ZIMȚ, zimți, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare din crestăturile de pe muchia unor monede. Avem la chimir galbeni cu zimți cu care putem plăti vin cît de bun. SADOVEANU, O. VIII 257. Cîte 1500 galbeni de fată; bani... împărătești și cu zimți. ALECSANDRI, T. 433. Și el, măre, că-și făcea Nouă mori pe sub pămînt... cu piscoaie de argint Să vie tot bani cu zimți. TEODORESCU, P. P. 670. ♦ (Familiar, la pl.) Bani monede. Îl poftii ca deocamdată să-mi caute, și fără zăbavă, ceva zimți; era în ajunul zilei mele de naștere și țineam, într-un anume scop, s-o prăznuiesc în lege. M. I. CARAGIALE, C. 88. Ne-am calicit cu desăvirșire: zimți, ba oițe, ba stupi, ba cai și boi s-au dus ca pe gura lupului! CREANGĂ, A. 114. ♦ Dinții anumitor rotițe, ai pînzei de ferăstrău, ai secerii etc.; p. ext. obiect care are astfel de dinți. Războinicii beiului Cantemir puseră zimții în coastele cailor și ieșiră cu ropot greu în cîmpie. SADOVEANU, VII 12. Mai demult se foloseau numai secerile făcute de fierarii satelor; acestea aveau limba lată și zimții mari. PAMFILE, A. R. 116. ◊ Fig. Făcură nouă secerețele Cu mănunchi de floricele, Cu zimții de viorele. PĂSCULESCU, P. 20. (Într-o imagine poetică) Clopotnița trosnește, în stîlpi izbește toaca Și străveziul demon, prin aer cînd să treacă, Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale, De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. EMINESCU, O. I 69. ♦ (Învechit) Crestături în partea de sus a unui zid, a unui turn de cetate. (Fig.) Vîrfuri multe [de munți]... se nalță în limpezișul zărilor, ca și cum ar da să spargă cu zimții lor bolta albastră a cerului. VLAHUȚĂ, R. P. 170. 2. (Regional, numai la pl.) Tindeche. (Cu pronunțare regională) Tindechea, numită încă și zimți. este de mai multe feluri. PAMFILE, I. C. 278.