intabulare (fr. și engl. tablature; germ. Intabulierung, Intavolieren; it. intavolatura) 1. Termen folosit în sec. 16 pentru a indica (într-o semnificație foarte generală) o dispunere a muzicii polifonice* în formă de „tavola” (it. „tabel, listă, tablă”), în care vocile (2) erau așezate una sub alta, împărțite prin bare* de măsură. I. era folosită în notarea partiturii* unui singur instr. polif., spre deosebire de notarea partiturilor pentru grupuri de executanți. Se cunosc i. pentru orgă*, clavecin*, laută*, ce folosesc cu precădere notația tabulaturilor*, precursoare ale basului cifrat*. 2. Termenul i. apare adesea în titlul lucrărilor tipărite pentru aceste instr. soliste („Toccata e partite d’intavolatura di cembalo” di Gerolamo Frescobaldi, 1615; Intabulatura di liuto di Francesco da Milano, 1536). 3. Procedeul de transcriere al lucrărilor vocale (sau altor lucrări de ansamblu*) în notația pentru orgă sau laută. Corespunde procedeului modern de a reduce, în scriitura pentru pian, o lucrare scrisă inițial pentru ansambluri (I, 2) de diferite dimensiuni (camerale sau simf.). V. reducție.