NĂRĂVAȘ, -Ă adj. (Despre animale, în special despre cai) Care nu se lasă strunit, care mușcă, azvîrle din picioare, care are nărav (2); năbădăios (2), nărăvit. Să luați seama: calul e cam nărăvaș. f (1900), 542. Calul nărăvaș aruncase cu picioarele de dindărăt. ap. tdrg. Cristea Busuioc se pomeni dincolo de far, în gura canalului, cu pluta săltînd pe valuri ca un cal nărăvaș. tudoran, p. 102. Fierarul bătuse în pămînt stîlpi groși pentru legatul cailor nărăvași. preda, m. 118. Pusese vina pe el că ar fi betejit un cal... fiindcă era nărăvaș din cale afară. t. popovici, se. 15, cf. alr i 1 110/9, 56, 148, 229, 394, 518, 677, 740, 890, 960, a v 14. ◊ (Substantivat) Bădița Șimion încalică un naravaș; eu încalic altul. sadoveanu, o. xiii, 37. ♦ (Substantivat) Epitet pentru un tînăr nerăbdător (2), nervos (3). Cînd pot să dau ochii cu Dumitrana? – Să-l întreb, nărăvașule! barbu, ș. n. 25. ♦ (Despre oameni) Care are apucături rele; vicios; arțăgos. com. liuba, cf. alr 11 517/186, alr sn v h 1 247. ◊ (Substantivat) Piaie nărăvași, trîntori... și stricați din țară. jipescu, o. 111, cf. 33. Stoica e un nărăvaș, și așa i se cuvine, d. zamfirescu, t. s. 17. Prin cîrciumi, întinseseră mai nărăvașii întru pahar petrecere la toartă. pas, l. i, 60. ♦ Fig. Neascultător, îndărătnic. Așa-i c-am fost pe vremuri bun cosaș? Ce brazde aurii lăsam în urmă! Dar iată, brațul cade nărăvaș, Trunchiul s-apleacă, pasul se curmă. beniuc, m. 131. ◊ (Adverbial) S-au depărtat de mal cu chiu cu vai, preț de-o aruncătură de bolovan, și de-acolo înainte luntrea a început a li se învîrti nărăvaș în cercuri tot mai strîmte. v. rom. aprilie 1954, 132. – pl.: nărăvași, -e. – Nărav + suf. -aș.