sincopă (< gr. synkopé din syn, „laolaltă”, și koptein, „a tăia”, „a rupe”). 1. Una din modalitățile de a deplasa accentul* metric – cealaltă fiind contratimpul*, la care se adaugă dislocările metrice rezultând exclusiv din frazare*. S. este o formulă ritmică ce operează prin cumul valoric pe note de aceeași înălțime: o durată* accentuată este legată de durata neaccentuată imediat anterioară, asupra căreia își deplasează accentul. Astfel accentul apare în avans față de momentul când ar fi trebuit să se producă în mod normal. S. poate avea loc între valori* egale (s. regulată) sau inegale (s. neregulată), între timpi întregi sau fracțiuni de timpi, între măsuri diferite (încălecând bara) sau în cadrul aceleiași măsuri – în care caz, legato*-ul nu mai este totdeauna necesar. În măsurile cu trei timpi, s. deplasează accentul metric secundar de pe timpul trei (sau de pe segmentul lui accentuat) pe timpul doi (sau pe segmentul lui accentuat) și poartă numele de s. moale. S. poate implica întreaga structură polifonică (armonică) sau numai o singură voce, decalajul metric produs astfel între voci fiind, de regulă, generator de disonanțe. Diversele școli polifonice au elaborat reguli complexe de tratare a acestor disonanțe iar J.J. Fux, renumitul pedagog al contrapunctului (1660-1741), a consacrat s.-ei o „specie” (contrapunctul sincopat). Adeseori, s.-le se produc în lanț, rezultatul fiind modificarea temporară a structurii metrice (de pildă, 3/4 devine 6/8 și invers), crearea de unități metrice „peste bară” (ca seria de sincope „moi” din Scherzo-ul Simfoniei „Eroica” – în care doimea sincopată, sforzando, e mai puternică decât pătrimea staccatissimo de pe timpul tare, ceea ce face ca ponderea timpilor să fie inversată). În fine, s.-le în lanț, când nu afectează întregul ansamblu, duc la autonomia metrică a vocilor, structura decalată auzindu-se simultan cu cea de bază. De regulă, nuanțele și frazarea subliniază s. dar se întâlnesc și cazuri când o contracarează pentru obținerea de efecte expresive și coloristice deosebite (Cvartetul op. 76 nr. 2 de Haydn – p. I – unde s.-le sunt doar formale, indicațiile de nuanțe și articulație făcând ca accentele să cadă de fapt acolo unde le este locul, pe prima optime a fiecărui timp). 2. Majoritatea teoreticienilor includ sub denumirea de s. toate abaterile metrice, fără a diferenția s. de contratimp*, deși acțiunea celor două formule este divergentă: s. face ca accentul metric să se audă în avans, în timp ce contratimpul îl întârzie. În plus, utilizarea lor practică este diferită. ♦ Apărută de la începuturile polifoniei, s. a fost inițial apreciată mai mult în relațiile intervalice pe care le provoca față de celelalte voci. Utilizarea ei ca formulă eminamente ritmică a evoluat paralel cu consolidarea metrului* și măsurii*, proces ce s-a încheiat în Barocul muzical. Romanticii au utilizat pe scară largă s.-le în serie. S. este endemică într-o serie de culturi tradiționale, cum ar fi cele africane, de unde a fost preluată de jazz*.