3 (Reg) Puhav. 4 (Pop; d. lumină, d. surse de lumină sau d. corpuri luminoase) Palid. 5 (Pop; d. culori, d. ochii oamenilor, d. ape etc.) Palid. 6 (Reg; d. alimente) Care este lipsit de gust Si: insipid. 7 (Reg; d. gustul alimentelor) Nedefinit. 8 (Reg; pex) Nesărat (1). 9 (Reg; d. apă) Sălciu² (1). 10 (Reg; d. pământ, sol) Sărac. 11 (Îvr; d. prețuri; îf sarbed) Scăzut. 12 (Fig; d. viață, existență etc., d. acțiuni, manifestări, creații literare etc. ale oamenilor) Care este lipsit de elemente, de evenimente etc. care să atragă atenția. 13 (Fig; d. viață, existență etc., d. acțiuni, manifestări, creații literare etc. ale oamenilor) Care nu trezește sau nu prezintă interes Si: anost, banal, plictisitor (1). 14 (Spc; d. oameni) Fără farmec, fără haz etc. Si: anost, fad, insipid, nesărat, (reg) necălit. 15 (D. figura oamenilor) Care exprimă lipsă de spirit, de haz, de farmec etc.

sec, seacă [At: PO 139/24 / V: (îrg) săc, sacă / Pl: seci smf și (îrg) sece sf / E: ml siccus, -a, -um] 1 a (D. soluri, locuri, terenuri etc.) Care este lipsit de umezeală Si: arid, secetos (5), uscat, (îrg) secățiu (1), (înv) secăcios (1), secățiv (1). 2 a (Pex; d. soluri, locuri, terenuri etc.) Care este puțin productiv (din cauza uscăciunii) Si: nefertil, neproductiv (1), steril, sterp. 3 a (Înv; d. plante și d. animale) Steril. 4 a (Îvr; d. plante) Veșted. 5 a (D. râuri, izvoare etc. sau d. cursurile, albiile lor; d. lacuri, fântâni etc.) Care nu (mai) are apă. 6 a (D. terenuri) Care nu (mai) este impregnat cu apă Si: uscat, (îrg) sterp. 7 a (Îs) Regim ~ Regim de interdicție a băuturilor alcoolice, impus unor bolnavi. 8 a (Înv; lpl; îs) Legume seci Nume generic pentru legume (fasole, mazăre, linte etc.) uscate. 9 a (Înv; îs) Timbru (sau sigiliu) ~ Ștampilă în relief, fără tuș, care se imprimă pe anumite acte cu o mașină specială. 10 sn (Îs) Spălare la ~ Tratare a unor materiale sau a unor fibre cu solvenți chimici, fără apă. 11 a (Îs) Tuse seacă Tuse fără expectorație. 12 a (Reg; îls) Boala ai seacă Tuberculoză (pulmonară). 13-14 sn (Îljv) În ~ (Care este) fără flegmă (sunând a gol). 15-16 sn (Îal; pex) (Care este) forțat. 17 av (Îe) A tuși ~ A tuși fără expectorație. 18 a (D. sâni, ugere) Care nu mai secretă lapte. 19 a (Pex; d. femei, animale) Al căror sân, uger nu mai secretă lapte. 20 a (D. ochi) Care nu lăcrimează Si: uscat. 21 av (Pe lângă v „a plânge”) Fără lacrimi. 22 a (D. anotimpuri, vreme, ani sau d. aer, vânturi etc.) Secetos (1). 23 a (Pex; d. anotimpuri, vreme, ani) Secetos (2). 24 a (Îvr; d. îmbăieri) Care se face numai cu aer fiebinte. 25 a (Îrg; d. mâncăruri) Lipsit de sos. 26 a (D. unele alimente) Care nu este însoțit de nimic Si: gol, simplu. 27 av (Indică modul de consumare a băuturilor alcoolice) Fără adaos de apă minerală sau sifon. 28 a (D. vinuri) Care conține o cantitate mică de zahăr. 29 a (Pop; d. gură) Uscat (de sete, de nemâncare). 30 a (Rar; d. buze) Care este cu pielea deshidratată. 31 a (Îrg; d. oameni) Slab. 32 a (Reg; d. oameni sau d. fețele lor) Palid (1). 33 a (Reg; d. oameni) Searbăd¹ (2). 34 a (Îvr; d. părți ale corpului uman) Cu adâncituri (din cauza slăbiciunii). 35 sn (Reg) Partea scobită a corpului (la om și la animale), cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului Si: (pop) deșert, (reg) flămânzare. 36 sn (Reg) Bolta piciorului. 37 a (Reg; d. carne) Macru (1). 38 a (Îrg; d. oameni) Schilod (1). 39 a (D. părți ale corpului) Retezat² (1). 40 a (D. părți ale corpului) Atrofiat² (1). 41 sm (Înv) Paralizat. 42 a (Îe) A avea mână seacă A avea insucces în tot ceea ce întreprinde. 43 a (Udp „de”) Istovit. 44 a (Pop; îs) Vinerea seacă Sărbătoare creștină de dinaintea Paștelui Si: vinerea mare, vinerea patimilor. 45 a (Îs) Post ~ Post în care nu se consumă alimente și nu se beau lichide Si: post negru. 46 sn (De obicei urmat de determinări nume de sărbători religioase) Post³ (1). 47-48 sn (Pop; îljv) De ~ De post. 49 sn (D. zile, săptămâni, luni; îla) De ~ În care se fac rugăciuni și se ține un regim alimentar strict. 50 sn (Îal) Pentru post³ (1). 51 a (Îvp; d. recipiente sau obiecte considerate ca atare) Gol (23). 52 a (Reg; îs) Lună seacă Lună nouă. 53 sn (Îrg; îlav) În ~ Degeaba (1). 54 sn (Reg; îal) În lipsuri. 55 sn (Reg; îal) Fără succes. 56 sn (Reg; îal; pe lângă verbe ca „a sări”, „a călca”, „a arunca” etc.) În aer (când se străbate o distanță oarecare până la pământ) Si: în gol, în prăpastie. 57 sn (Îlav; pe lângă verbe ca „a suna”, „a răsuna”) A ~ Ca un lucru gol. 58 sn (Îe) A înghiți în ~ A înghiți fără a avea ceva în gură, de obicei, ca manifestare a unei stări fiziologice ori sufletești. 59 sn (Pex; îae) A fi nevoit să-și înfrâneze (sau a-și înfrâna) o dorință. 60 sn (Pop; în superstiții) A(-i) ieși cuiva cu ~ A ieși înaintea cuiva cu un vas gol, prevestind prin aceasta un insucces. 61 sn (Reg; îe) A-i merge (cuiva) în ~ A avea (permanent) insuccese. 62 sn (Reg; îe) A da tot în ~ Sec (59). 63 sn (Rar; la jocul de cărți; îe) A juca în ~ A juca de unul singur, fără partener. 64 av (Rar; la jocul de cărți) A plăti ~ A achita potul fără a mai cere în plus. 65 sn (Reg; îe) A fulgera în ~ A fulgera când este timp senin. 66 a (Reg; îs) Gură seacă Persoană care vorbește mult. 67 a (Reg; îe) A-i fi cuiva (sau a avea) gura seacă A se împlini lucrurile nefavorabile prevestite de cineva. 68 a (Reg; d. acțiuni ale oamenilor) Care este fără succesul așteptat. 69 a (Reg; d. arme de foc) Care nu este încărcat. 70 a (D. ape, ținuturi etc.; udp „de”) Lipsit (de ...). 71 sn (Îvr) Lipsă dintr-un total, dintr-un număr complet, dintr-o formație. 72 smf (Reg) Înfometat. 73-74 a (D. fructe sau d. semințe) Care este fără miez (sau cu miezul uscat, nedezvoltat, stricat) Si: (reg) scorburos (3-4). 75 a (Pex; d. plante, în special, d. cereale) Care este fără fruct Si: (reg) secăreț¹. 76 a (Reg; d. varză) Care are căpățâna insuficient formată Si: (reg) sterp. 77 a (Reg; fig; d. muncă sau d. servicii, funcții etc.) Care este fără profit, fără avantaje materiale (suficiente). 78 a (D. sunete, zgomote, voce etc.) Care este scurt și fără rezonanță Si: (îrg) secățiv (4). 79 a (Spt; d. șuturi, lovituri) Care este scurt și fulgerător. 80-81 smf, a (Om) care este lipsit de inteligență, de judecată, de pricepere, de istețime Si: mărginit, prost, prostănac, nătărău, nătâng, (îvp) năuc (1), neajuns², (pop) pălăvatic, (îrg) prostan, prostatic¹, prostănatic, (reg) moroiman, motănos, năgăbui, năsărâmb, nătânt, năbârgeac, năprui, năsâlnic, năvleg (1), năvligos, necălit, opac² (1), paliu³, păhui², pătrășcan, pleoncios, pliurd (1), puncău, prostovol, tanău¹, tanteș, tălășman, tărăntuc (1), tăul, telpiz, tântăit, tontan, tontălan, tontălău, tontolete, tontolog, tontovan, trașcaliu, trencheș, tronc², tut² (1), tutunac. 82 a (D. manifestări ale oamenilor sau d. fețele lor) Care exprimă lipsă de inteligență. 83 a (Fig; d. viață, existență etc., d. acțiuni sau manifestări ale oamenilor) Care este lipsit de sens. 84 a (D. știință, concepte etc.) Care are un caracter abstract. 85 a (Fig; d. oameni și d. manifestările lor) Lipsit de expresivitate, de sensibilitate, de căldură Si: rece, dur, aspru. 86 a (Îs) Umor ~ Mod de relatare a ceva într-o manieră care nu sugerează ideea de umor, aceasta reieșind însă din legătura neașteptată stabilită între elementele incompatibile, a cărei înțelegere implică un răstimp care, de obicei, atenuează (mult) intensitatea reacției prin râs. 87 a (D. stil) Care este neutru, sobru, concis. 88 a (D. opere de artă, construcții, monumente etc.) Lipsit de ornamente Si: simplu. 89 a Care se adresează strict intelectului. 90 a (Rar; d. manifestări ale oamenilor) Dârz (5).

verde adj., s.n., s.m. I adj. 1 Care are culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetației fragede (de vară); (despre culoare) care are o nuanță particulară din combinarea galbenului și a albastrului; (reg.) verdunc. ◊ (adv.) Un birou de metal lăcuit verde în dreapta (CA. PETR.). ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Ochii verzi-deschis- ce raze umede aruncau! (CAR.). ◊ (după un nume de animal, de plantă, de mineral etc. denumește o specie sau o varietate a acestora) Poamă verde (și subst. f. art.) = varietate de struguri cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. (reg.) Fluture verde = libelulă (Libelula depressa). Gîndac verde = a) ileană (Cetonia aurata); b) cantaridă (Lytta vesicatoria). Aur verde v. aur. Bilet verde v. bilet. Centură verde v. centură. Conveier verde v. conveier. Masă verde v. masă. ◊ expr. A-i sări (cuiva) stele verzi, se spune pentru a exprima superlativul unei stări de suferință. A vedea cai verzi (pe pereți) v. cal. A visa cai verzi (pe pereți) v. cal. A umbla după cai verzi (pe pereți) v. cal. A vedea stele verzi v. stea. ◊ compar. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul (CR.). ♦ fig. (despre culoarea feței omului) Palid. Avea fața verde de oboseală. ◊ (despre oameni; adesea cu determ. „la față”) Părea că n-au închis ochii toată noaptea; era verde la față (VIN.). 2 (despre plante sau părți ale acestora) Plin de sevă, care are frunze verzi; care este cules, rupt, recoltat etc. de curînd; care nu s-a uscat (încă); viu. ◊ Gard verde = gard viu. ◊ expr. Cu iarba cea uscată arde și cea verde sau pe lîngă lemnul cel uscat arde și cel verde, (subst.) pe lîngă cele uscate ard și cele verzi = pe lîngă vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. (subst.) A spune (sau a îndruga, a înșia, a vorbi, a trăncăni, a toca) (la sau cîte) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. Acolo, la șezătoare, unde se strînseră toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier (ISP.). Ai să scapi la iarbă verde! = ai răbdare, vei izbuti! ♦ spec. (despre lemne) Care nu este suficient de bine uscat (fiind tăiat de curînd). A cumpărat pentru foc doar lemne verzi. ♦ ext. (despre suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație proaspătă; (despre păduri, grădini etc.) care este înfrunzit, înverzit; care este format din plante verzi. Sufletul îmi crește Cînd te revăd, cîmpie verde! (IOSIF). ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. Piață verde = piață de legume proaspete. Joia verde = a doua joi după Paște, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sînt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 3 (despre legume și fructe) Care este dezvoltat insuficient, care nu a atins maturitatea deplină; care nu este încă bun de mîncat (fiind crud, necopt). Bananele erau cam verzi. ♦ ext. (înv., reg.; despre oameni) Care este (foarte) tînăr; care este lipsit de experiență (într-un domeniu de activitate). ◊ zic. De verde și-a mîncat rodul, se spune despre o persoană care și-a irosit averea cînd era foarte tînără. II adj. 1 (mai ales despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut, crud, neargăsit. 2 (despre alimente sau produse alimentare) Proaspăt; spec. (mai ales despre caș) care nu este (încă) zvîntat. 3 (despre pămînt) Care este arat de curînd; care este jilav, umed. III fig. (despre oameni) 1 Care este viguros, vînjos, voinic; care este în putere; ext. care este curajos, dîrz, îndrăzneț. ◊ expr. De cînd cu moșii verzi v. moș. La moșii cei verzi v. moș. ♦ Care este sau aparține unui om viguros, curajos puternic. Muri-vei doar împovărat de-o lungă Și verde bătrînețe (MURNU). ◊ expr. A avea inimă verde = a) a fi vesel, voios; b) a fi viteaz. ♦ (adv.) Tare, cu strășnicie, cu violență. El... era cel dintîi care se mînia verde (SADOV.). 2 Sincer, franc, deschis. Mi-a făcut plăcere revederea vechiului meu prieten, totdeauna verde și vesel (CAR.). ♦ (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sinceritate, franchețe. Se distinge printr-o inspirație țărănească mai verde (IST. L.) ♦ Care este frust. În urma acestora și alte verzi cuvinte..., a terminat cuvîntarea (ODOB.). ◊ (adv.) Trebuia să mă port mai verde cu maiorul (I. NEGR.). ◊ expr. A(-i) spune (cuiva) verde (în ochi sau în față) = a(-i) spune (cuiva) adevărul de-a dreptul, în față, fără menajamente. IV s.n. 1 Culoarea frunzelor, a ierbii fragede sau, în general, a vegetației proaspete (de vară), una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru. ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Lipsea vegetația vînjoasă, verdele-crud al copacilor (CE. PETR.). ◊ Loc.adv. În verde = (în legătură cu vb. „a se îmbrăca”) în haine de culoare verde. Îi place să se îmbrace în verde. ◊ expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor sau a vedea verde = a i se face (cuiva) rău (de supărare, de mînie, de oboseală etc.), a-i veni amețeală. ◊ compar. Ochii mari de un verde ca fundul de talaz (VOIC.). 2 Materie (colorantă) de culoare verde, care are diverse utilizări (în industrie). ◊ Verde-de-Paris = compus de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxic, folosit ca insecticid; soluție preparată cu acest compus. Verde malachit (sau -de-China) = materie colorantă bazică, ce dă coloranți verzi, cu nuanțe albastre, puțin rezistentă la lumină și foarte sensibilă la baze. Verde chinezesc = colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 3 (fam.; la jocurile de cărți) Pică. ◊ Loc.adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. 4 (calc după it. „verde antico”) Verde antic = matostat V s.m. (mai ales la pl.) Membru al unui partid ecologist. Verzii au organizat o acțiune de protest împotriva poluării rîului. • pl. verzi. /lat. vĭr(i)dis, -e; cf. și it. verde, fr. vert.

FLUTURA (-tur) I. vb. tr. A mișca în vînt încoace și încolo, a fîlfîi: fluturînd batistele ca niște aripi de porumbei VLAH.. II. vb. intr. 1 A se mișca în vînt încoace și încolo, a fîlfîi: nu mai văzuse fluturînd peste valurile ei steagurile acestei țări VLAH.; fluturau în vîrful turnului, de departe, două năframe albe CAR.; vine asupra sa o zmeoaică bătrînă ... cu părul fluturînd SB. ¶ 2 A mișca încoace și încolo capul, coarnele, etc., a fluștura: Ipate flutura din cap CRG.; au fluturat țapul odată din coarne SB. ¶ 3 A sufla făcînd să fîlfîie, să se resfire (părul, etc.): vîntul îi flutură în părul auriu BR. -VN. ¶ 4 A trece ca o suflare lină pe față, pe buze, etc.: un nour de melancolie flutura pe fața sa palidă ALECS.; un surîs amar îi flutură pe buze D. -ZAMF. [lat. *flutŭlare].

strămutá, strămut, v.r. 1. A se muta, a pleca. 2. A se schimba. 3. A deveni palid la față: „De jale și de banat / Fața nu s-o strămutat” (Papahagi, 1925: 216). – Lat. *extramutare (= transmutare) (Șăineanu, DEX, MDA).

MURIND, -Ă adj., s. m. și f. (Învechit) 1. Adj. Care se află pe moarte, care nu mai are mult de trăit; care e specific muribundului, de muribund, li pare că cunoaște glasul acela care să arată murind. BELDIMAN, N. P. I, 190/1. În cătarea lui murindă natura a adunat, Ah ! un haracter prea mare, semne ce m-au sfîșiat. HELIADE, O. I, 450. Chemă la dînsa pe domnitor și-i zisă cu limbă murindă că . . . i-au ascuns un secret. ASACHI, S. L. II, 119. C-o murindă mînă Fierul care le scapă cu furie strîngînd. ALEXANDRESCU, O. I, 117. Dasupra. . . licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei vergine murinde. EMINESCU, G. P. 24. Lebădă murindă. DR. IX, 269. ◊ F i g. Lumina murindă a unei lampe ar fi înflăcărat pe Xenocrat. NEGRUZZI, S. I, 17. Și lasă pe oglindă-i abia a mai luci Făcliile murinde. BOLLIAC, O. 73. Numai vîrful Hlincei și Cetățuiei străluceau încă de cele din urmă raze murinde ale asfințitului. GANE, N. I, 5. Auzi în suflet cîntînd ca printr-un vis Răsunete suave, voioase sau murinde,. MACEDONSKI, O.I, 108. Lumina acea murindă a soarelui ce sfințește pare acum inundarea sfioasă a răsăritului. SĂM. VI, 470. 2. S. m. și f. Muribund. Ce curată e lumina! aerul plin de miros! L-a murindului privire soarele cît de frumos ! HELIADE, O. I, 104. Mulți zic muritor în loc de murind și este mare deosebire de la una pînă la alta. CR (1832), 345²/42. Răcnetul murindului trezi pe sărmanul Negrită din leșinul în care căzusă. ASACHI, S. L. II, 67, cf. 51. Se duce împărtășania la un murind acasă. CODRU-DRĂGĂȘANU, C. 76. Nu videai decît bolnavi și murinzi pe prispele caselor. NEGRUZZI, S. I, 291. Afară era un timp posomorit și gemător, ca gîndirile murinzilor. EMINESCU, G. P. 33, cf. 96, 143. Voi să dea drumul murindului și să se ridice în picioare. CARAGIALE, O. I, 172. [Valea] răsuna . . . de . . . vaietele murinzilor. MACEDONSKI, O. IV, 48. – Pl.: murinzi, -de. – V. muri¹.

LIVID, -Ă adj. Palid, învinețit (la față). [< fr. livide, lat. lividus].

LIVID, -Ă adj. palid, învinețit la față. (< fr. livide, lat. lividus)

galben, -ă, (galbân, galbin, galbăn), adj. – 1. Blond, bălai: „Dragă-mi-i frunza de pin / Și omu cu păr galbân” (Memoria 2001: 21; Borșa). 2. Palid, tras la față; uscat, săc (ALR 1969: 56). 3. Ducat, monedă veche de aur: „Berbințele cu galbeni ale haiducului Pintea...” (Calendar 1980: 102). – Lat. galbinus.

ALBI, albesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni (mai) alb. Pînzele să nu albească, Ci mai rău să înnegrească. TEODORESCU, P. P. 559. ◊ Refl. (În expr.) A se albi la față = a deveni palid, a păli. ♦ (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) A încărunți; fig. (numai despre oameni) A îmbătrîni. O trece și asta, că nu una am văzut eu de cînd am albit. DELAVRANCEA, S. 200. Mi-albește capul în vîrtejul lumii. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Tranz. (Cu privire la pînză etc.) A face să fie alb, prin spălare sau prin diverse procedee chimice. Jos, fete albesc și bat rufe; – Lin zbîrnîie din depărtare, Subt scocul înalt, roata morii Și prăfuie mărgăritare. IOSIF, T. 135. Îi dete o chită de cînepă și-i spuse ca pînă-n seară s-o toarcă... să facă dintr-însa pînză, s-o albească și, cînd s-a întoarce,.. să i-o deie gata lucrată. MARIAN, O. II 183. Pînză albită = pînză căreia i s-a dat culoarea albă prin mijloace chimice. 2. A ieși în evidență, a se contura (datorită culorii albe); a străluci (bătînd în alb). Pe tapșanurile cu iarbă uscată albea omătul nou. SADOVEANU, F. J. 442. Pe o coastă, în lumina albastră a cerului de vară, albește satul. PĂUN-PINCIO, P. 116. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. Pe coastele lor [ale munților] cîteva sate albesc ca niște grămezi de marmoră. ALECSANDRI, C. 188. ♦ Tranz. Fig. A lumina, a face să lucească. Ici-colo raze pălite de lună străbăteau printre nouri, albeau undele fugare și intrau iar în ascunzișul lor din văzduh. RUSSO, O. 114.

GÎNDITOR², -OARE, ginditori, -oare, adj. Dus pe gînduri, îngîndurat; absorbit, preocupat. Intrînd în divan, cercetă furiș cu ochii pe domn și-l văzu mai obosit și mai gînditor ca de obicei. SADOVEANU, Z. C. 106. El vine trist și gînditor Și palid e la față. EMINESCU, O. I 172. Dar tu, femeie tinără, De ce stai gînditoare? BOLINTINEANU, O. 26. ◊ Fig. Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte de poet. COȘBUC, P. I 48. Gînditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește. ALECSANDRI, P. A. 126.

INDISPUS, -Ă, indispuși, -se, adj. Care este prost dispus, ușor supărat sau mîhnit. Revenii acasă indispus. GALACTION, O. I 230. Era indispus, mai tras la față și mai palid ca altă dată. VLAHUȚĂ, O. AL. 99. ♦ Care are o tulburare ușoară și trecătoare a sănătății, ușor bolnav. Eram ș-așa indispus de neodihnă. CARAGIALE, O. II 12.

ÎNCHINĂCIUNE, închinăciuni, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Aplecare (în fața cuiva), plecăciune; salut. Sărutare, umbră veche! primește-nchinăciune De la fii ai Romîniei, care tu o ai cinstit. ALEXANDRESCU, M. 15. Cînd să întîlnesc cu altul, sau de treaptă mare, sau deopotrivă, numaidecît îi dau închinăciune cu pălăriile în mînă. GOLESCU, Î. 145. 2. Faptul de a se închina în fața divinității; (concretizat) rugăciune. Adesea ea privise din cartea de închinăciune la fața adîncită și palidă a călugărului. EMINESCU, N. 59. Niciodată lipsea de a-și aduce aminte întru închinăciunea ce făcea și de părinții săi. DRĂGHICI, R. 89.

PALID, -Ă, palizi, -de, adj. (Despre oameni) Fără sînge în obraz, alb la față (din cauza unei emoții, a unei boli etc.). Palidă, c-un zîmbet melancolic, avea niște ochi adînci, măriți de cearcăne negre. BART, E. 363. Atîtea nopți de zbucium și veghere Ce slab și palid te-au făcut la față! IOSIF, V. 159. El vine trist și gînditor Și palid e la față. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fără strălucire, lipsit de intensitate luminoasă. Mă aflu în curtea unei clădiri bine îngrijite, cu ferestre mari lucind în soarele palid al dimineții. SADOVEANU, O. VI 357. Reci și palide-n senin Se ivesc deasupra stele. TOPÎRCEANU, B. 39. Și cadrele-aurite ce de păreți sînt prinse Sub palida lumină apar misterios. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ (Adverbial) Mulțimea dimprejur rîse palid, fără veselie. DUMITRIU, N. 29.

TRAS, -Ă, trași, -se, adj. (Despre părți ale feței) Slab, obosit, supt (de oboseală, de supărare). Ochii se adînciseră și obrajii erau mai trași și albi că varul. SADOVEANU, O. I 42. Era, azi și mai slabă, cu obrajii încă mai trași, de i se măriseră cearcănele vinete ale ochilor. CAMIL PETRESCU, O. II 476. Fața ei cea trasă Era adîncită, însă tot frumoasă. EMINESCU, O. IV 366. ◊ Expr. (Despre oameni) Tras la față = cu obrazul supt, slab, obosit. Nevasta lui But era trasă la față, cu buzele strînse, otrăvită de mîhnire, de nemulțumire, de umilință. DUMITRIU, N. 172. Era indispus, mai tras la față și mai palid ca altădată. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Într-adevăr, ești cam tras la față. ALECSANDRI, T. I 422.

UȘURA, ușurez, vb. I. Tranz. (În opoziție cu îngreuia) 1. A face să fie mai ușor, să scadă din greutate; a micșora, a reduce (o greutate, o povară). ◊ Fig. Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fîntîna, că bun lucru a mai făcut. CREANGĂ, P. 205. ♦ Refl. A deveni mai ușor. 2. A alina, a potoli (o suferință fizică sau morală). Cînd eram de douăzeci Mă legam de turci, de greci Și de capete-i scurtam Și aleanu-mi ușuram. ALECSANDRI, P. P. 254. ◊ (Complementul indică persoana care suferă) Laptele de capră îl mai ușură puțin. NEGRUZZI, S. II 154. Acei doftori... gîndind că ne ușurează, În loc de-a ne scădea răul, ni-l însutesc. CONACHI, P. 281. ◊ Refl. Puțin de nu au leșinat, dacă nu s-ar fi ușurat prin vărsare. DRĂGHICI, R. 159. Se mai ușură nițel de mîhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I 5. ♦ Refl. (Despre boli) A ceda, a slăbi. Tusa contenise, se ușurase și vătămătura; dar era slab, cu fața lungă și palidă, și nu putea să mănînce nimic. SADOVEANU, O. VIII 91. 3. A înlesni, a facilita. Aproape nu există întreprindere, nu există ramură industțială unde eforturile muncitorilor să nu fie necontenit ușurate prin producerea de utilaj nou, prin mecanizarea procesului de producție. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2316. 4. A elibera, a scoate de sub apăsarea unui lucru greu; a despovăra, a descărca. Caii... ușurați din jug, ronțăiau cîte-o buruiană. VLAHUȚĂ, O. AL. II 55. ◊ (Ironic) [Hoțul] i-a oprit și i-a ușurat de ce aveau asupra lor. SADOVEANU, O. VIII 247. Cîinii de prin sat, poftiți la masa gata, l-au ușurat de slănină, rămînîndu-i numai ața. ȘEZ. I 89. ◊ Refl. (Învechit și arhaizant) Se ușurară de hainele grele și se așezară pe divanuri. SADOVEANU, O. I 297. ◊ Expr. A-și ușura inima = a-și exprima mîhnirea, suferința; a-și vărsa focul. Că omul deaca oftează, Inima-și mai ușurează. TEODORESCU, P. P. 273. (Refl., familiar) A se ușura de bani = a cheltui toți banii de care dispune. 5. A îndepărta de cineva un rău, o greutate; a scuti, a salva pe cineva de ceva. Îmi ești trebuitor ca să mă mai ușurezi de blăstemurile norodului. NEGRUZZI, S. I 141. Ușurează-mă de această întrebare. GORJAN, H. I 6.

galben, -ă, galbeni, -e, (galbân, galbin, galbăn), adj. – 1. Blond, bălai: „Dragă-mi-i frunza de pin / Și omu’ cu păr galbân” (Memoria, 2001: 21; Borșa). 2. Palid, tras la față; uscat, săc (ALRRM, 1969: 56). 3. (înv.) Ducat, monedă veche de aur: „Berbințele cu galbeni ale haiducului Pintea...” (Calendar, 1980: 102). ♦ (onom.) Galben, Galbîn, Galbin, nume de familie (28 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. galbinus < lat. galbus „galben-verzui” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > bg. galbin „ducat” (Capidan, cf. DER).

SMEAD², -Ă, smezi, -de, adj. Cu fața negricioasă și palidă, lipsită de culori vii. Au fost mai ales doi, unul smead și altul balan, care m-au săpat și m-au prigonit. SADOVEANU, E. 45. Fața lui negricioasă părea mai smeadă. REBREANU, R. I 137. [Avea] o figură blîndă, smeadă, pe care gîndurile își pusese deja marca lor de distincție. VLAHUȚĂ, O. A. 256.

smead², ~ă a, smf [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 1^v/27 / V: (înv) zm~, (reg) șm~, (îvr) ~ard / Pl: smezi, ~e, (rar) smeazi, (îvr) semeaduri / E: vsl смѣдъ] 1 (D. față sau d. părți ale feței) Care este negricios și palid. 2 (Pex; d. oameni) Cu fața negricioasă și palidă.

gálben, -ă, galbeni, -e, (galbân, galbin, galbăn), adj., s.m. 1. Palid, tras la față; uscat, săc. 2. (înv.) Monedă veche de aur; ducat: „Berbințele cu galbeni ale haiducului Pintea...” (Calendar, 1980: 102). ■ (onom.) Galben, Galbin, nume de familie în jud. Maram. – Lat. galbinus (Șăineanu, Scriban). ■ Cuv. rom. > bg. galbin „ducat” (Capidan, după DER).

pemințí, pemințesc, v.r. A se face pământiu la față, a deveni palid. – Din peminte.

GĂLBĂGIOS, -OASĂ, gălbăgioși, -oase, adj. Palid și tras la față. [Var.: gălbăcios, -oasă, gălbăcioși, -oase adj.] – Din gălbează + suf. -os.

CULOARE, culori, s. f. 1. Totalitatea radiațiilor de lumină de diferite frecvențe pe care le reflectă corpurile și care creează asupra retinei o impresie specifică; aspectul colorat al corpurilor. ◊ Culoare caldă = culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre infraroșu). Culoare rece = culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre ultraviolet). Culoare fundamentală = fiecare dintre culorile (roșu, galben și albastru) care nu pot fi obținute prin amestecul altor culori. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) De culoare = care are pigmentație neagră, galbenă etc. ◊ Expr. A avea culoare = a avea obrajii rumeni, a arăta bine. A-și pierde culoarea = a) (despre fața omului) a deveni palid; b) (despre țesuturi) a se decolora. 2. Fig. Fel de a descrie sau de a prezenta pe cineva sau ceva. ◊ Culoare locală = trăsăturile caracteristice ale unei țări, ale unei epoci etc., redate într-o operă literară, artistică. Culoare istorică = evocare a unei epoci istorice prin ceea ce are ea mai caracteristic. Culoare politică = apartenență la un partid politic. 3. Substanță întrebuințată pentru a vopsi, a picta etc.; materie colorantă. 4. Fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărțile de joc după culoare (1) și forma punctelor. [Var.: coloare s. f.] – Din lat. color, -oris, fr. couleur.

A PĂLI² ~esc intranz. 1) (despre persoane sau despre fața lor) A deveni palid. 2) (despre surse de lumină) A străluci tot mai slab; a pierde din intensitate. /<fr. pâlir

pal (pală), adj. – Palid. Fr. pîle; folosit numai în poezie. E dubletul lui palid, adj. (galben la față), din it. pallido. – Der. păli, vb. (a se face palid), din fr. pîlir (cf. mr. pălescu, din lat. pallēre, P. Papahagi, Jb., XII, 101; Pascu, I, 140); paliditate, s. f., din it. pallidità; paloare, s. f., din fr. pîleur.

CULOARE, culori, s. f. 1. Însușire a luminii determinată de compoziția sa spectrală, care permite ochiului să perceapă în mod diferit radiațiile vizibile incidente pe retină, având aceeași intensitate, dar lungimi de undă diferite. ♦ Proprietate a corpurilor de a absorbi inegal diferitele componente monocromatice ale luminii, modificând astfel compoziția luminii împrăștiate sau transmise de ele; aspectul colorat al corpurilor. ◊ Culoare caldă = culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre infraroșu). Culoare rece = culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre ultraviolet). Culoare fundamentală = fiecare dintre culorile (roșu, galben și albastru) care nu pot fi obținute prin amestecul altor culori, dar care amestecate între ele dau toate celelalte nuanțe și culori. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) De culoare = care are pigmentație neagră, galbenă etc. ◊ Expr. A avea culoare = a avea obrajii rumeni, a arăta bine. A-și pierde culoarea = a) (despre fața omului) a deveni palid; b) (despre țesuturi) a se decolora. 2. Fig. Fel de a descrie sau de a prezenta pe cineva sau ceva. ◊ Culoare locală = trăsăturile caracteristice ale unei țări, ale unei epoci etc., redate într-o operă literară, artistică. Culoare istorică = evocare a unei epoci istorice prin ceea ce are ea mai caracteristic. Culoare politică = apartenență la un partid politic. 3. Substanță întrebuințată pentru a vopsi, a picta etc.; materie colorantă. 4. Fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărțile de joc după culoare (1) și forma punctelor. [Var.: coloare s. f.] – Din lat. color, -oris, fr. couleur.

GALFĂD, -Ă, galfezi, -de, adj. (Regional) Palid. Ghiță, galfăd la față, ca și cînd i-ar fi săcat tot sîngele din vine, stetea întins pe pămînt. SLAVICI, N. II 191.

GĂLBĂGIOS, -OASĂ, gălbăgioși, -oase, adj. (Despre oameni) Palid și tras la față. Tîrgovețul era cam puțintel la trup, cam gălbăgiqs la obraz, cam peticit la veșminte, dar, pe cît se vedea dintru început, tăios la privire și amarnic de iute la gură. GALAN, Z. R. 47. – Pronunțat: -gios. – Variantă: gălbăcios,-oasă (HOGAȘ, DR. II 119) adj.

GĂLBEJI, gălbejesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni) A deveni palid și tras la față (în urma unei boli).

CULOARE, culori, s. f. 1. Totalitatea radiațiilor de lumină de diverse frecvențe, pe care le reflectă corpurile și care creează asupra retinei ochiului o impresie specifică; (în vorbirea curentă) aspectul colorat al corpurilor. Culoare roșie. Culoare albastră. Bărcuță, vopsită în culoarea oului de rață, cobora fluviul spre mare. BART, E. 132. Culori complementare v. complementar. Culoare moartă v. mort. Culoare vie. viu. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) De culoare = care are pigmentație neagră, galbenă etc. Epoca sîngeroasă a cuceririlor coloniale și înrobirii popoarelor de culoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 12/2. ◊ Expr. A avea culoare = a fi roșu în obraz, a arăta bine. A-și pierde culoarea = a) (despre fața omului) a deveni palid; b) (despre stofe) a se spălăci, a se decolora. 2. Fig. Fel de a descrie sau de a prezenta ceva; nuanță, ton. M-a descris în culorile cele mai întunecate. Culoare locală = trăsăturile caracteristice ale unei epoci, ale unei țări etc. redate într-o operă literară. În versurile dintîi numele Calavryta și mai ales Venus Pandemos dau multă culoare locală. MACEDONSKI, O. TV 56. (În trecut) Culoare politică = apartenența la un partid politic.Substanță întrebuințată pentru a vopsi, a picta etc.; materie colorantă. V. vopsea, boia. 4. Fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărțile de joc după culoarea și forma punctelor. – Variantă: coloare (DEȘLIU, G. 43, MACEDONSKI, O. I 60, ODOBESCU, S. I 448) s. f.

PLĂVIU, -IE, plăvii, adj. (Despre persoane) Blond. Atunci a oprit pe un băiețaș plăviu, care i se părea mai de înțeles. POPA, V. 171. ♦ (Despre figura cuiva) Palid. Ea desface vălul, fața-i e plăvie. BOLINTINEANU, la TDRG.

diafan, ~ă a [At: AR (1832), 271 ⅟5 / P: di-a~ / Pl: ~i, ~e / E: fr diaphane] 1 Care lasă lumina să străbată fără să se poată distinge clar contururile și formele. 2 Foarte subțire Si: străveziu, transparent. 3 (Fig) Delicat. 4 (Fig) Ușor. 5 (D. fața și mâinile omului) Fin. 6 (D. fața și mâinile omului) Palid.

gălbeji vr [At: LB / V: (reg) călbezi, ~băgi, ~begi, ~ezi / Pzi: ~jesc / E: gălbează] 1 (Pop; d. oi) A se îmbolnăvi de gălbează (2) Si: (rar) a se îngălbeji (1). 2 (Pfm; d. oameni, prin apropiere de cuvântul „galben”) A deveni palid și slab la față, în urma unei boli, a unei suferințe, a îmbătrânirii.

îngălbeji vr [At: DA ms / Pzi: ~jesc / E: în- + gălbeji] 1 (Pop; d. oi) A se îmbolnăvi de gălbează (2) Si: a se gălbeji (1). 2 (Pfm; d. oameni) A deveni palid și slab la față în urma unei boli, a unei suferințe, a îmbătrânirii Si: a se gălbeji (2).

păli² [At: CR (1848), 19¹/60 / Pzi: ~lesc / E: fr pâlir] 1 vi (D. oameni și fața lor) A deveni palid, mai ales din cauza unei emoții. 2 vr (Înv) A se îngălbeni. 3-4 vir (Rar; d. surse de lumină) A-și pierde intensitatea, strălucirea, a deveni palid. 5 vt (Fig) A deveni șters, nesemnificativ, neimportant.

schimba [At: (a. 1550-1600) GCR I, 8/22 / V: (îrg) ști~, (înv) scâm~ / Pzi: schimb / E: ml *excambiare] 1 vt(a) A înlocui cu altcineva sau cu altceva (de aceeași natură sau de aceeași valoare etc.). 2 vt(a) A da, a ceda pentru a primi în loc altceva (de aceeași valoare). 3 vt (Reg; îe) A ~ inelele A (se) logodi. 4 vt (Spc; c. i. o sumă de bani) A da pentru a primi alta de aceeași valoare, dar în alte monede sau bancnote. 5 vt (Spc; c. i. vehicule) A coborî dintr-unul și a se urca în altul (pentru a merge mai departe, pentru a ajunge la destinație). 6 vt (Spc; c. i. părul, dinții, penajul etc.) A-i cădea și a căpăta (ulterior) altul în loc, de același fel. 7 vt (Spc; c. i. oameni) A îndepărta dintr-un post, dintr-o funcție etc. 8 vt (Spc; c. i. oameni) A înlocui cu altcineva într-un post, într-o funcție. 9 vt (Spc; c. i. oameni) A trece dintr-un post, dintr-o funcție etc. în alta. 10 vt A ajunge să fie martor la înlocuirea unei (sau unor) persoane cu alta (sau cu altele) într-un post, într-o funcție etc. 11-12 vrt (Spc) A (se) dezbrăca (de rufele, hainele etc. murdare, purtate, uzate) și a se îmbrăca cu altele curate, bune etc. Si: a (se) primeni. 13-14 vrt (Pgn) A-și pune alte rufe, haine, obiecte de podoabă. 15 vt (C. i. obiecte de așternut) A scoate și a pune în loc altul, spălat, curat, mai bun. 16-17 vrt (Înv) A (se) travesti (pentru a nu fi recunoscut). 18 vt A adresa unul către altul. 19 vt (Îe) A ~ priviri (sau o privire, ochiri) A se privi unul pe altul (fugitiv, în mod semnificativ, cu subînțeles). 20 vt (De obicei cu determinări ca „o vorbă”, „o vorbă, două”, „un cuvânt” etc.) A vorbi, a discuta (puțin) cu cineva sau unul cu altul. 21 vt (C. i. păreri, impresii, gânduri, știri etc.) A face cunoscut unul altuia, a-și împărtăși în mod reciproc (oral sau în scris). 22 vt (C. i. focuri de armă, de artilerie etc.) A trage unul asupra altuia. 23 vt (C. i. locul în care se află cineva sau ceva) A așeza în altă parte Vz muta (2). 24-25 vti (Reg; d. cai; îe) A ~ urechile (înapoi) sau a ~ din urechi A ciuli (3) urechile. 26 vr (Înv; îe) A se ~ din viață (în neviață sau din viața aceasta lumească) A muri (1). 27 vt (Reg; c. i. cărțile de joc) A amesteca (înainte de a împărți jucătorilor). 28 vt (C. i. gânduri, hotărâri, intenții, drumul, orientarea, cursul etc. a ceva) A abate de la situația, de la direcția inițială (dată), determinând alt mers, alt curs, altă soluție, renunțând la direcția inițială, la cursul inițial în favoarea altei direcții, altui curs Si: (îvp) a muta. 29-30 vtr A face să sufere sau a suferi modificări în formă, în aspect, în structură, în conținut etc., dând sau căpătând altă înfățișare Si: a (se) modifica, a (se) transforma, (îvp) a (se) muta. 31-32 vti (D. oameni; îe) A ~ fețe-fețe (sau, îrg, fețe, fel de fel de fețe) sau a ~ la fețe A se înroși la față sau a deveni palid din cauza unei emoții puternice, a unei trăiri psihice vii, a unei boli etc. 33 vrp (Îe) Se ~bă vorba (sau socoteala, chestiunea etc.) Se zice când intervine ceva care modifică o situație existentă, prevăzută. 34 vt (Îrg; îe) A-și ~ cuvântul A se răzgândi. 35 vt (Spc; c. i. nume onomastice, toponimice, apelative etc.) A da,a folosi altul decât cel avut până atunci. 36 vt (Îvr; c. i. o fracție, un radical, o expresie algebrică etc.) A simplifica.

PALID ~dă (~zi, ~de) 1) (despre față) Care este de culoare galben-albie (din cauza unei boli, a unei emoții). 2) (despre persoane) Care are fața cu o astfel de culoare. 3) (despre lumină) Care este lipsit de intensitate; fără strălucire; pal; stins. 4) (despre culori) Care se caracterizează prin intensitate scăzută; puțin intens. 5) fig. Care este lipsit de expresie, de colorit; inexpresiv; decolorat; fad; șters. Expunere ~dă. /<lat. pallidus, it. pallido

PĂLI², pălesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni palid, a se albi la față (mai ales din cauza unei emoții). Baloteanu păli. Avea impresia că a căzut într-o capcană îngrozitoare. REBREANU, R. II 247. Cînd i-a zbîrnîit telefonul judecătorului, a pălit ca o miriște uscată și l-a apucat cu amețeală. POPA, V. 189. Boiul lui Mihai cel mîndru, statul lui cel măreț și apucăturile sale cele voinicești făcură pe gîdea să pălească. ISPIRESCU, M. V. 7. ◊ Tranz. Îl cuprinsese un fel de liniște aspră, care-l schimbase la față și-l pălise. DUMITRIU, V. L. 133. 2. (Despre surse luminoase) A-și pierde strălucirea, a se stinge. Constelațiile păleau și cerul către răsărit se înălbea. CAMILAR, N. I 99. Soarele roșu pălește, pe cînd prin fumul luminos Iașii, în fund, se profilează pe asfințit negru, ca într-un pojar. SADOVEANU, O. I 194. Am văzut pălind, spre ziuă, toate stelele din zare. EFTIMIU, Î. 62.

SPRÎNCENAT, -Ă, sprîncenați, -te, adj. 1. Cu sprîncene mari și dese. Fața negricioasă a flăcăiandrului, ochii lui negri, sprîncenați, subt fruntea rotundă, îl arătau dus pe gînduri. CAMIL PETRESCU, O. I 153. Era înaltă, palidă și cam trasă la față, sprîncenată, cu ochii căprii și plină de înțelepciune. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Un băiet ochios, sprîncenat și frumușel, de nu se mai poate! CREANGĂ, P. 75. ◊ Expr. (Ironic) Călătorie sprîncenată = (arătînd lipsa de regret la plecarea cuiva) călătorie bună, mergi sănătos! Călătorie sprîncenată, zise boierul; de rămîneai, îmi erai ca un frate, iară de nu, îmi ești ca doi. CREANGĂ, P. 307. 2. Fig. Împodobit, decorat, garnisit. Case de o albeață strălucitoare... cu ferestrele înflorite cu chenare albastre, cu «ferestre sprîncenate» adică. SADOVEANU, O. VII 281.

STRĂVEZIU, -IE, străvezii, adj. 1. (În opoziție cu opac) Care poate fi străbătut de razele vizuale; prin care se văd (clar) obiectele; transparent. Acest iaz... nu era un iaz ca orișicare... fața lui sta linsă, limpede, înghețată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii și de sălcii. GALACTION, O. I 44. Și vinul gălbui așa sclipea de frumos din paharul străveziu! HOGAȘ, M. N. 38. Codrii se înfiorează de atîta frumusețe, Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 143. ◊ (Despre ființe imaginate fără corp) Și străveziul demon prin aer cînd să treacă, Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. EMINESCU, O. I 69. ♦ Clar, limpede; luminos. În dimineața străvezie, Pe cheiul umedului port, Mergeam... LESNEA, I. 110. ◊ Fig. Scriitorul rus, zice tot Gorki, a fost luptător onest... suflet străveziu ca lacrima. SADOVEANU, E. 191. 2. Care este atît de rar sau atît de subțire, încît nu acoperă bine obiectele aflate dincolo de el. Luna trece grăbită pe cer, Ascunzîndu-și fața după norii străvezii. BENIUC, V. 30. O femeie... îmbrăcată în zăbranic ușor și străveziu. DELAVRANCEA, la TDRG. Iar de sus pînă-n podele, un painjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. În umbră, cîmpul zace Prin ceața străvezie. BELDICEANU, P. 77. ♦ Cu pielea (obrajilor) fină, subțire, delicată, palidă. Copilul era străveziu la față, cu pielea albă și fragedă a oamenilor din părțile acelea înecate în ploaie și ceață. DUMITRIU, V. L. 7. O fată sta la masă și citea în lumina lămpii. Genele lungi, plecate, puneau o umbră ușoară pe obrajii străvezii. SADOVEANU, O. III 147. Iar umbra feței străvezii E albă ca de ceară – Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie-n afară. EMINESCU, O. I 170. 3. Fig. Al cărui sens ascuns poate fi pătruns cu ușurință. Își aranjase în creieri cele ce voia să spuie... Toate erau limpezi, străvezii și convingătoare. REBREANU, R. I 297. ◊ (Adverbial) Mi se părea că privirea ochilor ei negri și toată purtarea ei față cu mine ascundeau, destul de străveziu, răspunsul mult dorit. GALACTION, O. I 106.

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite întrebuințări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de ferăstrău = tăișul de metal al unui ferăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de straturi geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

față de pește congelat expr. persoană palidă.

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite utilizări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de fierăstrău = tăișul de metal al unui fierăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de strate geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

DIAFAN, -Ă, diafani, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care lasă să străbată lumina fără să permită distingerea clară a formelor și a contururilor; p. ext. foarte subțire, foarte fin. Coboară-ți, Iarnă albă, vălul magic... Tu dai naturii palide decoruri Și pui la geamuri diafane storuri. CAZIMIR, L. U. 38. Vîntul suna în brazi ca o bură de ploaie. Iluzia era dezmințită de petele de lumină care, ca niște frunze diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă. IBRĂILEANU, A. 155. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui și sub această smălțuire diafană mobilele și covoarele străluceau somnoros și mat. EMINESCU, N. 81. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. A. 313. 2. (Despre oameni, mai ales despre fața sau despre mîinile lor) Foarte palid, alb, străveziu; fin. Puse iute despre soare cu palma-i diafană o mică perdea trandafirie privirii. HOGAȘ, M. N. 15. Drag îmi e visul cînd, dimineață, O mîndră zînă pășind abia Vine ca floarea și cu dulceață, C-o diafană și blîndă față, Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II 55. – Pronunțat: di-a-

PĂMÎNTIU, -IE, pămîntii, adj. (Mai ales despre fața omului) De culoarea pămîntului; cadaveric, palid. Omul de pe saci zăcea cu ochii închiși și obrazul pămîntiu parc-ar fi fost umplut cu cenușă. DUMITRIU, N. 87. Aținti asupra noastră doi ochi triști și tulburi pe un obraz pămîntiu, zbîrcit, chinuit ca o mască. SADOVEANU, O. A. II 77. Fața îi deveni pămîntie, buzele-i tremurară. DUNĂREANU, N. 197.

PALID, -Ă adj. 1. Galben, pal, alb la față. 2. Fără strălucire, lipsit de intensitate luminoasă. [< lat. pallidus, cf. it. pallido].

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.