OFILIT, -Ă adj. 1. (Despre plante și părți ale lor) Veștejit, pălit; îngălbenit.Floarea și pomeții și toată verdeața pămîntului stau ovilite de brumă cădzută peste vreame. m. costin, o. 93. Cît sînt [florile] de... ovilite. negbuzzi, s. i, 100. Purta la pălărie o ramură ofilită de liliac. caragiale, o. ii, 295. Valurile de iarbă... ofilite sub pîrlitura soarelui. odobescu, s. iii, 15, cf. șăineanu, babcianu, alexi, w. La față toată pierită, Ca o frunză olivită. pompiliu, b. 54. Văzu codrul ofilit. păsculescu, l. p. 265, cf. a ii 12. ♦ Fig. Lipsit de strălucire, șters, pal. Inspirațiunile-i sînt mai puțin vioaie și coloritu-i mai ofilit. odobescu, s. iii, 140. În geamuri băteau razele ofilite, arămii, ale începutului de toamnă. bebbeanu, n. 233. 2. (Despre oameni și părți ale corpului omenesc) Palid, tras (la față); slab, uscat; lipsit de vigoare, istovit. Ce folos a fi galben și ofilit de post, iar de pizmă și de urâciune a fi aprins? antim, p. 138, cf. lb. Amîndouâ... Cu fețele ovelite și cu părul despletit... Strigați cu suspinde jale. conachi, p. 52. Văzîndu-mă așa mic și ovilit mi-au pus numele Tăndală. negruzzi, s. I, 247. Zice împăratul ovilit și sarbăd la față de supărare și rușine. creangă, p. 272. Ce-ai tu de ești ofilit la față? delavrancea, t. 155, cf. barcianu. De-așa de lungă așteptare Și gura mea e ofilită. petică, o. 37. Stau șiruri de umbre... Sînt ochi fără flăcări, Sînt frunți ofilite, densusianu, l. a. 119. Și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! sadoveanu, o. i, 65. În centrul romanului se profilează chipul ofilit al eroului principal. contemp. 1956, nr. 338, 3/1. Se plictisi curînd printre cucoanele ofilite, pas, z. IV, 6. Era tinerică, mărunțică, tare ofilită și tare strîmtorată. galan, z. r. 43. Se deprinsese acum să meargă în urma lui, să-i privească spatele larg, ...gîtul brun, ofilit, înalt. demetrius, a. 268. Mi-i milă de obraz Că rămîne fript și ars Și rămîne ofilit. jarnIk-bîrseanu, d. 102. Față ugilită De moarte gătită. sevastos, c. 188. + (învechit și regional) Trist, supărat; trudit, chinuit. Și-m era s[u]f/[e]i[u]l ovilit pentru dînsa. dosoftei, v. s. octombrie, 83^r/17, cf. șez. v, 167. Da ce ți-i, dragul bunicăi, de șezi așa de jelnică și ogilită: parcă-ți tot ninge și tot plouă! pamfile, d. 27. De mult stă ogilit bietul ista! coman, gl. 3. (Învechit și regional) Plecat, supus, umil, smerit. Și răspunzîndu-m cu ovilite boacete îmi dzîsă. dosoftei, v. s. octombrie, 83^r/5. La dîns pentru mila cine năzuiaște Cu ovilit suflet bine-l dăruiaște (a. 1683). bv i, 269. În loc să să arate ovilită la apropierea sorții ce o așteptă ea iaste mai sămeață. ist. am. 82^v/19, cf. maior, ist. 118/16. Ian căutați la țigănescul soiu Cumu-i astăzi de ovilit. budaideleanu, ț. 91. A doua zi dimineața, i-am văzut mult oviliți, Unii goli, alții în țoluri, alții în cergi învăliți. beldiman, e. 58/13. Și nemaiputînd suferi foamea, încep a mărnăi ugilit pintre gard: „mămucăi, iacătă-mă-su”. creangă, a. 68. Alungă de sub ochi pagina... ca să și-l imagineze pe domnul acesta, ugilit ca un pui de curcă, sărind peste meterezele tranșeelor. c. petrescu, î. ii, 217. Nu îndrăzneam să cer nici să m-apropiiu de surori, care veniseră de la pension și stăteau ofilite, cuminți, cu părul lins. brăescu, a. 17, cf. șez. vii,; 184. ◊ (Substantivat) Mișelul și measerul (ovilitul d) lăudară numele tău. psalt. 149, cf. 170. – pl.: ofiliți, -te. – Și: (învechit și regional) ovilit, -ă, oghilit, -ă, ogilit, -ă, ugilit, -ă, ovelit, -ă, olivit, -ă, dovilit, -ă (dr. iv, 1070) adj. – v. ofili.