bară (bare), s. f. – (Banat) mlaștină. Sb. bara (DAR). – Der. băracă, s. f. (Munt.); bărăcie, bărăciune, s. f. (Munt. și Trans.) „baltă”.

BARĂ s.f. Drug de metal (destinat prelucrării). ♦ Piesă de metal sau de lemn, de dimensiuni variabile, folosită în construcții sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. 2. Fiecare dintre cei trei stîlpi care delimitează poarta la unele jocuri sportive. ♦ Șut în stîlpul porții de fotbal. ◊ A da în bară = (argotic) a greși, a rata. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocați și impricinați; (p. ext.) locul de unde se pledează în fața justiției. 4. (Herald.) Figură diagonală care reunește unghiul stîng de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 5. Linie verticală sau oblică, folosită ca element de separare într-un text. ♦ Linie verticală care separă măsurile unui portativ. ♦ Ridicătură de metal liniară dispusă transversal pe tastiera unor instrumente cu coarde ciupite, indicînd locurile în care se pot produce sunetele de o anumită înălțime. 6. Îngrămădire de nisip, de mîl etc. la gura unui rîu sau a unui fluviu care se varsă într-o mare fără flux și reflux. 7. (Fig.; med.) Senzație apăsătoare, de compresiune asupra unui organ. [< fr. barre].

buclă (bucle), s. f. – Cîrlionț, zuluf. Fr. boucle. – Der. bucla, vb. (a ondula, a încreți), din fr. boucler; buclarisi, vb. (a greși lovitura, a o da în bară), a cărei formație nu este clară. Fiind vorba de un cuvînt curent în argoul elevilor, și avînd în vedere terminația sa, proprie înprumuturilor din ngr., presupunem că este vorba de fr. boucler „a ține la arest”, sau „a pedepsi un elev interzicîndu-i să plece”; în acest caz ar fi termen importat la începutul sec. XIX, în epoca primelor licee franceze din București și Iași. Nu este probabilă explicația lui Scriban, care pleacă de la bg. burak „sfeclă”, pentru a construi un vb. *buraklisam „mă înroșesc”.

PROFILA vb. I. tr., refl. 1. a (se) înfățișa în profil; a (se) reliefa, a (se) contura. 2. a face să iasă, a ieși în evidență. 3. a (se) specializa într-un anumit domeniu. II. tr. 1. a organiza într-un anumit fel (o instituție, o întreprindere etc.). 2. a lamina o bară metalică dându-i un profil uniform în lungime. ◊ a fasona un obiect, un material pentru a-i da un anumit profil. (< fr. profiler)

a o da în bară expr. a comite o greșeală, a face o gafă.

EROARE. Subst. Eroare, greșeală, greș (înv. și reg.), abatere; păcat, vină, incorectitudine, inadvertență, inexactitate, neexactitate, neadevăr, aberație; absurditate; omisiune, lapsus, scăpare, carență, lipsă, lacună, hiat (fig.), scădere. Ilogism, paralogism, eroare logică. Gafă, boroboață (fam.), poznă, năsârîmbă (reg.), neghiobie. Failibilitate. Înșelăciune, înșelare, înșelătorie, amăgire, amăgeală. Adj. Eronat, greșit, inexact, incorect, fals, absurd, alogic, aberant, boacăn (fam.); omis, cu scăpări, cu lipsuri, cu lacune, cu carențe. Failibil. Înșelător, amăgitor. Vb. A face (a comite) o eroare, a greși, a păcătui, a face (a comite) o greșeală, a fi incorect. A omite, a face o omisiune, a scăpa, a avea carențe (lacune, scăderi), a se poticni. A face o gafă (boacănă, boroboață). A se înșela, a da greș, a da în bară (arg.), a (o) nimeri (a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard, a nimeri prost, a-și greși socotelile, a călca strîmb, a o scrînti. A induce (pe cineva) în eroare, a înșela, a amăgi. Adv. (În mod) eronat, greșit, incorect. Cu omisiuni, cu carențe, cu greșeli. V. defect, deformare, înșelătorie, nepricepere, prostie.

INSUCCES. Subst. Insucces, nereușită, chix (fam.), fiasco (livr.), eșec, înfrîngere, neîmplinire, neizbîndă, ratare. Nenoroc, ghinion, ghină (rar), neșansă, ceas rău; impas, punct mort, criză; nenorocire, catastrofă, dezastru. Înfrîngere, doborîre, răpunere (pop.); ruinare, ruină (fig.), faliment, crah, bancrută, insolvabilitate. Greșeală, eroare, greș (înv. și reg.), pas greșit, poticnire, poticneală. Decădere, declin, apus (fig.), asfințit (fig.), decadență, prăbușire, marasm (livr.), regres, regresiune (înv.). Discreditare, discredit (rar), compromitere. Corigență; repetenție. Om fără noroc, ghinionist, păgubaș, falit, ratat, bancrutar (rar), mofluz (înv.), mofluzit (înv.). Corigent; repetent. Adj. Nenorocos, cu ghinion, ghinionist, păgubaș. Falimentar (fig.); ruinat (fig.), insolvabil; ratat. Nereușit, neizbutit; abraș. Bătut, învins, înfrînt, doborît. Compromis, pătat (fig.). Căzut în dizgrație. Corigent; repetent. Vb. A eșua, a suferi un eșec, a fi învins, a suferi o înfrîngere, a nu izbuti, a ieși abraș, nu i s-au prins colacii, a nu avea noroc (baftă), a avea ghinion, a nu reuși, a ajunge rău, a nu se alege cîștigul din pagubă, a rata, a greși, a greși ținta, a nu nimeri ținta, a da (a face) greș, a nu nimeri, a nu avea succes, a o pune de mămăligă, a călca cu stîngul, a da chix (fam.), a o face fiartă, a fluiera a pagubă, a suferi un fiasco, a rămîne de căruță, a o băga pe mînecă, a rămîne cu buzele umflate, a mînca o ceapă degerată; a da faliment, a mofluzi (înv.), a ieși mofluz; a da cu bîta în baltă, a da în bară (arg.), a scoate boii din jug fără coarne. A se poticni (fig.), a cădea, a se prăbuși, a naufragia (fig.), a frînge carul, a capota (fig.), a capitula; a ajunge la impas, a se lăsa de căruță, a ajunge la un punct mort, a i se închide (cuiva) calea în codru, a se îneca ca țiganul la mal; a decădea, a fi în declin, a asfinți (fig.), a se duce pe copcă, a-i fugi pămîntul de sub picioare, a aluneca pe o pantă; a-i apune (cuiva) steaua; a se discredita, a se compromite; a cădea în dizgrație. A pierde partida, a pierde bătălia, a pierde trenul (fig.), a se șterge (a se linge, a se spăla) pe buze, a rămîne cu coada între picioare, a se alege cu oale și ulcele sparte. A cădea (a pica) la examen, a rămîne corigent, a rămîne repetent. Adv. Fără succes, fără nici o șansă; cu ghinion, fără noroc. V. desperare, dezastru, discreditare, eroare, imposibilitate, întîmplare, necaz, neplăcere, pagubă.

báră s.f. 1 Bucată de lemn, de metal, din material plastic etc. cu lungimea mare în raport cu lățimea și grosimea, care are diferite întrebuințări. Se ține de bară pentru a nu cădea la un viraj al autobuzului. ◆ Profil metalic cu secțiunea rotundă sau poligonală, obținut la cald prin laminare sau la rece prin trefilare. ◆ Piesă (metalică) lungă, rezistentă, componentă a unui ansamblu, a unei mașini etc., care are rolul de a proteja de lovituri. Automobilele au bare de protecție în față și în spate. 2 Conductor neizolat, cu secțiunea relativ mare, folosit în construcția mașinilor și aparatelor electrice, precum și în instalații electrice. 3 (sport) Fiecare dintre cele trei bîrne din care este construită poarta la unele jocuri sportive. ◆ Ext. Șut în stîlpul porții, la unele jocuri sportive. ◇ Expr. (arg.) A o da în bară = a rata; a greși. 4 (gimn.) Bară fixă = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal, instalată la o anumită înălțime între doi stîlpi, pe care se execută diferite exerciții. 5 Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați. ◆ Ext. Loc pe care îl ocupă avocații într-o sală de judecată în timpul pledoariei. 6 Semn grafic de forma unei linii (verticale), folosit pentru a separa părți dintr-un text. Versurile se despart prin bare. 7 (muz.; și bară de măsură) Linie verticală care taie portativul, folosită pentru a separa măsurile. ◆ Ridicătură de metal, liniară, dispusă transversal pe tastiera unor instrumente cu coarde, indicînd locurile în care se pot produce, prin ciupire, sunetele de o anumită înălțime. 8 (herald.) Figură diagonală care unește unghiul sting de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 9 Prag de nisip sau de mîl, situat la adîncime mică, la gura de vărsare a unui fluviu. 10 Val de mare care urcă odată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. • pl. -e. /<fr. barre.

mandola (cuv. it.) 1. Instrument cordofon asemănător lautei*, de dimensiune mai mică, din sec. 14-18, cu opt perechi de coarde, întinse peste un gât fără tastieră (v. limbă) (dar prevăzut cu opt bare metalice, transversale). Corpul ușor bombat avea pe față cordarul* și un orificiu de vibrație. Deosebirea între laută* și m. constă în forma de semicerc a jgheabului capului în loc de cel îndoit spre spate al lautei. Sin.: mandora. 2. Instr. din sec. 18 de tipul mandolinei*, de dimensiuni mai mari, acordat (1) do sol re¹ la¹, utilizat și în zilele noastre.

barat³, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~ați, ~e / E: bara] 1 (D. circulație) Care este oprită. (D. dramuri, intrări) Care este închis. 3 (D. texte, cifre, litere etc.) Peste care s-au tras linii.

cobăr sn [At: DA ms / V: ~ă, ~bară sf / Pl: ~e / E: săs kobar] (Săsm) 1 Coviltir. 2 Burduf (la trăsură).

ARMAT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre conflicte militare) Care se efectuează cu armele; însoțit de acțiuni militare. ◊ Forță (sau putere) ~tă armată. 2) Care este prevăzut cu armătură. ◊ Beton ~ beton în masa căruia se integrează bare de oțel, care îi dau o mai mare rezistență. /v. a arma

BERAT s. n. (Mold., ȚR) Diplomă sau brevet de învestitură dat de Poarta Otomană domnilor Țărilor Românești la instalarea în domnie. A: Ducîndu-să la curtea cea domnească, s-au cititu beratul cel împărătescu. NCL II, 292. S-au citit fermanul cel de domnie, că bereat încă nu se scosese. AXINTE URICARIUL; cf. M. COSTIN; N. COSTIN; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. B: [Duca-Vodă] îmbrăcînd caftanul, după ce au citit baratul de domnie, au dat cu 12 tunuri. R. POPESCU. Variante: barat (R. POPESCU), bărat (PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU), bereat (AXINTE URICARIUL). Etimologie: tc. berat. substantiv neutru

BARĂ, bare, s. f. 1. Drug de metal (care urmează să fie prelucrat în uzine). 2. Bucată de lemn sau de metal, de lungime și grosime variabile, avînd diferite întrebuințări (în special servind ca sprijin sau rezemător, pentru a delimita un spațiu etc.). Se dăduse jos... după ce legase hățurile de bara de fier ce înconjura capra vizitiului. DUMITRIU, B. F. 74. Nu știi... cum ai putut să treci drumul și să te apuci cu mîinile de barele cheiului. PAS, Z. I 312. ♦ Barieră care, la instanțele judecătorești, desparte pe judecători de avocați și de împricinați; p. ext. instanță judecătorească. A apărea la bară. A vorbi la bară. ▭ Toți avocații, mari și mici, cari zilnic ș-au frecat coatele de bară... VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Piesă metalică rezistentă, avînd rolul de a proteja de lovituri. Automobilele au bare de protecție în față și în spate. 3. Fiecare dintre cei trei stîlpi care delimitează poarta la jocurile sportive (fotbal, rugbi, handbal). ♦ Bară fixă (adesea fără determinare) = aparat de gimnastică format dintr-un sul de metal fixat pe doi stîlpi, la care se execută diferite exerciții de gimnastică. Gimnastică la bară. 4. Semn grafic de forma unei linii verticale sau orizontale, întrebuințat în lucrări tehnice ca element de separare în interiorul unui text; (Muz.) semn în formă de linie verticală, întrebuințat la separarea măsurilor pe portativ. Paragrafele se despart prin bare. (Poetic) Pădurea tăia, ca o bară sumbră, orizontul satului meu natal. GALACTION, O. I 331.

ARICI, arici, s. m. 1. Animal mamifer insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit cu țepi (Erinaceus europaeus). ◊ Expr.: Barbă de arici = barbă țepoasă. Zbîrlit ca un arici = supărăcios, ursuz. ◊ Compus: arici-de-mare = animal echinoderm cu corpul acoperit cu țepi, care trăiește în unele mări și oceane (Echinus lividus). 2. Nume dat unor boli ale vitelor. 3 Piesă făcută din bare de fier forjat sau sudat, prevăzută cu patru brațe cu vîrf ascuțit și folosită ca obstacol împotriva animalelor, a autovehiculelor etc. – Lat. ericius.

bis (cuv. lat. „de două ori”) 1. Termen prin care i se indică interpretului să execute de două ori consecutiv pasajul cuprins între două bare (I, 3) de măsuri (înlocuind, pentru pasaje foarte mici, da capo sau dal segno*). 2. Exclamație prin care auditoriul din sală (operă, concert) își exprimă dorința de a asculta încă o dată o anumită lucrare sau o parte de lucrare (ex. o arie*).

răscol¹ sn [At: JUN. LIT. I, 259 / V: (reg) ras~, ~oală, ros~ sf / Pl: ~oale, ~uri, ~i sm / E: vsl расколъ] 1 (Pop) Desfacere a stânii, toamna, după ce s-a preparat brânza și fiecare proprietar și-a ridicat partea cuvenită. 2 Separare a oilor după proprietarii lor Si: (reg) răscoleală, răvășeală, răvășit¹. 3 (Pex) Momentul când se face răscolul¹ (1). 4 (Trs) Alesul oilor în strungă, primăvara, pentru măsurarea laptelui. 5 (Reg; ccr) Prăjină de care se servesc ciobanii ca să despartă oile. 6 (Reg; ccr) Ocolaș. 7 (Reg; ccr) Loc închis. 8 (Reg; ccr) Înjghebare în formă de trecătoare, formată din peretele strungii și un gard cotit. 9 (Reg; ccr) Strunga sau staulul cu trei despărțituri care servește la numărarea sau la alesul oilor. 10 (Reg) Adăpost pe lângă casă pentru vite, oi etc. 11 (Olt; Mun) Margine a unui vas. 12 (D. lichide; îe) A da peste ~oale A ieși afară din vas peste margini. 13 (Îe) A trece (sau a da) peste ~oale A se întrece cu gluma. 14 (Ccr) Bară de lemn prevăzută la capete cu două găuri în care intră carâmbii de sus ai loitrelor carului 15 (Îe) A lega (pe cineva) în ~ A-i prinde cuiva (de obicei unui condamnat) gâtul sau picioarele între două lemne legate la capete, ca să nu se poată mișca. 16 (Reg) Fiecare dintre carâmbii de la loitra carului. 17 (Reg; lpl) Cele două lemne care se pun de-a curmezișul la car peste capetele loitrelor, când se cară grâul Si: curmeziș (16). 18 (Reg) Par mic cu care se strânge funia sau lanțul care leagă lemnele sau fânul pe car Si: cetlău (2). 19 (Îe) A întinde (pe cineva) cu ~ A supune pe cineva la tortură. 20 (Pex; Olt; îf rascol) Legătură în formă de cruce (cu lanț sau cu funie) a lemnelor sau paielor pe car. 21 (Reg) Codârlă (2). 22 (Reg) Fofează la moară. 23 (Reg) Lopățică cu care se scoate apa din luntre Si: ispol, scofiță.

BARĂ, bare, s. f. 1. Bucată lungă de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuințări. 2. Stâlp de poartă la unele jocuri sportive. ◊ Bară (fixă) = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal montată între doi stâlpi. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați; p. ext. locul din instanță unde pledează avocații. 4. Linie verticală sau orizontală care separă părți dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticală care separă măsurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apă, de obicei în fața gurii de vărsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urcă o dată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.

celnic (celnice), s. n. – Bară frontală la juvelnic. Sl. čelnikŭ, de la čelo „frunte” (DAR); cf. mr. celnic „om principal”. – Der. celniță, s. f. (butuc care se pune pe foc, pe deasupra lemnelor subțiri), din sl. čelnica „frontal”.

copcă (-ci), s. f. – 1. Agrafă, clemă, capsă. – 2. Cataramă, obiect care prinde. – 3. Clemă la cărțile legate odinioară. – 4. Traversă, bară. – Megl. copce. Tc. kopça (Șeineanu, II, 145; Meyer 198; Berneker 564; Ronzevalle 136; DAR); cf. bg. kopče (Cihac, II, 72), sb. kopča, alb. kopsë, mag. kapocs. Fonetismul rom. se explică printr-un sing. analogic, plecîndu-se de la pl. copci; sing. normal ar fi copce (DAR afirmă contrariul). – Der. copcier, s. m. (fabricant de nasturi și copci); încopcia, vb. (a prinde în copci, a prinde, a fixa); copci, vb. (a altoi, a introduce un altoi sub coaja unui copac); copcit, s. n. (altoire).

aținut², ~ă a [At: DA ms / Pl: ~uți, ~e / E: aține] (D. drum, cale) Barat².

blid Este clar pentru oricine că acest cuvînt este de origine „slavă, dar rămîn unele amănunte neclarificate. DU și CADE ”pornesc de la v. sl. gaan (m.); TDRG, de la v. sl. BaAo (n.); DA, de la v. sl. Baran (m.) și Bataa (£.). Acad AL „Rosetti, BL, IV (1936), p. 63, de la bg. 6.7090 ; același, în ILR, ”IL (1962), p. 59, de la v. sl. Banam , iar la p. 69, de la v.sl. „Baban Și Bata. Gh. Mihăilă, p. 42, relevă (după DA) femi- ” ninul rominese blidă și arată cu drept cuvînt că acesta a putut, „fi refăcut după pl. blide, prin urmare nu pare probabilă expli- cația, prin sl. pljuda (atestat sub forma s.-er. bljida, pol. bluda (îl scriu astfel după Berneker; la Mihăilă e scris Blida). Discu- ”ția se circumserie astfel între v. sl. Batoam și Eatac. După „Mihăilă, ”limba romînă păstrează forma slavă mase. atestată „doar în v.sl.”, Dar în romînă cuvîntul nu e masculin, ci neut „Ar fi, evident, posibil să afirmăm că a fost împrumutat maser linul Bara, care a devenit în romînește neutru, ca pod, sad ”ete., dar la aceasta se opun mai multe lucruri. În primul rînd acest masculin slav nu apare în nici o limbă slavă modernă (bg. 6147000, s.-er, bljiido, rus., uer. Garo00 fiind toate neutre) și nu se vede de ce romîna s-ar fi adresat vechii slave pentru numele unui obiect de uz casnic. În al doilea rînd, un v. si sabAb ar fi devenit în rominește blid, cu pluralul biiduri. (acesta apare numai rareori, vezi DA), cum o dovedește statis- tica făcută de I.. Coteanu („Limbă și literatură”, 1, 1955, p.111-115; această statistică nu pare completă, de exemplu nu găsim pe listă nici blid, nici pod). Punetul de plecare trebuie . să fie deci slavul (bg., s.-cr., rus., ucr.) bljudo, care a devenit în mod normal bhdă (cf. sită față de v. sl. enro); fiind foarte mult întrebuințat la plural, sub forma normală blhide, i s-a refăcut singularul neutru blhid, iar acesta a păstrat forma de plural tradițională, care numai rareori a fost schimbată în bhduri. Rămîn nelămurite două amănunte de fonetică. De ce su, a iost redat prin î? (cf. elucer față de v. sl. kabuapn, pluș din rus. 2.404). Mihăilă, p. 43, nota, compară pe birou fr. bureau, dar nu e vorba de același sunet (îi, nu îu) și condițiile nu sînt aceleași. Apoi de ce 1 muiat s-a păstrat? (cf. dubi, dute, față de v. sl. awenru, atoro). Acad. Al. Rosetti, ILR, III (1962), p. 59, susține că cuvintele care au aceeași fonetică în daco-. romînă și în aromînă au intrat în limba romînă înainte de secolul al X-lea, afirmație evident prea categorică (nu e posibil ca astăzi dacoromîna și aromîna să împrumute fiecare în mod independent din bulgară un cuvînt care să prezinte exact aceeași formă ?). În cazul de față, păstrarea lui / militează mai curînd pentru un împrumut relativ recent. .

lamură (-ri), s. f. 1. Metal prețios pur, masiv, autentic. – 2. Cremă, elită. Lat. lamina „bară de metal prețios” (lexiconul de la Buda; Tiktin; Bogrea, Dacor., III, 411; DAR). Rezultatul pl., *lamene, a trecut în lamuri prin analogie cu pl. terminate în -uri, cf. vergură, lature, țărm; sing. lamură este o reconstituire analogică. Giuglea, Cercetări lexicografice, 14, pornește mai curînd de la un lat. *lamŭla, și Candrea de la *lamnŭla; Graur, BL, V, 103, afirmă că nici una dintre explicații nu este acceptabilă; dar nu pare să aibă dificultăți în admiterea etimonului lamina, care corespunde semantic și se poate explica și prin fonetism. Mai înainte, Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 681, și Pușcariu 935, REW 4869, se gîndiseră la lat. *remola, din re-molere, care pare mai puțin probabil, și Roesler 572 în gr. λαμπρός „strălucit(or)”. Der. lămuri, vb. (a purifica; a depura metalele; a explica, a desluși, a elucida, a netezi; a distinge), pe care Crețu 342 îl explica pornind de la lat. lumināre; nelămurit, adj. (neclar, confuz, indistinct); lămuritor, adj. (curățitor, purificator; explicativ, clarificator). Koerting 5614 îl explică pe lămuri prin lat. limulĭre, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 281.

ghidon sn [At: DA ms / Pl: ~oane / E: fr guidon] 1 (Mil) Fanion pentru alinierea infanteriei. 2 Bară de oțel curbată la capete, fixată pe furca roții directoare a unei biciclete, a unei motociclete, a unui scuter, acționată de mâinile conducătorului și servind la menținerea sau la schimbarea direcției vehiculului respectiv. 3 (Mrn) Pavilion din codul internațional de semnale, cu fluturătura tăiată în colțuri. 4 Pavilion de club.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcîndu-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fîșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, fiind principalul organ de percepere a gustului și servind și la mestecarea și înghițirea alimentelor; pentru om este și organul principal de vorbire și de rostire a sunetelor. În frunte alergau solemn, cu limba scoasă, opt ori zece dulăi. GALAN, B. I 239. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presară cu sare. CREANGĂ, P. 13. Focul pîlpăie mereu, Roș ca limba unui zmeu. ALECSANDRI, P. A. 94. Limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească, se spune despre cineva care știe multe, dar e silit să tacă. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mînca cu poftă mare; b) a se abține, în ultimul moment, de a spune ceva nepotrivit. A alerga sau a umbla după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obții ceva (sau a încerca să găsești pe cineva, de care ai mare nevoie). Cîți sînt cu averi mari, cari aleargă după pensie cu limba scoasă. ALECSANDRI, T. I 385. A asuda sub limbă v. asuda. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a fi foarte ostenit, a cădea de oboseală. Am să te strîng în brațe, pînă ți-o ieși sufletul. – Și eu pe tine, pînă ți-o ieși limba de-un cot. ALECSANDRI, T. I 445. A avea limba încărcată = a avea limba albă, ca urmare a unei indigestii. ◊ (La oameni, același organ, privit ca principal organ al vorbirii) Suflete, adă-ți aminte, Limbă tu, caută cuvinte Și spune Pe meștere strune Cum s-a-ntîmplat. BENIUC, V. 120. Mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii... despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească! CREANGĂ, P. 94. Ce-i mai dulce și totodată mai amar pe lume? (Limba). SBIERA, P. 320. Limba taie mai mult decît sabia. (Expr.) Gură am, limbă n-am = multe aș putea spune, dar sînt silit să tac. A fi (sau a avea) limbă lată = a vorbi urît. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos. A fi cu limba (fagur) de miere = a fi dulce la vorbă, a vorbi frumos, elocvent. A avea limba lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi mult, a nu păstra o taină, a fi indiscret, flecar. A avea mîncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, indiscret. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (a tăia sau a lega) limba cuiva = a opri (pe cineva) să vorbească. Cum văz eu, a zis califul, dumneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfitori? CARAGIALE, P. 128. A i se lega (cuiva) limba v. lega. A i se dezlega (cuiva) limba v. dezlega. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. Polcovnicul Ioniță băuse în sănătatea însurățeilor un pahar de vin roșu de dealul Răzvadului și prinsese la limbă. GHICA, S. A. 14. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească, a nu (mai) avea siguranța vorbirii (din cauza unei emoții). A-și pune frîu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a vorbi ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită sau rea, de șarpe = (a fi) om răutăcios, malițios. Am limbă rea. Le cam potrivesc [poreclele]. STANCU, D. 27. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a-l face, a-l ispiti să vorbească, a-l descoase. Ai fi vrut să intri în vorbă cu niscai băieți... să-i tragi de limbă. PAS, Z. I 292. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a se căi că a vorbit ceea ce nu se cuvenea. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a-și aminti vag un cuvînt, un nume etc., a fi aproape gata să ți-l poți aminti și să-l poți rosti. I se bate limba-n gură = vorbește repede și rău. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă = vorbește cu ușurință și fără menajamente, spune ceea ce gîndește. Dar părintele Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. CREANGĂ, A. 137. ◊ (Același organ al unor animale, servind ca aliment) Limbă de porc afumată. ▭ Refuză și limbi și cașcaval. ALEXANDRESCU, M. 314. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. Structura gramaticală a limbii și fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esența specificului ei. STALIN, PROBL. LINGV. 23. Apărută în procesul muncii, asigurînd comunicarea între oameni, limba a avut un rol hotărîtor în apariția și dezvoltarea conștiinței omenești. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 387, 6/2. Fiecare limbă își are legile sale proprii interne de dezvoltare. ROSETTI, S. L. 15. Limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește [pe oameni] în înțelegere. EMINESCU, N. 32. Uitasem că sîntem romîni și că avem și noi o limbă. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ Fig. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Se văzu încongiurat de o mulțime de paseri... țipînd pre limba lor. ISPIRESCU, L. 75. Vînătorii știu cum că «toată pasărea pe lume după limba ei piere». ODOBESCU, S. III 10. ◊ Limbă vie v. viu. Limbă moartă v. mort. Limbă veche v. vechi. Limbă națională v. național. Limbă maternă v. matern. Limbă vorbită v. vorbit. Limbă scrisă v. scris. Limbă literară v. literar. Limbă internațională sau universală v. internațional. Limbă analitică v. analitic. Limbă sintetică v. sintetic. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. Ascultau minunați o limbă cu înflorituri și cu tîlcuri necunoscute pentru dînșii. SADOVEANU, O. VI 135. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (decît sunetele articulate) folosite spre a comunica semenilor gîndurile și simțirile. Limba surdo-muților. ▭ Vreu a fi cîntată în limba armoniei. ALECSANDRI, P. II 113. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. Merg cu tine... Îmi ești drag, ai un suflet ciudat și o limbă dulce. SADOVEANU, O. VII 23. Limba dulce mult aduce. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. Cu limbă de moarte însă-i las cuvînt după inima mea: să-mi înjuge boii la car și să-i dăruiască lui Fulger. MIRONESCU, S. A. 86. Bietu răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. Tată-su cu limbă de moarte îl oprise de-a merge acolo. ȘEZ. VII 50. A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurămînt) să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. L-a legat pe Dima cu limbă de moarte să n-aibă liniște pînă nu i-o duce vestea morții tocmai în sat. GALAN, Z. R. 41. (Neobișnuit) A lua limbă = a lua cuvîntul, a începe să vorbească. Cel mai de frunte dintre sfătuitori luă limbă... aducînd vorba cam așa. DELAVRANCEA, S. 83. 3. (Învechit și arhaizant; mai ales în legătură cu verbele «a da», «a lua», «a prinde») Informație (asupra intențiilor tactice ale dușmanului), relație, veste, știre. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului... să avem și limbă de mișcările lui. BĂLCESCU, O. II 113. ◊ Expr. A prinde limbă = a culege informații, a spiona, a iscodi. Le-a dat nemților mare dezghin; pe unii i-a tăiat; ș-a prins și limbă. SADOVEANU, Z. C. 83. Am cercat să m-apropii de lagărul leșesc ca să prind limbă și să aflu ceva. ALECSANDRI, T. II 21. 4. (Învechit și arhaizant) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (II 1); popor, neam, națiune. Împărăția slăvitului stăpîn al nostru, biruitorul tuturor limbilor, sultan și padișah Mehmet. SADOVEANU, Z. C. 89. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă, La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal îngroșată la un capăt și agățată în fundul clopotului, care, prin mișcare, lovește în pereții acestuia, făcîndu-l să sune. Este și-un șchiop, care se leagănă în cele două cîrje ca o limbă de clopot. C. PETRESCU, R. DR. 192. Arama strigă cînd se zbate măiastra clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă și-n vorbe sufletul o schimbă. GOGA, C. P. 130. Limbi [de clopot] bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur. MACEDONSKI, O. I 154. 2. Fiecare din arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn prețios. DUMITRIU, N. 65. Un ceasornic vechi de lemn, prins în perete, își plimbă limba dintr-o parte într-alta. STANCU, U.R.S.S. 40. 3. Unealtă de metal, de os etc. care ajută la încălțarea pantofilor. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei, în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. I-am dăruit un briceag cu mai multe limbi. GALACTION, O. I 67. Șterse limba briceagului... cu degetele. C. PETRESCU, C. V. 139. Ținînd cu stînga de călcîiul coasei, trăgea gresia cu dreapta pe limba tăietoare. SANDU-ALDEA, U. P. 158. 6. Partea ascuțită a capătului unei bîrne care se îmbucă în ulucul amnarului sau al usciorului, pentru a realiza îmbinarea celor două piese. ♦ (Determinat prin «de foc» sau «de flăcări») Flacără de formă alungită. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Din mii de coșuri... Se-nalță limbi de flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 90. Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frămînt, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă. EMINESCU, O. I 62. În limbi de flăcări focul se-nalță. BELDICEANU, P. 60. ♦ (Determinat prin «de lumină») Fîșie de lumină care străbate întunericul. Subt limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptușelile. SADOVEANU, Z. C. 308. ♦ (Neobișnuit) Șuviță. Din bocancii ofițerului curgeau, prin crăpăturile de la vîrfuri, două limbi vinete de apă. CAMILAR, N. I 31. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. V. curea. Străbătură o limbă de pădure și începură a urca și coborî. SADOVEANU, O. I 520. Limba de pămînt între aceste două gîrle a fost odinioară domeniul Iuga. REBREANU, R. I 71. Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu și baltă, se înșirau casele aliniate la rînd. BART, E. 126. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul (2) de pescuit. Repegior, a îndemnat Vasile Rusu pescarul; și după ce dezlegăm luntrea, priponim limbile. SADOVEANU, N. P. 127. 9. Compuse: limba-apei = (Bot.) broscariță (1); limba-boului = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, țepoși, cu flori albastre, care crește prin pășuni, pe marginea semănăturilor și a drumurilor (Anchusa italica); limba-cucului = ferigă mică cu o singură frunză lobată, care crește prin pășuni și poieni (Botrychium lunaria); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre sau albe (Borrago officinalis); limba-oii = plantă erbacee, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Crisium canum); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui, cu flori violete, care crește prin fînețe spinoase și umede (Statice Limonium); limba-șarpelui = ferigă mică care crește prin locuri umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum).. – Pl. și: (învechit) limbe (EMINESCU, O. I 140, ALECSANDRI, T. I 147, GOLESCU, Î. 20).

braț (brațe), s. n. – 1. Parte a membrului superior cuprinsă între cot și umăr. – 2. Cantitate de lemne care se poate cuprinde și duce în brațe. – 3. Cantitate mică, în general. – 4. Ramificație a cursului principal al unei ape. – 5. Diferite organe, piese sau instrumente care amintesc de forma sau funcțiile brațului, cum sînt cele ale fotoliului; la războiul de țesut, bara verticală unde se fixează sulul la urzeală; la ferăstrăul de mînă, cele două bare verticale; părțile cleștelui etc. – Mr., megl. braț, istr. brǫț. Lat. brachium (Pușcariu 217; REW 1256; Candrea-Dens., 179; DAR); cf. it. braccio sau brazzo, prov. bratz, fr. bras, cat. bras, sp. brazo, port. braço. Este cuvînt cunoscut în general (ALR 233). Der. brațetă, s. n. sau f., din it. (ven.) brazzeto; brățaț, s. n. (rar., lungime a unui braț); brățiș, adv. (corp la corp); îmbrățișa, vb. (a strînge în brațe; a adopta; a cuprinde), din adv. precedent.

leasă sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) leață, (reg) lează / Pl: lese, (pop) leși, (reg) lesuri, (reg) lesă / E: slv лѣса, bg, rs леса, mg lésza] 1 Unealtă de pescuit din nuiele de răchită împletite sub forma unei plase, cu o lungime variind între 40 cm și 2 m, cu un capăt mai lat și drept, prins pe fundul apei și cu celălalt capăt îndreptat spre valea râului. 2 Instrument de pescuit format din două garduri oblice, care pot fi ridicate sau coborâte în funcție de nivelul apei. 3 (Îe) A cădea (sau a prinde ori a da) în ~ A intra într-o încurcătură. 4 (Îae) A da de necaz. 5 Baraj făcut din gard de nuiele pe cursul unei ape pentru a-l bara sau devia, în scopul prevenirii inundațiilor sau pentru irigații. 6 (Pex) Porțiune de teren irigată cu ajutorul leasei (5). 7 (Reg) Strat în care se seamănă ceapa. 8 Clocitoare de pești. 9 Împletitură din nuiele de dimensiuni reduse, folosită în diferite scopuri gospodărești precum uscarea fructelor, afumarea peștelui, depozitarea sau transportarea unor lucruri etc. 10 (Îvp) Pătul. 11 Împletitură de nuiele cu care se dublează sau se prelungesc loitrele și fundul căruței, carului, trăsurii etc. 12 (Pop) Loteț de bătut porumbul. 13 (Îe) A bate (sau a face) ~ A snopi pe cineva în bătaie. 14 (Pop) Împletitură de nuiele cu care se acoperă un bordei. 15 (Pex) Bordei. 16 (Pop) Hăitaș. 17 (Pop) Cursă de prins păsări. 18-19 (Pop) (Perete sau) podea de hambar. 20 (Pex) Șopron. 21 (Pop) Gard mobil folosit la stână Si: leastă. 22 (Buc; Trs) Mătură cu coadă lungă folosită la alegerea plevei de grâu Si: feleritoare, vânturătoare. 23 (Reg) Ușă la strungă. 24 (Mol) Despărțitură a stânii unde se depozitează cașul. 25 (Trs; Mol) Poartă a curții. 26 (Reg) Șireaglă. 27 (Reg) Desiș într-o pădure Si: mărăciniș, (reg) huceag. 28 (Reg; îe) A face (sau a turna ori a rămâne) ~ A culca o plantă cultivată la pământ Si: a strivi. 29 (Îae; fig) A ucide. 30 (Îe) A fi (sau) a se face (beat) ~ A se îmbăta foarte tare. 31 Desiș format din ramurile bogate ale unui arbore. 32 (Îvp) Broderie. 33 (Îvp) Podoabă împletită din mărgele sau cusută cu fir, bani, pietre prețioase etc. pe o bandă de pânză, purtată de femei pe cap sau la gât. 34 (Dob; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 35 (Dob; art.) Melodie după care se execută acest dans.

lineal sn [At: DA / P: ~ne-al / Pl: ~e / E: ger Lineal] 1 (Gms; Trs) Instrument metalic de forma unei bare, folosit pentru trasare, măsurare sau verificare de dimensiuni Si: (rar) riglă. 2 (Ind) Dispozitiv, acționat mecanic sau electric, format din piese paralelipipedice de oțel forjat, care servește la conducerea în laminoare a materialului ce urmează a fi prelucrat. 3 (Tip) Bară de oțel așezată de-a lungul unuia dintre valurile presei tipografice, pentru a forma jgheabul de cerneală. 4 Dispozitiv al mașinii de cusut care servește la formarea cusăturilor paralele cu marginea materialului. 5 (Țes) Element al unei mașini de cardat bumbac, folosit la pieptănarea fibrelor scurte de pe tobă.

berat s.n. (în Ev. Med., în Țările Rom.) Diplomă sau brevet de învestitură dat de Înalta Poartă, mai ales domnilor țărilor românești, la instalarea în domnie; firman. • pl. -uri. și barat, bărat, bereat s.n. /<tc. berat.

bară sf [At: DEX² / Pl: ~re / E: fr barre] 1 Bucată lungă de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuințări. 2 Stâlp de poartă la unele jocuri sportive. 3 (Îs) -fixă Aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal montată între doi stâlpi. 4 Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați. 5 (Pex) Locul din instanță unde pledează avocații. 6 Linie verticală sau orizontală care separă părți dintr-un text. 7 (Muz) Linie verticală care separă măsurile pe portativ. 8 Prag de nisip situat sub apă, de obicei în fața gurii de vărsare a unui fluviu. 9 Val de mare care urcă o dată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. corectat(ă)

zăbrea¹ sf [At: URECHE, L. 148 / V: (înv) zab~, ~bleală, (îvp) ~lă, (reg) ~eauă, ~brială, zeb~ / Pl: -ele / E: vsl забреа] 1 (Mpl) Fiecare dintre barele metalice care se așază (paralel) la o anumită distanță una de alta (orizontal, vertical sau oblic) în tocul (sau în fața) ferestrelor, vitrinelor, ușilor etc., reprezentând un ansamblu fix sau semimobil, care servește la protejarea (și securizarea) lor, sau un ornament arhitectonic Si: gratie (1), (reg) roștei (1). 2 (Reg; îe) A ține (pe cineva) în ~ A asigura (cuiva) un trai bun. 3 (Îvp) Fereastră (cu gratii). 4 (Pex) Închisoare. 5 (Îe) A închide (sau a azvârli, a se afla etc.) după ~ele (sau în dosul ~elelor) (A sta) la închisoare. 6 (Rar) Colivie (1). 7 (Înv) Plasă¹ (1). 8 (Reg; csnp) „Ață de sucit”. 9 Bară de fier, de lemn etc. (sau șipcă) dintr-un gard sau grilaj Si: leaț, ostret (1), ștachetă, ulucă. 10 Bară dintr-o grindă (1). 11 (Înv) Meterez. 12 (Reg) Deschidere în peretele șurii care comunică cu grajdul și prin care se dă mâncare vitelor. 13 (Reg) Grătar din piatră sau din fier care se pune pe vatră sub lemnele care ard. corectat(ă)

PARALELĂ ~e f. 1) geogr. Linie imaginară de intersecție a suprafeței globului pământesc cu un plan paralel cu ecuatorul. 2) Comparație urmărită între două lucruri sau ființe pentru a le reliefa trăsăturile comune sau/și specifice. 3) la pl. Aparat de gimnastică constând din două bare paralele fixate pe patru stâlpi. 4) Instrument folosit la trasarea pe o piesă a unor linii paralele cu un plan dat /<lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallele

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere într-un zid, gard, într-o împrejmuire etc., în formă de cadru în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier, cu scopul de a permite intrarea sau ieșirea cuiva, deschizătură; deschizătura împreună cu construcția de lemn, de fier, cu balamalele etc. Radianu m-a oprit înaintea unei porți verzi, închisă ca la o cetate. SADOVEANU, O. II 332. Poarta este bine închisă, cu o bîrnă grea d-a curmezișul. CARAGIALE, O. I 290. Nici una, nici două, odată începe a bate In poartă cît ce putea. CREANGĂ, O. A. 209. ◊ Fig. Era în vara 1916. Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieții, Dar se scutur multe moarte. EMINESCU, O. I 226. ◊ Expr. A bate la toate porțile = a se adresa tuturor, solicitînd sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. A sta, a rămîne (sau a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta, a rămîne (etc.) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate căreia nu-i poți face față). (A fi) poartă-n poartă cu cineva = (a locui) foarte aproape de cineva (alături sau peste drum). A căuta o poartă de scăpare = a căuta un mijloc pentru a ieși dintr-o situație dificilă. ♦ (Mai ales la pl.) Intrare într-o cetate sau într-un oraș (care în trecut putea fi închisă și ferecată). V. barieră. Cătră iarna anului 1614, căpitanul Tudor Șoimaru se înfățișă la porțile Iașilor cu călărime răzășască, ridicată de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 118. Crezîndu-le ajunse la porțile Bucureștilor, la Urziceni și la Afumați, părăsesc capitala. GHICA, A. 28. ◊ Poarta țarinii v. țarină. 2. Ușă mare, monumentală, la intrarea principală a unei clădiri. Pe la porți domnești n-am fost milog. BENIUC, V. 10. Înainte de a intra pe poarta casei la Paraschiva, se întîlni cu moș Șărban. BUJOR, S. 108. ♦ Casă, gospodărie. Pentru ținerea oștilor, se orîndui ca de fiecare casă sau poartă (cum se zice în Ardeal) să se dea cîte opt măsuri de făină și opt măsuri de ovăz sau orz. BĂLCESCU, O. II 264. 3. Cadru format din două bare (de lemn) verticale, unite la capătul de sus printr-o altă bară orizontală, și avînd o plasă în spate, instalat pe terenurile de sport și în care se marchează punctele la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 4. Vale îngustă, strîmtoare prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți. V. cheie, defileu. Pe la poarta munților, calul îi iese înainte. CREANGĂ, P. 273. Din porțile mîndre de munte, din stînci arcuite, Iese – uraganul bătrîn. EMINESCU, O. IV 197. ♦ Loc îngust între pereții de stîncă ai vîrfurilor de munți, prin care se poate trece pe alt versant. Vînătorii ațin porțile, prin care pot trece caprele negre. 5. (Învechit; în feudalism, în epoca suzeranității turcești asupra țărilor romînești; mai ales determinat prin «înalta»,«sublima» etc.) Sediul, scaunul, curtea, guvernul sultanului. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Planul lui Cantemir... izbutise numai a da prepusuri Porței. NEGRUZZI, S. I 179.

burghiu s.n. 1 (tehn.) Unealtă formată dintr-o tijă ascuțită de oțel, în formă de spirală, care, prin mișcări de înșurubare, servește la găurirea cilindrică a materialelor; sfredel. ◊ Burghiu de foraj = unealtă de foraj în formă de bară, cu capătul ca o elice, care se adaptează la perforatorul mecanic. Burghiu de filetat = tarod. ◊ Compar. Întîia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, un glonț (CA. PETR.). 2 (astron.; pop.; art.; și nm pr.) Sfredelul mic. • pl. - ie. /<tc. burgü, bg. бургия, srb. burgija.

OIȘTE ~i f. 1) Bară în partea din față a unei căruțe, de părțile căreia se înhamă caii și care servește pentru cârmuire. ◊ A nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu ~ea în gard a spune sau a face ceva nepotrivit într-o situație dată. 2) Dispozitiv cu ajutorul căruia o moară de vânt e întoarsă cu aripile în bataia vântului. [Sil. o-iș-] /<bulg. oište

BURGHIU, burghie, s. n. Unealtă de oțel în formă de spirală, cu vîrful și muchiile ascuțite, care, prin mișcarea de rotație ce i se imprimă, execută găurirea diferitelor materiale; sfredel. A pornit burghiul hămesit Să croiască-n placă rotocoale. DEȘLIU, în POEZ. N. 169. De acolo, mergi pe coridor, pe scara în formă de burghiu. CAMIL PETRESCU, T. II 535. Să facă patru găuri cu un burghiu mare, în scîndura porții. CARAGIALE, S. U. 71. Dete singur o gaură cu burghiul în trunchiul copacului. POPESCU, B. I 10. ◊ Burghiu de foraj = unealtă de foraj, de oțel, în formă de bară, cu capătul în formă de elice care se adaptează la perforatorul mecanic. ◊ Fig. Te simt, burghiu de foc, în orice mădular. STANCU, C. 84. Că un burghiu de foc se simțea că-l sfredelește-n tîmplă. VLAHUȚĂ, O. A. 106.

PARALEL, -Ă, paraleli, -e, adj., s. f., (5, 7) paraleluri, s. n. 1. Adj., s. f. (Dreaptă, plan) care are toate punctele la aceeași distanță de o altă dreaptă sau de un alt plan cu care nu se întretaie, oricât s-ar prelungi. ◊ Legătură (electrică) în paralel = ansamblu de două sau de mai multe conductoare electrice, acumulatoare, pile etc. care au aceeași tensiune electrică la borne. 2. Adj. Care există, se produce, evoluează concomitent cu altceva. ♦ (Adverbial) În același timp, concomitent. 3. S. f. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelism (2). ◊ Loc. vb. A (se) pune în paralelă (sau, n., în paralel) (cu...) = a se compara. ♦ (Lit.) Variantă a portretului, care constă în prezentarea simultană a două personaje și în compararea lor în scopul stabilirii trăsăturilor specifice fiecărui personaj. 4. S. f. Fiecare dintre cercurile imaginare care unesc punctele cu aceeași latitudine de pe suprafața Pământului și care rezultă din intersectarea suprafeței Pământului cu un plan paralel cu planul ecuatorial. 5. S. n. (Mat.) Cerc situat pe o suprafață de rotație, obținut prin intersecția acestei suprafețe cu un plan perpendicular pe axa ei de rotație. ◊ (Astron.) Paralel ceresc = cerc mic de pe sfera cerească descris de o stea în mișcarea ei diurnă. 6. S. f. (La pl.) Aparat de gimnastică format din două bare orizontale și paralele așezate (la înălțimi diferite sau identice) pe stâlpi verticali; (la sg.) fiecare dintre cele două bare ale acestui aparat. 7. S. n. Instrument folosit la trasarea (pe o piesă a) unor distanțe sau a unor linii paralele (1) cu un plan dat. – Din lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallèle, germ. Parallele.

PARALEL, -Ă, paraleli, -e, adj., s. f., (5, 7) paraleluri, s. n. 1. Adj., s. f. (Despre plane sau drepte aflate într-un plan) Care nu se intersectează, oricât s-ar prelungi. ♦ Legătură (electrică) în paralel = ansamblu de două sau de mai multe conductoare electrice, acumulatoare, pile etc. care au aceeași tensiune electrică la borne. 2. Adj. Care există, se produce, evoluează concomitent cu altceva. ♦ (Adverbial) În același timp, concomitent. 3. S. f. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelism (2). ◊ Loc. vb. A (se) pune în paralelă (sau, n., în paralel) (cu...) = a se compara. ♦ Variantă a portretului, care constă în prezentarea simultană a două personaje și în compararea lor în scopul stabilirii trăsăturilor specifice fiecărui personaj. 4. S. f. Fiecare dintre cercurile imaginare care unesc punctele cu aceeași latitudine de pe suprafața Pământului și care rezultă din intersectarea suprafeței Pământului cu un plan paralel cu planul ecuatorial. 5. S. n. (Mat.) Cerc situat pe o suprafață de rotație, obținut prin intersecția acestei suprafețe cu un plan perpendicular pe axa ei de rotație. ◊ (Astron.) Paralel ceresc = cerc mic de pe sfera cerească descris de o stea în mișcarea ei diurnă. 6. S. f. (La pl.) Aparat de gimnastică format din două bare orizontale și paralele așezate (la înălțimi diferite sau identice) pe stâlpi verticali; (la sg.) fiecare dintre cele două bare ale acestui aparat. 7. S. n. Instrument folosit la trasarea (pe o piesă a) unor distanțe sau a unor linii paralele (1) cu un plan dat. – Din lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallèle, germ. Parallele.

ROHATCĂ, rohătci, s. f. (Mold.) Locul pe unde se intră într-un sat sau într-un oraș (și unde odinioară se plăteau anumite taxe pentru mărfuri); barieră. Dintr-o dată [măgărușul] s-a plictisit de drum și s-a oprit la rohatca satului. SADOVEANU, O. III 533. Tocmai cînd intram în Iași, pe rohatca Păcurari, un flăcoan al dracului ne-a luat în rîs. CREANGĂ, A. 127. ♦ Bară mobilă de lemn cu care se închide intrarea într-o localitate sau orice trecere. Unii dintre fiii Uspeniei ne-am duce la sfînta leturghie, dar... un oarecare Costa Luli, pripășit în tîrgul nostru, a pus rohatcă și a plecat cumpăna, închizînd drumul. SADOVEANU, N. P. 213.

halteră sf [At: DA ms / Pl: ~re / E: fr haltère] 1 Aparat de gimnastică alcătuit din două bile sau discuri de metal greu, de diferite mărimi, unite printr-o bară, cu care se fac diferite mișcări, pentru dezvoltarea musculaturii brațelor și toracelor. 2 (Lpl) Probă de atletism care se execută cu acest aparat.

oiște¹ sf [At: (a. 1802) IORGA, S. D. XII, 144 / V: (reg) h~, oște, oștie / Pl: ~ti / E: bg оище] 1 Bară lungă de lemn fixată în crucea carului, căruței, trăsurii etc., care separă animalele înhămate. 2 (Pop; îe) A (o) nimeri (sau a o potrivi, a da ca Irimia sau ca Ivan, ca neica Stan) cu ~a-n gard A spune sau a face o prostie mare. 3 (Pop; fig) Parte a constelației Carul Mare, alcătuită din trei stele, așezate în prelungirea careului care formează „carul”. 4 (Reg) Parte componentă a morii de vânt cu ajutorul căreia aceasta se rotește pentru a o aduce cu aripile în poziție potrivită spre a fi acționate de vânt Si: (pop) proțap. 5 (Reg) Prăjină pe care se întind hainele.

chingă (chingi), s. f. – 1. Cingătoare, brîu. – 2. Fîșie de piele cu care se fixează șaua pe cal. – 3. Curea, legătură. – 4. Gaică la haine și paltoane. – 5. Bară, stinghie. – 6. Fîșie de teren. – Var. cingă. Mr. vingă, vinglă, megl. cl’ingă. Lat. cingŭla (Diez, I, 27; Densusianu, Rom., XXIX, 330 și XXXIII, 276; Pușcariu 370; Candrea-Dens., 350; REW 1926; DAR); cf. alb. kjingëlë, it. cinghia, prov. cenha, fr. sangle, cat. singla, sp. cello și cincha (Corominas, I, 756). Fonetismul rom. prezintă o schimbare care se explică de obicei printr-o metateză anterioară rom. (lat. *clinga, după Candrea-Dens., și DAR), ipoteză infirmată de var. Mai curînd trebuie presupus că rezultatul normal de la cingula, rom. *cinghiă › *cinghe, pl. cinghi (cf. auricula › ureche, pl. urechi) a produs probabil, pe de o parte, metateza chingi cu sing. regresiv chingă, și pe de altă parte un sing. analogic cingă (DAR explică această ultimă formă ca pronunțare locală, în Mold., și ca reprezentant al unui lat. *clinga, în Trans.; cf. Pușcariu 370). Cf. totuși lat. *clinga › napol. chienga (Battisti, II, 944). Der. închinga (var. închingi, înching(i)ui), vb. (a încinge; a pune chinga); deschinga, vb. (a scoate chinga). Cf. cinge.

gratie (gratii), s. f. – 1. Zăbrea, bară de metal. – 2. Vergea, grilaj. – 3. Grilă. grătar. – 4. (Înv.) Grătar (de prăjit carne). – 5. Spalier. – 6. Rețea. Lat. pop. *gratis în loc de cratis (Densusianu, Hlr., 111; Pușcariu 728; Candrea-Dens., 725; REW 2304; DAR; Serra, Dacor., IX, 170), cf. it. grata, de unde sb. grata (Miklosich, Fremdw., 90). – Der. grătar, s. n. (obiect din vergele metalice pentru prăjit carnea), cu suf. -ar (din lat. *gratālis, după Pușcariu 727 și DAR; din lat. *gratārium, după Candrea-Dens., 753). Din rom. provine rut. grata (Candrea, Elemente, 408).

OIȘTE, oiști, s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea carului, a căruței, a trăsurii etc., de care se înhamă caii (sau se înjugă boii). ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie. ♦ Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un car. 2. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului. [Pr.: o-iș-] – Din bg. oište.

OIȘTE, oiști, s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea unui vehicul cu tracțiune animală, de-a dreapta și de-a stânga căreia se înhamă caii. ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie. ♦ Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un trapez. 2. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului. [Pr.: o-iș-] – Din bg. oište.

ASTUPA, astup, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la găuri, crăpături, deschizături) A umple, a înfunda; (cu privire la o sticlă) a pune dop. Se spune în basm despre unul care, cică, poate astupa borta vînturilor. CAMILAR, TEM. 40. Mustul... îl păstrează în gărăfioare bine astupate. SADOVEANU, N. F. 35. Spurcata astupă toate găurile casei. ISPIRESCU, L. 65. ◊ Expr. A-și astupa urechile = a-și pune mîinile la urechi spre a nu auzi ceva; fig. a nu voi să audă ceva. De-auzi vorbe rele Tu surd să te faci, Astupă-ți urechea, Te culcă și taci. ALECSANDRI, T. I 256. Păgîn! mă curmă dascălul, astupîndu-și urechile. NEGRUZZI, S. I 13. A astupa cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a face pe cineva să nu mai clevetească. De astupat ochii mi-ai dat... dar de astupat gura? ALECSANDRI, T. 181. (Familiar) A astupa găuri = a plăti datorii. Cîte găuri n-ai astupa cu banii din păstrare! La HEM. 2. (Cu privire la intrări, deschizături) A închide a bara, a opri accesul. Au astupat ușa cu crengi de copaci. DRĂGHICI, R. 100. ♦ (Cu privire la drum sau la cale) A face inaccesibil sau impracticabil; a acoperi, a înfunda. O dă în frig și ninsoare cumsecade, și într-un buc ne astupă calea. CREANGĂ, A. 30. Astupați cărări și drumuri. ALECSANDRI, P. A. 151. Doi-trei să-mi plecați, Drum să-i astupați, Calea să-i tăiați! TEODORESCU, P. P. 493. ◊ Fig. Înalt și întunecat, malul din dreapta ne astupă vederea. VLAHUȚĂ, O. A. 414. 3. A acoperi, a înveli ceva (așa îneît să nu se mai vadă). Merse prin oraș, dar cu fața astupată, ca să nu-l mai cunoască nimeni. RETEGANUL, P. IV 54. În sobă arsese un foc strașnic; îl învălisem și astupasem, căci era ger afară. CREANGĂ, A. 110. ◊ Expr. A astupa (cuiva) ochii = a nu lăsa pe cineva să vadă adevărul sau realitatea. Magdian (dîndu-i punga): Na cu ce să-ți astupi ochii. ALECSANDRI, T. 180. ♦ (Cu privire la o urmă) A șterge, a face să piară, să nu se mai știe. (Refl. pas.) Și-am venit, venit, venit, Dar la pod ne-am poticnit. Pînă ce-n sus ne-am sculat, Urma ni s-a astupat. TEODORESCU, P. P. 177. ♦ A acoperi (cu pămînt, cu frunze etc.); a îngropa. V. astruca. Și-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe. EMINESCU, O. I 45. Cînd m-or îngropa Și m-or astupa... TEODORESCU, P. P. 436. Frunza că s-a scutura. Trupul că mi-a astupa. ALECSANDRI, P. P. 74. ♦ (Cu privire la sunet, glas, voce etc.) A face să nu se mai audă, a copleși, a acoperi. ♦ Fig. A înăbuși. Mihai, după ce astupă în țară comploturile iscate de intrigile turcilor, se pregătește pentru noi triumfuri. BĂLCESCU, O. I 195.

diapazon sn [At: HELIADE, GR. P. 16/16 / S și: (rar) ~son / Pl: ~oane / E: fr diapason] 1 Totalitate a sunetelor pe care le poate produce vocea omenească sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos până la cel mai înalt Si: întindere, registru. 2 (Fig) Mod de comportare în vorbire. 3 (Îe) A fi (sau a se pune) la același ~ cu cineva A se afla în aceeași dispoziție, stare sufletească cu cineva. 4-5 (Îae) A fi sau a se pune de acord cu cineva. 6 Mic instrument acustic folosit în muzică, format dintr-o bară de oțel în formă de U, care vibrează la lovire, emițând nota muzicală „la” și care servește la acordarea instrumentelor muzicale și la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. 7 (Înv) Nume dat octavei la greci și latini. 8 (Med) Instrument utilizat pentru determinarea câmpului auditiv și a sediului unei surdități. 9 Model tip de hașuri la standardizarea trasării grosimii hașurilor. 10 (Îs) ~ de dimensiuni Interval între valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. modificată

DIAPAZON, diapazoane, s. n. 1. Instrument format dintr-o bară de oțel în formă de U, care vibrează la lovire, cel mai obișnuit tip fiind cel care emite sunetul «la» și care folosește la acordarea instrumentelor muzicale cu coarde sau pentru a da tonul într-un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la același diapazon (cu cineva) = a fi în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească (cu altcineva). 2. Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omenească sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai de jos pînă la cel mai înalt; întindere, registru. 3. (Cartografie) Model-tip de hașuri imprimate pe carton, pe hîrtie sau pe celuloid, întocmit pentru fiecare scară de hartă și categorie de pantă și folosit pentru standardizarea trasării grosimii hașurilor. 4. (Tehn.; în expr.) Diapazon de dimensiuni = intervalul dintre valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese de aceeași formă, standardizate. – Pronunțat: di-a-.

SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale și care servește pentru a conduce, a presa sau a fasona un material. V. cilindru, valț. Sulul mașinii de scris. ♦ (De obicei determinat prin «de dinainte») Cilindru pe care se înfășoară pînza în război, pe măsură ce se țese; (de obicei determinat prin «de dinapoi») cilindru de pe care se desfășoară urzeala în timpul țesutului. Pe sul tot crește pînza și coții tot sporesc. BELDICEANU, P. 69. Vai de mine ce făcui, Că prea iute mă pripii. Pe sulul de dinapoi, O sută de lăturoi; Pe sulul de dinainte, Dracu le mai ține minte. ȘEZ. II 80. ◊ Expr. A pune pe sul = a înfășura urzeala pe sulul de dinapoi. Să urzesc, să pui pe sul, să țes, să nălbesc, să croiesc, să cos... DELAVRANCEA, O. II 201. Cu (mai rar prin) un sul subțire = printr-un calcul fin, cu istețime, cu șiretenie. I-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire, ca să dăm exemplu Evropei. CARAGIALE, O. I 91. Învoiala este ca și la Strehaia; însă nu toți oamenii o au primit... Arendașul prin un sul subțire-i va face să o primească. I. IONESCU, M. 478. ♦ Bară folosită la exercițiile de gimnastică. 2. Pernă lungă, în formă de cilindru, care se pune ca ornament sau ca rezemătoare la căpătîiul canapelei sau al patului. Ciugulea cu degete neliniștite un canaf de la sulul canapelei. SADOVEANU, P. S. 170. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd materialul) Bucată dintr-un material flexibil înfășurată în formă de cilindru. Trecea pe uliță cu pași măsurați, ducînd la subțioară un sul de hîrtie. SADOVEANU, E. 125. Ca să atragă mai mult atențiunea publică, unul dintr-înșii făcu un sul de rogojină și, dîndu-i foc la partea de sus, îl puse în cap. FILIMON, C. 297. ◊ Expr. A face (sau a strînge) sul = a înfășura în formă de cilindru. O găsește în sală strîngînd sul covorul, ca să nu-l mănînce moliile. BASSARABESCU, V. 42. 4. Fig. Coloană (de fum, de foc sau de praf). Fumegarea se ducea sul prin spărtura acoperișului. SADOVEANU, M. C. 51. De la coșurile caselor se ridicau suluri de fum, înălțîndu-se ca niște copaci. DELAVRANCEA, T. 146. Vedea... niște suluri de flacări ce creșteau, străbătînd toată gama culorilor. VLAHUȚĂ, O. A. 143. ♦ Rafală (de vînt); vîrtej, trombă. Vîrtejul e un vînt ce se formează vara în vreme de secetă și care suflă... învîrtindu-se și formînd niște suluri (trombe) lungi în aer. ȘEZ. V 141. ♦ Val de frunze uscate, rostogolite de vînt. Un vînt ușor suspina prin plopii vineți; prin iarba uscată treceau suluri de frunze c-un foșnet dulce. SADOVEANU, O. I 451. ♦ Mănunchi de lumină, de raze sau de văpăi. Soarele năvălea în suluri mari prin spărturi. SADOVEANU, O. III 571. Un sul de raze străbătuse prin geam și aprindea, jos, în mijlocul odăii, o pată de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 131.

paralel, ~ă [At: GHEOGRAFIE, ap. URSU, T. Ș. 250 / V: (înv) ~lil, ~lilo (S și: ~llilo), ~lilos / S și: (înv) ~llel / Pl: ~i, ~e, (rar, sn) ~uri / E: lat parallelus, it parallelo, fr parallèle, ger Parallele, ngr παρᾶλληλος] 1 sf (Rar sn și sm; șîs ~terestru, ~ pământesc, ~ de latitudine) Fiecare dintre cercurile imaginare care unesc punctele de aceeași latitudine de pe suprafața pământului și care rezultă din intersectarea pământului cu un plan paralel cu planul ecuatorului Vz cerc polar, tropic. 2 sn (Mat) Cerc situat pe o suprafață de rotație, obținut prin intersecția acestei suprafețe cu un plan perpendicular pe axa ei de rotație. 3 sn (Ast; îs) ~ ceresc Cerc mic al sferei cerești descris de o stea în mișcarea ei diurnă. 4-5 sf, a (Dreaptă, plan etc.) care are toate punctele la aceeași distanță de o dreaptă sau de un plan cu care nu se întretaie, oricât s-ar prelungi. 6 sf (Îs) Legătură (electrică) în ~ Ansamblu de două sau mai multe conductoare electrice, acumulatoare, pile etc. care au aceeași tensiune electrică la borne. 7 a Care există concomitent cu altceva. 8 a Care se produce concomitent și evoluează în mod similar cu altceva. 9 a Asemănător. 10 av (Udp „cu”) Concomitent. 11-13 sf Comparare (a două persoane) (a două opere sau) a două femonene Si: paralelism (1-3), (rar) paralelizare. 14-15 sf (Îe) A (se) pune în ~ă (sau în ~) (cu...) A (se) compara. 16 sf (Lit) Variantă compozițională a portretului care constă în prezentarea simultană a două personaje și în compararea lor, în scopul sublinierii trăsăturilor specifice fiecărui personaj. 17 sf (Lpl) Aparat de gimnastică format din două bare orizontale și paralele (5) așezate la înălțimi diferite sau identice pe stâlpi. 18 sf (Șls) Fiecare dintre cele două bare ale acestui aparat. 19 sf (Pex; lpl) Probă de gimnastică practicată la acest aparat. 20 sn Instrument folosit la trasarea, pe o piesă, a unor distanțe sau a unor linii paralele (4) cu un plan dat.

furcă sf [At: PRAV. MOLD. 18 / Pl: ~rci, (Trs) ~uri / E: ml furca] 1 Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. Cf ciolpan, furcoi, furceriu, țăpoi, țunchinar, vărfar. 2 (Îe) Parc-ar fi puse (sau adunate) cu ~ Se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. 3-4 (Într-un joc de copii; îe) A umbla sau a sta ~ca A umbla sau a sta în mâini, cu picioarele ridicate. 5 (Îe) A fi aruncat din ~ A sta în dezordine. 6 (Reg; îe) A lua pe cineva cu ~ca lungă A lua pe cineva din scurt Si: a certa. 7 Cantitate de fân care se poate lua într-o furcă (1). 8 Întoarcere a fânului sau a grânelor cu furca (1). 9 (Îe) A avea de ~ cu cineva (sau cu ceva) A avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva). 10 (Îae) A avea dificultăți în rezolvarea unei probleme. 11 (Îe) A da (cuiva) de ~ A face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. 12 (Teh; îs) ~ca mașinii Unealtă sau organ de mașină sau extremitate a unui organ de mașină, constituită dintr-o bară care se ramifică, o dată sau de mai multe ori, în brațe simetrice sau asimetrice. 13 (Atm; îs) ~ca pieptului Extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el Si: furculița (4) pieptului, lingura pieptului, lingurea. 14 (Atm; îs) ~ca gâtului Extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el. 15 (Îs) ~ca puțului (sau fântânii) Stâlpul de care se sprijină cumpăna. 16 (Îs) -ca scrânciobului Stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul. 17 (Îs) -ca drumului Răspântie. 18 (Îs) -ca telefonului Parte a aparatului de telefon pe care stă receptorul. 19 (Îs) ~ de ridicat cablul Prăjină lungă pentru instalarea cablurilor. 20 Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. 21 (Mtp; îs) ~rcile pământului Cele șase furci pe care se sprijină pământul, în credințele populare. 22 (Înv; lpl) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 23 Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. 24 (Îs) ~ca dreaptă Furca (23) în care se pune caierul de lână, fuior, câlți etc. 25 (Îs) ~ca întoarsă Furca (23) în care se pun mici mosoare de borangic, pentru a-l răsuci. 26 (Pop) Tors cu furca (23) (la șezători). 27 Furcărie. 28 (Pop; îs) Vorbe de ~ Vorbe de clacă Si: flecăreală. 29 (Pop; îe) A nu avea de ~ A fi extrem de sărac. 30 (Pop; îe) A ține ~ (la ceva) A ține morțiș (la ceva). 31 (Pop; îe) A se ține ~ (cu cineva) A se certa continuu cu cineva. 32 (Pop; îe) A se certa ~ A se certa foarte tare. 33 (Îae) A se certa mereu. 34 (Pop; îe) A avea stupit la ~ A vorbi mult și cu plăcere. 35 (Îae) A avea chef de vorbă. 36 (Pop) Brațele războiului de țesut. 37 (Pop; îs; mpl) -rcă de urzit Fiecare dintre vergelele de lemn care susțin urzeala la războiul de țesut Si: (reg) furculiță (7). 38 Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 39 (Reg) Piscul carului Si: furcea (5). 40 (Reg) Parte a morii nedefinită îndeaproape. 41 (Pes) Suport în formă de cruce pentru sprijinirea undițelor. 42 (Muz) Mică pedală sau manivelă adaptată harpei sau altui instrument pentru a ridica cu jumătate de ton sunetele coardelor. 43 (Reg) Semn la urechile oilor.

FÍBRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (Și în sintagma fibră textilă) Corp solid în formă de filament foarte subțire, de proveniență vegetală, animală, minerală sau produs pe cale sintetică, folosit la fabricarea țesăturilor și a tricoturilor. ◊ F. chimică = f. obținută pe cale chimică, prin filare, din soluții sau topituri de polimeri naturali ori sintetici. F. artificială = denumire improprie pentru f. obținută prin transformarea chimică a polimerilor naturali, precum celuloză, cazeina etc. F. sintetică = f. obținută, prin filare, din soluții sau din topituri ale polimerilor sintetici; pot fi poliamidice (nailon, relon, capron etc., poliesterice (tergal), polinitrilacrilice (melana). F. vulcan = material dur și rezistent obținut din carton îmbibat cu clorură de zinc, apoi presat puternic și spălat cu apă; este folosit la fabricarea de geamantane, roți dințate etc. 2. (BOT.) F. lemnoasă = celulă vegetală alungită, cu pereți îngroșați și lignificați, situată în țesutul lemnos. F. liberiană = celulă vegetală alungită, cu lumenul redus și pereții sclerificați, nelignificați; este dispusă izolat sau în fascicule în tulpini și frunze. 3. (ANAT., HIST.) Nume dat unor formațiuni alungite care alcătuiesc țesuturi reprezentate prin celule modificate (f. musculară, f. elastică), fie printr-o prelungire celulară (f. nervoasă) etc. 4. (TEHN.) Succesiunea punctelor materiale care se găsesc pe o linie paralelă cu axa unei bare supuse la încovoiare. 5. (TELEC.) F. optică = filament sau f. realizată din material dielectric (siliciu dopat cu bor, fluor, fosfor, germaniu); este constituită dintr-un miez cu diametrul de 3-80 μm și un înveliș cu diametrul de 20-50 μm și cu un indice de refracție mai mic (pentru a realiza reflexia totală a undei electromagnetice incidente). Grupate în fascicule (numite cabluri sau ghiduri de unde optice), f.o. sunt utilizate în telecomunicații (telefonie, cabluri submarine etc.) și în aparatura medicală.

închide [At: COD. VOR. 75/12 / Pzi: închid, (reg) închiz / E: ml includere] 1-2 vt (A apropia sau) a strânge (marginile sau) părțile componente ale unui obiect. 3 vt (Îe) A ~ gura A lipi buzele una de alta. 4 vt (Îae) A nu mai vorbi. 5 vt (Pfm; îe) A ~ gura cuiva A face pe cineva să tacă. 6 vt (Fig; îae) A pune capăt protestelor sau obiecțiilor cuiva. 7 vr (Pfm; îe) A i se ~ cuiva glasul A amuți. 8 vr (Pfm; îe) A-și ~ urechile A-și astupa urechile pentru a nu auzi ceva. 9 vt (Fig; îae) A nu voi să asculte ceva sau de cineva. 10 vr (Îe) A ~ ochii A coborî pleoapele, acoperind globii oculari. 11 vt (Fig; îae; șîe a ~ un ochi) A se face că nu observă un lucru 12 vt (Fig; îae) A trece cu vederea. 13 vt (Fig; îe) A ~ ochii pentru totdeauna A muri. 14 vt (Îe) A nu ~ ochii sau un ochi (toată noaptea) A nu putea doimi. 15 vr (îe) A i se ~ cuiva ochii (de somn) A-i fi foarte somn. 16 vr (Fig; îae) A fi foarte obosit. 17 vt (îe) A ~ cuiva ochii A fi lângă cineva în momentul morții. 18 vt (îe) A ~ mâna A strânge degetele, făcând mâna pumn. 19 vt (îe) A ~ paranteza A pune, în scris, partea a doua a parantezei la locul cuvenit. 20 vt (Fig; îae) A încheia o digresiune făcută în timpul unei comunicări. 21 vr (D. o rană) A se cicatriza. 22 vr (Reg; d. butoaie) A se umfla marginile doagelor, nepermițând nici o deschizătură. 23 vt A mișca din balamale o ușă, o ferestră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. 24 vt A încuia o ușă cu cheia, cu zăvorul. 25 vt A acoperi deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 26-27 vtr A (se) întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local, magazin etc. 28-29 vtr (Pex) A (se) suspenda activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local magazin et. Si: a (se) desființa. 30 vr (D. o instituție; îe) A-și ~ porțile A-și înceta activitatea. 31 vt (D. un negustor; îe) A ~ taraba A înceta comerțul. 32 vt (Pex; îae) A da faliment. 33 vt A împiedica, prin acoperirea deschizăturii, intrarea într-un interior sau într-un spațiu. 34 vt A îngrădi o curte, un teren etc. pentru a delimita sau a opri accesul. 35 vt (Înv) A cuprinde. 36 vt A bara o cale de comunicație. 37 vt A opri trecerea sau accesul într-un anumit loc. 38 vt (Pex) A opri pe cineva din drum. 39 vt (Pes) A îngrădi într-o apă locul unde se prind peștii. 40 vt A încolți vânatul într-un anumit loc din care să nu mai poată ieși. 41 vr (D. un drum) A se înfunda. 42 vr (Îe) A i se ~ cuiva cărările A nu mai avea nici o soluție de a rezolva o problemă. 43 vr (Îae) A nu mai putea face nimic. 44-45 vtr (D. o acțiune, o operă, o perioadă etc.) A (se) sfârși. 46-47 vtr (D. vânătoare, pescuit) A (se) interzice. 48-49 vtr (D. stagiunea teatrală, spectacole, reprezentații etc.) A (se) opri pe timpul verii. 50-51 vtr A (se) suspenda activitatea unei adunări, ședințe, reuniuni etc. 52-53 vtr (Îe) A (se) ~ urna A (se) termina, conform legislației în vigoare, timpul în care cetățenii își pot exercita dreptul la vot. 54-55 vtr A (se) opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, circuit etc. 56 vt A izola o ființă într-un spațiu închis sau îngrădit. 57 vt (Spc) A băga pe cineva la închisoare. 58 vt A ține pe cineva departe de lume. 59 vt (D. un lucru) A pune într-un spațiu dat. 60 vt (Spc; d. un lucru) A pune bine. 61 vr A se izola de bunăvoie într-un spațiu în care alții nu pot pătrunde. 62 vr (Pex) A se ascunde. 63 vr A se retrage într-un anumit loc. 64 vr (Fig; îe) A se ~în sine A-și interioriza gândurile sau sentimentele. 65 vr (D. vreme, cer) A se înnora. 66 vr (D. culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. 67 vr (Spc; îe) A i se ~ părul cuiva A căpăta o nuanță mai închisă. 68 vi A trage o concluzie. 69 vr (Reg; d. o poiană, un loc) A se acoperi cu pădure. 70 vt (Înv) A asedia o fortăreață. 71 vr A termina de trasat configurația unui cerc. 72 vt (Înv) A încheia un tratat de pace. 73 vr A rosti articulat. 74 vr (D. o vocală) A se pronunța cu o deschidere parțială a gurii, prin strâmtarea canalului fonator. 75-76 vtr (Jur) A (se) perima. 77 (Jur; îe) A ~ un dosar A opri cercetarea într-un proces.

PÎRGHIE, pîrghii, s. f. 1. Bară rigidă cu un punct de reazem asupra căruia se exercită o forță activă și o forță rezistentă; bară (de lemn sau de fier) care servește la ridicarea sau la mișcarea unei greutăți. Era cu o pîrghie în mînă, cu care se opintea să ridice carul. La TDRG. ♦ Brațul unei balanțe. 2. Fig. (Livresc) Mijloc prin care se dă impuls unei activități; forță socială sau morală. Industria socialistă, și în primul rînd industria grea, este principala pîrghie pentru dezvoltarea puternică a forțelor de producție în agricultură. GHEORGHIU-DEJ, R. 29.

MOFT s. n. (Familiar; de obicei la pl.) 1. Lucru lipsit de însemnătate, de seriozitate sau de valoare; nimic, fleac, bagatelă; lucru de prisos. „Mofturi” este în de aproape înrudire cu numele ce ne-am permis noi a-l aplica de la început acelor articole. MAIORESCU, CR. II, 36. Ce să mai căutăm la comediile alea nemțești, niște mofturi; dăm parale și nu înțelegem nimica. CARAGIALE, O. VI, 6, cf. id. ib. 87, 211. Cînd. . . cineva. . . își nălucește ceva, noi zicem că bate cîmpii. . ., iar lucrurilor spuse de dînsul le zicem că sînt mofturi, fleacuri sau nimicuri. ISPIRESCU, U. 126. Văzînd hîrtia, Ion mai șovăi o clipă, dar totuși iscăli, gîndindu-se că asta-i un moft. REBREANU, I. 435, cf. 88. Domnule ministru. . . – Ce-s mofturile astea ? De cînd am devenit pentru tine „domnule ministru” ?PETRESCU, C. V. 103, cf. 107, DEMETRIUS, C. 42. Trebuie să fie un nimic, un moft. BARA, I. 180. Am uitat și de cărți și de pian și de toate mofturile. V. ROM. septembrie 1954, 43. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Femeie proastă ! Una mai proastă ca alta. Pînă și moftul ăsta de Irina. DAVIDOGLU, M. 69. ◊ E x p r. A umbla cu mofturi = a invoca diverse pretexte (pentru a se eschiva de la o obligație). Ce-mi umblați mie cu mofturi și acadele patriotice ? REBREANU, R. II, 183. (Neobișnuit) Pe mofturi = prin artificii menite să inducă în eroare, prin tertipuri. La teatru, amîndoi merg cîteodată la galerie cu un singur franc: unul plătește, iar celălalt intră pe mofturi, cu contramarca aceluiași bilet. CARAGIALE, O. I, 304. 2. (La pl., adesea construit cu verbul „a face”) Capricii, toane, nazuri, fasoane. Zice că cei mulți și cele multe se duc numai așa, de moft, ca să se vază. MILLO, ap. ȘIO II_I, 262. Lasă mofturile. . . Mie așa-mi placi. DELAVRANCEA, O. II, 281. Iar de atunci, fasoane și mofturi, și eu nu mai îndrăznesc să-i fac nimic, căci sînt laș. REBREANU, NUV. 8. [Calul] mă poartă, fără mofturi și cu ușurință, pe drumuri, pe dealuri și prin rîpi. SADOVEANU, O. VII, 300. Cînd faci bărbaților semne, nu mai face pe urmă atîtea mofturi. CAMIL PETRESCU, T. II, 34. Faceți mofturi ? Știți voi ce e mirodenia ? CĂLINESCU, E. O. II, 94. Acum, fiindcă ai dat poate de bani, îmi plătești cu mofturi ? id. ib. 307. Carnea pe alese și măruntaiele aveau mușteriii lor procopsiți, care își trimiteau slugile s-o ia cu mofturi multe, fiindcă și stăpînii se arătau mofturoși. PAS, L. I, 71. Pe deasupra mai făcea și mofturi, că nu vrea să candideze. VORNIC, P. 161, cf. ALR II 3 714/105. – Pl.: mofturi. – Și: (regional) muft s. n. ALR II 3 714/105. – Din tc. müft.

OȚEL, (2) oțeluri și (3, 4) oțele, s. n. 1. Aliaj de fier cu maximum 1,75% carbon, eventual și cu alte metale sau metaloizi, întrebuințat pentru rezistența, duritatea, tenacitatea, elasticitatea lui. Omul săltă arma de oțel oxidat în palmă. C. PETRESCU, C. V. 286. Scoase... din traistă-i un cuțit de-oțel. COȘBUC, P. I 231. Am o cățea cu dinții de oțel, și de i-oi da drumul, te face mii și fărîme. CREANGĂ, P. 90. ◊ Oțel-balot = bandă de oțel laminat, de secțiune dreptunghiulară, cu lățimea și grosimea de obicei standardizată; se folosește la confecționarea cercurilor de butoaie, la ambalarea lăzilor etc. ◊ Oțel-beton = oțel în formă de bare rotunde, folosit la armăturile elementelor de construcție din beton armat. ◊ (În metafore și comparații) Mă ținti cu ochii lui de oțel. SADOVEANU, O. I 420. Rămas din toți singur, sub cer de oțel, Pe minte își simte o noapte adîncă. MACEDONSKI, O. I 145. Prometheus va ști să puie în fața vrăjmașului un piept de oțel, o voință de fier. GHEREA, ST. CR. II 127. 2. (Numai la pl.) Diverse sorturi de oțel (1); p. ext. obiecte fabricate din acest aliaj (uneori și din alte metale). Și el e emirul și are-n tezaur... oțeluri cumplite. MACEDONSKI, O. I 142. 3. (Numai la pl.) Ținte, cuie mici cu capul lat și strălucitor. Purtau... chimir cu oțele. ODOBESCU, S. I 65. 4. (Învechit, numai la pl.) Mecanism de declanșare la puștile și pistoalele vechi, alcătuit din cocoș, cremene și amnar. Întinde pușca, trage oțelele și vrea să sloboadă. SBIERA, P. 229. Sătenii aduc acum puști și cer să le prefacă oțelele. I. IONESCU, M. 712. El ia pușca să mă-mpuște, Dar se-mpiedică-n podele, Pușca cade pe oțele. MARIAN, S. 5. ◊ Expr. (Rar) A se duce (sau a ajunge, a se trezi) în oțelele puștii = a ieși, a ajunge în bătaia puștii. Ieși afară... și te du în oțelele puștii vreunui vînător. ISPIRESCU, L. 209. (Neobișnuit) A fi iute (sau slab) de oțele = a fi iute (sau slab) din fire. Așa sîntem noi, partea femeiască... slabe de oțele. ALECSANDRI, T. 341. ♦ (Învechit și arhaizant, numai la pl.) Pușcă, flintă, pistol. În lucirile amurgului, oțelele oșteanului fulgerau. SADOVEANU, O. VII 57. Măi voinice, voinicele... Pune mîna pe oțele. ALECSANDRI, P. II 51.

RECIPROC, -Ă, reciproci, -e, adj. (Despre acțiuni, fenomene etc.) Care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amîndouă părțile. A urmat o serie de invitații reciproce. CAMIL PETRESCU, U. N. 95. Fu o dorință reciprocă de a se cunoaște mai de aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 153. Asemenea am luat oarecari îndatoriri reciproce. BĂLCESCU, la GHICA, A. 434. ◊ (Adverbial) S-ar părea că, dîndu-și fiecare seama de ceea ce le e esențialul vieții, încearcă să se influențeze reciproc. BOGZA, C. O. 136. Din mers, se confruntau cu priviri aparent nepăsătoare, cercetîndu-și reciproc modelul pălăriilor. C. PETRESCU, C. V. 56. ◊ Casă de ajutor reciproc v. casă. (Logică) Propoziții sau judecăți reciproce = propoziții sau judecăți în care subiectul uneia poate deveni predicatul celeilalte și invers. (Gram.) Reflexiv reciproc = specie de reflexiv care arată că acțiunea este făcută în același timp de două sau mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acțiunii făcute de celelalte. Figură reciprocă = figură cu ajutorul căreia se determină forțele care acționează în barele unei grinzi cu zăbrele. Ecuație reciprocă = ecuație, cu o singură necunoscută, ale cărei rădăcini sînt două cîte două, una reciprocă celeilalte. Teoremă reciprocă (și substantivat, f.) = teoremă ale cărei premise sînt concluziile altei teoreme și invers. Numere reciproce = numere care, înmulțite unul cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea.

RECIPROC, -Ă, reciproci, -ce, adj. (Despre acțiuni, fenomene, sentimente etc.) Care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amândouă părțile; p. ext. care angajează în egală măsură. ◊ (Log.) Propoziții (sau judecăți) reciproce = propoziții (sau judecăți) în care subiectul uneia poate deveni predicatul alteia, și invers. (Gram.) Reflexiv reciproc = formă verbală care arată că acțiunea este făcută în același timp de două sau de mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acțiunii făcute de celelalte. (Mec.) Figură reciprocă = figură cu ajutorul căreia se determină forțele care acționează în barele unei grinzi cu zăbrele. (Mat.) Ecuație reciprocă = ecuație care, pe lângă orice soluție dată, admite ca soluție și valoarea inversă a acesteia. Teoremă reciprocă (și substantivat, f.) = teoremă ale cărei premise sunt concluziile altei teoreme, și invers. Numere reciproce = numere care, înmulțite unul cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea. – Din fr. réciproque, lat. reciprocus.

RECIPROC, -Ă, reciproci, -ce, adj. (Despre acțiuni, fenomene, sentimente etc.) Care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amândouă părțile; p. ext. care angajează în egală măsură părțile contractante. ◊ (Log.) Propoziții (sau judecăți) reciproce = propoziții (sau judecăți) în care subiectul uneia poate deveni predicatul alteia, și invers. (Gram.) Reflexiv reciproc = formă verbală care arată că acțiunea este făcută în același timp de două sau de mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acțiunii făcute de celelalte. (Mec.) Figură reciprocă = figură cu ajutorul căreia se determină forțele care acționează în barele unei grinzi cu zăbrele. (Mat.) Ecuație reciprocă = ecuație care, pe lângă orice soluție dată, admite ca soluție și valoarea inversă a acesteia. Teoremă reciprocă (și substantivat, f.) = teoremă ale cărei premise sunt concluziile altei teoreme, și invers. Numere reciproce = numere care, înmulțite unul cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea. – Din fr. réciproque, lat. reciprocus.

ARICI, arici, s. m. 1. Animal mamifer, insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit pe deasupra cu ghimpi, în așa fel încît, strîns, pare un ghem țepos. Aseară, prin grădina amorțită, Din tufe de pelin cu frunze mici A apărut în taină un arici – O mică vietate ghemuită. TOPÎRCEANU, P. O. 134. Toate lighioanele, pînă și cîrtițele orbețe și aricii ghimpoși... toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. Ariciul cu meșteșug să prinde și vrabia cu mei. PANN, P. V. II 125. Merge pașa pe ulițe Cu trei mii de sulițe (Ariciul). ȘEZ. I 26. ◊ Expr. Barbă de arici = barbă țepoasă. Mai întîi am văzut două chipuri de bărbați, unul spînatic și uscat, altul c-o barbă de arici cărunt. SADOVEANU, N. F. 62. Zbîrlit ca un arici = supărăcios, ursuz. (Familiar) I-a spus ariciul la ureche = a presimțit, a bănuit. Flăcăiandrul... se furișă și de astă dată de intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor. Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dînsul. ISPIRESCU, L. 240. ◊ Compus: arici-de-mare = animal echinoderm, cu corpul acoperit cu țepi, care trăiește în unele mări și oceane. 2. Nume dat unor boli ale vitelor, cailor și mieilor. V. ariceală. «Ariciul» e o boală de picioare... care trece de la sine cînd vitele își schimbă felul traiului, adică cînd din ploaie, din glod și din șura urîtă le trecem în grajduri curate. ȘEZ. III 145. 3. Piesă făcută din bare de fier forjat sau sudat, prevăzută cu patru brațe ascuțite la vîrf; un număr mare de astfel de piese așezate pe șosea sau pe teren reprezintă un baraj contra oamenilor, animalelor și autovehiculelor cu pneuri. ◊ Arici antitanc = arici mare folosit contra autoblindatelor și tancurilor. Arici de sîrmă = arici constituit dintr-un schelet de lemn sau de fier pe care se înfășoară sîrmă ghimpată.

GRĂTAR, grătare, s. n. 1. Obiect de bucătărie alcătuit din vergele de fier paralele, prinse într-un cadru dreptunghiular, pe care se frige carnea deasupra jarului sau uneori deasupra focului. Iancu tinichigiul le făcea grătarul. PAS, Z. I 170. Stînd în ușa birtului, la grătar, și bătînd din clește, ca să tragă luarea aminte a trecătorilor asupra mirosului de fleică și de mititei, el privea mereu înainte. SLAVICI, N. I 250. Nici pomeneală nu era să-l fi prins vrodată... să dea cu praștia prin bucățelele de friptură de pe grătar. Era un mîțoi cum nu este altul în ziua de azi. ISPIRESCU, L. 286. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre fripturi) fript pe grătar. Miel la grătar. ♦ Friptură la grătar. 2. Dispozitiv în interiorul unei instalații de ardere, alcătuit din bare de oțel paralele și distanțate, pe care se așază cărbunii sau lemnele, prin care pătrunde aerul la foc și prin care cade cenușa. 3. Obiect de lemn sau de fier alcătuit din stinghii sau vergele paralele, așezat la intrarea caselor, și servind la ștergerea de noroi a încălțămintei. 4. Dispozitiv folosit pentru a împiedica pătrunderea corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice. ♦ Piesă (la diferite mașini) care servește la separarea de impurități a materiei prime. 5. Aparat de separare, după mărime, a bucăților mari de minereuri, de cărbuni și de alte roci, construit dintr-o serie de bare de oțel, așezate paralel, la distanțe egale și fixate între ele prin bare transversale. 6. Rețea alcătuită din vergele de oțel-beton, așezate pe două direcții în cruce, legată în punctele de încrucișare și formînd armătura betonului.

BIELĂ, biele, s. f. Organ de mașină în formă de bară, care face parte din mecanismul de transformare a unei mișcări rectilinii în mișcare de rotație sau invers. Vom aduce lumina-n uzini, în inimile noastre, între mașini. Fiecare zvîcnet de bielă va fi Aducător de noi bucurii. VINTILĂ, O. 23. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. – Pronunțat: bi-e-.

sonată (< it. sonata). Inițial, spre sfârșitul sec. 16, s. desemna orice piesă muzicală „sunată” (v. sonare) la instrumente, spre deosebire de cantata* destinată pentru a fi cântată de voci (1) umane. Denumirea de toccata* era rezervată pentru piesele afectate instr. cu claviatură*; canzona* da (sau a) sonar este forma principală a muzicii instr. în sec. 16. Folosește, ca și ricercarul* tehnica imitației* polif. preluată din vechiul motet*, dar are un conținut laic inspirat din chanson*-ul fr. (canzoni alla francese). Exemple la A. Gabrielli, 1571. Se foloseau instr. de suflat din lemn sau din alamă. Forma era constituită din mai multe părți contrastante prin mișcare (2), măsură* și scriitură, deseori variată*, încheindu-se o coda*. La început, piesele nu erau de sine stătătoare ci reprezentau transcripții* ale vechilor motete și madrigale*. Regruparea vocilor (2) în partitură* (v. intabulare* < it. intavolare) se practica mai ales pentru orgă* și cu unele aranjamente*, pentru laută* (v. tabulatură). La începutul sec. 17, s. instr. se împarte, după destinația ei, în Sonata da chiesa (s. „de biserică”) și Sonata da camera (s. „de cameră”). Prima este o urmare a canzonei și cuprinde patru părți: I. Grave (omofonă* sau cu imitații polif.) II. Allegro (fugato*); III. Andante (omofonă, în măsură ternară*); IV. Allegro sau Presto (fugato* sau omofonă). Tonalitatea (2) este păstrată în mod unitar. Finalul (1) are deseori caracter de dans (gigă*, menuet* sau gavotă*). Exemplele cele mai bine cristalizate întâlnim la Corelli (op. 5, 1700), la Muffat, Couperin, Kuhnau. Cea de-a doua, Sonata da camera s-a identificat cu suita* instr. (= partita*). Trio-S. (echiv. it. sonata a tre) reprezintă un gen (1, 2) cameral specific (sec. 17) scris pentru două instr. (vl. sau instr. de suflat) cu bas. continuu* (orgă* sau clavecin* ale căror voci (2) grave sunt întărite de o viola da gamba*). Exemple remarcabile la G. Gabrielli, Salomon Rossi, Corelli ș.a. Spre sfârșitul sec. 17 deosebirea dintre sonata da chiesa și sonata da camera dispare și se ajunge la o cristalizare mai precisă a formei* de s. ♦ S. monotematică. Este o formă (II) ternară* având următoarea schemă: o temă* A este expusă în tonalitatea principală; după o scurtă amplificare, modulează (v. modulație) spre o tonalitate vecină (a dominantei* sau paralela*) ca, după bara (II, 4) de repetiție, se fie reexpusă în tonalitatea principală. Modelele exemplare inițiate de un Corelli au fost preluate și duse la împlinire de D. Scarlatti, Rameau, J.S. Bach și Händel. Cu începutul sec. 18, muzica de cameră* pășește spre noi căi de afirmare: 1) se renunță la practica basului cifrat*. Orga și clavecinul își vor găsi aplicații autonome, iar formațiile muzicii de cameră, devenite independente vor fi: trio (1) cu coarde, cvartetul (1) cu coarde etc.; 2) nașterea unei literaturi muzicale pentru instr. solistice cu acomp. de pian (trio (2), cvartet (2), cvintet (2), cu pian); 3) pentru Allegro-ul de început forma de s. devine obligatorie. ♦ S. bi- (di-) tematică. În jurul anului 1730 apar primele mărturii în organizarea distinctă a unei teme secundare (B) în cadrul formei de s., după următoarea schemă: prima temă (A) este urmată de o temă secundară (B). trasată la o tonalitate vecină (dominanta sau paralele) cu care se încheie expoziția* înainte de bara de repetiție. Urmează o scurtă dezvoltare (2) folosindu-se elementele tematice cele mai caracteristice, apoi se revine la tonalitatea principală în care se reexpun cele două teme. Asemenea specimene formale se găsesc în s. lui D. Scarlatti, Leclair, Ph.E. Bach, G.Chr. Wagenseil, în uvertura* napolitană (A. Scarlatti) și în Allegro-ul de s. al simfoniilor* Școlii de la Mannheim* (Johann Stamitz, Fr. Xaver Richter, Christian Cannabich, c. 1750). Totodată ciclul (I, 2) întreg al s. (respectiv simfoniei) se extinde la patru părți prin preluarea menuetului de suită. ♦ Primii clasici îmbogățesc forma s. bi-tematice cu noi elemente de construcție, Haydn pe linia unui conținut stenic de sorginte pop., Mozart pe linia cantabilității diafane. Acela care îi va da configurația definitivă, exemplară pentru multă vreme înainte, este Beethoven. Caracteristici generale: potențarea expresiei muzicale prin individualizarea unei tematici pregnante ce atinge o culme a dinamicii în confruntarea antitetică din secțiunea dezvoltării*; structura armonică și planul tonal capătă o semnificație deosebită pentru reliefarea discursului muzical; tehnic instr. câștigă în prestanță prin tratarea ei complexă și îndrăzneață; suflul unei voințe unice străbate și călește întregul eșafodaj sonor conferindu-i direcționări precise și variate în formularea lor. Forma s. beethoveniene poate fi rezumată astfel: expunerea temei principale (A), uneori premergându-i o scurtă introducere (1) lentă; punte* spre tonalitatea grupului tematic secund (B₁B₂B₃). După o ascensiune dinamică, această parte numită expoziție (1) se încheie cu o frază concluzivă (B₃) și un grup de cadențe (1) pe tonalitatea vecină pregătită de punte. Bara de repetiție dispare pe parcursul evoluției s. Dezvoltarea* reprezintă un spor dinamic folosindu-se tehnica drămuirii elementelor tematice din expoziție, prin progresii*, imitații, suprapuneri polif. După ce se atinge un moment de maximă tensiune (climax) se revine la tonalitatea de bază în care se efectuează repriza (1). Grupul tematic secund reapare de astă dată în albia tonalităților principale. Înainte de încheiere, după o bruscă, deviere tonală, are loc o a doua dezvoltare codală, mai scurtă, în regiunea tonalităților subdominante, îndepărtate. O coda încheie această dramaturgie sonoră, fixând prin cadențe tonalitatea de bază. În ultima fază a creației sale, Beethoven atinge stadiul unei mari economii a mijloacelor de expresie, pe linia scriiturii polif., izbutind să concentreze discursul muzical la esențial. Caracterul de „scherzando” din unele s. ale lui Haydn este preluat de Beethoven și durat în forma de scherzo* care va înlocui vechiul menuet, depășit. ♦ Forma de s. stă la baza întregului ciclu al s. instr., al genurilor (I, 1) muzicii de cameră (de la duo* la dixtuor*), simfoniei, concertului* instr., precum și în configurarea uverturii și a poemului* simfonic. Se aplică uneori și într-un ciclu de variațiuni (v. temă cu variațiuni) ca în Variațiunile simfonice pentru pian și orchestră de César Franck. În unele cicluri instr. găsim forma de s. și în cadrul părții lente (lied*-s.) ca în partea a II-a a S. op. 22 în si bemol major de Beethoven, sau în cadrul rondo*-ului final (rondo-s.) ca în partea a II-a S. op. 90 în mi minor de același autor precum și ca formă de s. propriu-zisă ca în ultima parte a Cvartetului său op. 127, în mi b major. ♦ S. după Beethoven. Romanticii preiau în general schema stabilită de marele clasic. Elanul lor năvalnic depășește, adeseori, rigoarea construcției a s. beethoveniene (Schubert, Chopin, Schumann). Cel mai clasic dintre ei este Brahms. Toți se disting prin tematica lor avântată și sporul cromatic* al unei armonii diferențiate. Tendința mai veche de a se folosi o temă centrală pentru toate părțile ciclului (la Corelli, Tartini, apoi la Beethoven, Listz) își găsește concretizarea supremă în S. pentru vioară și pian în la major de César Franck (1886). Motivul* ciclic îl găsim și în operele wagneriene precum și în multe S. ale sec. 20 (v. ciclic, principiu; monotematism). ♦ S. în sec. 20 se caracterizează prin: concentrarea discursului muzical la esențial, cu mijloace de expresie economic dozate, dar puternic colorate prin lărgirea cadrului tonal-armonic și virtuozitatea* tehnicii instr., caracterul expozitiv al tematicii în dauna tehnicii clasice de dezvoltare (ex. Cvart. și S. de Debussy și Ravel), polif. liniară* cu dese supraetajări bi- și politonale (Honegger, Milhaud, Hindemith), estomparea centrului tonal prin folosirea unor angrenaje armonice complexe (S. Nr. 5-9 de Skribian), eterofonia* și polif. modală (v. mod (I)) mijloace specifice pentru structurarea materiei sonore (G. Enescu: S. a III-a pentru pian și vioară, Cvart. nr. 2 și Simfonia de cameră). Echilibrul clasic al ciclului de s. (format, în general, din patru părți) este înlocuit cu o dramaturgie proprie (Hindemith, Bartók, Șostakovski); uneori reducerea ciclului la două sau o singură parte, după modelul sonatei listziene (Alban Berg: S. pentru pian op. 1 și Prokofiev S. a III-a pentru pian, op. 28). Stravinski își construiește Octetul (1923) pe trama unei teme cu variațiuni, tratate liber, cu multă fantezie metrico-ritmică. Bartók folosește forma de arc în cvart. sale (nr. 4 și 5): o acțiune centrală devine axa de simetrie în jurul căreia se grupează celelalte secțiuni cu corespondențe între ele. Suspendarea, prin sistemul dodecafonic*, a raporturilor tonal-armonice clasice duce la înlocuirea formelor desfășurate, cu suprafețe sonore puternic irizate printr-o minuțioasă polifonizare a vocilor instr. (Schönberg și parțial Alban Berg). În muzica serială* (Webern), forma se topește în albia unor structuri în care exprimarea laconică (punctualistă*) este determinată de coloritul angrenajului instr. (Klangfarbenmelodie*). Aspecte aleatorice (v. aleatorică, muzică) în construirea s. le găsim la Pierre Boulez (S. a III-a pentru pian = Formant, II, 1957); lucrarea, ce cuprinde 5 secțiuni, poate să înceapă cu oricare dintre ele, iar forma în întregimea ei este variabilă întrucât în unele subsecțiuni sunt lăsate la libera improvizație* a interpretului. Și totuși, s. tradițională mai este viabilă prin conținutul mereu nou al inspirației din melosul și ritmica populară.

TRAGERE, trageri, s. f. Acțiunea de a trage și rezultatul ei. I. 1. Efortul făcut pentru a mișca din loc un obiect, pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine, a-l duce spre un punct voit etc. ◊ Expr. Tragere pe roată = omorîre prin torturare pe roată. Tragere pe sfoară = faptul de a păcăli; păcăleală, înșelătorie. Pun capul că e vreo tragere pe sfoară. C. PETRESCU, R. DR. 203. 2. Operație prin care țevile, barele, firele metalice sînt întinse și subțiate. 3. (Popular) Atracție, îndemn, înclinare. Somnul... să ivește cu o dulce simțire și tragere la odihnă. PISCUPESCU, O. 203. ◊ Expr. (Cu) tragere de inimă = (cu) zel, (cu) rîvnă, (cu) ardoare. Niciodată nu pusese Ismail în pregătirea lor atîta grabă, iscusință și tragere de inimă. TUDORAN, P. 332. Veți lucra toți cu tragere de inimă să facem ceva? Bine. Nu?... o să-nchidem prăvălia și... pace bună. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. E cîte unul pentru care simți din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, fără ca să-ți dai seama pentru ce. SLAVICI, O. I 138. Bietul băiat... noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. II. Scoatere, extragere. Tragerea vinului în sticle. ◊ Expr. Tragere la sorți = hotărîre prin sorți a unei împărțeli, a unui cîștig etc.; participare ca parte interesată la o alegere prin sorți. III. Trasare, marcare, desenare. Tragerea unei linii. IV. Descărcare a unei arme; împușcare; tir. La ziuă trebuia să înceapă tragerea de război. SANDU-ALDEA, U. P. 127. ◊ Cîmp de tragere v. cîmp. Tragere indirectă v. indirect. Tragere la țintă = atingere a unei ținte cu un proiectil. Unghi de tragere = unghi pe care îl formează axa țevii unei arme de foc cu proiecția ei pe suprafața orizontală a terenului, cînd obiectivul asupra căruia se trage e în același plan orizontal cu gura țevii.

alla breve, termen apărut în muzica italiană a Renașterii*, îndicând tempo-ul (2) în care unitatea timpului era nota brevis [v. breve (2)] pentru majoritatea compozițiilor a cappella (2) (de unde și corespondența termenilor). În epoca barocă*, apare ca titlu al unor compoziții, indicând executantului o mișcare rapidă în stilul sonatelor* „da chiesa”. În aceeași epocă noțiunea de timp, conținută nu numai în valoarea* de doime și exprimată deja prin semnul măsurii*, ¢ se asociază și indicației de tempo a. (ex. corul nr. 23 din Messias de Haendel). În practica muzicală de astăzi, a. indică numai interpretarea în măsura 2/2 în loc de 4/4, măsură ce se notează prin litera C tăiată de o bară verticală: ¢.

legăna [At: C. A. ROSETTI, N. I., 151 / Pzi: legăn, leagăn / E: pbl ml *liginare] 1 vt A mișca ușor, lin un copil într-o parte și în alta cu leagănul (1) sau pe brațe, în poală etc. pentru a-l liniști, a-l alinta și a-l face să adoarmă. 2 vt (Pop; îe) Celui bogat și dracul îi ~nă copiii Omului bogat i se fac toate plăcerile. 3 vt (Pex; c. i. lucruri sau ființe dragi) A ține în brațe și a mișca ușor, într-o parte și în alta pentru a exprima afecțiune. 4 vt (Fig) A mângâia. 5 vt (Fig) A încânta. 6 vt (D. sunete, cântec, vorbire) A suna domol Si: a tărăgăna. 7-8 vtr (Fig) A (se) amăgi cu speranțe deșarte. 9 vr (D. ființe, obiecte etc.) A se mișca dintr-o parte în alta în jurul unei bare relativ fixe Si: a se undui. 10 vr (Fig) A se undui. 11 vr (D. oameni sau părți ale trupului) A se clătina din cauza unei slăbiciuni, a beției, în urma unui șoc, a unui sentiment puternic etc. 12 vr (D. diferite corpuri sau obiecte plutitoare, ambarcațiuni) A se mișca datorită apei, valurilor. 13 vr (D. apă) A face valuri. 14 vr (D. oameni) A se da într-un leagăn (4) Si: (pop) a se da huța. 15 vr (D. păsări) A pluti în echilibru. 16 vr (D. oameni și părți ale corpului) A se mișca în mers, în ritmul dansului etc. 17 vr (Îvp; d. pământ, diferite forme de relief, etc.) A se cutremura. 18 vr (Îvp; d. pământ, diferite forme de relief) A se surpa. 19 vr (Fig; înv) A șovăi. 20 vr (Fig; înv) A se îndoi. 21 vr (Îvr) A se deplasa. corectat(ă)

sfredel [At: (a. 1583-1619) CUV. D. BĂTR. II, 452/23 / V: (îrg) ~er, sfleder, (înv) ~ead~, svread~, svr~, (reg) ~en, ~ere, ~dil sn, ~dilă sf, sfe~, sfeder, seleder, sleder (Pl: sledere și slederuri), sledir, strădil, stre~, șf~, (îvr) fredil sn / Pl: ~e sn și (rar) ~i sm / E: vsl сврьдьлъ, bg свредел] 1 sn Unealtă (manuală) confecționată din oțel, în formă de bară, prevăzută la un capăt cu muchii ascuțite sau tăișuri așezate în spirală și folosită mai ales în dulgherie pentru executarea găurilor Si: burghiu, (reg) bârdie, borăr, șaitău¹. 2 sn (Reg; îs) ~ cu cot (sau american, cu culatău, cu vârtej, cu șorof) Coarbă² (1) . 3 sn (Rar; îe) A-i scoate cuiva cuvântul cu ~ul A insista pentru a face pe cineva să vorbească. 4 sn (Îe) A (se) da ~ unei buți A (se) începe un butoi (de vin) înfundat. 5 sn (Ent; reg; îc) ~ul-lemnului Sfredeluș (11). 6 av (Îlav) Ca un ~ În formă de spirală. 7 sn (Pop) Unealtă cu care rotarul găurește butucul roții ca să intre capătul osiei Si: (reg) lugură, spițelnic. 8 sn (Reg; de obicei cu determinarea „mare”) Lingură (de rotărie). 9 sn (Îrg) Ștecaiz (1). 10 sn (Reg; îf stredel) Țăruș cu ajutorul căruia se sădesc butașii de vie. 11 sn (Rar; pan) Zuluf (de păr). 12 sn (Rar) Spirală . 13 sn (Pop) Vârtej (de apă). 14 sn (Reg) Vânt care bate de obicei între Paști și Rusalii. 15 sn (Pop; șîs ~ul Rusaliilor) Todorusale. 16 sn (Pop; îs) ~ul dracului Persoană intrigantă. 17 sn (Pop; îas) Persoană răzbunătoare. 18 sn (Ast; de obicei art; șîs ~ul mare) Numele a patru stele din constelația Orion Si: (reg) spițelnicul mare. 19 sn (Ast; de obicei art; șîs ~ul mic, ~ul pământului) Numele a trei stele din constelația Vizitiului Si: (reg) burghiu, câinele mic, iezii-caprei, spițelnicul mic. 20 sn (Reg) Nume dat unui grup de două stele din constelația Lirei. corectat(ă)

intabulare (fr. și engl. tablature; germ. Intabulierung, Intavolieren; it. intavolatura) 1. Termen folosit în sec. 16 pentru a indica (într-o semnificație foarte generală) o dispunere a muzicii polifonice* în formă de „tavola” (it. „tabel, listă, tablă”), în care vocile (2) erau așezate una sub alta, împărțite prin bare* de măsură. I. era folosită în notarea partiturii* unui singur instr. polif., spre deosebire de notarea partiturilor pentru grupuri de executanți. Se cunosc i. pentru orgă*, clavecin*, laută*, ce folosesc cu precădere notația tabulaturilor*, precursoare ale basului cifrat*. 2. Termenul i. apare adesea în titlul lucrărilor tipărite pentru aceste instr. soliste („Toccata e partite d’intavolatura di cembalo” di Gerolamo Frescobaldi, 1615; Intabulatura di liuto di Francesco da Milano, 1536). 3. Procedeul de transcriere al lucrărilor vocale (sau altor lucrări de ansamblu*) în notația pentru orgă sau laută. Corespunde procedeului modern de a reduce, în scriitura pentru pian, o lucrare scrisă inițial pentru ansambluri (I, 2) de diferite dimensiuni (camerale sau simf.). V. reducție.

MĂSURĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoarea unei mărimi (a unei dimensiuni, a unei greutăți etc.), determinată în raport cu o unitate dată. Era un om... de măsura mea. DELAVRANCEA, O. II 64. Cîți voinici de-a mea măsură, Toți în Moldova trecură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 304. ◊ Loc. adj. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, P. III 387. ◊ Loc. adv. În mare măsură = în cea mai mare parte, în bună parte, mult. Loc. prep. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu..., potrivit cu... Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I, și pe măsura imperiului său, pe măsura poporului rus. STANCU, U.R.S.S. 112. Alții... îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I 105. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtutei sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310. ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cît. ◊ Expr. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni în vederea confecționării unor haine, ghete etc. ♦ Operație prin care se măsoară ceva; măsurare. Instrument de măsură. 2. Cantitate determinată, întindere limitată, limită. Cît despre mine, știu atîta că pierd măsura timpului, de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ Fig. (Atestat în forma de pl. măsure) Acel atelagiu... era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Loc. adv. Peste măsură = mai mult decît trebuie, foarte mult, din cale-afară, exagerat, excesiv. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. O chema cu privirea, ridicînd pleoapele peste măsură. BART, E. 351. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. În măsura posibilului = în limita posibilului, pe cît posibil. 3. Unitate convențională cu care se măsoară o dimensiune, o cantitate, un volum etc. Pe tejghea stăteau, bine rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I 362. Sistem de măsuri și greutăți = sistem de unități de măsură, care servesc la determinarea dimensiunilor, a greutăților etc. În sistemul de măsuri și greutăți, cele mai cunoscute sînt metrul și kilogramul. ◊ Loc. adv. Cu aceeași măsură = deopotrivă, la fel. Ilenuța îi răspunde voioasă, cu aceeași măsură, fără să se supere. C. PETRESCU, A. 451. ◊ Fig. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. IBRĂILEANU, S. 137. Dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă mi-e ura în ziua din urmă a ta! COȘBUC, P. I 155. 3. Diviziune metrică a unei piese muzicale, scrisă la începutul portativului. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. ◊ Bară de măsură = liniuță verticală pe portativ, divizînd toată durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu. mîna sau cu piciorul mișcări egale și regulate care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele respective. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV 356. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, mijloc, procedeu întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop. Măsurile de îmbunătățire a muncii organizatorice de partid trebuie să contribuie la creșterea forței partidului, la întărirea și mai mare a unității rîndurilor sale. REZ. HOT. I 167. Puse mîna pe megafon pentru o măsură repede și hotărîtă. BART, S. M. 92. ♦ Expr. A lua măsuri = a împlini o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. – Ce măsuri? – Măsuri, ca la un asemenea eveniment. Facem, cunoscut oamenilor, explicăm, sfătuim. SADOVEANU, M. C. 138. Profetiza, ca încheiere, că o pelagră literară Va bîntui cu siguranță, de n-or lua măsuri urgente Cei responsabili de-nflorirea recoltei noilor talente. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 9. Hei, hei! Cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. 2. Valoare, putere. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură? EMINESCU, O. I 198. Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ Expr. A fi în măsură = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II 168. A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete. Acest mare și subțire artist nu și-a dat măsura în versuri. SADOVEANU, E. 60. În aceeași măsură = deopotrivă, egal, la fel. Arhitectura sovietică și, în aceeași măsură, tehnica construcției au avut a-și spune și aci cuvîntul lor. STANCU, U.R.S.S. 127. 3. Moderație, înfrînare, cumpătare, sobrietate, rezervă. La gură Să aibă lacăt și măsură. PANN, P. V. I 3. ◊ Loc. adj. și adv. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. I 178. Fără măsură = nechibzuit, din cale-afară, fără socoteală. Mă ceartă fără măsură. DEȘLIU, M. 40. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II 293. – Pl. și: (învechit) măsure.

sincopă (< gr. synkopé din syn, „laolaltă”, și koptein, „a tăia”, „a rupe”). 1. Una din modalitățile de a deplasa accentul* metric – cealaltă fiind contratimpul*, la care se adaugă dislocările metrice rezultând exclusiv din frazare*. S. este o formulă ritmică ce operează prin cumul valoric pe note de aceeași înălțime: o durată* accentuată este legată de durata neaccentuată imediat anterioară, asupra căreia își deplasează accentul. Astfel accentul apare în avans față de momentul când ar fi trebuit să se producă în mod normal. S. poate avea loc între valori* egale (s. regulată) sau inegale (s. neregulată), între timpi întregi sau fracțiuni de timpi, între măsuri diferite (încălecând bara) sau în cadrul aceleiași măsuri – în care caz, legato*-ul nu mai este totdeauna necesar. În măsurile cu trei timpi, s. deplasează accentul metric secundar de pe timpul trei (sau de pe segmentul lui accentuat) pe timpul doi (sau pe segmentul lui accentuat) și poartă numele de s. moale. S. poate implica întreaga structură polifonică (armonică) sau numai o singură voce, decalajul metric produs astfel între voci fiind, de regulă, generator de disonanțe. Diversele școli polifonice au elaborat reguli complexe de tratare a acestor disonanțe iar J.J. Fux, renumitul pedagog al contrapunctului (1660-1741), a consacrat s.-ei o „specie” (contrapunctul sincopat). Adeseori, s.-le se produc în lanț, rezultatul fiind modificarea temporară a structurii metrice (de pildă, 3/4 devine 6/8 și invers), crearea de unități metrice „peste bară” (ca seria de sincope „moi” din Scherzo-ul Simfoniei „Eroica” – în care doimea sincopată, sforzando, e mai puternică decât pătrimea staccatissimo de pe timpul tare, ceea ce face ca ponderea timpilor să fie inversată). În fine, s.-le în lanț, când nu afectează întregul ansamblu, duc la autonomia metrică a vocilor, structura decalată auzindu-se simultan cu cea de bază. De regulă, nuanțele și frazarea subliniază s. dar se întâlnesc și cazuri când o contracarează pentru obținerea de efecte expresive și coloristice deosebite (Cvartetul op. 76 nr. 2 de Haydn – p. I – unde s.-le sunt doar formale, indicațiile de nuanțe și articulație făcând ca accentele să cadă de fapt acolo unde le este locul, pe prima optime a fiecărui timp). 2. Majoritatea teoreticienilor includ sub denumirea de s. toate abaterile metrice, fără a diferenția s. de contratimp*, deși acțiunea celor două formule este divergentă: s. face ca accentul metric să se audă în avans, în timp ce contratimpul îl întârzie. În plus, utilizarea lor practică este diferită. ♦ Apărută de la începuturile polifoniei, s. a fost inițial apreciată mai mult în relațiile intervalice pe care le provoca față de celelalte voci. Utilizarea ei ca formulă eminamente ritmică a evoluat paralel cu consolidarea metrului* și măsurii*, proces ce s-a încheiat în Barocul muzical. Romanticii au utilizat pe scară largă s.-le în serie. S. este endemică într-o serie de culturi tradiționale, cum ar fi cele africane, de unde a fost preluată de jazz*.

CÎRLIG, cîrlige, s. n. 1. Piesă de metal îndoită la un capăt, de care se prinde sau se atîrnă un obiect. Cîte fete cu pieptare, Toate-s strîmbe de spinare, Ca cîrligul la căldare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A se face cîrlîg = a se strînge, a se ghemui, a se încovoia. Moartea... se uscase de se făcuse cîrlig în chichiță. ISPIRESCU, L. 10. 2. Prăjină adusă la un capăt, formînd un unghi ascuțit, care servește la scoaterea apei din fîntînă. Iacă... stau pe la fîntînă, Dă-mi cîrligul! COȘBUC, P. 1 239. Umblam din mînă-n mînă Ca cîrligul la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ Fig. Nu-i scoți vorba nici cu cîrligul. POP. 3. Parte a undiței, legată la capătul sforii și compusă dintr-o mică piesă îndoită, avînd vîrful întors ca la săgeată, pentru a se putea înfige în gura peștelui. Mi-am pregătit cu grijă cîrlige nouă. SADOVEANU, N. F. 57. [Marinarul] își urcă din nou frînghiile cu cîrlige în spate și plecă. SAHIA, U.R.S.S. 124. 4. Încuietoare la ușă, la poartă etc., în formă de bară subțire ori cui lung fixat la un capăt, iar la celălalt încovoiat pentru a se putea prinde într-un ochi de metal, într-un belciug etc. Pleca îmbufnat, după ce încerca bine cîrligul de la poartă. PAS, Z. I 174. Își puse cîrligul la ușa tinzii și plecă prin vecini, să-și astîmpere amarul și să-și mai răcorească inima. VLAHUȚĂ, O. AL. 96. 5. Andrea. Și bătrînă înșira ochiurile pe cîrlige, da din cap și vorbea. DELAVRANCEA, la TDRG. 6. Unealtă compusă din două piese mici de lemn, îmbinate cu un arc, servind la fixarea rufelor cînd se pun la uscat pe frînghie. 7. (Rar) Mlădiță de viță de vie, butaș; cîrcel de viță. Moș Talpă-Lată îi zgîrcit ca un cîrlig de vie. ALECSANDRI, T. 615. Pămîntul... se pregătește... făcînd în el gropi în care se pun cîrligele. I. IONESCU, P. 245.

COBORÎ, cobor, vb. IV. 1. Intranz. și refl. A se da jos dintr-un Ioc ridicat sau dintr-un vehicul; (uneori determinat pleonastic prin «la vale») a merge în jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. Din trăsură, el a coborît cel din urmă. SAHIA, N. 55. Coborîndu-se în fîntînă, umple întîi plosca și o pune la șold. CREANGĂ, P. 205. Arald atunci coboară de pe-al lui cal. EMINESCU, O. I 93. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată, vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. Fig. Privirile coboară mereu, din platou în platou. BOGZA, C. O. 21. ◊ Tranz. (Cu privire la un drum, la un teren etc.) Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. SADOVEANU, B. 6. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priponii ista. CREANGĂ, P. 202. Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coborîră. ALECSANDRI, P. P. 165. ♦ Intranz. A zbura în jos, a veni jos din înălțime. În urma tractoarelor, berzele coborau mai puțin sperioase, obișnuite cu zgomotul motoarelor. MIHALE, O. 185. Coborî în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază. EMINESCU, O. I 168. ♦ Intranz. (Despre ape curgătoare) A curge la vale. E Oltul care... neîntrerupt coboară. BOGZA, C. O. 95. ◊ Intranz. (Despre corpuri cerești) A se apropia de asfințit, a apune. Soarele coboară într-o tăcere care neliniștește gîzele. C. PETRESCU, S. 245. Luna se cobora încet, mărindu-se, spre pămînt. EMINESCU, N. 25. ♦ Refl. Fig. (învechit, determinat prin «din scaun», «de pe tron») A renunța la domnie, a abdica. Împăratul se coborî din scaun și se urcă fiul cel mic. ISPIRESCU, L. 40. 2. Tranz. A da pe cineva sau ceva jos de la o înălțime oarecare. Coborîndu-l [pe Hercule din cer], îl puse iarăși în leagăn. ISPIRESCU, U. 19. Coboară din pod un păpușoi și desface grăunțele ce-i trebuiesc. ȘEZ. III 126. ◊ Expr. A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos. Ei! nu mai coborî ochii și zi că vrei, să se sfîrșească comedia. ALECSANDRI, T. 320. ♦ A trage, a apleca, a lăsa în jos. Costea aprinse țigara, coborî fereastra și rămase rezemat de bara de alamă. C. PETRESCU, C. V. 17. Și numai după ce ea plecă de lîngă dînsul, se hotărî să coboare pleoapele peste globurile ochilor care păstrau încă imaginea ei. BART, E. 352. 3. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceață, vînt etc.) A se lăsa, a cădea. Astăzi, ca și alte dăți. Lungă liniște coboară Peste mari singurătăți. TOPÎRCEANU, B. 23. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vîntul Ca un foșnet lung de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Noaptea începu să coboare liniștită. DUNĂREANU, N. 20. 4. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru și temperatură) A scădea. Temperatura a coborît sub 0°. 5. Tranz. (Cu privire la glas sau la ton) A schimba intensitatea sau înălțimea trecînd la un registru mai profund. Oratorul coborî deodată tonul. ◊ Refl. (în glumă) (Ciupici scoate cîteva note grave, voind a imita pe un basso italian) Millo: Destul! De te mai coborai nițel, ajungeai la catul de jos. ALECSANDRI, T. I 290. 6. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din») A-și trage obîrșia, a avea originea, a se trage din... Ștefan cel Mare cobora din Mușatini. 7. Refl. Fig. A se înjosi. – Variantă: scoborî (VLAHUȚĂ, O. AL. II 4, CREANGĂ, P. 5) vb. IV.

BARIERĂ, bariere, s. f. 1. Bară mobilă cu care se închide, vremelnic, trecerea peste o șosea, peste linia ferată etc.; p. ext. locul unde se întretaie o șosea cu linia ferată. ♦ Linie de plecare la alergările de cai. Dinaintea galeriei [privitorilor] este bariera de unde pleacă alergătorii. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ Fig. Obstacol, piedică, opreliște. Locul pe unde se intră într-un oraș și unde se încasau altădată și taxele pentru mărfurile care se aduceau spre vînzare. Ajunseserăm la barieră și, cînd să trecem, eu scot să dau taxă. PREDA, Î. 83. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. – Pronunțat: -ri-e-.

ZĂTICNI vb. (Mold., ȚR, Trans. SE) A (se) împiedica, a (se) opri. A: Și s-au lovit în vo 2-3 rînduri ș-au tot can zăticnit pre nemți și nu ș-au putut alege. NECULCE. Și mai avînd turcii încă doauo engheluri de-i zăticniia a nu le da îndemînă să oștească spre nici o parte. IM 1754, 2^r; cf. CANTEMIR, HR. ◊ Fig. Audzind Anarhasis soliia și vădzind darurile si luînd cartea, neschimbîndu-și nice fața, nice cu inima înâlțîndu-să, nice limba zăticni<n>d. NCCD, 344. B: Era numai ca să purcează, iar din pricina unor oameni răi s-au zăticnit și n-au putut să vie. R. POPESCU. Zise neguțitoriul lui Zina că l-au zăticnit din cale. E 1777, 72^r; cf. IM 1730, 4^r. C: cf. TI (gl.). ♦ (ȚR) A bara căi de acces. Zăpăzi și piatra zăticnesc trecătoarea celor ostași. FN. Etimologie: sl. zatŭknǫti@. Vezi și zăticneală, zăticnire, zăticnitor. Cf. b r ă n i; p r i s e c i.

APĂRARE. Subst. Apărare, defensivă, rezistență, opunere, opoziție, împotrivire, împotriveală (rar); autoapărare; ocrotire, protejare, protecție, proteguire (rar), sprijin (fig.), oblăduire (înv. și pop.), ferire, fereală; pază, păzire, păzit; supraveghere, veghe; îngrijire, grijă. Ripostă, replică, contracarare, respingere. Strajă, apărare, pază, gardă, caraulă, patrulă. Pavăză (fig.), scut (fig.). Apărare antiaeriană; apărare antitanc; apărare antichimică. Linie de apărare; tranșee; șanț; săpătură; blindaj, adăpost, cazemată; fortificație, bastion, tabie (înv.); întărire, întăritură, palisadă, palancă (înv.), meterez, bastie (înv.), redută; fort, bastion, cetate, cetățuie (dim.), fortăreață, citadelă. Obstacol, piedică, abatiză; baricadă; gard, împrejmuire, îngrăditură; sîrmă ghimpată; cîmp de mine; perdea de fum; baraj de foc, baraj de artilerie. Camuflare, camuflaj. Paravan; paravînt; parazăpadă; paratrăsnet, parafulger; parafoc. Cuirasă, armătură. Platoșă, zale, lorică (latinism); coif, cască, mască: apărătoare, scut. Apărător, defensor (rar), ocrotitor, oblăduitor (înv. și pop.); protector, străjuitor (rar), străjer (înv. și pop.), strajă (rar), gardian, santinelă, patrulă. Adj. Apărător, de apărare, protector, ocrotitor, de protecție, proteguitor (rar), oblăduitor (înv. și pop.), străjuitor (rar), veghetor (rar), defensiv; antiaerian; antitanc; anticar; antichimic. Protejat, păzit, ferit; fortificat, întărit. Vb. A apăra, a proteja, a protecta (înv.), a feri, a acoperi (fig.), a păzi, a ocroti, a protegui, a protege (rar), a străjui, a veghea, a sta de strajă, a sta de veghe, a ține scutul; a se apăra, a ține piept, a nu ceda, a rezista, a opune rezistență, a da o ripostă, a riposta, a se împotrivi; a se ridica în apărarea (cuiva, a ceva), a lua apărarea cuiva, a sări în apărarea cuiva; a sta pavăză, a face zid, a apăra cu arma în mînă, a apăra cu pieptul, a apăra cu viața; a lua măsuri de apărare, a se asigura, a lua măsuri de siguranță. A stăvili, a opri, a împiedica, a contracara; a contraataca, a lansa un contraatac, a porni la contraofensivă. A întări, a fortifica; a baricada, a bara; a blinda. Adv. În apărare, în defensivă; de strajă; de veghe; de pază; la pîndă. V. armată, armă, atac, împotrivire, opoziție, precauție.

fundamentală 1. Principală componentă acordică: elementul sonor pe care se construiește un acord* în stare directă, prin suprapunere de intervale* de terță*. Astfel, în stare* directă, f. se află plasată la baza acordului, dar ea poate fi dispusă și în interiorul sau la vârful acestuia, situație în care la bază pot apare celelalte componente acordice (cvinta*, terța*, septima*). Rameau este primul care sistematizează, la începutul sec. 18, tipurile de acorduri și stările acestora în baza armonicelor* naturale ale unui sunet considerat a fi fundamental. Impropriu este desemnată uneori prin f. finala *unui mod (1). 2. Sunet fundamental. Orice sunet* de frecvență anumită generând armonice* superioare ca rezultat al vibrației* concomitente, integrale și fragmentare a unui corp sonor (coardă, coloană sonoră, bară metalică, lemn etc.).

ZĂVOR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși (uneori și la ferestre), constînd dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr, rătez. La un ceas după miezul nopții au ajuns. S-au tras zăvoare, s-au deschis porți, căruța și călăreții au intrat; porțile s-au închis și au sunat zăvoarele iar. SADOVEANU, N. P. 37. Puse la ușă zăvorul de lemn și începu să sape. GALACTION, O. I 149. Mama-i dusă-n sat! Cu dorul Azi e singur puișorul, Și-am închis ușa la tindă Cu zăvorul. COȘBUC, P. I 102. ◊ Fig. Și-ai noștri toți dreptate vor, Dar vrerii lor ei pun zăvor. NECULUȚĂ, Ț. D. 50. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea Un gînd li-e pe inimi zăvor. COȘBUC, P. I 290. ♦ Dispozitiv care servește la blocarea unui organ mobil dintr-un sistem tehnic, putîndu-l fixa într-o anumită poziție. 2. (Popular, la pl.) Cătușe, fiare. Acum e legat mai tare, Și de mini, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 3. (Regional) Răzlog.

CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut materiale pulverulente sau granulare, confecționată dintr-o rețea deasă de sârmă sau dintr-o bucată de tablă ori de piele perforată, fixată pe o ramă. ◊ Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. A trece (sau a da, a cerne) prin ciur și prin dârmon = a) a cerceta, a examina în amănunt, cu atenție; b) a cleveti, a bârfi pe cineva (scoțându-i la iveală cât mai multe defecte); c) (mai ales cu verbul la participiu) a trece prin multe încercări, experiențe, a căpăta multă experiență. A căra (sau a duce) apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a lucra fără spor; a nu face nici o treabă. ♦ Cantitate de material câtă încape într-un ciur (1). ♦ Utilaj folosit la sortarea pe dimensiuni a unor materiale granulare, confecționat din bare metalice, sârmă împletită sau tablă perforată. 2. Ramă în formă de cerc pe care se întinde materialul ce se brodează. 3. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului animalelor rumegătoare. – Lat. cibrum (= cribum).

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

DRUG, drugi, s. m., și druguri, s. n. 1. Bară de fier sau de lemn, rotundă sau în muchii, care se întrebuințează la construcții, la ferecatul porților, al ușilor, al obloanelor etc.; rangă. Vor încerca zadarnic să spargă ușa cu drug de fier pe dinăuntru. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 48. Își încercă sabia, dînd cu dînsa într-un drug de fier. ISPIRESCU, L. 139. Trase zăvorul [ușii] și drugul de lemn care o închidea. NEGRUZZI, S. I 157. ◊ Fig. Pescarii spun... Că drugii de-ntuneric s-au prăbușit deodată, Că marea a pornit spre țărmuri toată. D. BOTEZ, P. O. 53. ◊ Expr. (Rar) A o ține drug (înainte) = a nu se da bătut, a nu se lăsa, a ține morțiș (la ceva). A se ține drug (de ceva sau cineva) = a se ține scai, a nu se lăsa (de ceva sau cineva). Popa... se ține drug să-l cunune cu fata lui. SEVASTOS, la TDRG. ♦ (Învechit) Bucată mai lungă, cilindrică, dintr-un metal prețios; lingou. De ai o mumă bătrînă și să trebuiască să-i copăr masa cu drugi de aur, spune, voi face-o. NEGRUZZI, S. III 314. 2. (În industria casnică) Fiecare dintre cele două lemne groase, sprijinite pe cîte două picioare, care alcătuiesc patul sau trupul războiului de țesut. Cînd s-ar țese pînza-n drum, fără ițe, fără drug = niciodată. 3. Punct de broderie asemănător cu festonul prin care se obțin pe cusătură linii pline.

scară sf [At: CORESI, EV. 461 / Pl: scări, (reg) ~re, sc'ăre / E: lat scala, cf fr échelle, it scala] 1-2 Obiect (portativ) format din două bare paralele ori ușor convergente sau din două bucăți de funie ori de cablu legate între ele la distanțe egale prin piese paralele transversale care servesc drept trepte pentru urcat și coborât Si: (îvr) scală¹ (10). 3 (Îs) ~ra mâței (sau pisicii) ori ~ de pisică Scară (1) flexibilă formată din două parâme vegetale sau de sârmă între șuvițele cărora se fixează trepte cilindrice de lemn, folosită mai ales în navigație. 4 (Rar; pex; îas) Mod de a pătrunde într-o casă prin cățărare, fără a se folosi de intrarea obișnuită. 5 (Reg; îs) ~ mâței Jucărie de hârtie de forma unei mici armonici. 6 (Îs) ~ pisicii Spațiu alb format în textul cules în urma spațierilor neregulate. 7 (Reg; îs) ~ mâței Numele unui joc de copii, nedefinit mai îndeaproape. 8 (Reg; îe) A se face ~ și punte A se face luntre și punte. 9 (Reg; îe) A-i pune (cuiva) o ~ bună A ajuta (pe cineva). 10 (Reg; îe) A tăia (cuiva) ~ra A împiedica (pe cineva) să facă ceva. 11 (Pan) Obiect de forma unei scări (1) folosit ca reazem pentru plante. 12 (Reg; spc) Obiect format dintr-o prăjină prin care se introduc la distanțe egale cuie (de lemn) care servesc drept trepte pentru urcat și coborât. 13 (De obicei lsg) Ansamblu de trepte care fac legătura între diferite nivele ale unei construcții între nivelul solului și al parterului (ori etajelor) unei construcții sau între diferențele de nivel ale unui teren. 14 (Îs) ~ rulantă Scară (13) cu trepte mobile articulate pe o bandă rulantă, folosită în locuri cu circulație intensă sau cu diferențe mari de nivel Si: escalator. 15 (Îvp; îe) A pune (sau a întinde, a așterne, a așeza etc.) pe cineva la ~ A întinde (pe cineva) pe jos, de obicei în fața intrării casei, pentru a-l bate (cu biciul). 16 (Pex; îae) A bate cu biciul. 17 (De obicei lpl) Fiecare dintre treptele unei scări (13). 18 (Reg) Pârleaz. 19 (Pan; lpl) Lungime inegală ale șuvițelor din părul unui om sau al unui animal tuns cu neîndemânare. 20 (Îe) A tunde în scări A tunde părul unei persoane în așa fel încât firele să nu fie retezate la același nivel, ci la nivele diferite, mai mic spre ceafă și mai mare spre creștet. 21 (De obicei urmat de determinări în genitiv care arată felul vehiculului) Treaptă sau șir de câteva trepte care servesc la urcarea sau la coborârea dintr-un vehicul. 22 (Pop; la car, la căruță etc.) Cruce (de dinapoi). 23 Fiecare dintre cele două piese de metal care atârnă de o parte și de alta a șeii și în care se sprijină piciorul călărețului. 24 (Rar; îe) A da scări A îndemna calul lovindu-l cu scările (23) sau cu pintenii. 25 (Rar; îe) A nu-l ține bine scările A avea o poziție (socială) nesigură, instabilă. 26 (Îae) Se spune despre un om gârbovit de ani, de griji și de nevoi. 27 (Rar; îe) A se duce (sau a ajunge) până în (ori la) ~ra murgului A stărui până la izbândă. 28 (Îe) A pune piciorul în ~ A adopta o atitudine fermă într-o problemă, spre a o rezolva (operativ). 29 (Rar; îe) Cu piciorul în scara murgului Făcut în grabă. 30 (Rar; îe) La scara murgului Repede. 31 (Îae) Niciodată. 32 Parte a morii formată din două bare paralele unite între ele prin alte bouă bare așezate transversal, astfel încât să formeze un cadru în care este fixat coșul Si: (reg) scaun (66), ursoi, ursoaie. 33 (Trs; Ban) Obiect de lemn de forma unei scări (1), fixat deasupra ieslei, în care se pune nutrețul pentru ca vitele să-l poată trage pe măsură ce mănâncă. 34 (Reg) Cordenci (1) (la războiul de țesut). 35 (Reg) Schelă (la o construcție). 36 (Reg) Capră pentru făcut șindrilă. 37 (Reg) Cârjă (4) (pentru infirmi). 38 (Ban; Trs) Năsălie. 39 (Reg; îs) ~ra năvodului Obiect de lemn în formă de scară (1) folosit la transportarea năvodului, cu sănii speciale, când se pescuiește sub gheață. 40 (Trs; Olt) Parte a spicului care susține boabele Si: scaun (90). 41 (Trs; Olt) Loc în care se află fiecare grăunte în spic Si: scaun (91). 42 (Reg; șîs ~ra mare, ~ra sufletului) Colac pentru pomeni, care are forma unei scări (1) sau care se așază în chip de scară pe o crenguță (de măr). 43 (Reg) Constelație nedefinită mai îndeaproape. 44 Succesiune continuă sau progresivă de elemente. 45 (Îs) ~ra durității (sau de duritate, de durități) Succesiune progresivă a durității celor zece minerale adoptate ca etalon al gradului de duritate. 46 (Rar; îs) ~ de salarizare Ansamblul treptelor de salarizare (înscrise într-un tabel, într-un grafic). 47 (Muz; spc; de obicei urmat de determinări) Ansamblul sunetelor succesive conținute într-un sistem muzical Si: (înv) scală¹ (8). 48 (Muz; spc; de obicei urmat de determinări) Succesiune a sunetelor muzicale care cuprinde opt ocatve Si: (înv) scală¹ (9). 49 (Spc; de obicei urmat de determinări) Totalitatea ființelor imaginate ca o serie, începând de la cele mai simple, la cele mai complexe. 50 (Înv; ccr) Text în care se află înscrise, într-o anumită ordine, elemente informative, situații etc. privitoare la ceva sau la cineva. 51 (Spc) Tablă de materii Si: cuprins¹ (10), sumar. 52 Indice sau glosar al unei lucrări. 53 Ierarhie a condițiilor, a stărilor, a treptelor, a rangurilor sociale, politice sau materiale. 54 Fiecare dintre stările, treptele, rangurile, ierarhiile sociale. 55 Ierarhie a valorilor morale și spirituale. 56 Mulțime ordonată de elemente (diviziuni, grade etc.) care servește la stabilirea, după o anumită regulă, a valorilor unei mărimi (fizice). 57 (Îs) ~ gradată (sau de măsură, grafică) Scară (56) ale cărei elemente sunt diviziuni ale unei linii marcate cu valorile numerice ale mărimii raportate corespunzătoare Si: scală¹ (5). 58 (Îs) ~ termometrică Scară (56) constituită dintr-un interval cuprins între două temperaturi și divizat în grade. 59 (Îs) ~ra Beaufort Scară (56) pentru măsurarea intensității vântului, divizată în grade (de la 0 la 12). 60 (Îs) ~ de culori Fâșie de hârtie pe care sunt dispuse, unul după altul, opt sau douăsprezece dreptunghiuri colorate în nuanțele spectrului luminii solare, utilizată în tehnica reproducerilor policrome. 61 Linie divizată în părți egale, care servește la indicarea raportului între dimensiunile indicate pe un plan și dimensiunile reale (mai mari). 62 Raport constant care există între dimensiunile indicate pe un plan, pe o hartă etc. și dimensiunile reale (mai mari). 63-64 (Îljv) La (sau pe, de) ~ ori la (sau pe) scara... (Care se află, prin reducție) într-un anumit raport numeric, matematic cu realitatea. 65 (Îe) A reduce la ~ A reprezenta un obiect reducându-i dimensiunile, dar păstrând un raport constant al acestora față de realitate. 66 (Îae) A reproduce un desen, un plan etc. reducând dimensiunile lor și păstrând proporțiile în raport cu dimensiunile reale. 67 (Bot; îc) ~ra-domnului sau ~a-doamnei Plantă erbacee cu frunze numeroase, cu flori albastre sau albe grupate în buchete și cu fructul o capsulă cu numeroase semințe Si: scăricea (7) (Polemonium coeruleum). 68 (Bot; îc) ~ra-popei Plantă nedefinită mai îndeaproape.

fráte m. (lat. frater, vgr. phratér și phrátor, scr. bhrâthar, engl. brother, germ. bruder, vsl. bratrŭ, bratŭ [V. barat]; it. frá[te], pv. sp. pg. fraire, fr. frère, ncat. frare). Cel născut din acelașĭ tată și aceĭașĭ mamă saŭ numaĭ dintr’unu din doĭ, și atuncĭ e frate vitreg. Cel unit cu altu pin amiciție orĭ interes: toțĭ oameniĭ îs frațĭ. Călugăr care nu e încă preut. Titlu adăugat unor ordine religioase: frațiĭ predicatorĭ. Frațĭ de cruce, amicĭ intimĭ. (În vechime frațiĭ de cruce se făceaŭ după ce-șĭ făceaŭ la mînă, o tăĭetură în formă de cruce, picuraŭ puțin sînge într’un pahar de apă și pe urmă beaŭ). Frate de mînă (Munt. vest). cavaler de onoare la nunțile țărăneștĭ. Prov. Frate, frate, dar brînza pe banĭ, în ce privește frăția, ți-s frate, dar brînza nu țĭ-o daŭ de cît pe banĭ, adică: „în afacerĭ nu există frăție!”.

iapă sf [At: CANTEMIR, IST. 75 / V: (înv) iape / Pl: iepe, (rar) iepi / E: ml equa] 1 Femelă a calului. 2 (Pop; îe) A necheza ca o ~ A căuta dragoste. 3 (Îe) A bate șaua (ca) să priceapă (sau să înțeleagă) ~pa A da să se înțeleagă ceva în mod indirect. 4 (Îae) A face aluzie la ceva. 5 (Îe) A avea burtă de ~ A nu se mai sătura mâncând. 6 (Gmț; îe) A fi neam cu cineva după ~pa popii A fi neam foarte îndepărtat. 7 (Dep; îe) Du-te unde și-a dus mutul ~pa Dispari de-aici! 8 (Pop; îe) Când îi dai îi fată ~pa, când îi ceri îi moare mânzul Se zice despre cel care este nerecunoscător sau rău platnic. 9 (Pop; îe) Dezleagă-ți ~pa de la gard Vorbește mai clar! 10 (Pop; îe) Dă-ți, popo, pintenii și bate ~pa cu călcâiele Se zice când cineva a dat cu împrumut un lucru de care și el însuși are nevoie. 11 (Pop; îe) A umbla până îți stă ~pa A umbla fără oprire. 12 (Înv; îcs) ~ prăpădită Joc de copii cu cărți, în care unul dintre jucători trebuie să ghicească cine are o anumită carte. 13 (Ent; rar; îe) ~pa-dracului Libelulă (Libellula). 14 (Fig; dep) Femeie grasă. 15 (Reg) Cantitate de porumb ce se poate încărca pe o iapă. 16 (Reg) Cobiliță la plug. 17 (Lpl) Coarne ale plugului. 18 (Reg) Tălpig la războiul de țesut Si: iepar. 19 Matcă a joagărului Si: iepar. 20 (Reg) Lemn în chingă de care se leagă mânzul. 21 (Mor; lpl) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 22 (Lpl) Bare de lemn de aceeași grosime cu căpriorii. 23 (Reg) Dispozitiv așezat deasupra vetrei sau a cuptorului care atrage fumul și scânteile în casele fără coș. 24 (Lpl) Dispozitive ale batozei care scutură și despart grăunțele de paie. corectat(ă)

TREAPTĂ, trepte, s. f. 1. Element component aî unei scări, pe care se calcă în timpul parcurgerii ei; fiecare dintre suprafețele orizontale, cu lățime relativ mică, care alcătuiesc o scară de piatră, de lemn etc. S-a suit sus la rîndul al doilea, pe trepte largi. SADOVEANU, B. 76. Gara, cu treptele murdare și alunecoase, cu înghesuiala unor oameni grăbiți... BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. Din gang, la dreapta, o scară... cu treptele de piatră, tocite de vremuri. BASSARABESCU, S. N. 22. Niște trepte de lemn duceau în catul de sus. EMINESCU, N. 37. ◊ Fig. Veți crede anevoie că un cherestegiu ar putea să aibă gîndurile și sentimentele pe care le aveam eu, privind... printre treptele despicate ale scării Carpaților. GALACTION, O. I 63. ♦ Fiecare dintre barele (de lemn sau de fier) așezate transversal, la distanțe egale, între două bare verticale, alcătuind o scară; fuscel. Și făcu niște druguleți mici, fiecare puindu-i d-a curmezișul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări. ISPIRESCU, L. 59. 2. Fig. (Uneori însoțit de determinări) Grad, nivel; etapă, fază. Mersul înainte al societății, de la treptele inferioare la cele superioare, este determinat de acțiunea legilor obiective de dezvoltare a societății. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 359, 2/1. În această comedie Caragiale pune concepțiile curente ale unora, și chiar stările sufletești ale noastre ale tuturora, în gura unui tip de pe cea din urmă treaptă intelectuală. IBRĂILEANU, S. 71. ♦ Rang, situație. Înălța mai mulți dintr-înșii în treapta de nobili. BĂLCESCU, M. V. 400. Văz oameni făr’ de nici o știință, învățătură și dar, făr’ de nici o slujbă cătră patrie, într-o clipă urcați la cea mai înaltă treaptă, ci numai prin dare de bani. GOLESCU, Î. 139. 3. Fig. Categorie socială, pătură, strat. Țăran, boiernaș slujbaș, boiernaș liber și proprietar, visa pentru copiii săi o treaptă socială mai înaltă. CĂLINESCU, E. 23. Trepte osebite le-au ieșit din urna sorții. EMINESCU, O. I 130. Numai el avea trecere la treptele de jos ale națiunii. ODOBESCU, S. II 511.