GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

CĂLUȘ s. 1. (reg.) proțap. (~ pentru gura calului.) 2. (înv. și reg.) scăluș, (înv.) proțap. (~ de pus în gura cuiva, ca să nu strige.) 3. (MUZ.) scaun, scăunaș, scăunel. (~ la un instrument cu coarde.) 4. v. șevalet. 5. (TEHN.) scripete. (~ la ițele războiului de țesut.) 6. (reg.) smâc. (Jucăria numită ~) 7. (COR.; art.) călușarii (pl. art.). (~ul se joacă de către flăcăi.)

ZĂBALĂ s. 1. (reg.) muștiuc. (~ pusă în gura calului.) 2. (MED.; la pl.) ragadă, zăbăluță, (prin Ban.) zobele (pl.).

ZĂBALĂ ~e f. 1) Piesă constând din două bare metalice, unite flexibil între ele și fixate în partea de jos a căpăstrului, care se introduce în gura calului pentru a-l putea struni ori conduce. 2) la pl. Bubulițe molipsitoare, care apar, mai ales la copii, în colțurile gurii (și la vite pe buze). 3) (la puii unor păsări) Colț cărnos și galben de la rădăcina ciocului. [G.-D. zăbalei] /<ung. zabola

postrungă, postrungi, s.f. (reg.) 1. crestatul urechii vitelor. 2. strungăreață (la dinți). 3. zăbală pusă în gura cailor.

ZĂBALĂ, zăbale, s. f. 1. Parte a căpăstrului constînd dintr-o bară subțire de metal cu două brațe, care se introduce în gura calului pentru a-l struni și a-l conduce. 2. (La pl.) Bubulițe albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni în colțurile gurii și la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. 4. (La pl.) Colțurile cărnoase ale ciocului unor pui de păsări. – Magh. zabola.

căluș m. 1. cal mic; 2. partea frâului ce se pune în gura calului; 3. bucățică de lemn sau de fier ce se pune cu d’a sila în gura cuiva spre a-l opri să strige sau să muște; 4. bucățică de lemn crăpat la un căpătâiu de prins cămășile (pe funii); 5. buștean tăiat în scânduri (Oltenia); un căluș de scândur; 6. scăunaș de vioară; 7. suport cu picioare pe care pictorii își așează cadrul spre a lucra. [Pentru sensurile tehnice, v. cal].

zăbală f. 1. partea frâului ce se pune în gura calului; 2. Mold. rană (la gura calului și la om): zăbale la gură. [Ung. ZABOLA].

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

CĂLUȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn, de metal sau mototol de cîrpă care se pune între dinții dinainte, spre a ține forțat gura deschisă (la oameni spre a-i împiedica să vorbească, la animale mai ales cînd li se face o operație). Desprinse tot de la chimir un căluș, îl vîrî Gioienei în gură. HOGAȘ, DR. II 99. Acoperit c-un văl negru din cap pînă-n picioare, astupat la gură c-un căluș de fier... va fi rușinat și tăiat, pentru vinovățiile sale de înaltă vînzare și gînd de ucidere. NEGRUZZI, S. III Pune în gura calului un băț... numit căluș. ȘEZ.III 202. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a astupa gura, a tăia vorba cuiva. 2. Bucățică de lemn, de o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun, scăunaș. Ei l-au găsit petrecînd cu cîntecul dulce din lira-i Cea cu călușul de-argint și cu mîndre podoabe. MURNU, I. 178. Două coarde îi plesniră una dupe alta și călușul îi căzu din nou, trosnind sinistru pe trupul uscat al viorii. DELAVRANCEA, T. 50. 3. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul cînd lucrează; șevalet. Pe călușul din fața. ferestrei... stă o altă pînză neîncepută. VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. (Regional) Jocul călușarilor. Din ce vor cîștiga călușarii, o treime va merge la boier dijmă la căluș. STANCU, D. 512.

ZĂBALĂ, zăbale, s. f. 1. (La sg. sau la pl. cu valoare de sg.) Parte a căpăstrului, constînd dintr-o bară subțire de metal cu două brațe care se introduce în gura calului, capetele frîului petrecîndu-se prin cîte un inel la capetele ei, pentru ca animalul să poată fi strunit. Prefectul... se depărtă repede spre trăsura prințului, care-l aștepta îndărătul gării, cu vizitiul țigan pe capră și caii negri, nervoși, scurmînd pămîntul și mesteeîndu-și zăbalele. DUMITRIU, B. F. 13. La doi pași de el, caii se opriră, iar el sări deodată drept în picioare, apucîndu-i de zăbale. BUJOR, S. 153. Tînărul îndeamnă calul, ținînd scurt zăbala. CARAGIALE, P. 44. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți Cu funii de grea mătasă Și cu zăbale alese. HODOȘ, P. P. 201. 2. (La pl.) Bubulițe albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni (mai ales la copii) în colțurile gurii și la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. Lelea-i cu brîu și cu zale Și la gură cu zăbale. Țipă-ți, lele, zalele Și-ți șterge zăbalele! ȘEZ. XII 151. 4. (Mai ales la pl.) Colțurile umflate, albicioase ale ciocului puilor de pasăre. – Pl. și: (Mold.) zăbăli (C. PETRESCU, Î. II 104) și zăbele (ȘEZ. I 77, ib. II 130).

STRICNEA, stricnele, s. f. Cuțit cu o limbă specială, cu care se crestează pielea animalelor bolnave, pentru a le lăsa sînge; limba acestui cuțit. Rămîneam cu ochii ațintiți asupra mînii lui, care purta un briceag minunat, cu multe limbi, cu suvac și cu stricnele. SADOVEANU, O. VIII 79. Chimiru-i lat... de care atîrna tot felul de bricege, de stricnele, de suvace și de andrele, îi dădeau o înfățișare deosebită. HOGAȘ, H. 26. Cu o stricnea crestează gura [calului] în partea de sus. ȘEZ. III 202. – Variantă: stricneală (la TDRG) s. f.

CĂLUȘ s. 1. (reg.) proțap. (~ pentru gura calului.) 2. (înv. și reg.) scăluș, (înv.) proțap. (~ de pus în gura cuiva, ca să nu strige.) 3. (MUZ.) scaun, scăunaș, scăunel. (~ la un instrument cu coarde.) 4. (PICT.) șevalet. 5. (TEHN.) scripete. (~ la ițele războiului de țesut.) 6. (reg.) smîc. (Jucăria numită ~.) 7. (COR.; art.) călușarii (pl. art.). (~ se joacă de către flăcăi.)

ZĂBALĂ s. 1. (reg.) muștiuc. (~ pusă în gura calului.) 2. (MED.; la pl.) ragadă, zăbăluță, (prin Ban.) zobele (pl.).

zăbală sf [At: PSALT. HUR. 26^r/20 / V: (reg) zabiauă, zablauă, zăba, ~bauă (refăcut după forma articulată), zăbea, ~beală, ~beauă (refăcut după forma articulată), ~bilă, ~brea, ~brilă, zămbilă, zăvală, zâbeauă, (înv) zeb~, zoabe sfp, zobală, zobeală, zuba, zubală, zubă, zubeală / Pl: ~le, (îrg) ~bele, (reg) ~băii, zabeli, zebele / E: mg zabola] 1 (Pop) Parte a căpăstrului constând într-o bară subțire de metal cu două brațe, prevăzute cu câte un inel mare, care se introduce în gura calului, înapoia ultimilor incisivi, pentru a-l struni și pentru a-l conduce Si: (reg) muștiuc, păstrugă¹. 2 (Pop) Bubiță albicioasă, molipsitoare, care apare la oameni (în special la copii) în colțul gurii și la vite pe buze Si: ragadă (1), zobiță (2). 3 (Reg) Zâmbre (1). 4 (Trs; lpl) Bale (1). 5 (Mpl) Colțurile cărnoase (uneori albicioase) ale ciocului unor pui de păsări.

postrungă¹ sf [At: DR. V, 288 / V: ~rângă, păs~ / Pl: ~ngi / E: cf strungă] (Reg) 1 Strungăreață la dinți. 2 (Pan) Crestătură făcută ca semn de recunoaștere la urechea vitelor. 3 (Reg) Zăbală care se pune în gura cailor.

săcăluș sn [At: MOXA, 403/36 / V: sacal~, (înv) sacalăș^[1], săcalăș, (reg) sacalâș, ~laș, sec~, țăcălaș / Pl: ~uri, ~e, (rar) ~i / E: mg szakallás] 1 Tun mic, rudimentar folosit în Evul Mediu, ca armă de luptă, iar, mai târziu la festivități și la parade. 2 Salvă de săcăluș (1). 3 (Reg; pan) Pușcă de soc. 4 (Reg; pan) Jucărie ca o piuă mică, în care se introduce pucioasă de chibrituri, care aprinzându-se, produce o explozie. 5 (Reg; pex) Praf de pușcă pus într-o țeavă. 6 (Mol) Bucată groasă (sferică) de lemn. 7 (Mol; pex) Bol alimentar. 8 (Reg) Bucată de lemn de care se priponesc vitele Vz pripon, țăruș. 9 (Mol; Buc) Lemn care se pune în gura cailor nărăvași când sunt potcoviți, a unui animal când trebuie tratat etc.

zăbală s.f. 1 Piesă a căpăstrului, constînd într-o bară subțire de metal cu două brațe prevăzute cu cîte un inel mare, care se introduce în gura calului, înapoia ultimilor incisivi, pentru a-l struni și a-l conduce. Tînărul îndeamnă calul ținînd scurt zăbala (CAR.). ◊ Fig. Pui patimei zăbală și frîu închipuirii (VOIC.). 2 (fam.; mai ales la pl.) Bubuliță albicioasă, molipsitoare, care apare la oameni în colțurile gurii și la vite pe buze; zăbăluță. 3 (la pl.) Bale. 4 (la pl.) Colțurile cărnoase ale ciocului unor pui de păsări. • pl. -e. /<magh. zabola.

struni [At: DDRF / V: (rar) ~na / Pzi: ~nesc / E: strună¹] 1 vt (Asr; c. i. strunele) A întinde (pentru a acorda). 2 vt (Pex; c. i. strunele unui instrument muzical sau, pex, însuși instrumentul) A acorda (2). 3 vt (C. i. obiecte) A lega strâns (întinzând bine sfoara, cureaua etc.) cu care se leagă. 4 vt (Rar; c. i. arcul) A încorda. 5 vt (C. i. Calul înșeuat sau înhămat) A conduce sau a stăpâni cu ajutorul frâului Si: a înfrâna. 6 vt (Pex) A liniști. 7 vt (Rar; c. i. frâul, hamul etc. sau, pex, gura calului înșeuat sau înhămat) A trage sau a ține strâns, pentru a conduce sau a stăpâni calul. 8 vt (Fig; c. i. oameni) A controla de aproape sau cu severitate comportarea cuiva. 9 vt (Fig; c. i. oameni) A supune unei discipline severe. 10 vt (Fig; c. i. oameni) A trata cu asprime. 11 vt (Pex; rar) A disciplina (1) Si: a înfrâna, a ține din scurt, a ține în frâu, a ține în strună. 12 vt (Asr; c. i. manifestări ale oamenilor) A stăpâni. 13 vt (Rar; îe) A-și ~ limba A stăpâni. 14 vr (Reg) A se stăpâni. 15 vt (Rar; fig) A încorda. 16 vt (C. i. struna¹) A întinde învârtind pana¹. 17 vt (Mol; c. i. partea dinainte și cea dinapoi a carului care nu are cruci sau, pex, c. i. carul) A lega cu o strună¹.

MESTECA¹ vb. I. Tranz. 1. A sfărîma un aliment cu dinții și a-l amesteca în gură (spre a-l înghiți). Și rădăcinile lemnelor mesteca, de foame mare. BIBLIA (1 688), ap. TDRG, cf. LB. Mestecând odinioară Nastratin Hogea mastic. PANN, H. 7/2. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, P. 329, cf. DELAVRANCEA, S. 51. Într-un colț, o călătoare cu haina săracă și neagră mesteca în silă un corn. C. PETRESCU, S. 150, cf. BACOVIA, O. 238. Mestecă un dumicat de pîine în gură. STANCU, R. A. III, 234. Frig hartanuri de carne. . . , mestecă pîne, albă ca pînzele cucoanei Lupului. CAMILAR, N. I, 312. ◊ Dă-mi, Doamne, o pară în gură; daca mi-o dai, mi-o și mestecă, se zice despre un om leneș. Cf. ZANNE, P. VI, 548. (F i g.) Batoza duduie la arie. . . cînd are de mestecat snopi plini. CAMILAR N I 312. ◊ Absol. Începu să mestece grăbit și prost, căci nu avea decît vreo două-trei măsele. CAMIL PETRESCU, O. III, 240. Și a mînca încâ-i greu, că, dacă nu-i mesteca, te frigi, se spune despre un om leneș. Cf. ȘEZ. I, 219. Mestică cît poți înghiți (= nu fi lacom). Cf. ZANNE, P. III, 662, 583, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ A învîrti ceva (cu limba) în gură. Calul lui Ștefâniță Vodă. . . mestecă spuma amestecată cu sînge. GHEREA, ST. CR. III, 359. Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, B. 101. ◊ F i g. Numai ea nu rîdea, ci își mesteca ciuda în vîrful buzelor. BASSARABESCU, S. N. 164. Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu alții Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens. BENIUC, V. 27. 2. F i g. A pune la cale; a pregăti, a plănui. Diaconescu zîmbește caracteristic: se vede bine că mestecă-n sine o replică zdrobitoare. CARAGIALE, O. II, 57. - Prez. ind.: méstec. – Și: (popular) mesticá vb. I. – Lat. masticare.

ZĂBALĂ (pl. -le) sf. 1 Bucata de metal a frîului care stă în gura calului (🖼 5351): fiul craiului punîndu-i zăbala în gură, încălecă și atunci calul odată sboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată (CRG.); (călărețul) strînge scurt zăbala și îndeamnă calul la iuțeală (CAR.); încălecă pe un armăsar cu harșa de fir și cu zăbale suflate cu aur (ODOB.); Caii mușc’a lor zăbale, surugiul e călare (ALECS.); ¶ 2 pl. 🩺 pop. Rană superficială ce se face la colțurile gurii la copii sau la aceia cărora le curg balele: dacă muști din pînea din care au mîncat și șoarecii, faci pușchele și zăbale (PAMF.); cel care face zăbale la gură, să bage coada unei linguri în foc, apoi să dea cu ea pe la gură, că-i trece (GOR.) [ung. zabola].

FRÎU (pl. frîne și frîe, ‼ frîuri) sn. 1 Toată curelăria ce se pune pe capul și în gura calului (căpețeala, hățurile sau dîrlogii, zăbala) spre a-l putea mîna ¶ 2 Hățuri: a strînge ~ ¶ 3 Fig. Ceea ce reține în marginile datoriei, rațiunii, etc.; a ținea în ~, a stăpîni (avîntul cuiva); a pune ~, a înfrîna, a pune stavilă, a opri: a pune ~ limbii, patimilor; pune-ți ~ la gură și lacăt la inimă PANN.; a da ~, a lăsa în voie, a da drumul; fără ~, neînfrînat ¶ 4 Frîne pl. Fig. Conducere, cîrmuire: a lua frînele guvernului; îndată însă ce norocul ne dă pe mînă frînele Statului ... lucrurile se schimbă I. -GH. [lat. frēnum].

GURĂ (pl. -ri) sf. 1 🫀 Partea feței, la om, compusă din buze, dinți și gingii, din partea dinăuntru a bucilor, cerul gurii, etc., în care se introduc alimentele și pe unde iese vocea (🖼 2486): a deschide, a închide, a căsca gura; a umbla cu gura căscată ¶ 2 Tot astfel la animale: gura calului, boului, pisicii; a scoate (a scăpa) din gura lupului; (P): ce intră în gura lupului nu se mai scoate; a țipa ca din gura șarpelui ¶ 3 pr. ext. și pr. anal. Intrarea, deschizătura unui loc, unui obiect oare-care: gura peșterii, pivniței, podului, sobei, cuptorului; gura sticlei; gura sacului; gura tunului, gura țevii, canalului; o pulbere fină de aur... se împrăștie în sus. ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan (VLAH.) ¶ 4 👕 Gura cămășii, deschizătura de la gît și piept, prin care intră capul, cînd se îmbracă ¶ 5 🫀 Se zice despre cavitatea gurii considerată din punctul de vedere al alimentelor ce se introduc într’însa: a duce ceva la ~: a fi cu gura plină; abia au mălaiu de ~ (DLVR.); nu pusese femeia nimic în ~ de trei zile (CAR.); (P): pînă nu mănînci usturoiu, nu-ți miroase gura; (P): Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în ~; mură în ~, de-a gata, fără să-și dea cea mai mică osteneală: era un pierde-vară care aștepta să-și dea cineva mură în ~ (ISP.); n’am pus nimic în ~, n’am mîncat nimic; a-i lua pîinea de la ~, a-l lipsi de cîștig, de mijloacele de existență; a-și pune gura la cale, a mînca; de-ale gurii, mîncare, hrană: de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de ajuns și de rămas (VLAH.); a-i lăsa gura apă 👉 APĂ; a trăi de la mînă pnă la ~, a avea abia strictul necesar pentru traiu; a uita de la mînă pînă la ~, a uita ușor, imediat ¶ 6 Îmbucătură cît poate băga cineva în gură: pentru o ~ de iarba, lua vita Românului din bătătură (VLAH.) ¶ 7 Înghițitură, dușcă: să sorb și eu o ~ de apă pe gurguiul ulciorului (DLVR.) ¶ 8 Sărutare, guriță ¶ 9 Despre partea exterioară a gurii: a avea o ~ mare, o ~ cît o șură; a săruta pe ~; să rîdă, pînă li s’o duce gura la urechi (CRG.); a se uita cu gura căscată; a rămînea cu gura căscată, a rămînea uimit, încremenit; a fi cu pîntecele (sau) cu borțul la ~, a fi borțoasă (cu pîntecele tare umflat) ¶ 10 Se zice mai ales despre gură ca organ al glasului și al vorbirii: vorbă, zisă, spusă; voce, glas; gălăgie, sgomot: am aflat-o din gura lui, e bun de ~, e vorbăreț, știe să vorbească, să se apere; ~ de aur 👉 AUR 4; rău de ~, căruia-i place să se certe, să strige, să înjure; ce are în inimă, are și în ~; (P): gura păcătosului adevăr grăiește; în ~ cu Dumnezeu și în inimă cu dracul; îi merge gura ca melița, îi toacă gura într’una, îi umblă gura ca o moară (stricată), vorbește într’una, nu mai tace din gură; 👉 CHIRIE 1; a tăcea din ~; și pune lacăt la ~; pune-ți frîu la ~ și lacăt la inimă (PANN); a vorbi cu gura pe jumătate; cu jumătate de ~ (CRG.), cu glas domol, fără curaj; a închide, a astupa gura cuiva, a-l sili, a-l hotărî să tacă; a i se muia gura (CRG.), a nu mai striga, a nu mai îndrăzni să facă gălăgie; e numai gura de el, despre cineva care strigă numai, dar nu e în stare să facă ceva; în gura mare, cu glas tare; a face ~, a striga, a face gălăgie; a da o ~, a ocărî; chemă slujitorii și le dete o ~ de-or pomeni-o (ISP.); a-i lus vorba din ~, a spune tocmai ceea ce altul era să spună; gura lumii, ceea ce vorbește lumea despre cineva, ceea ce critică lumea; a se lua după gura cuiva. a se uita la gura cuiva (CRG.), a crede tot ce spune altul; a-l lua gura pe dinainte, a spune din greșală un lucru ce ar fi voit să-l ascundă; a apuca cu gura, a sări să vorbească înaintea altuia: sistemul lor era de a nu asculta nici o jeluire, ci de a apuca cu gura înainte (I.-GH.) ¶ 11 Putința de a vorbi: ielele i-au luat gura și picioarele (CRG.) ¶ 12 🎖️ Piesă de artilerie, tun: gura de foc ¶ 13 🌍 Brațul, partea unui rîu la vărsarea lui în altă apă: gurile Dunării ¶ 14 Începutul unei țesături: gura pînzei; Ⓕ a lega gura pînzei, a pune capăt săraciei, lipsei, a se înstări ¶ 15 Tăiș: gura sabiei; iarba coaptă le fișie în gura coasei (IRG.) ¶ 16 🔧~ de broasca 👉 BROASCĂ ¶ 17 ~ de ham, partea hamurilor care acopere pieptul calului, numită și „pieptul hamului”; „pieptar” (🖼 2487): tovarășul lui se opitea voinic în gura de ham; clopoțeii aninați de gurile hamurilor zuruiau vesel (ALECS.) ¶ 18 🌿 GURA-LEULUI, plantă, originară din Europa meridională, cu flori roșii purpurii sau albe, cu gîtul mai adesea galben; numită și „gura-mielului”, „gura-moroiului” sau „gura-ursului” (Antirrhinum majus); GURA-LUPULUI, plantă ierboasă cu flori albastre-violete, ce crește prin păduri și tufișuri (Scutellaria altissima) (🖼 2489); GURA-MÎȚEI = LINARIȚĂ; GURA-PAHARULUI = TUFĂNICĂ [lat. gula].

FRÂU, frâie, s. n. Totalitatea curelelor, împreună cu zăbala, care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l supune și a-l putea mâna. ◊ Loc. adj. Fără frâu = neînfrânat, lăsat (prea) liber; dezmățat. ◊ Expr. A-și pune frâu limbii (sau gurii) sau a-și pune frâu la limbă = a vorbi cumpătat, cu prudență; a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frâu = a domoli avântul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau nouă) frâie = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa nici o libertate. A da (cuiva sau la ceva) frâu liber (sau slobod) = a lăsa în voie. A pune (în) frâu = a stăvili; a înfrâna, a stăpâni. ♦ Fig. (Cu pl. frâne) Conducere politică. [Pl. și: frâne, (rar) frâuri] – Lat. frenum.

ciort¹, ciorturi, s.n. (reg.) 1. (la coada calului) rădăcina cozii, cotor, butur, ciomplei, ciot, ciont. 2. rât de porc. 3. bot de cal. 4. cioc. 5. gură (de cană, de ulcior).

frîu (-îne), s. n. – Totalitatea curelelor care se pun pe capul și la gura unui cal pentru a-l putea mîna. Mr. frănu, fărnu, megl. frǫn. Lat. frēnum (Pușcariu 655; Candrea-Dens., 652; REW 3496; Philippide, II, 643; DAR), cf. alb. frë (pl. freni), it., sp. freno, fr. frein, prov., cat. fre, port. freo. Pl. (înv.) frînă (sec. XVI), sună și frîie și frîuri. Tratamentul lui n este neclar, cf. și brîu, pl. brîne și grîu, pl. grîne. Der. frînă (-ne), s. f. (frîu), refăcut după pl., pe baza fr. frein; frînar, s. n. (muncitor feroviar care manevrează frîna de mînă); înfrîna (var. frina), vb. (a pune frînă; a încetini, a modera; a se reține, a se domina); neînfrînat, adj. (care nu se înfrînează); înfrînător, adj. (moderat); desfrîna, vb. (a se destrăbăla; a corupe; a vicia; a se prostitua). După Pușcariu 943, Candrea-Dens., 654 și REW 4411 înfrîna reprezintă un lat. *infrēnāre.

FRÂU, frâie, s. n. Totalitatea curelelor, împreună cu zăbala, care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l supune și a-l putea mâna. ◊ Loc. adj. Fără frâu = neînfrânat, lăsat (prea) liber; dezmățat. ◊ Expr. A-și pune frâu limbii (sau gurii) sau a-și pune frâu la limbă = a vorbi cumpătat, cu prudență; a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frâu = a domoli avântul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau nouă) frâie = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa nicio libertate. A da (cuiva sau la ceva) frâu liber (sau slobod) = a lăsa în voie. A pune (în) frâu = a stăvili; a înfrâna, a stăpâni. ♦ Fig. (Cu pl. frâne) Conducere politică. [Pl. și: frâne, (rar) frâuri] – Lat. frenum.

FRÎU, frîie și frîne, s. n. 1. Totalitatea curelelor care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l putea mîna. Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. Armăsarii spumega, Frîiele și le mușca. ALECSANDRI, P. P. 168. ◊ Fig. Frînele legii. VLAHUȚĂ, N. 54. Planeții... din frînele luminii și ai soarelui scăpați. EMINESCU, O. I. 133. ◊ Loc. adj. Fără frîu = neînfrînat, necumpătat, lăsat (prea) liber; dezmățat. Aici... oricine știe că veseliile sînt fără frîu. SADOVEANU, O. VII 227. Învrăjbirea fără frîu a oamenilor. VLAHUȚĂ, N. 56. ◊ Expr. A-și pune frîu limbii (sau gurii) = a vorbi cumpănit, a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frîu = a stăpîni (pe cineva), a domoli avîntul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau în nouă) frîne = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa (nici o) libertate. Mi-i urît de cin’te ține, Că te ține-n nouă frîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. A slobozi frîul (sau a slăbi din frîu) = a da (mai multă) libertate. A da (cuiva sau la ceva) frîu (liber sau slobod) = a lăsa în voie. Dăduse frîu slobod închipuirii înfierbîntate. POPA, V. 115. A pune (în) frîu = a stăvili, a opri; a înfrîna, a stăpîni. De-ar fi fost lăsat prin lume Să treci ca orice om de rînd, Ce lesne-ai fi pus frîu durerii Și răzvrătitului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50. 2. Fig. (În forma de pl. frîne) Conducere politică. Popor, ține frînele În puternica-ți mînă. TOMA, C. V. 394. Mîndră e și Clara doamna, azi, cînd frînele puterii Par pe mîini a-i fi lăsate. DAVILA, V. V. 21. – Pl. și: (rar) frîuri (EMINESCU, O. IV 152).

STRĂMĂTURĂ, strămături, s. f. 1. Lînă toarsă și vopsită în diferite culori și folosită de țărance la țesut, la cusături, la broderii. Peste cămașa cu flori la mîneci, își încinse brîul de zile mari, țesut în strămătură. CAMILAR, N. II 21. Nevestele se schimbă în cămăși nouă, cusute cu altițe și cu strămătură. MARIAN, Î. 63. Că și-a uitat o năframă Mult mîndră și frumoasă, Să ne-o dați dumneavoastră... Fie și de bumbac... Fie și de strămătură, Om șterge caii la gură. SEVASTOS, N. 212. 2. Fir destrămat dintr-o țesătură; destrămătură, stramă.

frâu sn [At: CORESI, PS. 78 / V: (înv) ~ână² sf (Pl: ~âne) / Pl: ~âie, ~âne, (rar) ~ri / E: ml frenum] 1 Totalitatea curelelor, împreună cu zăbala, care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l supune și spre a-l mâna Cf căpăstru. 2 (Mpl) Hățuri. 3 (Pop; îe) La măgăriță bătrână ~ poleit Se spune despre un lucru nepotrivit. 4 (Atm; pop; îs) ~l limbii Membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii Si: (pop) ața limbii. 5-6 (Îljv) Fără ~ (Prea) liber Si: neînfrânat. 7-8 (Îal) (În mod) dezmățat. 9 (Îe) A-și pune ~ limbii (sau gurii) sau a-și pune ~ la limbă A vorbi cumpătat, cu prudență. 10 (Îae) A se reține de la vorbă. 11 (Îe) A ține (pe cineva) în (sau din) ~ A domina pe cineva. 12 (Îae) A domoli avântul sau pornirile cuiva. 13 (Îe) A ține (pe cineva) în șapte (sau nouă) ~âie A supraveghea (pe cineva) de aproape, fără a-i lăsa nici o libertate. 14 (Îe) A slobozi ~l sau a slăbi din ~ A lăsa (mai) liber. 15 (Îe) A da (cuiva sau la ceva) ~ liber (sau slobod) A lăsa în voie. 16 (Îe) A lăsa (pe cineva) în ~l său A lăsa pe cineva să acționeze după bunul plac. 17 (Îe) A pune (în) ~ A stăvili. 18 (Îae) A stăpâni. 19 (Fig; mpl; îf frâne) Putere care se opune acțiunii cuiva sau a ceva. 20 (Fig; mpl; îf frâne) Conducere politică. corectat(ă)

MOÁLE¹ adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 64¹/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14^r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 354²/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 381¹/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.

săcăluș, săcălușuri și săcălușe, s.m. 1. (înv.) tun mic, primitiv, cu tragere directă, folosit în evul mediu ca armă de luptă, iar apoi la parade; salvă de săcăluș. 2. (înv.) pușcă mică folosită în evul mediu. 3. (reg.) pușcă de joc (pentru copii). 4. (reg.) piuă mică cu chibrituri care produce explozie. 5. (reg.) praf de pușcă pus în țeavă. 6. (reg.) bucată groasă (sferică) de lemn sau dintr-un aliment. 7. (reg.) bucată de lemn de care se priponesc vitele; pripon, țăruș. 8. (reg.) lemn care se pune cailor nărăvași în gură când se potcovesc.

țin și țiŭ, ținút, a ținea (est) și a ține (vest) v. tr. (lat. tĕnére, it. tenére, pv. sp. tener, fr. cat. tenir, pg. ter. – Țin și țiŭ, țiĭ, ține; să țin și să țiŭ, să țiĭ, să ție și să țină; ținînd și țiind, ca vin, viŭ și pun, puĭ. V. a-, con-, de-, re- și sus-țin). Am în mînă: a ținea arma, frîu. Ocup, am în arendă: a ținea o moșie. Exercit oare-care negustorie: a ține cîrcĭumă. Păzesc cu forța, fac să stea închis: a ținea la arest. Observ, (păstrez) cu credință, sărbez: a ținea sărbătorile. Păstrez nu divulg: a ținea secretu. Conserv, conduc pin pericule: Dumnezeŭ să te ție! Păstrez, mențin: jandarmu ține ordinea. Mențin, întrețin: a ținea casa în bună stare. Întrețin, hrănesc: el ține familia. Am în căsătorie: o ține pe fata cutăruĭa. Execut, împlinesc: mĭ-am ținut cuvîntu. Consider, privesc: îl ținea de prost. Cost: această călătorie l-a ținut mulțĭ banĭ. Întîrziĭ, rețin: nu mă ținea degeaba aicĭ. Opresc, împedic: l-a ținut să nu plece. Înfrînez, nu daŭ drumu: ține-țĭ calu, ține-țĭ gura. Susțin, pot purta: scîndura asta nu te ține. Țin clasă, țin eleviĭ adunațĭ în clasă. Țin ședință, țin lumea adunată ca s’o judec, țin membriĭ adunațĭ ca să hotărăsc. Țin casă, masă deschisă, primesc multă lume. Îmĭ țin rangu, îl ocup cu demnitate. Țin garnizonă, mă aflu în garnizonă. Țin casa, contabilitatea, îs casier, îs contabil. Țin discurs, vorbesc solemn publiculuĭ. Țin socoteală, consider, am în vedere. Țin pept, rezist. Țin sfat, deliberez. Țin minte, nu uĭt. Țin în suspensiune, țin într’o stare nehotărîtă. Țin de vorbă, întrețin, conversez. Țin cu vorba, vorbesc cuĭva ca să nu plece saŭ să nu observe ceva. Țin în (saŭ pe) loc, nu las să înainteze. Țin de răŭ, mustru. V. intr. Durez: lupta a ținut doŭă zile, cursurile țin patru anĭ. Țin cu cineva, îs partizanu luĭ. Țin la cineva, mĭ-e drag. Țin la ceva, 1. mĭ-e drag: țin la patrie, 2. doresc să se întîmple: țin să plec. Țin de urît, întrețin, amuzez: cărțile-mĭ țin de urît. Țin cald (orĭ răcoare), păstrez căldura (saŭ răcoarea): haĭna groasă ține cald, (cea supțire răcoare). V. refl. Staŭ agățat, am apucat în mînă: mă țin de marginea luntriĭ ca să nu mă afund. Am atitudine, am ținută: ține-te drept ca lumînarea. Rămîn loculuĭ, nu mă mișc: mă țin loculuĭ. Mă rețin, mă opresc: nu mă pot ține de rîs, să nu rîd. Nu părăsesc, mă ocup de, continuŭ, urmăresc, nu mă las de: se ține de drumu luĭ, de carte, de bețiĭ, de intrigĭ, de meseria luĭ. Mă fac, mă întîmplu: bîlcĭu se ține la Afîntu Ilie. Mă mențin, rezist: acest bătrîn se ține bine pentru vîrsta luĭ. Mă consider, mă cred: se ține mare, se ține maĭ cu cap de cît alțiĭ. Mă consider angajat: pun rămășag cu tine, dar, dacă te ajută altu, nu mă țin. Mă țin de vorbă, împlinesc cele promise. Mă țin de saŭ după cineva, 1. mă ĭaŭ după el, îl urmăresc: pungașu se ținea după mine, 2. îl imitez: elevu se ține după maestru. Mă țin de capu cuĭva, umblu după el cu insistențe. – În Mold. țîn, în sud și țîŭ.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

VORBAR, -Ă, vorbari, -e, adj. (Regional) Vorbăreț. Ne-a ales pe noi... Cu caii fugari, Din gură vorbari. ȘEZ. III 41.

încleștare sf [At: ALECSANDRI, P. III, 353 / Pl: ~tări / E: încleșta] 1 Strângere cu forță, ca în clește Si: încleștat¹ (1). 2 (Îlav) Cu ~ Cu putere. 3 (Îs) ~a gurii Boală a cailor manifestată prin înțepenirea fălcilor Cf epilepsie, tetanos. 4 Agățare puternică de ceva sau de cineva. 5 Luptă crâncenă, îndârjită. 6 Întețire a unei lupte. 7 Contracție. 8 (Fig) Îmbrățișare.

moale¹ [At: CORESI, EV. 198 / Pl: moi, (îvr) moale / E: ml mollis, -e] 1 a Care cedează ușor la apăsare, modificându-și forma. 2 a (Pex) Pufos. 3 a (Îs) Carne ~ Carne fară oase. 4 a (Reg; îas) Carne fragedă. 5 a (îs) Ou ~ Ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat 6 a (Îas) Ou fără găoace sau cu găoacea incomplet calcifiată. 7 a (Îs) Lipire ~ Operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. 8-9 av, s (Îe) A-i fî (cuiva) ~ sau a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) A duce o viață liniștită, fără griji. 10-11 av, s (Îae) A se simți bine. 12 s Parte moale (1) a unui lucra. 13 s (Îs) -le capului Fontanelă. 14 s (Pex; îas) Creștet al capului. 15 s (Reg; îs) ~le capului (sau frunții, obrazului) Tâmplă. 16 s (Reg; îs) ~le urechii Adâncitură de după ureche. 17 s (Nob; îs) ~le spetelor Șezut. 18 sms (Reg; art.) Penis. 19 a (D. gură, buze) Cărnos. 20 a Flasc. 21 a Puhav. 22 a Puțin consistent. 23 a Subțire. 24 a Apos. 25 a Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. 26 a (D. pâine, cozonac etc.) Proaspăt. 27 a (D. pâine, cozonac etc.) Fraged. 28 a (D. icre) Proaspăt. 29 a (D. fructe) Zemos. 30 a (D. fructe) Mălăieț (1). 31 a Flexibil. 32 a (D. pământ) Umed. 33 a (Mun; d. pământ) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. 34 a (D. metale și aliaje) Cu duritate mică. 35 s (Reg; îs) -le securii Muchie a securii. 36 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere. 37 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Debil. 38 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Gingaș. 39 a (D. cai; îs) ~ în gură sau cu gura ~ Cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala. 40 a (Pex; îas) Care poate fi condus ușor cu ajutorai hățurilor. 41 a (D. oameni; îs) ~ de gură Cu dinți nerezistenți. 42 a (Îe) A avea picioare moi A umbla, a se mișca încet. 43 a Sleit de puteri Si: istovit, vlăguit. 44 a (Reg) Paralizat. 45 a (D. oameni) Lipsit de energie, de voință. 46 a (D. oameni) Apatic. 47 a (D. oameni) Indolent. 48 a (D. oameni) Bleg. 49 a (D. oameni) Leneș. 50 a (D. oameni) Cu fire slabă, nehotărâtă, influențabilă. 51 a (Îla) ~ de gură sau ~ la vorbă Care vorbește puțin. 52 av (Îlv) A (o) (sau a se) lăsa (mai) ~ A ceda. 53 av (Îal) A face concesii. 54 av Lipsit de convingere, de curaj. 55 av În silă. 56-57 a, av (Care este) blând. 58 a (Rar, d. activitatea sau viața oamenilor) Ușuratic. 59 a (Fig; înv; nob) Slab. 60 a (Fig; înv; nob) Îndoielnic. 61 a (Fig; înv; nob) Prost. 62 a Cu suprafața netedă, fără asperități Si: neted. 63 a Plăcut la atingere Si: catifelat, mătăsos. 64 a (Reg; d. făină, mălai) Măcinat mărunt. 65 a Rotunjit. 66 a (Pex) Armonios. 67 a (Pex) Delicat. 68 a (D. culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută Si: domol, blând. 69 a (Fam; îoc dur; îs) Consoană ~ Consoană palatalizată Vz palatalizat. 70 a (Îs) Poziție ~ Poziția unui sunet urmat, în cadrai unui cuvânt, de o silabă care conține o vocală palatală. 71 a (D. vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț și umed. 72 a (Pex; d. vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Plăcut. 73 a (Reg; d. apă) Care are o temperatură potrivită. 74 a (Reg; d. apă) Călduț. 75 a (D. ființe) Blând. 76 a (D. ființe) Umil. 77 av (Îe) A fi ~ la inimă A fi bun, milos, îngăduitor. 78-79 a, av (Care se mișcă) ușor. 80-81 a, av (Care se mișcă) lent. 82-83 a, av (Care se mișcă) fără vlagă. 84 a (D. fenomene naturale) Puțin intens Si: domol, lin, potolit. 85 a (D. băuturi) Plăcut la gust. 86 a (D. băuturi) Care conține alcool în cantitate mică. 87 a (îs) Apă ~ Apă care conține săruri în cantitate mică. 88 a (Trs, Ban; îas) Apă sălcie.

tare [At: PSALT. HUR. 109^v/23 / V: (îrg) tire, (înv) taire, taure, (reg) tiri, tiure / Pl: ~ri, (îvr) ~ / E: ml talis] 1 a Care are o consistență solidă, neputând fi ușor pătruns, străbătut, despicat Si: (reg) trântos¹. 2 a Care opune rezistență la apăsare, la atingere. 3 a (Pex; fam) Trainic² (1). 4 a (Pop; îe) A fi ~ de (sau la) cap A fi prost. 5 a (Pop; îae) A fi răbdător. 6 a (Pop; îae) A fi încăpățânat. 7 a (Reg; îae; șîe a fi ~ de boacă sau a avea rânză ~) A fi rezistent la băutură. 8 a (Pop ; îe) A fi ~ de(-o) ureche (sau de urechi) A nu auzi bine. 9 a (Pop; îae) A se preface că este surd. 10 a (Pop; rar; îe) A fi ~ de ochi A nu vedea bine. 11 a (Pop; îae) A se preface că nu vede bine. 12 a (Pop; îe) A fi ~ în coș sau a fi ~ de chică (sau vână) ori a fi cu chica ~ sau a fi ~ de virtute A fi voinic. 13 a (Pop; îae) A fi sănătos. 14 a (Pop; îe) A fi ~ la (sau în, de) cerbice sau a fi cu cerbice ~ sau a fi ~ în rânză (sau în fălci) A fi neînduplecat. 15 a (Pop; îae) A fi dârz. 16 a (Reg; îe) A fi ~ în ceafă A fi obraznic. 17 a (Îvp; îe) A fi ~ de ceafă (sau chică) sau a fi ~ în brăcinar A fi bogat. 18 a Care este mai consistent decât în mod obișnuit Si: vârtos. 19 a (Reg; îs) Mere ~ri Varietate de mere nedefinite mai îndeaproape. 20 a (D. ouă) Răscopt. 21 a (D. anumite alimente) Uscat. 22 a (D. pământ) Lipsit de umezeală Si: uscat. 23 a (D. apă) Care conține (din abundență) săruri de calciu Si: aspră². 24 a (D. cetăți) Fortificat (2). 25 a (Pop; d. clădiri, curți, grădini etc.; îe) A fi ~ ca cetatea A fi greu de pătruns înăuntru. 26 a (Îrg; d. locuri, terenuri) Primejdios. 27 a (Îrg; d. locuri, terenuri) Inaccesibil. 28 a Care se îndoaie greu, fiind lipsit de elasticitate Si: rigid, țeapăn. 29 a (D. pânză sau obiecte din pânză) Scrobit² (1). 30 a (Îs) Pânză ~ Pânză (cu țesătură rară) foarte apretată, folosită în croitorie. 31 a (D. ființe și părți ale corpului lor) Care are forță sau rezistență fizică Si: puternic, robust, viguros, voinic. 32 a (Fon; îs) Palat ~ Cerul gurii. 33 a (Îvp; d. cai; îla) ~ în gură Care nu se lasă ușor strunit. 34 a (Pfm; îe) A fi ~ în gură A fi certăreț. 35 a (Adesea udp „la”) Rezistent. 36 a (D. oameni) Care face față neajunsurilor, vicisitudinilor. 37 a (D. oameni) Cu voință fermă. 38 a (D. oameni și d. manifestările lor) Energic (2). 39 a (D. oameni și d. manifestările lor) Statornic (6). 40 a (Înv; îla) ~ de spirit Inteligent. 41 a (Pfm; îe) A fi tare de înger (sau de fire) ori a fi ~ Ia inimă A fi rezistent. 42 a (Pfm; îae) A fi curajos. 43 a (Înv; îe) A sta (sau a se pune) ~ (pentru cineva) A apăra (pe cineva) cu energie, cu hotărâre. 44 a (D. colectivități) Plin de forță Si: neînvins, puternic, viteaz. 45 a (Înv) Sigur (8). 46 a (Pop, îe) A fi ~ de inimă (sau de suflet) A fi crud. 47 a Care dispune de putere, de autoritate. 48 a (Pfm; îe) A fi mare (și) ~ sau ~ și mare A fi puternic. 49 a (înv; îe) A fi ~ a... A fi cu dreptul de a... 50 a (Înv; d. autoritate, putere) Absolut (1). 51 a (Determinând numele lui Dumnezeu) Atotputernic (3). 52 a Care posedă cunoștințe temeinice într-un domeniu Si: doct, priceput. 53 a Care are multă îndemânare în practicarea unui sport, a unui joc Si: capabil, priceput. 54 a (D. argumente, sugestii) Care este convingător Si: concludent. 55 a (D. argumente, sugestii) Care este categoric Si: clar. 56 a (Înv; d. porunci, hotărâri etc.) Hotărât (15). 57 a (Înv; d. porunci, hotărâri) Sever² (7). 58 a (D. fenomene ale naturii) Care se manifestă cu violență. 59 a (D. vreme) Care este urâtă. 60 a (Fig; d. vreme) De restriște. 61 a (înv; d. calamități) Cumplit² (7). 62 a (Îvr; d. apă) Adâncă (1). 63 a (D. acțiuni, fapte ale oameni) Care se face cu multă forță Si: puternic, violent. 64 a (D. somn) Profund. 65 a (D. privire) Aspru (19). 66 a (D. vorbe, expresii etc.) Insultător. 67 a (Înv; d. războaie) înverșunat. 68 a (D. stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care provoacă emoții puternice Si: intens. 69 a (D. voce, sunete, zgomote) Care este emis cu putere, răsunând până departe Si: răsunător, ridicat². 70 a (D. aer) Răcoros. 71 a (Pex; d. aer) Curat (24). 72 a (D. substanțe mirositoare și miros) Care este pătrunzător Si: aromat, (reg) trăsnitor (5). 73 a (D. unele substanțe alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentrație mare (și produce un efect puternic). 74 a (Prc; d. alimente) Picant. 75-76 a (Chm; îs) Acid (sau bază) ~ Acid (sau bază) care prin dizolvare se disociază total sau aproape total. 77 a (Chm; îs) Apă ~ Acid azotic. 78 a (D. băuturi alcoolice) Care conțin un procent mare de alcool Si: (reg) trăsnit³ (7). 79 a (Îs) Băutură ~ Băutură spirtoasă. 80 a (D. culori) Bătător la ochi Si: aprins, intens, puternic, viu. 81 a (D. lumină) Puternică. 82 av Cu forță Si: intens, puternic. 83 av (Îrg) Insistent. 84 av (Înv) Plin de siguranță și de hotărâre Si: ferm, neclintit. 85 av În mare măsură Si: mult. 86 av (Însoțind un adjectiv sau un adverb formează superlativul acestora) Foarte. 87 av Cum trebuie Si: bine. 88 av (Pe lângă verbe ca „a vorbi”, „a spune”, „a cânta” etc.) Cu glas ridicat, pentru a fi auzit bine și departe. 89 av (Îvr; pe lângă verbe ca „a vorbi”, „a spune” etc.) Răspicat. 90 av Repede. 91 av (Îrg; îlav) Mai ~ Mai degrabă. 92 av (Îrg; îal) Mai ales. 93 av Cu putere. 94 sna (Mun; Olt) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 95 av (Mun; Olt) Melodie după care se execută dansul tarea (94). 96 c (Mar; Trs; în corelație cu el însuși) Ori..., ori...

strănuta vi [At: NECULCE, L. 113 / V: (îvp) stărn~, (înv) stern~, ~ren~ (reg) sdr~, stărmu~, ~ăhuna, ~ămu~, ~ăsia, ~ășuna, zdr~, zdrehuna / Pzi: strănut / E: sternutare] 1 (D. oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămâni, printr-un act reflex brusc și violent al mușchilor expiratori Si: (pop) a străfiga¹ (1), (reg) a prâsni², a zdrăvăna. 2 (Îvr) A vărsa pe gură. 3 (Reg; d. cai) A forăi (1).

strănutare sf [At: BIBLIA (1688), 381¹/47 / V: ~ren~, (înv) stărn~, stern~ / Pl: ~tări / E: strănuta] 1 (Înv; asr) Strănut¹. 2 (Înv) Forăit (al cailor). 3 Vărsătură (pe gură).

HAM¹, mai adesea pl. HAMURI sn. Toate curelele trebuincioase pentru înhămarea unuia sau mai multor cai (🖼 2507): cînd m’am deșteptat, caii erau prinși ~ (isp.); două mîrțoage de cai cu ~urile legate cu sfoară (I.-gh.); calul... slab, nețesălat, ros de ~ în toate părțile (br.-vn.); cai de ~, cal de trăsură sau de căruță, spre deosebire de „cal de șea” sau „cal de călărie”: gură de ~ 👉 GURĂ 17 [ung.].

GARD¹ (pl. -duri) sn. 1 Împrejmuire în jurul unei grădini, unei curți, unui țarc sau ocol de vite, făcută mai adesea din pari împletiți cu nuiele (🖼 2304); alte-ori din spini, bolovani, etc.: a ocoli, a îngrădi, a împrejmui cu un ~; înaintea ușei era o curte îngrădită cu ~ de nuiele (MERA); ~ul fără proptele cade în timpuri grele (ZNN.); ~ viu, împrejmuire formată din arbuști plantați și în plină vegetație (🖼 2305): toată grădinița mea (e) înconjurată cu ~ viu (NEGR.); (P) F: a sări peste ~uri, a umbla după femei (sau femeile după bărbați); a lega pe cineva la ~, a-l prosti, a-l face să creadă lucruri neadevărate; a lega cartea de ~ (SAD.) (PAMF.), a se lăsa de carte; prost ca ~ul, foarte prost; a o potrivi, a o nimeri (ca Ieremia cu oiștea’n ~, a face sau a spune o prostie, a face una boacănă; a-și pune ~ la gură, a-și pune lacăt la gură; a deslega calul de la ~ (CRG.), a deschide gura să vorbească, a spune ce știe; a da ceva din ~ul popii (PAMF.) sau din ~ul Oancei. a refuza să dea: din ~ul Oancei ți-a da-o împăratul, dacă n’oiu fi și eu pe-acolo (CRG.) 👉 'OCHIU, ORB ¶ 3 🐟 Împletitură de nuiele așezată în mijlocul unei ape, pentru prins pește; numită și „gard sterp” (🖼 2306) [comp. alb. gard].

zăbală (-le), s. f. – 1. Inel, frînă a calului. – 2. Spuzeală la colțul gurii. – Var. Banat zobele. Sl. ząbŭ „dinte”, prin intermediul mag. zabola (Diez, Gramm., I, 446; Cihac, II, 539; Gáldi, Dict., 99). Sb. zabala (Conev 103) pare a proveni din rom. – Der. zăbălos, adj. (cu zăbale); înzabăla, vb. (a pune zăbale; a domina, a stăpîni); zăbăluță, s. f. (lănțișor de frîu). Pentru extensiunea lui zăbală „spuzeală” (Olt., Munt., Dobr.) cf. ALR, I, 27. – Cf. zîmba, zimț.

dârdală m. Mold. 1. flecar, toacă-gura: obraznică dârdală AL.; 2. cal prost.

CLEFĂI, clefăi, vb. IV. Intranz. 1. A mînca cu zgomot, a plescăi; a clefeti. V. molfăi. Rupse o margine din pîine și începu să clefăie încet. STĂNOIU, C. I. 164. La dejun, Dan înfulica bucături mari și clefăia repede, c-o lăcomie de bestie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 198. ◊ Tranz. Se mai oprește calul. Mai rupe o gură de iarbă din marginea potecii. O clefăie. STANCU, D. 327. O mînă... ținea funia vitei, care nu mai clefăia iarba de dinainte-i. PAS, L. I 138. 2. A deschide și a închide gura plescăind. Trăgea aer în piept, clefăind și pocnind din limbă cu... plăcere. GALAN, Z. R. 237. 8. 3. A plescăi mergînd prin noroi. Dricul primăriei clefăia prin glod. LESNEA, C. D. 87. – Prez. ind. și: clefăiesc (BOGZA, Ț. 89). – Variantă: clepăi (DUMITRIU, N. 176) vb. IV.

FRAZĂ s. f. (< fr. phrase, it. frase, cf. gr. phrasis „vorbire”): unitate sintactică superioară, constituită din două sau mai multe propoziții (dintre care măcar una, obligatoriu, principală) aflate în raport de coordonare, în raport de subordonare sau în raport de coordonare și de subordonare, ca în exemplele „Fiul craiului, punându-i zăbala la gură, încalecă¹ / și / atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri² / și / apoi se lasă jos ca o săgeată”³ / (Ion Creangă); „Trecu grabnic în vagonul soldaților,¹ / se înghesui printre țăranii de pe coridor² / (L. Rebreanu); ”Ar fi de dorit însă¹ / ca ostenelile acelor puțini² / ce se străduiesc pentru folosul obștesc³ / să fie cunoscute„² / (C. Negruzzi); ”Tot ar fi voit¹ / să știe² / dacă el trece³ / ori /nu⁴ /; și / o adâncă întristare o cuprindea⁵ / când se ivea în mintea ei gândul⁶ / că el ar putea⁷ / să plece mai departe⁸ / fără ca să treacă pe aici⁹ / (I. Slavici). ◊ ~ incidentă: f. intercalată între propozițiile altei f., fără legătură sintactică cu acestea și despărțite de ele prin linie de pauză, ca de exemplu „Spun – nu știu¹ / de e așa² – că lupii... au ales o deputăție dintre ei” (C. Negruzzi). ◊ ~ „intercalată”: grup de două sau mai multe propoziții, așezate între componentele unei propoziții din interiorul f., legat sintactic de acestea și despărțit de ele prin virgulă, ca de exemplu „Firește¹ / că,² / oricât s-ar fi străduit³ / să-l convingă,⁴ / totul ar fi fost zadarnic”²/. ◊ ~ echivocă: f. neclară, ambiguă, confuză, datorată folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte, legăturilor accidentale dintre acestea, gândirii neorganizate a vorbitorilor, ca în exemplul „Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! nu mai puțin... Statul n-are idee¹ / de ce face omul acasă...”² / (I. L. Caragiale).

ÎNȘIRUI, înșirui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la mărgele) A înșira. Boabele între ele înseși fiind neatîrnate, sînt numai petrecute și înșiruite pe același fir. CARAGIALE, O. III 220. ♦ (Cu privire la alte lucruri) A așeza în șir. Frusinica înșirui semănătorile, trase de cîte patru cai, pe drumul din capătul ogoarelor. MIHALE, O. 442. ◊ Refl. Broboane de sudoare rece i se înșiruiau pe frunte. DUMITRIU, B. F. 159. Erau mulți și n-ar fi încăput în odăile care se înșiruiau, dînd din una în alta. PAS, Z. I 175. ♦ (Cu privire la unități militare) A așeza în ordine de marș sau de bătaie. Pornirăm amîndoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceaușul de slujitori înșiruia oameni de jur împrejur. GHICA, S. A. 51. Acela voinic, Noi că l-am văzut În gura rîului Oști înșiruind, Cai buni împărțind. PĂSCULESCU, L. P. 62. ◊ Refl. Oștirea că mi-i gonea, După ei se-nșiruia Și de loc mi-i ajungea. ȘEZ. VIII 166. 2. A expune pe rînd, a enumera. Nu ne face cinste să înșiruim pricinile pentru care... GOLESCU, Î. 87. 3. (Învechit) A înconjura, a îngrădi. Toată fața zidului despre curte înșiruită cu un lanț de fier. GOLESCU, Î. 47.

hâzănie, hâzănii, (hâdzănie, hâdzăne), s.f. – (reg.) Arătare necurată, bizară, slută; urâțenie, pocitanie: „Tu, hâdzăne! Pă tine nu te vede nime” (Bilțiu, 2001: 119); „...și la lumina de său văd cu toții o hâdzenie de fată, nelăută pe cap, cu colți de câne în gură, cu copite de cai...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 109). – Din hâd(z) + suf. -anie (MDA).

sunătoare sf [At: COTEANU, PL. 28 / V: (reg) sanit~, sanitoarie, săn~, sănit~ / E: ml [herba] sanatoria (pad suna)] (Bot) 1 (Șîs floare de ~, iarbă ~) Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, netedă și ramificată, cu puncte negre sau transparente, cu numeroase flori galbene aurii, care are diferite întrebuințări în medicină (antiseptic și cicatrizant, tratamentul unor boli de ficat etc.) Si: pojarniță, (reg) asunătoare (2), barba-lupului, buruiană-de-foc-viu, crucea (119)-voinicului, drobișor, fălcățea, floare-de-foc-viu, hamei-de-pământ, harnică, iarba-crucii, închegătoare, jale-de-munte, lemni, osul-iepurelui, pojar, pojărnică, sovârf-galben, sovârvoiță, sunaică, șerlai, zburătoare (Hypericum perforatum). 2 Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze mari și rare, cu flori galbene, care crește prin locuri umede și prin păduri, folosită în medicina populară ca leac împotriva tuberculozei sau a bubelor dulci Si: brâncuțe-de-pisică, fălcățea, iarba-spaimei, lujerică, merișor, pojarniță-de-îndoială, sovârvariță, sulițică (4), sulițioară (5), trifoiul-caprelor (Hypericum maculatum). 3 Plantă erbacee din familia compozitelor, cu miros neplăcut, cu tulpina ramificată și frunzoasă, cu frunze păroase și flori galbene Si: barba (43)-lupului, lăptuca-iepurilor, măselariu, pojarniță (Crepis foetida). 4 Plantă erbacee din familia compozitelor, urât mirositoare, cu flori galbene, care crește pe locuri aride Si: (reg) barba-lupului, găină-părăsită (Crepis rhocadifolia). 5 (Reg) Gălbenuși (4) (Crepis pulchra). 6 (Mol; îs) ~ de câmp Plantă erbacee din familia compozitelor (Crepis capillaris). 7 (Reg; îc) ~ de munte Parpian (Antennaria dioica). 8 (Reg; șîs ~ schimbăcioasă) Iarba-osului (Helianthenum nummularium). 9 (Reg) Măselariță¹ (Hyoscyamus niger). 10 (Reg) Sulițică (3) (Dorycnium herbaceum). 11 (Reg) Clocotici (9) (Rhinatus galber). 12 (Reg) Calcea (1) calului (Calha palustris). 13 (Reg) Gura (19)-leului (Antirrhinum majus).

zăbăluță s.f. 1 Un fel de zăbală mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, folosite pentru a conduce calul. 2 Zăbală (la colțurile gurii). Copilului îi apăruse o zăbăluță. • pl. -e. /zăbală + -uță.

bot s.n. I Partea dinainte a capului unor mamifere, avînd forma alungită, cuprinzînd gura și nările; rît. Mai punea o mînă de fin sub botul calului (AGÂR.). ♦ Ext. (pop.) Gură, față. Alaiul... fu înconjurat de o droaie de copii... cu boturile nespălate (SADOV.). ◊ Loc.adv. (fam., deprec.) Bot în bot = în relații de intimitate cu cineva. Δ Expr. A sta bot în bot = a sta la taifas, a bîrfi. A se pupa în bot cu cineva v. pupa. ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea ultimul pabar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. Să le mai dea cîte un pahar, să bea la botu calului (ISP.). A se întîlni (cu cineva) bot în bot = a se întîlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, (fam., deprec.) A da (cuiva) peste bot = a dojeni aspru pe cineva, a pune la respect pe cineva. A face (sau a pune) bot = a se supăra, a se bosumfla. (pop.; iron.) A pune botul (la ceva) = a crede prea ușor (o minciună), a se lăsa păcălit; a se lăsa ispitit de ceva. (pop.) A cădea în bot = a depune un efort exagerat și gratuit. Cu botul pe labe v. labă. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe v. labă. A linge în bot pe cineva v. linge. A se linge pe bot v. linge. A se linge în bot cu cineva v. linge. A pupa în bot pe cineva v. pupa. A se spăla pe bot de ceva v. spăla. A se șterge pe bot sau a se șterge la bot (de... sau,pop., despre...) v. șterge. A-i tunde (cuiva) botul v. tunde. II Analog. 1 Partea anterioară ascuțită sau alungită a unui obiect; vîrf. Botul cizmei. ◊ Bot de deal = proeminență de teren pe povîrnișul unui deal. 2 Partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică. Botul automobilului; botul locomotivei. ♦ Prora vaporului. Vaporul... își îndreptă botul... spre cheiul dinfață (DUN.). • pl. -uri. /cf. lat. *botium.

hâzắnie, hâzănii, (hâdzănie, hâdzăne), s.f. (reg.) 1. Arătare necurată, bizară, slută; urâțenie, pocitanie: „...și la lumina de său văd cu toții o hâdzenie de fată, nelăută pe cap, cu colți de câne în gură, cu copite de cai...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 109). 2. Urâciune; vreme urâtă: „Îs vremuri grele atunci [de Zilele Babelor]. Umblă tăt ploi, umăt și hâdzănii” (Bilțiu, 2009: 50). – Din hâd(z) + suf. -anie (MDA).

năpău s.n. (reg.; în expr.) (cu caii) de năpău = duși de gură, fără hățuri.

umblà v. 1. a se transporta, vorbind de oameni: a umbla călare; 2. a păși, vorbind de cai: a umbla în buestru; 3. fig. a avea intențiunea, a căuta: hoții umblau să-l omoare; 4. a circula: paraua umblă din mână in mână; 5. a alerga: umblă după potcoave de cai morți; fig. îi umblă gura ca melițoiul CR. [Lat. AMBULARE].

DÎRDALĂ, dîrdale, s. f. (Regional) 1. Persoană care vorbește mult și fără rost; flecar; p. ext. om de nimic. Căci nici noi sîntem nește dîrdale. BUDAI-DELEANU, Ț. 85. Ce dîrdală de om, vorbește gura fără el! Șez. XXIII 45. 2. Cal slab, bătrîn și neputincios; dîrloagă, mîrțoagă, gloabă. ◊ Expr. A ajunge slugă la dîrdală = a ajunge slugă la dîrloagă, v. dîrloagă.

ÎNSPUMAT, -Ă, înspumați, -te, adj. 1. Plin de spume, cu spume. Din loc în loc, surpături proaspete, sub care apa plescăia înspumată. GALAN, B. I 46. Apare-un cal, la cotituri Nechezul înspumatei guri Speria tăcerea din păduri. COȘBUC, P. I 195. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, Căci caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. 2. (Despre un material) Transformat în spumă; amestecat cu o spumă. Beton înspumat.

VĂRSA, vărs, vb. I. I. 1. Tranz. (Cu privire la un lichid sau la o materie continuă) A face să curgă (prin răsturnarea recipientului în care se află). Cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă și spinul, cum o pune la gură, pe loc... varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. Merge-n vale de-și umple gura plină Cu apă din izvoare... Și-ncet la rădăcina copacului o varsă. ALECSANDRI, P. III 306. Fata luă cenușă în sîn și, mergînd în urma carului, tot vărsa cenușa pe jos. ȘEZ. I 65. ◊ (Poetic) Deasupra, în albastru, tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor amețitor de cîntece. SADOVEANU, O. I 120. Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Trenuri obosite și lungi varsă în gară sumedenie de soldați. SAHIA, N. 47. Din umbrele văii... Ies roibii cu umblet ca vîntul. Răsar de tutindeni de pare Că-i varsă pămîntul. COȘBUC, P. II 30. ◊ Expr. A vărsa lacrimi (mai rar o lacrimă) = a plînge (amar). Jupîneasa Dochia vărsa lacrimi în ascuns. SADOVEANU, O. I 272. Ochii ei... încetase de a mai vărsa lacrimi. EMINESCU, N. 28. Noaptea aduce mii de stele. Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor. ALECSANDRI, O. 137. A vărsa sînge = a ucide, a omorî. Cît singe-n mii de lupte vărsă sabia mea. MACEDONSKI, O. I 251. Împăratul Roș... nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. Decît să vărsați sînge, voinicilor, Mai bine să vărsați vin și să vă veseliți. ALECSANDRI, T. II 38. A-și vărsa sîngele (pentru cineva sau ceva) = a se jertfi, a se sacrifica. (Cu parafrazarea expresiei) Luptă, în care romînii vărsară șiroaie de sînge și se jertfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. BĂLCESCU, O. II 13. (Popular) A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); a ucide. Fiara... dintr-o săritură fu lîngă calul... căruia îi și vărsă mațele. ISPIRESCU, L. 140. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu. Pentru această treabă are să verse multe nădușeli. ISPIRESCU, U. 55. Să bate zi și noapte Și varsă sudori de moarte. ALECSANDRI, P. P. 377; b) a fi în agonie, a trage să moară. Cînd era la cîntători, Vălenaș vărsa sudori. ȘEZ. II 79. ♦ (În basme) A arunca pe gură foc, smoală, jăratic. Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. ISPIRESCU, L. 5. Un bălaur grozav de mare care vărsa jăratec pe gară. CREANGĂ, P. 121. Șerpi mari ce varsă foc din gură. ȘEZ. I 244. ◊ Expr. (Despre cai) A vărsa foc = a fi foarte iute și puternic. Niște telegari ce vărsau foc. CONTEMPORANUL, V_I 100. ◊ Fig. A arunca asupra cuiva săgeți, bombe, explozibile (în cantitate mare). Escadrile de bombardament vărsau bombe. CAMILAR, N. I 386. Și în tătarii ce vor îndrăzni să se apropie de ușă vărsați de sub streșină și prin ferestre un foc necurmat. GALACTION, O. I 52. 2. Refl. (Despre nori) A lăsa să curgă ploaia; (despre ploaie) a curge în șiroaie. Nourul se varsă pe pămînt ca un rîu întărîtat și ca o mare fără margine. RUSSO, O. 32. Ploaie mare s-a vărsat. TEODORESCU, P. P. 625. ◊ Intranz. (În expr.) Plouă de varsă = plouă torențial. Lasă-mă, mîndruță-n pace, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 3. Tranz. A împrăștia, a risipi. În casă cînd ei intra, Să te faci a mătura, Bani prin casă că-i vărsa, Bani prin colțuri că-i lăsa. TEODORESCU, P. P. 541. ◊ Refl. Răsturnîndu-se jos, s-au vărsat o grămadă de bani înaintea lui Pepelea. SBIERA, P. 4. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A-și uni apele cu altă apă (mărind volumul acesteia). Pîrîul Doamnei se vărsa chiar lîngă casa lor în Gîrla Popii. REBREANU, I. 46. ◊ (Prin analogie) De pe atîtea strade și căi, ca de pe atîtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă, ca într-o mare zgomotoasă... valuri peste valuri de omenire. CARAGIALE, O. II 168. ♦ A ieși din albie, a se revărsa peste maluri. Apa din munți s-a umflat, Pe vîlcele s-a vărsat. La CADE. Fig. Ca mustul tînăr soarele se, varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Zorile roșii se varsă pe cer, frumoasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. (Tranz.) În clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntați, care venea din tufiș, se abătu din cale și căută să-și verse fuga pe margini. SADOVEANU, O. I 65. 5. Tranz. (Folosit și absolut) A vomita. Nu mîncase de două zile și totuși îi venea să verse. C. PETRESCU, C. V. 129. Am o cățea albă, Toată ziua aleargă Și tot urdă varsă (Coasa). GOROVEI, C. 112. ◊ Expr. A-și vărsa și mațele, se spune cînd cineva varsă foarte tare. A vărsa venin = a vărsa un lichid negru, fig. a se exprima despre cineva cu dușmănie, a vorbi cu ură. A-și vărsa veninul (sau focul) = a-și descărca sufletul, a-și destăinui ura sau amărăciunea, durerea. Pe prispa casei, nevasta lui Gavril Cojocarii, cu glas greu... își vărsa focul care o ardea la inimă. SADOVEANU, O. VII 354. Credea, bietul, că în mine a găsit un om, în inima căruia să-și poată vărsa focul și supărările. VLAHUȚĂ, O. A. 227. (Rar) A-și vărsa sufletul = a-și exprima sentimentele de dor, de duioșie. Începu să-și verse sufletul în o doină ce se pierdea în liniștea serii. SLAVICI, N. I 86. 6. Tranz. (Despre surse de lumină, de căldură etc.) A revărsa, a răspîndi (lumină, căldură). Focul se aprinse și vărsă o dungă lată de lumină în tufișuri. SADOVEANU, O. I 17. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. Zamfira... se uita La cornul lunii ce se ivise Vărsînd pe frunte-i lumina sa. ALECSANDRI, P. I 19. ◊ (Prin analogie) Cînd [fata] ia brîul și se-ncinge Fața ei îi varsă sînge. HODOȘ, P. P. 48. 7. Tranz. (Învechit) A turna (un clopot, o statuie, un stîlp etc.). Acest turn îi vărsat în bronz. KOGĂLNICEANU, S. 82. Am vărsat și clopotul cel mare. La TDRG. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaș la o anumită unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. L-a vărsat la artilerie. 2. A preda cuiva o sumă de bani sau obiecte de valoare (uneori pentru a achita o datorie). Vărsă în mîna starițului un pumn de bani de aur. NEGRUZZI, la CADE. Toată prada... fu vărsată în visteria țării. BĂLCESCU, O. II 260.

SPUMEGA, spumeg, vb. I. Intranz. 1. (Despre ape) A face spume, a fi plin de spume; a spuma. Spumegînd se bate Dunărea de maluri, Caicul pornește, clătinat pe valuri. IOSIF, V. 78. Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. I 147. Naltă e stînca, marea-i adîncă! Spumegă valul jos clocotind! ALECSANDRI, O. 122. ◊ Tranz. fact. Vîslași cari cu lopețile spumegă fața apei. ODOBESCU, S. III 110. 2. (Mai ales despre cai) A face clăbuci la gură, a se acoperi de spumă pe corp (în urma unui efort). Nebun se duce calul de spaimă spumegînd... Și lupii după dînsul aleargă tot urlînd. ALECSANDRI, P. III 243. Trăsura... mergea atît de răpide, încît roatele sfîrîiau, iar caii spumegau de sudoare. NEGRUZZI, S. I 294. Armăsarii spumega, Frîiele și le mușca. ANT. LIT. POP. I 509. ◊ Expr. (Despre oameni) A spumega de furie (sau de mînie) = a fi mînios (sau furios) din cale-afară. Sultanul turcilor turba și spumega de mînie. ISPIRESCU, M. V. 32. Zmeul, spumegînd de mînie, îi amenință cu un toiag... și îi împietri pe dată. POPESCU, B. II 92. 3. Fig. A fi exuberant, a clocoti de viață. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Viața care se zbătuse în Rîureni atîtea zile se readunase îndîrjită și spumega cîntece, chef și chiote. GALACTION, O. I 262.

BOT (pl. -turi) sn. 1 🐒 Partea anterioară a capului la cele mai multe mamifere cuprinzînd nasul și gura (🖼 547); (a bea) la ~ul calului, (a goli) cel din urmă pahar înainte de plecare ¶ 2 ‼ 🐦 Ciocul păsărilor mari ¶ 3 familiar pop. (în batjocură) Gura omului; proverb: a se șterge sau a se linge pe ~ de ceva, a-și lua nădejdea de a mai căpăta un lucru, a fi silit să renunțe la ceva; familiar: a se linge (sau a se pupa) în ~ cu cineva, a fi prieten intim cu cineva; a linge (sau a pupa) în ~ pe cineva, a-l linguși; proverb: te pupă în ~ și-ți ia din pungă tot; a unge ~ul cuiva, a-l mitui; a închide ~ul cuiva, a-l sili să tacă; a da cuiva peste ~, a înfrunta pe cineva, a răspunde cuiva care s’a obrăznicit, în așa fel încît să rămîie de rușine; a da (sau a pica) în ~, a cădea cu fața la pămînt (de oboseală, etc.), a nu mai putea răzbi cu lucrul; asta nu e de ~ul tău, asta nu e de seama ta, nu se potrivește pentru unul ca tine; a pune pe cineva cu ~ul pe labe, a face să-și plece capul rușinat, a-l sili să se supună; a pune ~ul pe labe, a-și pleca capul rușinat, a se supune; a-și vîrî (sau a-și băga) ~ul în toate (celea), a se amesteca nechemat în trebile altora ¶ 4 Pr. anal. Capătul, vîrful, partea anterioară a unui lucru ce prezintă oare-care asemănare cu un bot de animal, sau cu un cioc de pasăre: ~ul cizmei; ~ul condeiului; ~ul locomotivei, etc.; cizme galbene de meșină cu ~ul ascuțit (I.-GH.); deodată răsări, din trestii, ~ul unei luntri (SAD.).

CĂUTA vb. 1. (înv.) a cere. (L-a ~ peste tot.) 2. (înv.) a socoti. (~ un om potrivit pentru...) 3. a cotrobăi, a răscoli, a scormoni, a scotoci, a umbla, (pop.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a bodicăi, a corleși, a cotili, a hojbăi, a scobârlăi, (Mold.) a bârcâi, (Bucov.) a boltăi, (prin Olt.) a bulduși, (prin Ban.) a burfăi, (Ban.) a cobârlui, (Mold. și Bucov.) a cociobăi, (Munt.) a scofeli, (înv.) a scorteli. (~ prin sertare, prin toată casa, prin lucrurile mele.) 4. a se cere, a se vinde, (înv.) a se întreba. (O marfă care se ~.) 5. a se interesa, a se ocupa, a se preocupa, a-și vedea. (Te rog să-ți ~ de treaba ta!) 6. a îngriji, a vedea, (înv. și reg.) a (se) griji, (Transilv.) a (se) câștiga. (~ de toate ale casei.) 7. v. încerca. 8. a încerca, a vedea. (~ dacă nu poți să dezlegi problema.) 9. a încerca, a umbla. (~ să mă înșele.) 10. a încerca, a tatona, (înv. și reg.) a probălui. (~ să găsească o soluție.) 11. a cerceta, a examina, a studia, (înv.) a cerca. (Calul de dar nu se ~ în gură.) 12. v. trata.

ROTAT, -Ă, rotați, -te, adj. 1. Care are formă de roată, rotund, înfoiat: a) (despre coroana pomilor, despre corola florilor, p. ext. despre pomi, despre flori) Am umblat... în tăcere cam doi kilometri pe sub sălcii rotate. SADOVEANU, A. L. 142. Hotărîră să nu mai meargă la Bălcești, ci să mănînce retrași în livada unui han, la umbra unui păr rotat. CAMIL PETRESCU, O. I 328. Spunea de-un trandafir brumat, În doina ei; de-un ulm rotat Și de-o iubire cu păcat, Sosită de pe-aiurea. COȘBUC, P. I 255. Trandafir mîndru rotat. POP.; b) (despre penele, creasta sau coada păsărilor, despre coama calului) Cînd aproape să scot pupăza afară, nu știu cum se face că mă spariu de creasta ei cea rotată. CREANGĂ, A. 53. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 314; c) (despre alte obiecte care pot avea o formă rotundă) Cute largi, ca în picturile Renașterii, se lasă de pe piept și de pe mîneci în raze centripete spre talie, pentru a se desface, probabil, în jos, într-o unduitoare, rotată crinolină. CĂLINESCU, E. 30. Un cort mare și rotat Cît un cort de împărat. ALECSANDRI, P. P. 198. Într-un deal rotat șade moșu umflat (Claia). GOROVEI, C. 85. 2. (Despre părul calului, p. ext. despre cai, mai rar, despre boi) Cu pete de altă culoare decît restul părului. La capătul uliței... aștepta cabrioleta galbenă, cu roțile roșii și armăsarul rotat. C. PETRESCU, A. R. 41. Suie pe un superb cal vînăt-rotat, pune trîmbița la gură și, legănîndu-se călare, începe să bată toba. CARAGIALE, O. II 165. Armăsăruș arăbesc... cu părul vînăt-rotat și cu o șiră de stele roșcate pe piept și pe spinare. ODOBESCU, S. I 132.

CĂUTA vb. 1. (înv.) a cere. (L-a ~ peste tot.) 2. (înv.) a socoti. (~ un om potrivit pentru...) 3. a cotrobăi, a răscoli, a scormoni, a scotoci, a umbla, (pop.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a bodicăi, a corleși, a cotili, a hojbăi, a scobîrlăi, (Mold.) a bîrcîi, (Bucov.) a boltăi, (prin Olt.) a bulduși, (prin Ban.) a burfăi, (Ban.) a cobîrlui, (Mold. și Bucov.) a cociobăi, (Munt.) a scofeli, (înv.) a scorteli. (~ prin sertare, prin toată casa, prin lucrurile mele.) 4. a se cere, a se vinde, (înv.) a se întreba. (O marfă care se ~.) 5. a se interesa, a se ocupa, a se preocupa. (Te rog să-ți ~ de treabă!) 6. a îngriji, a vedea, (înv. și reg.) a (se) griji, (Transilv.) a (se) cîștiga. (~ de toate ale casei.) 7. a încerca, a se sili, a se strădui, (pop.) a cerca, a se munci, a se osteni, a se trudi. (~ să fii amabil.) 8. a încerca, a vedea. (~ dacă nu poți să dezlegi problema.) 9. a încerca, a umbla. (~ să mă înșele.) 10. a încerca, a tatona, (înv. și reg.) a probălui. (~ să găsească o soluție.) 11. a cerceta, a examina, a studia, (înv.) a cerca. (Calul de dar nu se ~ în gură.) 12. (MED.) a (se) îngriji, a (se) trata, (pop. și fam.) a (se) doftori, a (se) doftorici, (înv.) a (se) cura, a (se) curarisi. (S-a ~ de astm.)

CERCETA vb. 1. a analiza, a examina, a investiga, a studia, a urmări, (livr.) a considera, (înv.) a medita, a privi, a socoti, (fig.) a explora, (înv. fig.) a scărmăna. (A ~ cauzele unui fenomen.) 2. a analiza, a examina, a măsura, a observa, a scruta, a studia, a urmări, (pop.) a iscodi, (înv. și reg.) a oglindi, (înv.) a cerca, a ispiti. (Îl ~ cu atenție.) 3. a căuta, a examina, a studia, (înv.) a cerca. (Calul de dar nu se ~ în gură.) 4. a consulta, a examina, a studia. (Am ~ toate izvoarele.) 5. a consulta. (~ catalogul unei biblioteci.) 6. a se documenta, a se informa, a studia, a vedea, (înv.) a se pliroforisi. (~ dacă nu s-a mai scris despre asta.) 7. a se informa, (Transilv., Ban. și Bucov.) a știrici. (A ~ peste tot.) 8. a controla, a inspecta, a revedea, a revizui, a verifica, (înv.) a revedui, (grecism înv.) a teorisi. (A ~ toate scriptele instituției.) 9. a examina, a vedea. (Trebuie să ~ cum stau lucrurile.) 10. a examina, a încerca, a sonda, (pop.) a cerca. (~ terenul să vezi dacă avem șanse de reușită.) 11. (JUR.) a ancheta, a instrui. (~ un caz penal.)

EXAMINA vb. 1. a analiza, a cerceta, a investiga, a studia, a urmări, (livr.) a considera, (înv.) a medita, a privi, a socoti, (fig.) a explora, (înv. fig.) a scărmăna. (A ~ cauzele unui fenomen.) 2. a analiza, a cerceta, a măsura, a observa, a scruta, a studia, a urmări, (pop.) a iscodi, (înv. și reg.) a oglindi, (înv.) a cerca, a ispiti. (Îl ~ cu atenție.) 3. a căuta, a cerceta, a studia, (înv.) a cerca. (Calul de dar nu se ~ în gură.) 4. a cerceta, a consulta, a studia. (Am ~ toate izvoarele.) 5. a cerceta, a vedea. (Trebuie să ~ cum stau lucrurile.) 6. a cerceta, a încerca, a sonda, (pop.) a cerca. (~ terenul să vezi ce putem face.) 7. a asculta, a chestiona, a interoga, a întreba, (înv.) a prociti. (A ~ un elev.) 8. (MED.) a consulta. (Medicul ~ un pacient.)

bot¹ sn [At: ODOBESCU, S. III, 42/279 / Pl: ~uri / E: nct] 1 Parte anterioară alungită a capului animalelor, în care sunt situate nările și gura Cf flit, rât, tic^3[1]. 2 (Prc; dep) Gură. 3 (Îe) A bea la ~ul calului A bea ultimul pahar, înainte de plecare, în picioare (lângă caii înhămați). 4 (Fam; îe) A da cuiva peste ~ A pune la punct pe cineva. 5 (Fam; îe) A se șterge (sau linge) pe ~ A fi silit să renunțe la ceva. 6 (Fam; îe) A pune pe cineva cu ~ul pe labe A pune la punct pe cineva (făcându-l de rușine). 7 (Fam; îe) A se întâlni cu cineva ~ în ~ (sau la ~) A se întâlni față-n față și pe neașteptate cu cineva. 8 (Îlav) ~ în ~ În relații de intimitate, sărutându-se. 9 (Pfm; îe) A se pupa (sau linge) în ~ cu cineva A trăi (sau a fi) în mare intimitate (sau prietenie) cu cineva. 10 (Pfm; îe) A da în ~ A cădea (de atâta muncă). 11 (Pfm; îe) A avea caș la ~ A fi tânăr și fără experiență. 12 (La păsări; imp) Cioc gros și mare Si: clonbonț, clonț, plisc. 13 (Orn; îc) ~-gros Cireșar (Coccothraustes vulgaris). 14 (Orn; îc) ~-roș Căldăraș (Pyrrbula europea). 15 (Pan) Partea anterioară (și alungită sau ascuțită) a unui obiect. 16 (Fam; îe) A-și băga ~ul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) A se amesteca în toate. 17 (Îe) A face ~ A se supăra. 18 (Fig) Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect Si: vârf. 19 Partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică. corectat(ă)

STUDIA vb. 1. a se instrui, a învăța, (înv. și reg.) a se pricopsi. (~ în permanență.) 2. a învăța, (înv.) a pedepsi, a ștudirui, (grecism înv.) a spudaxi. (~ la geografie.) 3. a citi, a învăța. (A ~ cursul de la un capăt la altul.) 4. a învăța, a se pregăti, a se prepara. (A ~ serios pentru examene.) 5. a face, a urma. (~ medicina.) 6. a analiza, a cerceta, a examina, a investiga, a urmări, (livr.) a considera, (înv.) a medita, a privi, a socoti, (fig.) a explora, (înv. fig.) a scărmăna. (A ~ cauzele unui fenomen.) 7. a analiza, a cerceta, a examina, a măsura, a observa, a scruta, a urmări, (pop.) a iscodi, (înv. și reg.) a oglindi, (înv.) a cerca, a ispiti. (Îl ~ cu atenție.) 8. a căuta, a cerceta, a examina, (înv.) a cerca. (Calul de dar nu se ~ în gură.) 9. a cerceta, a consulta, a examina. (Am ~ toate izvoarele referitoare la...) 10. a cerceta, a se documenta, a se informa, a vedea, (înv.) a se pliroforisi. (~ dacă nu s-a mai scris despre asta.)

mamíță, mamițe, s.f. (reg.) Duh necurat, arătare; matahală: „Și au fost două mamițe în gura uliței. Și aveau copite de cal” (Bilțiu, 1999: 373). – Cf. mamină (MDA).

ALERGA A alerga (sau a umbla) cu limba scoasă (după ceva sau după cineva) = A dori foarte mult ceva, a căuta cu orice preț (să obțină ceva sau să găsească pe cineva): După ce umblase vreo trei luni cu limba scoasă să încapă pe la vreo gazetă, intrase conțopist la primărie. (I. L. CARAGIALE) Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. (EM. GÎRLEANU) − Dar la cumpărat cine te-a chemat? Și ai umblat cu limba scoasă! sări din nou Toader. (LIVIU REBREANU) A alerga după treburi = A umbla din loc în loc pentru rezolvarea unor interese practice: Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decât jocul de cărți; dar n- avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dânsa alerga în treburile cârciumii, el trebuia să intre în voile oaspeților. (IOAN SLAVICI) [...] și femeia nu se mai sătura povestindu-le minunea și cum, din ceasul acela, fiu-său s-a făcut sănătos și umblă după toate treburile, ca orice om. (I. AGÎRBICEANU) A alerga pe la toți sfinții pentru cineva = A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență: A alergat pe la toți sființii, dar n-a găsit nicio înțelegere. A-și alerga (sau a-și juca) calul (înv.) = A-și permite multe libertăți față de cineva, a-și face mendrele: D-aia mi-am alergat caii aici înaintea D-voastră (= am cutezat să scriu acestea), fiindcă vă știu de români […] și Românul […] e îngăduitor. (P. ISPIRESCU) Știu eu năzdrăvanii de-ale spânului; și să fi vrut de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. (ION CREANGĂ) A-și alerga gura (pop.) = A vorbi repede; a pălăvrăgi: […] scosei numaidecât cinci monete de aur și, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mână a cantatriței, care mai întâi roși, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile… (NICOLAE FILIMON) A-și alerga ochii (Rar) = A-și arunca privirile: [oșteanul] Numai ochii săi mișca, / Vulturește-i alerga / Pe cea zare cenușie. (VASILE ALECSANDRI)

BOT ~uri n. 1) Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura și nasul. * A bea la ~ul calului a bea ultimul pahar, în picioare, înainte de plecare. 2) depr. Cavitate a capului omului în care se află limba și dinții și care servește ca organ al alimentației și al vorbirii; gură. * A pune (pe cineva) cu ~ul pe labe a pune (pe cineva) la punct; a obliga la tăcere (pe cineva). A se șterge pe ~ de ceva a fi nevoit să renunțe la ceva de mult râvnit. A se întâlni (cu cineva) ~ în ~ a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. A se pupa în ~ cu cineva a fi în mare prietenie cu cineva. A face ~ a se bosumfla. 3) Partea din față (ascuțită) a unui obiect. ~ul automobilului. ~ul pantofului. /Orig. nec.

A CLĂBUCI ~esc 1. tranz. A face să se clăbucească. 2. intranz. 1) (despre lichide, mai ales despre ape) A face clăbuci în urma fierberii, a unei mișcări rapide sau a unei reacții. 2) (mai ales despre cai) A se umple cu clăbuci la gură; a spumega. /Din clăbuc

A SĂRI sar 1. intranz. 1) (despre ființe, lucruri) A se desprinde brusc din loc, deplasându-se într-o anumită direcție (în sus, în jos, înainte, înapoi, în stânga, în dreapta); a sălta. ◊ ~ peste cal a îngroșa lucrurile; a exagera. ~ cu gura a) a se amesteca (nepoftit) în vorbă; b) a ocărî; a batjocori. A-i ~ cuiva în gât a) a se repezi la cineva pentru a-l îmbrățișa; b) a manifesta dragoste (exagerată) pentru cineva. A-i ~ cuiva înainte a se repezi în întâmpinarea cuiva. Surcica nu sare departe de trunchi se spune despre copii care seamănă, mai ales prin unele apucături, cu părinții. 2) A veni în grabă (pentru a acorda ajutor). ◊ Săriți! Ajutor! 3) A se repezi cu scop agresiv; a se arunca; a ataca. ~ la bătaie. ◊ ~ în capul cuiva (sau a-i ~ cuiva în cap) a se năpusti asupra cuiva cu vorbe de ocară; a-i face cuiva scandal. 4) A apărea pe neașteptate; a răsări ca din pământ. ◊ ~ în ochi a fi foarte evident. 5) (despre obiecte prinse de ceva) A se desprinde brusc (din locul pe care îl ocupă); a-și schimba momentan poziția; a se detașa brusc. Ușa ~t din țâțâni. ◊ A-i ~ cuiva inima (din loc) a fi cuprins de o emoție puternică. A-i ~ cuiva țandăra a se înfuria. A-i ~ cuiva ochii (din cap) se spune când cineva simte o durere fizică acută, când mușcă ceva foarte iute, acru etc. Să-mi sară ochii (din cap)! pe cuvânt de cinste! ~ în aer a exploda. Plânge de sare cămașa de pe el se spune despre cineva, care plânge foarte tare. A-și ~ din minți (sau fire) a) a-și ieși din minți; a se sminti; b) a se mânia peste măsură. A-și ~ din țâțâni (sau din balamale) a-și pierde răbdarea; a nu mai putea suporta ceva. 6) A se juca zburdând. 2. tranz. 1) A traversa printr-un salt. ~ șanțul. 2) A trece cu vederea (voit sau din greșeală). ~ un alineat. /<lat. salire

SPUMĂ ~e f. 1) Înveliș (albicios) de bășicuțe de aer, care apare la suprafața unui lichid agitat sau a celui care fierbe sau fermentează. ~a mării. ~ de bere. ◊ Ca ~a laptelui foarte bun. A face ~ a spumega. 2) Clăbuci de săpun, de sudoare sau de salivă. ◊ Cal în ~e cal înspumat. A face ~ (sau ~e) la gură a) a scoate salivă abundentă (vorbind foarte mult); b) a vorbi cu întărâtare; c) a fi foarte furios. 3) fig. Totalitate a elementelor degradate ale unei societăți; drojdie; pleavă. [G.-D. spumei] /<lat. spuma

ZÂMBRE f. pl. Boală a cailor, manifestată prin înroșirea și inflamarea cerului gurii și prin apariția unor bubulițe dureroase pe gingii. * A face ~ a dori foarte mult; a jindui; a râvni. /cf. pol. zabrze

breaz, -ă adj. pl. breji, breze (bg. briez, d. brĭeza, sîrb. breza, rus. berëza, vsl. *berza, mesteacăn, a căruĭ scoarță e brează. Corespunde fonetic cu litv. béržas, germ. birke, mesteacăn și lat. fráxinus, frasin [Bern. și Meyer.]. V. barz, brad). C’o pată albă din frunte pînă la bot: cal breaz. Fig. Iron. Distins, ilustru: nicĭ tu nu ești maĭ breaz decît el, te-ai găsit și tu maĭ breaz ca să faci gură! Prov. A fi cunoscut ca un cal breaz, a fi foarte cunoscut. S.f. (după numele satuluĭ Breaza din Prahova). Un dans popular și melodia luĭ: a cînta breaza (saŭ ca la Breaza!). V. bălțat, cácir, peag, strănut 2 și țintat.

frâu n. 1. curele ce se pun pe capul calului împreună cu lanțul de fier în gură spre a-l mâna; 2. fig. ceeace oprește, ceeace reține: a pune un frâu pasiunilor. [Lat. FRENUM].

DAR⁴, daruri, s. n. I. 1. Obiect care se primește de la cineva sau se dă cuiva fără plată, la anumite ocazii, în semn de prietenie, ca ajutor etc.; cadou. Adevăru-i că toată lumea te răsfață... Mereu primești daruri. CAMIL PETRESCU, T. I 91. Vi le dăruiesc vouă, dar să nu credeți că sînt un dar de mic preț. MACEDONSKI, O. III 35. Nemulțumitului i se ia darul. ◊ Fig. Atît de-avar fu cerul cu pămîntul, Că luni de zile n-a bătut nici vîntul, Nici ploi n-au scurs din nori al verii dar. COȘBUC, P. II 280. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a da» și «a primi») În dar = fără plată, gratis; degeaba. Bătrînul tău mi-ar fi dat în dar un buduroi plin cu miere. DAVIDOGLU, O. 75. Acum te și răsplătesc... dîndu-ți în dar iapa. ISPIRESCU, L. 79. Dragostea de lăutar, Ca dulceața din zahar, Că-și dă inima în dar, De nevoi n-are habar. TEODORESCU, P. P. 338. ◊ Loc. adj. De dar = dăruit, primit gratis, fără plată. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ (Locuțiune verbală) A face dar = a dărui. I-am făcut ei dar un inel de preț. CAMIL PETRESCU, U. N. 239. Nu-i pretinsese... să-i facă dar casele din dosul spitalului. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 217. ♦ Plocon. La curtea sa cea nouă veneau darurile satrapilor. SADOVEANU, D. P. 8. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. Am adus un colac din darurile de la sfînta slujbă. SADOVEANU, P. M. 20. ◊ Sfintele daruri = pîinea și vinul sfințite pentru cuminecătură. II. 1. (De obicei urmat de determinări) Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. O ființă cu totul excepțională se afla, înzestrată cu toate darurile minții și ale inimii. BOGZA, C. O. 5. Le arăta cît e de prețios darul de a observa, de a analiza și pricepe viața în toată însemnătatea și frumusețea ei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul, nu se mai bagă în samă amarul. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. A avea darul să... (sau de a..., de...) = a avea puterea, posibilitatea..., a fi în stare să..., a fi de natură să... Primarul... are darul de a fi în tot locul. CAMIL PETRESCU, U. N. 421. Ca istoriile acestea nimic n-avea darul să mă încînte M. I. CARAGIALE, C. 79. Novacul avea darul de a culca la pămînt o oaste întreagă. ISPIRESCU, L. 193. Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta... imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi bun orator. (Ironic) A avea (sau a lua) darul beției (sau al suptului) = a fi (sau a deveni) bețiv. Cînd am scăpat, nevasta mă lăsase, și eu, de necaz, am luat darul beției. DUNĂREANU, CH. 138. 2. Avantaj, binefacere, merit. Sînt darurile pămîntului și am pus în ele inima noastră. SADOVEANU, P. M. 78. Toate darurile tehnicii moderne IBRĂILEANU, SP. CR. 243. Acest oraș... este unul dintr-acele mai frumoase ce am văzut, pentru multe daruri ce are. GOLESCU, Î. 144. 3. (În credințele mistico-religioase) Ajutor pe care dumnezeu l-ar acorda omului; milă, îndurare, har. Cel de sus varsă darul său și peste cei neputincioși. CREANGĂ, P. 190. ◊ Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești, consacrare (ca preot).

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. (Adesea în opoziție cu găsi) A încerca să găsești pe cineva sau ceva (pierdut, ascuns sau amestecat printre alte lucruri asemănătoare); a umbla după... Caut cartea în bibliotecă. ▭ Nu așteaptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său. ODOBESCU, S. III 15. Săcuii se apucară a căuta prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (Cu privire la abstracte) Își caută prilej unul altuia de a se dondăni. ȘEZ. III 182. ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumînarea) = a se sili să afle prilej de ceartă. Nemaiavînd ce pricină să le caute, rămîne pe gînduri. CREANGĂ, P. 265. Dumneata, moșule... cauți pricină, ziua-n amiaza mare, cu lumînarea. CREANGĂ, P. 82. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. Căută cu ochii și văzu pendula scumpă. DUMITRIU, N. 65. A căuta cu gîndul = a se sili sa-și aducă aminte. Veta: De la Iunion? (caută cu gîndul). CARAGIALE, O. I 69. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlnești privirile cuiva. A căuta vreme cu prilej v. prilej. A căuta ziua de ieri v. ieri. A căuta, (cuiva) nod în papură v. papură. A căuta pe dracul v. drac. ◊ Refl. Se căută apoi prin buzunare și află un taler, pierdut din ziua de ieri. RETEGANUL, P. I 72. Moș Drăgan, cum auzea, De pe Șalga jos sărea Și la brîu se căuta. TEODORESCU, P. P. 691. ♦ Intranz. (Cu o determinare locală) A cerceta, a scotoci. Ivan atunci... aprinde luminarea și începe a căuta prin casă în toate părțile, dar nu găsește pe nimene. CREANGĂ, P. 302. ♦ (Cu privire la persoane; uneori urmat de determinări locale) A se deplasa undeva pentru a găsi sau a întîlni pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva, a întreba de cineva. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la mănăstirea-de-tămîie. CREANGĂ, P. 88. Sosind acasă, slugile îmi spuseră că polițmaistrul și... doctorul S. mă căutaseră. NEGRUZZI, S. I 54. 2. (Cu privire la obiecte concrete sau la noțiuni abstracte) A încerca să procuri, a tinde să obții, să dobîndești ceva, a avea ca scop, a urmări ceva, a umbla după ceva. A-și căuta dreptatea. ▭ C-un geamăt sfîșietor deschidea ochii, căutîndu-și salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei. BART, E. 380. Du-te de caută nouă piei de bivol. ISPIRESCU, L. 27. Știința nouă... căutînd realizarea în omenire a dreptății și a frăției. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Mai ales în întrebări introduse prin «ce» și în unire cu o determinare locală) Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei. SAHIA, N. 17. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauți la barbarul sub streșina-i de cetini? EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, rațiune să te afli sau să vii (undeva); n-ai dreptul sau permisiunea să mai vii (undeva); îți este interzis să o faci. Nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. ♦ Refl. pas. (Despre o marfă sau un lucru de preț) A avea trecere, a se cere. Au ieșit cartofii noi; cei vechi nu se mai caută. II. 1. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A se interesa, a se ocupa de..., a nu se lăsa abătut de la..., a se îngriji de... Acum, dragă doamnă, du-te de-ți vezi copiii și caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a) a-și vedea (în mod conștiincios) de ocupațiile sale, fără a se amesteca în probleme ce nu-l privesc. De m-aș vedea scăpat... să-mi caut de nevoi și treburi. SADOVEANU, D. P. 122. Cuminte... ca totdeauna, îmi căutai de treabă. HOGAȘ, M. N. 13. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul. CREANGĂ, P. 166; b) (la imperativ) nu-ți face griji zadarnice / nu te amesteca în lucruri care nu te privesc / lasă-mă în pace / Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. Te poftesc, dă-mi pace și-ți caută de treaba dumitale. NEGRUZZI, S. I 84. A-și căuta de drum (sau de cale) = a) a porni în drumul lui, a pleca. Domnule, fă-mi plăcerea de a-ți căuta de drum. ALECSANDRI, T. 753. Se despart cu sănătate... și-și caută fiecare de cale. RETEGANUL, P. III 85; b) (la imperativ, familiar) cară-te! pleacă! A-și căuta de sănătate = a-și îngriji sănătatea, a se supune unui tratament medical. ◊ Tranz. În grădina cu multe straturi, neudată și necăutată de nimeni, născură din pietriș sterp, din arșița zilei și din uscăciunea nopții, flori cu frunze galbene. EMINESCU, N. 28. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A purta de grijă (unui bolnav)..., a se îngriji de..., a supraveghea, a păzi. Au căutat... de tată-său, cînd a fost bolnav. SBIERA, P. 1. Am s-o învăț eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat! CREANGĂ, P. 126. ◊ Tranz. Înduioșată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne. BART, E. 376. A căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291. Din ora ce m-am îmbolnăvit, el n-a voit să se dezlipească de lîngă patul în care sufeream. Ah! mămucă, cu ce îngrijire m-a căutat! ALECSANDRI, T. I 341. Nani, nani, copilaș, Dragul mamei fecioraș! Că mama te-a legăna Și mama te-a căuta Ca pe-o floare drăgălașă. Ca pe-un îngerel în fașă. ALECSANDRI, P. P. 381. ◊ Refl. Se vede că omul cel din car e bolnav... și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute. CREANGĂ, P. 330. 3. Intranz. (Mai ales la imperativ) A fi atent, a băga de seamă, a urmări atent. Pe mine, căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap! CREANGĂ, P. 266. 4. Tranz. (Construit cu o completivă directă) A vrea cu tot dinadinsul a-și da silința, osteneala, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. La blînda ta mustrare... Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. 5. Tranz. impers. (Mai ales în forma căta) A trebui, a se cuveni, a fi necesar să... Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună, hatmane. SADOVEANU, Z. C. 112. Cată să le satisfacem curiozitatea. NEGRUZZI, S. I 109. De-ar fi apa pînă-n piept, La mîndra cată să trec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. III. 1. Intranz. A urmări cu ochii, a se uita, a privi. Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr. EMINESCU, O. I 130. Lențo... caută drept în ochii mei. ALECSANDRI, T. 1453. Să se așeze... de alăturea oștilor și de acolo să caute la război. BĂLCESCU, O. I 28. Lelița Mărie, Plină de trufie Cu a sale gene, Ochișori, sprîncene, Că de-i cauți în ochi Mori ca de deochi. ANT. LIT. POP. 310. ◊ Fig. Florile căutau în jos La pămîntul negricios. CASSIAN, în POEZ. N. 108. ◊ Expr. (Familiar) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Refl. A se privi, a se examina (în oglindă). Mă caut în păretele de oglinzi. EMINESCU, O. I 80. ♦ Intranz. A avea privirea sau uitătura într-un anumit fel. (Atestat în forma căta) Cată cam pieziș din fire. PANN, P. V. I 26. ♦ Intranz. Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... (Atestat în forma căta) Șase argați nu le da de cap [vitelor] pînă nu se potoleau de bunăvoie și nu cătau spre obor. DELAVRANCEA, S. 18. Soarele acum căta spre asfințit. BĂLCESCU, O. II 90. 2. Tranz. A cerceta, a examina. Căutară rața... peana-i era din aripa cea dreaptă picată. RETEGANUL, P. III 19. După ce le-au luat [ploștile], au început să le caute pe toate părțile și să se mire de lucrul cel rar și iscusit. SBIERA, P. 69. Măi băiete, ia să vedem, n-ai tu vrun semn la picior? Caută băietul, îl vede cu pecetea la picior. ȘEZ.I 6. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a o examina pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. Și cum i-o dau [pupăza] în mînă, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior. CREANGĂ, A. 57. ◊ Refl. pas. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. 3. Intranz. (În legătură cu adverbe sau adjective predicative) A avea aspectul, înfățișarea... Caută mai voioasă, C-ai plecat spre-a dumitale casă. TEODORESCU, P. P. 165. ♦ A da aspectul sau înfățișarea de...; a exprima, a trăda o anumită stare sufletească. Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. (Rar) Caută a... = dorește ceva, tînjește după... (în forma căta) Adeseori Radu, cu ochii aiurit pironiți în deșert, parc-ar fi cătat a drum, rămînea... dus pe gînduri. VLAHUȚĂ, N. 12. 4. Intranz. Fig. A ține socoteală, a lua în considerație, a se lua după... M-aș năimi pînă ce-a cînta cucul, și ce se atinge de simbrie, eu caut mai mult la oameni și sînt îndestulat dac-oi avea ce mînca. SBIERA, P. 7. ◊ Tranz. (Urmat de o completivă directă) Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea înfrunte. CREANGĂ, P. 152. Nu căuta că-s rușinos dinaintea oamenilor... îs tare cu duh cînd sînt singur. ALECSANDRI, T. I 54. 5. Intranz. (În superstiții, urmat de determinări introduse prin prep. «cu», «la» sau «în») A cerceta viitorul (din poziția stelelor, a bobilor etc.). A îmbiat pe la vraci și filozofi ca să le caute la stele și să le ghicească. ISPIRESCU, L. 1. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. În bobi nu se poate căuta decît cu grăunțe de păpușoi. ȘEZ. III 126. – Pronunțat: că-u- (și, regional, cău-ta). – Variantă: căta, cat (BENIUC, V. 41, SADOVEANU, Z. C. 112, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38), vb. I.

ÎNAINTAȘ², -Ă, înaintași, -e, adj. 1. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai) Înhămat înaintea rotașilor. Iapa înaintașă, într-un acces de spaimă, făcu o săritură în dreapta, să se ferească parcă de primejdie. REBREANU, R. I 215. Se obișnuiește, pe lîngă doi boi, să se pună și un cal înaintaș, la vargă, înhămat c-o gură de ham. PAMFILE, A. R. 40. ◊ (Substantivat) Se auzea... glasul lui strigînd la înaintaș. D. ZAMFIRESCU, R. 240. 2. (Rar) Care merge înainte, care e în față. – Variantă: naintaș,-ă (NEGRUZZI, S. I 37) adj.

SLĂBĂTURĂ, slăbături, s. f. (Adesea precedă un substantiv sau un pronume pe care îl determină și de care este legat prin prep. «de») Om (sau animal) foarte slab. Slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195.

STRUNI, strunesc, vb. IV. Tranz. 1. A stăpîni (un cal) din frîu, a ține strîns, a nu lăsa să se abată de la direcția voită. Își struniră caii și porniră mai repede prin nouri de colb. SADOVEANU, O. I 122. Fiul craiului nemaiputînd struni calul... se întoarnă. CREANGĂ, P. 185. Strunește bine gura iepei și fii cuminte! ALECSANDRI, T. II 98. ◊ Fig. Cu ochii lui mici, struniți către tîmple, se uita țintă la învățăcelul său. SADOVEANU, M. C. 110. ♦ Fig. (Cu privire la oameni) A stăpîni, a domina, a înfrîna; a ține din scurt. Numai răutăți făcea, că n-avea cine-l struni. SADOVEANU, P. M. 69. Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă. CREANGĂ, P. 4. 2. A întinde strunele unui instrument muzical, a acorda, a înstruna; p. ext. (rar) a cînta. Căci meșterul Boian... voia cuiva Un cîntec să-i strunească. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 4/1. 3. A lega strîns (trăgînd bine de sfoara care leagă). Legătura dintre proțap sau tînjală și sanie strunește proțapul cu vîrful... prin gînjuri de lemn sau funii. PAMFILE, I. C. 155. – Variantă: struna (PĂSCULESCU, L. P. 62) vb. I.

APUCA (apuc) I. vb. tr. 1 A pune în grabă, cu iuțeală, mîna pe ceva: apucă o piatră și aruncă în ei ¶ 2 A prinde cu mîna, a lua ceva spre a ținea în mînă: a apucat oala de toartă ¶ 3 A prinde cu gura, cu dinții: puneau traistele în capetele cailor, ca să nu apuce iarbă (NEC.) ¶ 4 A ajunge să ia, a se folosi de un lucru: i-au dat poruncă să strice toate cetățile... să nu le apuce Leșii cu oști (MUST.) ¶ 5 A lua ceva pe un lucru (la vînzare), în spec. un preț mai mare decît face el, decît se putea aștepta: scîndurile să le vinzi, poți ~ pe ele pînă la o sută de lei (CRG.) ¶ 6 A lua cu sila, a răpi: cine lăcomește să apuce cele străine, pierde și ale sale (MUST.) ¶ 7 A ajunge la o situațiune, la o demnitate prin mijloace silite, pe cale ilegală: se ispiti să apuce domnia (MX.) ¶ 8 A prinde pe cineva de o parte a corpului: l-a apucat de gît; proverb: parcă a apucat pe D-zeu de un picior, se zice despre cineva care are o bucurie neașteptată; – ziua fuge de bivoli și noaptea-i apucă de coarne, se zice despre cei prefăcuți, cari vreau să pară virtuoși ¶ 9 A pune mîna pe cineva, a prinde: apucîndu-l Turcii, l-au dus la Țarigrad (MUST.); de aci, a pune mîna pe cineva ca să-i slujască, ca să se folosească de el: stăpînii unde slujea el... se băteau care de care să-l apuce (ISP.) ¶ 10 A cuprinde: l-a apucat în brațe ¶ 11 A sili pe cineva să facă un lucru, a nu-l lăsa să mai întîrzie: l-am apucat să-mi plătească datoriile ¶ 12 A lua la răspundere pentru ceva: el nu știa ca cine să i le fi luat și n’avea pe cine ~ de ele (ISP.) ¶ 13 ~ din scurt, a cere cuiva socoteală pentru ceva, a-l descoase: se mirau cum de știe el așa bine să potrivească... și l-au apucat din scurt (VOR.) ¶ 14 A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva: de veneam cu două minute mai tîrziu, nu mai apucam trenul ¶ 15 A trăi atîta încît să poată fi martorul unor evenimente, unor timpuri bune sau rele, să ajungă să facă ori să dobîndească ceva, a ajunge cu viață pînă...; mai adesea în jurăminte: să n’apuc ziua de mîine, dacă mint; verbul fiind la un timp trecut, însemnează a fi trăit pe acele vremuri, a fi avut prilejul să vadă în trecut unele evenimente, timpuri, o anumită stare de lucruri: plăieșii spuneau că n’au mai apucat așa primăvară (CRG.); bătrînii spun c’așa l-au apucat (VLAH.) ; ~ de la părinți, de la strămoși, a primi prin moștenire, prin tradiție, o datină, un obiceiu, sau felul de viață, de vorbire, etc.; ~ o poveste, a auzi o poveste de la bătrîni ¶ 16 A-i veni pe neașteptate, a-l cuprinde, a-l ajunge: m’a apucat un dor nebun de casă; a-l ~ pe cineva somnul, leșin, frică, mînie, furie, de aici elipt.: cînd îl apucă, nu mai e chip să-i vorbești ¶ 17 A prinde fără veste, a surprinde: ne-a apucat ploaia; i-au apucat o iarnă grea, cu mare viscol (NEC.) ¶ 18 ~ putere, a se întări ¶ 19 ~ drum, a merge pe un drum: a apucat un drum greșit; ~ cale: Bujor a apucat calea codrului (ALECS.); ~ cîmpii, a-și lua lumea în cap; ‡~ sănătoasa, a o lua la fugă ¶ 20 A-și ~ sufletul, a-și relua răsuflarea: abia apucîndu-și sufletul de spaimă (SB.). II. vb. intr. 1 A nimeri, a atinge un loc: izbeau unde apucau ¶ 2 A ajunge într’un loc: sileau carii de carii... să apuce mai curînd la pod (NEC.) ¶ 3 A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva: n’au apucat tată-său să-l vadă viu (NEC.) ¶ 4 A începe: apucînd de la ușă, se adresă pe rînd la toate damele (I.-GH.) ¶ 5 A ajunge să știe, să vadă, să se întîmple ceva, a ajunge cu viață, (iar cînd verbul e la un timp trecut): a fi trăit pe acele vremuri, a fi avut prilejul să vadă în trecut un eveniment, o anumită stare de lucruri, etc., a fi ajuns să se facă, să se întîmple ceva: socoteam că n’o s’apuc să ajung odată la București (ISP.); pe tata nici n’am apucat să-l știu cum era (GR.-N.); de aci înțelesul din expresiunea negativă: a nu apuca (bine) să..., a nu isprăvi de tot o acțiune începută, a fi abia pe cale de a săvîrși un lucru: n’apucară să se așeze bine și auziră un sunet de bucium (ISP.); n’apuc bine a scăpa din una, și dau peste alta (CRG.); de aci, impers.: el cutreierase pămîntul pînă nu apucase să i se urască băiatului (ISP.) ¶ 6 A ajunge, a fi pe punctul de a...: de-abia apucasem a adormi și un vis fantastic veni (NEGR.); să n’apuce să cază și tu să găsești (ISP.) ¶ 7 A găsi o anumită stare de lucruri, a primi prin moștenire, prin tradiție, o datină, un obiceiu, sau felul de viață, de vorbire, etc.: eu zic cum am apucat, așa se zicea pe vremea mea (CAR.); așa am apucat din bătrîni (GR.-N.) ¶ 8 A se îndrepta într’o anumită parte: apucă și el într’un noroc spre răsărit (ISP.) ¶ 9 ~ înainte, a merge înaintea cuiva, a întrece pe cineva, a căpăta ceva înaintea altora: au apucat înainte și i-am pierdut din vedere; te-ai trezit prea tîrziu, au apucat alții înainte ¶ 10 ~ cu gura înainte, a începe să vorbească înaintea altuia, a nu lăsa pe altul să sfîrșască vorba sau să deschidă măcar gura ¶ 11 ‡~ la suflet, a căpăta curaj: ceialalți boiari... au mai apucat la suflet cu nădejdea de viață (M.-COST.) III. vb. refl. 1 A se prinde cu mîna, etc. de ceva; proverb: cel ce se înneacă se apucă și de un fir de paiu, cine e în primejdie caută scăpare în ori-ce ¶ 2 A se ~ de ceva (de lucru, de treabă, etc.), a începe a face ceva, a se hotărî pentru ceva: Romînului îi e greu pînă se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă (CRG.); a se ~ de (sau la) probă, la sfadă: s’apucară iar la sfadă pentru cele trei parale (I.-GH.) ¶ 3 A-i veni în gînd ceva și a-l pune îndată în execuțiune: atunci ei s’au apucat și s’au dus la Brăila (GR.-N.) ¶ 4 A începe: se apucă însuși cu mîna lui să le curețe de rugină (ISP.) ¶ 5 A face un lucru nepotrivit, nesocotit: s’a apucat să spue la toți cele întîmplate ¶ 6 A se ~ de cineva, a se lega de cineva, a nu-i mai da pace ¶ 7 A se tocmi la cineva, a se lega să facă ceva: s’a fost apucat la un om că-l va sluji un an (VOR.) ¶ 8 A se ~ pe jurămînt, a se lega prin jurămînt: Pe jurămînt s’apuca Stăpînii să hărățească și slugile să-i privească (ALECS.-P.) ¶ 9 A se ~ rămășag, a pune rămășag, a face prinsoare: s’a apucat rămășag pentru un lucru mare (VOR.) ¶ 10 ‡A se lega prin cuvînt, a făgădui, a se îndatora că va face ceva: n’au ținut parola, cum s’au apucat cînd l-au pus Domn (NEC.); tu să te faci doftor... și să te apuci că-l vei lecui (SB.).

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura (și nasul). ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. (Fam.) A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie, și unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supăra, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; vârf; partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzînd gura și nasul. ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva). A se întîlni (cu cineva) bot în bot = a se întîlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva. A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie și unde nu trebuie. A da (cuiva) peste bot = a dojeni aspru pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supăra, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; capăt, vîrf. Botul cizmei.

ceacâr a. 1. cu un ochiu albastru și altul negru (vorbind de cai și, ironic, despre om): cu ochii ciacâri, gura lăbărțată PANN; 2. cu un cearcăn alb împrejurul luminei ochilor (despre vite); 3. beat, mahmur; 4. se zice de o specie de grâu de toamnă. (Turc. ČAKYR).

spumă f. 1. eflorescență albicioasă ce se formează pe un lichid agitat sau în fierbere; spumă de mare, piatră din care se fac obiecte de lux; 2. balele unor animale: face spume la gură; 3. sudoare ce se grămădește pe corpul unui cal: fugarul alb de spume AL.; 4. fig. partea coruptă și depravată a unei societăți: spuma asta ’nveninată, astă plebe, ăst gunoiu EM. [Lat. SPUMA].

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura (și nasul). ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. (Fam.) A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie, și unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supăra, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; vârf. Botul cizmei. 3. Partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.

HAM², hamuri, s. n. (La pl. uneori cu aceeași valoare ca la sg.) Ansamblu format din curelele (sau frînghiile) necesare pentru a înhăma calul la un vehicul. Caii aveau hamuri negre. STANCU, D. 227. Un cal sur, uriaș, cu coastele proeminente și ochii întotdeauna umezi, căra această căruță – opintindu-se fără vlagă, în hamul cu zeci de petice. SAHIA, N. 65. Mergînd Duca-vv. într-o sanie cu doi cai... înhămați cu hamuri de tei, ocărît neîncetat de polonezii ce-l duceau, se opri puțin la Suceava. BĂLCESCU, O. I 186. ◊ Fig. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai și jug de boi. COȘBUC, P. I 207. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și cea care se petrece după gîtul calului. ◊ Expr. A trage în ham = a trăi o viață grea, a o duce greu. ♦ (Precedat de prepoziții) Acțiunea calului de a trage vehiculele. Alese la o parte doi căluți pagi, care se împărecheau bine la umblet și erau cei mai buni la ham. SADOVEANU, B. 66. ◊ Cal de ham = (spre deosebire de cal de călărie) cal care trage la căruță sau la trăsură.