CĂLUȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn, de metal sau mototol de cîrpă care se pune între dinții dinainte, spre a ține forțat gura deschisă (la oameni spre a-i împiedica să vorbească, la animale mai ales cînd li se face o operație). Desprinse tot de la chimir un căluș, îl vîrî Gioienei în gură. HOGAȘ, DR. II 99. Acoperit c-un văl negru din cap pînă-n picioare, astupat la gură c-un căluș de fier... va fi rușinat și tăiat, pentru vinovățiile sale de înaltă vînzare și gînd de ucidere. NEGRUZZI, S. III Pune în gura calului un băț... numit căluș. ȘEZ.III 202. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a astupa gura, a tăia vorba cuiva. 2. Bucățică de lemn, de o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun, scăunaș. Ei l-au găsit petrecînd cu cîntecul dulce din lira-i Cea cu călușul de-argint și cu mîndre podoabe. MURNU, I. 178. Două coarde îi plesniră una dupe alta și călușul îi căzu din nou, trosnind sinistru pe trupul uscat al viorii. DELAVRANCEA, T. 50. 3. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul cînd lucrează; șevalet. Pe călușul din fața. ferestrei... stă o altă pînză neîncepută. VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. (Regional) Jocul călușarilor. Din ce vor cîștiga călușarii, o treime va merge la boier dijmă la căluș. STANCU, D. 512.