acioală, acioale, s. f. (Rar) Adăpost, locuință, casă. Părăsind vatra părintească... fugind de orice acioală omenească, căuta drumul muntelui. DELAVRANCEA, S. 59. – Pronunțat: -cioa-.

TRÎMBĂ, trîmbe, s. f. 1. Bucată mare de pînză sau de stofă, de obicei făcută sul. V. vălătuc, val (III 1). Deasupra, cerul albăstrea, neclintit, ca o uriașă trîmbă de mătase nouă. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii-felii, ca niște trîmbe de pînză, ce curgeau din creștet pîn’în dunga cenușie a drumului. VLAHUȚĂ, N. 23. Troanele de zestre împodobite cu flori tăiate în scîndura de tei erau pline de altițe, de catrințe, de trîmbe de pînză. SLAVICI, N. I 91. Lîna turmelor... ni se întoarce sub formă de trîmbe de postavuri. ODOBESCU, S. II 106. 2. Vîrtej (de apă, de praf, de ninsoare etc.). Ploieștii se zăresc în fund, cu trîmbe groase de fum deasupra. BOGZA, A. Î. 30. Din miazănoapte, vîntul zvîcnea și detuna în volburi cenușii, spulberînd cu repeziciune la fața pămîntului trîmbe de ninsoare și ace de sticlă. SADOVEANU, F. J. 442. Uneori trîmbele de apă se ridicau deasupra cheiului și porneau în stropi reci. DUNĂREANU, N. 65. ◊ Fig. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfășura fermecătoare trîmba de vedenii. M. I. CARAGIALE, C. 38. Noaptea... învăluie tot, ca într-o trîmbă de întuneric. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Rînd, șir, lanț. Trîmbele de care curg de pe toate ulițele, împănînd drumul munților. SANDU, D. P. 38. D-a stînga munții în trîmbe-ntinse Cu creștete – albe de soare-aprinse, Își pierd lungimea spre orient. BOLLIAC, O. 160. ◊ (În comparații și metafore) Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înșiruiți trîmbă. ISPIRESCU, L. 287. Luați bătaia sus din piscuri; Veniți trîmbă cam spre vale. Drept la fagii cei înalți. ODOBESCU, S. III 88. ◊ Loc. adv. În trîmbă = în linie, în rînd, unul după altul. Erau niște pomi înalți... și așezați în trîmbă pe drumul pe care mergeam. ISPIRESCU, L. 243. 4. Ceată (de ostași), grămadă (de oameni); pîlc. Cu un zîmbet straniu pe buze, își porni și Tomșa trîmba lui de călăreți. SADOVEANU, O. VII 12. Încotro se întorcea viteazul, uliți-uliți făcea printre trîmbele de turci. ISPIRESCU, M. V. 24. ◊ (În comparații și metafore, mai ales repetat) Se așezară trîmbe-trîmbe pe toată cîmpia, de la Dunăre pînă la Călugăreni. ISPIRESCU, M. V. 21. Seara, după ce toată ziua străjuia potecile... îi vedeai adunați trîmbe-trîmbe pe lîngă focuri. BĂLCESCU, O. I 334.

gaură sf [At: DOSOFTEI, V. S. 4 / V: (pop) gaoră / Pl: găuri / E: lat *cavula] 1 Scobitură, adâncitură, spărtură ivită de la sine sau anume făcută într-un corp, într-un material, în pământ etc. Si: (Mol) bortă, (Trs) hudă Cf găun², găună, groapă, peșteră, scorbură, văgăună, vizuină. 2 (Îs) ~a hornului (sau coșului, ori reg, hurli) Gura hornului. 3 (Pop; îs) ~ sub sobă (sau sub vatră) Cotlon. 4 (Îs) ~ în zid Firidă. 5 (Îs) ~a acului Orificiu prin care se bagă ața în ac. 6 ~a cheii Orificiu prin care se bagă cheia în broască. 7 (Îs) ~a urechii Orificiu prin care se pun cerceii în urechi. 8 (Pfm; îs) ~ curului Anus. 9 (Îe) A se ascunde (ca) în ~ de șarpe A se ascunde într-un loc sigur. 10 (Îe) A (se) face (sau a fi) ~ (sau bortă) în cer A se întâmpla un lucru neobișnuit. 11 (Îe) A sufla pe ~ A nu putea intra în casă. 12 (Pop) Vale adâncă și prăpăstioasă între munți. 13 Drum așezat sub nivelul grădinilor și ogoarelor. 14 (Rar) Nară. 15 (Reg) Semn la urechile oilor. 16 Crăpătură în zid. 17 (Îoc om) Parte concavă a arșicului. 18 (Pop) Bordei. 19 (Îe) Doar nu s-o face ~ în cer Nu va fi o pagubă prea mare. 20 (Ast) ~-neagră Relicvă de dimensiuni reduse a unei stele masive, formată prin prăbușire gravitațională, caracterizată prin densitate foarte mare și forță de atracție uriașă. 21 Vagin. 22 (Trv; îlv) A da la ~ A avea relații sexuale.

hățaș² sn [At: CREANGĂ, A. 72 / V: hataș, hătaș / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) 1 Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure. 2 Plai unde pasc căprioarele. 3 Drum al turmelor de oi pe munte. 4 Drum mai lat, pe care merge cireada la păscut. 5 Potecă spre vârful muntelui. 6 Drum râpos, stricat de ploi.

jgheab sn [At: DOSOFTEI, V. S. 104 / S și: (înv) jghiab / V: jdeav, sghiab, șghiab^[1] / Pl: ~uri / E: slv жлѣбъ] 1 Canal pentru scurgerea apei. 2 (Înv; fig) Cataractă. 3 Albie săpată într-un trunchi de copac sau în piatră pentru scurgerea apei din fântână. 4 Adăpătoare pentru vite. 5 Conductă sau canal deschis în partea superioară, făcute în piatră, într-un trunchi de copac etc. permițând (prin înclinarea sa) scurgerea unui lichid sau a unui material pulverulent. 6 Trunchi de copac scobit în care se pune hrana oilor. 7 Fântână mică. 8 Scoc de lemn sau de tinichea pus de-a lungul streașinii de la casă pentru scurgerea apei de pe acoperiș Si: uluc. 9 Scoc la moară. 10 (Îf sghiab) Parte a morii în care curge făina măcinată. 11 (În industria carboniferă; îs) ~ oscilant Serie de tole de fier curbate în formă de jgheab (9) puse în funcțiune de un motor. 12 Călcător folosit la prepararea vinului. 13 Crestătură. 14 Scobitură. 15 Adâncitură. 16 Șănțuleț care servește la udatul semănăturilor (în grădinile de zarzavat) Si: rigolă. 17 Scobitură în formă de canal făcută de ploi în stânci. 18 Scobitură făcută de om în lemn sau în piatră. 19 Loc pe unde se coboară lemnele din pădurile de munte. 20-21 Făgaș sau râpă făcute la munte de șuvoiul ploilor. 22 (Pex) Vale. 23 (Înv) Albie. 24 (Înv) Scobitură în bârnele din care se construiesc pereții caselor țărănești Si: (reg) jghebături. 25 Crestătură făcută în piciorul de sus al prispei. 26 Joncțiune a bârnelor de la colțurile casei. 27 Șanț la masa dulgherului, unde se țin uneltele. 28 Loc cuprins între două masive de munte. 29 Drum îngust și adânc între două dealuri. 30 Colț de stâncă. 31 (Reg) Loc arid. 32 (Reg) Osie a vagonetului cu care se scoate piatra din mină. 33 (Trs) Plasă de pescuit Si: pleșcă. 34 (Trs) Sicriu. 35 (Reg; lpl) Gospodărie cu toate acareturile.

❍ ACIOALĂ (pl. -oale) sf. 1 Adăpost pentru vite, șopron deschis așezat pe stîlpi și fără pereți (HASD.) ¶ 2 Adăpost sărăcăcios, scuteală: fugind de orice ~ omenească, caută drumul muntelui (DLVR.) [aciua].

MUNTE s. m. 1. Formă de relief convexă sau ascuțită, a cărei culme are înălțimi care în general depășesc 800 de metri, dominînd fundul văilor învecinate cu peste 500 de metri. Să preimească codrii pacele oamerilor și munții dereptatea. PSALT. 140, cf. 321, 332. Și s-aș avea toată credința ca munții a muta, dragoste nu voi avea. CORESI, EV. 338. Codrii jucară ca berbecii și munții ca miei[i] oilor. id. PS. 321/5. A treia zi. . . tocmi iazerele și izvoarăle și văile și munții. MOXA, 345/24. Soarele . . . loveaște în munții cei mari (a. 1645). GCR I, 114/22. Să va avea un om o sută de oi și va rătăci una dintr-înse, au nu va lăsa noaozeci și noao în munți . . . ? N. TEST. (1648), 23^v/16. Munții cei înalți și malurile ceale înalte. . . să năruiescu. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. La viia lui Agrippa pre potica muntelui. DOSOFTEI, ap. GCR I, 254/36. Va arde temeliile munților. BIBLIA (1688), 150²/59. Să fugă la munți (cca 1700). GCR II, 22/24. Începură a să arăta vîrvurile munților. N. COSTIN, L. 60. A lui iaste ceriul și pămîntul, munții, dealurile, lemnele, dumbrăvile (a. 1785). GCR II, 146/31. Munții nasc metaluri în sînurile sale. MOLNAR, RET. 76/25. Un bătrîn s-au gătit să treacă preste un monte. ȚICHINDEAL, F. 170/22. Se tîraște de iznoavă spre vîrful muntelui. MARCOVICI, C. 14/3. Ploaia răsuna tocma ca un șuvoiu de apă, ce cu repegiune să răvarsa din vîrful unor prea înalți munți. DRĂGHICI, R. 9/16. Adeseori în pustiul acest de munți ocolit, Gîndul meu zburînd colindă. CONACHI, P. 212. Cîmpii frumoase împrejurate de munți verzi se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, S. 24. Rîul înapoi se trage . . . munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. Un lanț de munți goli și arși de soare închide orizondul de-a dreapta noastră ALECSANDRI, O. 313. Astfel după dealuri verzi și numai flori Stă bătrînul munte albit de ninsori. BOLINTINEANU, O. 36. Naintea lor se-nalță puternic vechii munți, EMINESCU, O. I, 98. Cînd să pună mîna pe dînsa, zbîr ! pe vîrful unui munte și se ascunde după o stîncă. CREANGĂ, P. 268. În urma lor se-nalță deodată un munte de piatră. ISPIRESCU, L. 25. A poftit toți tinerii să vie și care se va putea sui pe muntea neagră, după acela va da și pe fata cea mică. PAMFILE, VĂZD. 41. În depărtare. . . după dealuri munții negri-și-nalță fruntele cărunte. MIRONESCU, S. A. 70. A plîns Dănilă și s-a suit în creierii munților. GALACTION, O. 156. Și-a petrecut. . . mîhnit și tăcut zilele. . . privind pe gînduri pîcla Moldovei și munții care zimțuiau zarea asfințitului. SADOVEANU, O. VII, 361. Piciorul muntelui se încalță pînă la gleznă cu satul roșu, ca un pantof cu vîrful întors. ARGHEZI, P. T. 104. Cum să trăiești fără munți și fără păduri ? STANCU, R. A. III, 17. Cu ăl cobor mai în apus, Cu-atît mai dragi mi-s munți și ape. BENIUC, M. 143. Dincoace muntele, namilă naltă . . . Își saltă-n tărie gurguiele gemene. DEȘLIU, G. 26. Jelui-m-aș munților, De dorul părinților. POP., ap. GCR II, 234/5. Eu toți munții am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. Așa-mi vine cîteodată, Să mă sui la munți cu piatră. JARNIK-BÎRSEANU, P. 201. Sus la munț cărunț, Jos la văi adînci. MAT. FOLK. 1 472. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. PAMFILE, R. II, 155. Am un bou bălan, Paște pe munte de ciolan (Briciul). GOROVEI, C. 31. ◊ (De obicei la pl.; urmat de un nume propriu de șir, de masiv muntos, sau, cu valoare de nume propriu, făcînd parte din nume de șiruri, de masive muntoase) Colonii romani. . . se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, M. V. 7. În fața noastră, Munții Dobrogei stăteau nemișcați, cu frunțile posomorîte. DUNĂREANU, N. 28. ◊ (În comparații, sugerînd ideea de înălțime și de masivitate) S-au auzit deodată în urma lor un val ca un munte, huind cu mare groază. DRĂGHICI, R. 34/2. Unul dintre dînșii, Hanțl, un neamț cît un munte, îl căuta pe la marginea pădurii. SLAVICI, O. I, 167. Cel mai bun prieten al căprarului Fior ea era. . . Gavril Panciuc, o namilă de rezervist cît un munte. SADOVEANU, O. II, 75. Omul cît muntele se înfățișă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170. (F i g.) Suflarea mi se curmă-n piept, ca vîntul ce se curmă prin ruinele zdrobite de munții anilor. EMINESCU, G. P. 27. Și l-am aflat la o fată, La porțile dorului, La munțîle somnului. ARH. FOLK. I, 168. ◊ Expr. Prin munți și văi = pretutindeni, peste tot. (Rar) A se face munte și punte = a depune toate sforțările spre a reuși; a se face luntre și punte. Omul vrednic să face munte și punte. PANN, P. V. II, 49/10. Trebuie sa ne facem munte și punte și să-i venim de hac ispravnicului. ALECSANDRI, T. I, 217. ♦ (Cu sens colectiv) Regiune, zonă muntoasă. Cîndu am sosit la Cîmpu Lungu, ei intra în munte (a. 1601). IORGA, D. B. I, 6. Ispititu-s-au turcii. . . să margă preste munte în țâra Ungurească. NECULCE, L. 353. Iat-o ! Plină, despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I, 48. A doua zi dimineață și eu și Pisicuța apucarăm drumul muntelui. HOGAȘ, M. N. 51. Se-ntorcea Turmele de-și aduna Și la munte le pornea. TEODORESCU, P. P. 513. Noaptea-i mică, stele multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ E x p r. (Regional) A trăi ca calul la munte = a trăi în libertate, fără să depindă de nimeni. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Munte de gheață = aisberg. Cf. BARCIANU, DM. 2. (Regional) Pășune (la munte 1). După Sînjorz. . . , vitele se scot la munte, adică pe ogoarele și livezile rămase neoprite. FRÎNCU-CANDREA, M. 25, cf. PAMFILE, A. R. 26, H V 189, X 153, 188, XI 438. Am dat boii la munți. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. CHEST. IV 117/15, V 21/75. 3. (Prin exagerare; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare, grămadă (înaltă). Munți de nea. KLEIN, D. 221. Trimițînd sultanului vorbe pașnice și, în secret, făgăduind munți de aur. BĂLCESCU, M. V. 417. La răsărit se grămădiseră munți de nouri. SADOVEANU, O. II, 40. Pe lîngă zidurile uzinei, adevărați munți de oțel și fier, de fontă și aramă. STANCU, U.R.S.S. 195, cf. PLOPȘOR, C. 38. ◊ F i g. El își dădu sama că are în față-i un munte de neștiință, munte care trebuie luminat părticică cu părticică. CAMILAR, N. II, 124. 4. (Calc după fr. m o n t – d e – p i é t é; în sintagma) Munte de pietate = așezămînt aflat sub controlul statului, unde se dădeau altădată bani împrumut, pe amanet; casă de lombard. Cocoșul ținea loc ceasornicului amanetat la muntele de pietate. C. PETRESCU, C. V, 23, cf. id. Î. II, 229. (Neobișnuit, la pl.) Munții de pietate au început să funcționeze la 1777 în Franța. ȘĂINEANU, D. U. – Pl.: munți. – Art. și: (regional, f.) muntea (pl. munțile). – Gen.-dat. și: (regional) muntiului (ALR SN III h 808), (f.) munții (ib., ALR II 2 466/723, 2 468/723). – Și: (învechit și regional; probabil formă latinizantă) monte s. m. – Lat. mons, -tem.

TARNIȚĂ, tarnițe, s. f. 1. Șa (țărănească) de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unor poveri. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. 3. (Reg.) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. – Ucr. tarnic’a.

CROI vb. 1. a tăia, (Transilv.), a săbăi. (~ o haină.) 2. a-și tăia, (înv.) a sparge. (Fluviul își ~ drum prin munți.)

TĂIA vb. 1. v. împărți. 2. v. despica. 3. (pop.) a reteza, (reg.) a scurta. (A ~ niște metri de lemne.) 4. v. reteza. 5. v. sculpta. 6. (MED.) a reteza, (pop.) a lua. (Obuzul i-a ~ piciorul.) 7. v. amputa. 8. a reteza, (pop.) a rade, (reg.) a curma. (A ~ capul cuiva.) 9. v. opera. 10. v. înjunghia. 11. a (se) înjunghia, a (se) spinteca. (A ~ o vită.) 12. v. scurta. 13. v. cosi. 14. a (se) despica, a (se) spinteca. (Plugul ~ brazde adânci.) 15. v. croi. 16. a croi, (înv.) a sparge. (Fluviul își ~ drum prin munți.) 17. v. brăzda. 18. (rar) a rupe. (A ~ cărțile, la jocul de cărți.) 19. v. bara. 20. v. anula. 21. a scurta. (A ~ drumul peste câmp.) 22. a se brânzi, (înv. și reg.) a se sărbezi, (Mold.) a se corăsli. (Laptele s-a ~.)

TARNIȚĂ ~e f. 1) înv. Șa țărănească primitivă (din lemn), folosită la călărie sau la transportarea unor poveri. 2) Culme de deal sau de munte în formă de șa. 3) rar Drum de munte bătătorit de oi sau de vite. [G.-D. tarniței] /<ucr. tarnicá

hațaș¹, hațașuri și hațașe, s.n. (reg.) 1. cărare prin pădure făcută de viețuitoare (lupi, urși, ciute etc.). 2. drum de munte (făcut de oi). 3. potecă prin pădure (făcută de om). 4. drum râpos.

pilhă, pilhe, s.f. (reg.) 1. fiecare dintre lemnele care se pun de-a curmezișul pe un drum de munte. 2. lemn pus de-a curmezișul pe capătul dinapoi al unei table de plută; cordar, călădău. 3. lemn pus de-a curmezișul apei, pe care se construiește o tablă de plută. 4. bucată de lemn care are la cap sârme, funii cu care se leagă plutele la mal. 5. lemn pus sub călcâiul țapinei.

pilhui, pilhuiesc, vb. IV (reg.) 1. (despre drumurile de munte) a pune pilhe (lemne) de-a curmezișul pentru a ușura tragerea cu vitele a buștenilor la vale. 2. (despre partea dinapoi a tablei de plută) a pune o pilhă pentru a o întări. 3. (despre plută) a lega sau îndepărta de mal pluta cu ajutorul unei pilhe.

MARCAJ s.n. 1. Semn distinctiv, de recunoaștere, făcut pe un lucru. ♦ Mijloc de semnalizare rutieră folosit pe drumurile publice modernizate, constînd din aplicarea cu ajutorul vopselelor a unor semne (linii continue sau întrerupte, săgeți, forme geometrice sau inscripții) pe suprafața căii rutiere, pe borduri, pe stîlpi, parapete etc.; semn indicator al unui drum de munte sau turistic, aplicat pe copaci, pe stînci, pe tăblițe; totalitatea unor asemenea semne. 2. (Sport) Sistem de delimitare a spațiilor sau a traseelor rezervate întrecerilor sportive, potrivit fiecărei ramuri sau probe. ♦ Acțiunea de a marca (3). ◊ Tabelă de marcaj = tabelă pe care se afișează punctele înscrise și rezultatele obținute într-o competiție. [Cf. fr. marquage].

MARCAJ s. n. 1. semn distinctiv, de recunoaștere, pe un lucru. 2. mijloc de semnalizare rutieră pe drumurile publice modernizate, prin aplicarea cu vopsea a unor semne pe suprafața căii rutiere, pe borduri etc.; semn indicator al unui drum de munte sau turistic, aplicat pe copaci, pe stânci, pe tăblițe; totalitatea acestor semne. 3. acțiunea de a marca (4). ♦ tabelă de ~ = tabelă pe care se afișează scorul într-o competiție sportivă. (< fr. marquage)

plai (plaiuri), s. n. – 1. Platou, podiș, parte mai înaltă a unui teritoriu. – 2. Regiune, ținut. – 3. Diviziune administrativă, subprefectă. – 4. (Bucov.) Drum de munte, potecă. – Mr. plai. Gr. πλάγιον, probabil printr-un lat. *plagium, cf. lat. plagia „țărm” și „cîmpie”, cu sensurile din rom. și alb. (Candrea-Dens., 1400; REW 6564; Pascu, I, 144; Pascu, Suf., 406; Philippide, II, 729; Diculescu, Elementele, 490; Graur, BL, VI, 108; cf. S. Pop, Geopolitica și geoistoria, II, 54-61). Der. din sl. planina „munte” (Cihac, II, 260), sl. planŭ „șes” (Tiktin) este dificil din punct de vedere fonetic; cf. sb., cr. plaj „coastă muntoasă”, pe care Vasmer, Gr., 118 îl consideră de origine dubioasă, și care nu se explică bine nici prin gr., nici prin it., este probabil un împrumut din alb. plaië, care la rîndul lui, ar putea proveni din mr. – Der. plăieș (var. plăiaș), s. m. (muntean; grănicer, străjer la munte); splai, s. n. (esplanadă, drum pe malul unui rîu), probabil forțat ca fr. esplanade sau it. spiaggia „mal” față de piaggia „coastă, povîrniș” (după Graur, BL, IV, 108, din ngr. σ(τό)πλαï, a cărui abreviere pare mai puțin comună). Din rom. provin rut. plaj (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 403), săs. plîj și probabil alb., sb., ca și mag. palajas „milițian” (Edelspacher 21).

priod (-duri), s. n. – (Banat) Drum de munte. Sb. prihod (Candrea).

POTECAȘ, potecași, s. m. (Înv. și pop.) Ostaș din armata neregulată a Țării Romînești, însărcinat cu paza drumurilor de munte și a granițelor dinspre Ardeal și Moldova; grănicer, plăieș, pichetaș. – Din potecă + suf. -aș.

colníc n., pl. e (bg. kolník, sîrb. kólnik, drum de țară, drum de care, d. kola, car, ca lat. carraria, cărare, d. carrum, car. Capidan, Dac. 2, 813). Vechĭ. Azĭ rar. Drum de munte orĭ de deal: ș’aŭ deschis colnic cătră vĭața cerească (Dos. V. S. 203, 2), șarpe în cale și aspidă în colnic (Palia, la Cip.). Suc. (Șez. 31, 138). Cărare pin pădure: a plecat apoĭ pe un colnic anevoĭos pînă ce a ĭeșit din pădure (V. hățaș). Azĭ. Deal maĭ mic: pe cel deal, pe cel colnic trece-o fată șĭ-un voĭnic (P. P.) trecu dealurĭ, văĭ, colnice, străbătu pădurĭ întunecate (Isp.). Grădinile și livezile le avea pe colnicele Lapoșuluĭ (Od.). – În est și cólnic, deal. V. holm, momic, popic.

MOMADAY [mómdei], Natachell Scott (n. 1934), scriitor american de origine indiană (amerindiană). Prof. univ. în Arizona. Considerat pionier al literaturii indiano-americane moderne („Casa din zori”, „Drumul spre munții ploioși”). Memorialistică („Numele”).

petrós (est) și pĭetrós (vest), -oásă adj. (d. lat. petrosus saŭ d. peatră). Plin de peatră saŭ de petre: munte petros, drum petros. De natura petreĭ: concrețiune petroasă. Vîrtos, nu moale: cireșe petroase, obrajĭ petroșĭ. Fig. Dur, rece, fără milă: inimă petroasă.

plai, plaiuri, s.n. – Drum de munte, potecă: „Cărarea în pădure, pe care se poate merge și cu carul” (Giulești); „cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadu Izei); „să zâce la munte plaiu muntelui, pă unde umblă vitele cu pt’icioarele” (Iapa); „cărare la munte” (Oncești); „o cărare care duce la munte să nume plai” (ALR 1973: 673). – Din sl. plai (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (pláj) (Bakos 1982).

HOGAȘ, Calistrat (1848-1917, n. Tecuci), scriitor român. Colaborator al „Vieții românești”. A debutat cu versuri. Povestitor cu vocația sublimului și a ironiei, a evocat peisajul carpatin și oamenii de la munte, dând o valoare sporită memorialului de călătorie („Pe drumuri de munte”, alcătuit din două părți: „Amintiri dintr-o călătorie” și „În munții Neamțului”). Portrete satirice („Cucoana Marieta”).

peste prep. 1. arată ceva pus d’asupra: cerul lucește peste capetele noastre; 2. o suprafață: un pod peste Dunăre; 3. dincolo: peste munți, peste drum; 4. mai mult: peste o mie de galbeni; 5. fig. ceva covârșitor: peste măsură, peste putință; 6. după: peste două zile; 7. în timpul: peste noapte. [Și preste, vechiu-rom. prespe = lat. PER SUPER].

RECONSTITUI, reconstitui, vb. IV. Tranz. 1. A constitui din nou, a reface un întreg (din părțile în care a fost desfăcut); a recompune, a reîntregi. Ne căutăm oamenii și din mers ne reconstituim unitățile. CAMIL PETRESCU, U. N. 392. ◊ Refl. pas. Cu greutate s-au putut reconstitui incomplet trei trupuri diforme, oribil sfîșiate. BART, S. M. 75. ♦ A reface din memorie; a readuce în memorie, a evoca. Matei reconstituia în fraze scurte, mormăite și destul de înțelese, o întîmplare dramatică de pe drumurile de munte. SADOVEANU, O. VIII 73. Începusem să caut... să-mi reconstitui întrebătoarea ființă sufletească a omului care influențase... întreg destinul vieții mele. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. 2. (Jur.) A restabili la fața locului condițiile în care s-a petrecut o infracțiune. 3. (Tehn.) A reface, fără modificări, un edificiu sau o operă de artă, în mărimea reală, în desen sau în plan, pe bază de fragmente sau de documente.

PIEPTIȘ², -Ă, pieptiși, -e, adj. 1. (Despre munți, dealuri, drumuri etc.) Abrupt, greu de suit, în pripor. Cît ține ziua, grupuri de oameni urcă din sat panta pieptișă care îi aduce deasupra colinei. BOGZA, C. O. 214. Către seară, urcase un clin pieptiș din dreapta și se oprise să răsufle, într-o margine. POPA, V. 74. 2. (Despre o luptă, o încăierare, o trîntă etc.) Care se dă corp la corp, piept la piept. Curmă-ți tu pofta nebună de harță și nu te mai prinde Singur în luptă pieptișă de-acum cu bălanul Menelau. MURNU, I. 63.

TARNIȚĂ, tarnițe, s. f. 1. Șa (țărănească) de lemn (mai rar de piele), folosită la călărie sau la transportul unei poveri pe spinarea calului. După ce se cumpăniră în tarnițele nalte de lemn... Onofrei și Samoilă ieșiră pe subt boltă. SADOVEANU, F. J. 313. Marți des-dimineață puse tarnițele și desagii pe cai. CREANGĂ, A. 23. Toți merg... călări pe cai mici muntenești, șezînd cei mai mulți pe tarnița goală. ȘEZ. I 35. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. Ne scoborîm pe partea cealaltă a Păpușii și scăpătăm pe-o tarniță întinsă, acoperită de o iarbă subțire, uscată și lunecoasă. VLAHUȚĂ, R. P. 71. 3. (Regional) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. Era despre seară și mă dusesem să-mi aduc boii... cînd la capătul tarniței iacă dihania de urs. MARIAN, NA. 248.

POTECAȘ, potecași, s. m. (Învechit și popular) Ostaș făcînd parte din corpul de armată neregulată din Țara Romînească, însărcinat cu paza drumurilor de munte și a granițelor dinspre Ardeal și Moldova; grănicer, plăieș, pichetaș. Cordonașii și potecașii s-au întocmit la 1834, spre a strejui, supt privigherea oștirii, picheturile și potecile ce se află între puncturile de distanță strejuite de oștire. BĂLCESCU, O. I 37. ◊ (Poetic) Să mi-ți dau un semănat Cum de mult nu s-a mai dat, Semănat de potecași, Să răsară romînași. TEODORESCU, P. P. 484.

ȚINTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui mic de metal, cu capul de forme și mărimi diferite (de obicei lat, adesea înflorat), folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. Încălțat cu bocanci grei cu ținte și potcoave. V. ROM. ianuarie 1956, 46. La vapor, în careul ofițerilor, era prins în perete cu ținte de planșetă un «Aviz navigatorilor». BART, E. 210. Pușculița-mi ruginește, Ținta-n ghioagă se tocește. ALECSANDRI, P. I 59. Hățuri coperite cu ținte de argint. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Fig. (Cu aluzie la dimensiunile mici ale obiectului) Sus pe munte strălucea Țintă mică de lumină Ce creștea mereu și lină, Pîn’ se făcea lună plină. ALECSANDRI, P. I 101. De aici și pîn’la munte, Numai ținte sînt bătute (Stelele). GOROVEI, C. 356. 2. Fig. (Despre știuleții tineri de porumb, numai în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mîncat (fiert sau copt). 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. Bărci și călușei, stîlpi înalți «de încercat puterea» și barăci de tras la țintă. STANCU, U.R.S.S. 95. Te faci țintă pentru pușca soldatului. CONTEMPORANUL, III 827. Ochiul vedea turbure la țintă, brațu-i nu mai știa să nimerească țelul. ODOBESCU, la CADE. Să mă mai apuc acum să mă expun și țintei pistolului său? NEGRUZZI, S. I 211. ♦ Fig.. Obiectul spre care se îndreaptă acțiunea, atenția, privirile cuiva. Se crede ținta tuturor persecuțiilor. REBREANU, R. I 117. ◊ Expr. A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). Fata-l privea țintă și parcă-l străbătea cu lumina ochilor. SADOVEANU, O. VII 40. Țineau ochii țintă la zînă, să vadă ce face. ISPIRESCU, L. 39. Uitîndu-se țintă în ochii fiului de crai, [calul] zice: Sui pe mine, stăpîne, și ține-te bine. CREANGĂ, P. 196. O șopîrlă de smarald Cată țintă, lung, la mine, părăsind năsipul cald. ALECSANDRI, P. A. 124. (Cu altă construcție) Ochii stăteau țintă, nebuni, umpluți de o durere nemărginită. SADOVEANU, O. I 278. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi fără scop, în gol. Întoarse ochii spre fereastră și se uită fără țintă. VORNIC, P. 174. Priveam fără de țintă-n sus – Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus. COȘBUC, P. I 175. Cu ochii țintă = cu privirea fixă, ațintită. Rămase cu ochii țintă La o căruță care venea iute la vale, uruind. DUMITRIU, N. 228. Fără să privească în juru-i, cu ochii țintă înainte, notarul trecea podul, cu calul de dîrlogi. SADOVEANU, O. VII 310. Pisicuța mă aștepta nemișcată și cu ochii țintă în desișul în care mă văzuse mistuindu-mă. HOGAȘ, M. N. 183. 2. Locul la care tinde cineva să ajungă. Ținta călătoriei mele era bisericuța din Răzoare. GALACTION, O. I 38. Era ajuns la țintă, dar valea era lungă. AGÎRBICEANU, S. P. 118. Se ridică drept, cu siguranța unui om sănătos și puternic, care merge la o țintă lesne de ajuns. CARAGIALE, O. I 292. (În metafore și comparații) Eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică a se face robul unui plan și, în urmare, de a alerga țintă pe linia dreaptă pînă la țelul propus. ALECSANDRI, O. P. 177. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. Rătăci fără țintă, cercetîndu-și mereu ceasul de la brățara mîinii. C. PETRESCU, A. 468. A doua zi, în revărsatul zorilor, călare, precum venise, apucă fără țintă drumul printre munți. HOGAȘ, DR. II 86. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive; potou. Și doi [alergători] care întrec pe ceilalți, ajungînd mai înainte ținta, primesc, cel întăi un vas de argint... NEGRUZZI, S. I 36. 3. Fig. Scop final, obiect (4), obiectiv. O țintă măreață dă naștere unei energii mărețe. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. Adevăru-ntreg să-l aflu este ținta ce rîvnesc. MACEDONSKI, O. I 271. Ați luptat, luptă deșartă, ați vînat țintă nebună. EMINESCU, O. I 36.

plai, plaiuri, s.n. – Drum de munte, potecă: „Cărarea în pădure, pe care se poate merge și cu carul” (Giulești); „cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadu Izei); „să zâce la munte plaiu muntelui, pă unde umblă vitele cu pt’icioarele” (Iapa); „cărare la munte” (Oncești); „o cărare care duce la munte să nume plai” (ALRRM, 1973: 673). ♦ (top.) Plăiuț, succesiune de dealuri situate între Vaser-Iza-Rona și Valea Spinului, în depresiunea Maramureșului; Plăiuț, vf. (727 m) (Posea, 1980:31); Plăiuț, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei. – Et. nec. (DEX); din lat. *plagius (< plaga) (CDDE, Philippide, Pascu, Graur, cf. DER; DLRM); din sl. plai (MDA); cuv. autohton (Philippide). Cuv. rom. > magh. pláj (Bakos, 1982), ucr. plaj (Miklosich, Candrea, cf. DER).

CROI vb. 1. a tăia, (Transilv.) a săbăi. (~ o haină.) 2. a tăia, (înv.) a sparge. (Fluviul își ~ drum prin munți.)

TĂIA vb. 1. a despărți, a divide, a diviza, a fracționa, a fragmenta, a îmbucătăți, a împărți, a scinda, a secționa, a separa. (~ bucata în trei.) 2. a crăpa, a despica, a sparge, a spinteca, (reg.) a sfărîma. (A ~ lemne pentru foc.) 3. (pop.) a reteza, (reg.) a scurta. (A ~ niște metri de lemne.) 4. a ciunti, a reteza, a trunchia. (~ crengile unui copac.) 5. a ciopli, a săpa, a sculpta, (rar) a scobi, (Transilv. și Maram.) a sferdi. (A ~ în piatră un bust.) 6. a reteza, (pop.) a lua. (Obuzul i-a ~ piciorul.) 7. (MED.) a amputa. (I-a ~ un picior.) 8. a reteza, (pop.) a rade, (reg.) a curma. (A ~ capul cuiva.) 9. (MED.) a opera. (Cînd te-a ~?) 10. a (se) înjunghia, (pop.) a (se) junghia, (reg.) a (se) cuțita, a (se) încuțita. (S-au ~ la un chef.) 11. a (se) înjunghia, a (se) spinteca. (A ~ o vită.) 12. a scurta. (Mai ~ din poale.) 13. a cosi. (A ~ iarba.) 14. a (se) despica, a (se) spinteca. (Plugul ~ brazde adînci.) 15. a croi, (Transilv.) a săbăi. (A ~ o haină.) 16. a croi, (înv.) a sparge. (Fluviul își ~ drum prin munți.) 17. a brăzda, (înv.) a brăzdui. (Apele ~ adînc munții.) 18. (rar) a rupe. (A ~ cărțile, la jocul de cărți.) 19. a bara. (Copacii căzuți ~ drumul.) 20. a anula, a elimina, a înlătura, a scoate, a suprima, a șterge, (reg.) a ștricui. (A ~ un rînd, un fragment dintr-un text.) 21. a scurta. (A ~ drumul peste cîmp.) 22. a se brînzi, (înv. și reg.) a se sărbezi, (Mold.) a se corăsli. (Laptele s-a ~.)

mâzgar sm [At: BL IX, 62 / V: măz~ / Pl: ~i, (rar, sn) ~e / E: mâzgă + -ar] (Reg) 1 Loc noroios pe malul unui râu. 2 Teren acoperit cu mâzga rămasă de pe urma inundațiilor. 3-4 (Mpl) Fiecare dintre lemnele rotunde care se așează (în apă, lângă țărm, pentru a înlesni alunecarea plutelor când sunt trase la mal sau împinse în apă ori) de-a curmezișul drumurilor de munte, pentru a înlesni alunecarea buștenilor la vale. 5 Fiecare dintre buștenii mai scurți pe care se așează și de care se leagă buștenii unei plute. 6 (Mar) Fiecare dintre scândurile plane pe o parte și convexe pe cealaltă, tăiate de la marginea unui trunchi de copac Si: lătunoaie.

mâzgări vt [At: ARVINTE, TERM. 156 / Pzi: ~resc / E: mâzgar] (Buc) A așeza mâzgări (3) de-a curmezișul drumurilor de munte pentru a ușura transportul buștenilor la vale Si: a mâzgui¹.

DESCRIERE (după fr. décrire ; cf. lat. describere, a descrie) 1 Mod de expunere folosit în literatură, care constă în zugrăvirea trăsăturilor particulare ale unui lucru, fenomen, aspect din natură. Obiectul ei poate fi real sau imaginar. 2 Operă literară sau fragment dintr-o asemenea operă, în proză sau în versuri, avînd la bază acest procedeu. Descrierea poate fi de mai multe feluri: fantastică, umoristică, satirică, romantică, realistă, naturalistă, științifică, poetică, retorică. Aceste clasificări cu caracter riguros didactic nu exclud interferența dintre diferitele tipuri de descriere. În descrierea fantastică, puterea de plăsmuire a imaginației scriitorului depășește hotarele realității (ex. descrierea lunei, a drumului de la lună la pămînt, a lui Făt-Frumos, a pustietăților întîlnite în cale-i, din basmul Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu). Particularitățile romantice caracterizează descrierea fantastică, precum și pe cea retorică; de aci încadrarea lor de unii esteticieni în descrierea romantică. În cea umoristică, obiectul este astfel înfățișat, încît să stîrnească rîsul (Ăl mai tare om din lume de Victor Vlad Delamarina), iar în descrierea satirică, umorului i se adaugă și o notă de batjocură, de ironie, la adresa obiectului prezentat (Calea Victoriei din Umorul românesc de P. Locusteanu), în timp ce descrierea romantică (casa lui Dionis din nuvela Sărmanul Dionis de M. Eminescu), cea realistă (În vacanță din Noi și vechi de I.A. Bassarabescu) sau cea naturalistă (Gherla din Poarta neagră de Tudor Arghezi) păstrează trăsăturile caracteristice ale curentelor respective. Descrierea științifică, folosită în proză, se deosebește prin obiectivitate, exactitate, claritate, redare metodică a trăsăturilor obiectului în ordinea importanței lor, sobrietate stilistică, pe cînd cea poetică urmărește să trezească în sufletul cititorului o stare sufletească asemănătoare aceleia care l-a stăpînit pe scriitor în fața obiectului descris. Spre deosebire de descrierea poetică în versuri, ca, de exemplu, pastelul, operă integral descriptivă, descrierile poetice în proză pot apărea și fragmentar în operele epice (nuvele, romane). Descrieri poetice în proză întâlnim în opera unor scriitori ca Al. Vlahuță (România pitorească), Al. Odobescu (Pseudokinegeticos), G. Hogaș (Pe drumuri de munte), iar în versuri, în creația unor poeți ca V. Alecsandri (Pasteluri), Șt.O. Iosif (Icoane din Carpați), G. Coșbuc (Balade și idile). Descrierea retorică, prin excelență subiectivă, constă în prezentarea obiectului în felul cum acesta se răsfrînge în convingerile scriitorului, determinînd o anumită atitudine: față de obiect, atitudine pe care voiește s-o comunice și chiar să o impună cititorului (ex. descrierea Ardealului, din Românii sub Mihai Vodă de N. Bălcescu; descrierea furtunii din Cartea Oltului de Geo Bogza). Frecventă în poezie, dar apărînd și în proză, este descrierea idilică, deosebită prin atmosfera de liniște, de fericire, ce se degajă din înfățișarea în culori calde, vii, a tabloului. Ex. de descriere poetică: „E începutul lui decembrie. A dat dumnezeu zăpadă nemiluită, și cade, cade puzderie măruntă și deasă, ca făina la cernut, vînturată de un crivăț care te orbește. Muscelele dorm sub zăpada de trei palme. Pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzăr și corcoduș. Vuiet surd se încovoaie pe după dealuri și se pierde în văi adînci. Cerul e ca leșia. Cîrduri de corbi, prididite de vînt, croncăie, căutînd spre pădure. Viscolul se întețește. Vîrtejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul serii se întinde ca un zăbranic sur.” (B. DELAVRANCEA, Sultănica) Stă Caraimanul nnegurat, Moșneag în veci cu fruntea sus; Slăvitul zilei împărat Încet se lasă spre apus. Și cum se uită la moșneag, Se mai oprește-o clipă-n loc; I-azvîrle cu un zîmbet drag Pe frunte-un diadem de foc. Iar după culmi, doi nourași, Urcînd tiptil, în zare sus, Rîd răsfățați și drăgălași, Privind idila din apus. (ȘT.O. IOSIF, Icoane din Carpați) Ex. de descriere retorică: „Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările semănate de Domnul pe pămînt. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sînt adunate și așezate cu mîndrie toate frumusețile naturale, ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei. Un brîu de munți ocolește, precum zidul o cetate, toată această țară și dintr-însul, ici, colea, se desfac, întinzîndu-se pînă în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe șiruri de dealuri înalte și frumoase, mărețe piedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci.” (N. BĂLCESCU, Românii sub Mihai Vodă) Ex. de descriere romantică: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc. Dintr-o peșteră din rîpă, noaptea iase, mă-mpresoară; De pe munte, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă... pîntre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirei: un mormînt se dezvelește. O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către țărmuri... stă... în preajma ei privește... Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc... (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Ex. de descriere realistă: „Pe birou, o farfurioară cu resturi de plăcintă cu carne. Au dat și pe dinafară foițe multe și au făcut cu verdele nesigur al mușamalei, un arhipelag nelămurit, amestecat cu pielițe de ghiudem, cu fărimituri de pîine rece. Un pahar de apă cu buze brumării, cu urme de pete, își ține încă fundul înroșit de picăturile vinului scurse în puterea gravității.” (I.A. BASSARABESCU, Acasă)

EPITET (< fr. épithète < lat. lit., gr. epitheton, care e pus lîngă) Figură de stil care rezultă din alăturarea unui adjectiv, adverb etc. pe lîngă un substantiv, spre a-l înfrumuseța sau pentru a sublinia o însușire socotită ca esențială. În afară de adjective, mai pot avea rol de epitete și substantivele cu funcție adjectivală, adverbele sau locuțiunile adverbiale de pe lîngă verbe, precum și orice parte de vorbire sau propoziție. Cînd aceste părți de vorbire sînt folosite ca epitete, ele capătă o funcție stilistică prin puterea de a evoca și de a sugera trăsăturile caracteristice ale realității, ca și modul cum sînt privite aceste însușiri de către poet. Din această cauză, epitetele formează un tot, împreună cu cuvîntul de care sînt strîns legate, capătă forță sugestivă, evocatoare, adică funcție artistică. Ex. Sură-i sara cea de toamnă, de pe lacuri apa sură Înfunda mișcare-i creață într-un stuf, la iezătură, Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-um freamăt, ce le scutură pe toate... (M. EMINESCU, Călin) Funcția artistică a epitetului este destul de variată: apreciere, evocare, ornare, individualizare, personificare etc., de unde și feluritele clasificări ale acestui procedeu stilistic: epitete tautologice, adjectivul și substantivul sugerînd aceeași idee (mîndru soare, frumoasă fecioară); epitete explicative, în care adjectivul reliefează o notă esențială (căluț năzdrăvan, apă binefăcătoare); epitete metaforă, care presupun un paralelism al impresiilor, confruntarea dintre ele și o concluzie a echivalării lor (neagra tristețe); epitete sincretice, ce corespund fuziunii percepțiilor senzoriale – impresii de lumină provocate de impresii ale sunetulu (voce sumbră, voce albă); epitete complexe sau acumulări de epitete (simțiri reci, harfe zdrobite -- Epigonii de M. Eminescu); epitete imagini, care s-au desprins de substantivul determinat și au devenit de sine stătătoare (cupa vînturilor = cerul; drumul căprioarelor = muntele; calea pescărușilor = marea); epitete antitetice, rezultînd din antiteze între substantive și adjective (orgolioasa slăbiciune); epitete apreciative (om bun); epitete evocative (veselul Alecsandri); epitete ornante (măreață umbră) etc. Noutatea și forța artistică a unui epitet constă mai întîi în ineditul asocierii cuvintelor, de pildă a substantivului cu epitetul. Ex. Laptele amar și agurid, Aromele de vin și untdelemn, nămoluri fierte, grele, de asfalt. (T. ARGHEZI, Heruvim bolnav)

HIPERBOLA (< fr. hyperbole < gr. hyperbole, cf. gr. hyper, peste și ballein, a arunca) Figură de stil opusă litotei (v.) vizînd o exagerată mărire sau micșorare a trăsăturilor unei ființe, ale unui lucru, fenomen, întîmplare. Ex. „Fierbeau văzduhurile și cerurile, clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor și pămîntul înfricoșat se cutremura nemernic pînă în cele mai din adînc temelii ale sale.” (C. HOGAȘ, Pe drumuri de munte) Sălbaticul vodă e-n zale și fier Și zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Și vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barda-i din stînga ajunge la cer, Și vodă-i un munte. (G. COȘBUC, Pașa Hassan) Cum? Cînd lumea mi-e deschisă a privi gîndești că pot Ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? (M. EMINESCU, Scrisoarea III) În creația populară, mai ales în balade și în basme, se întîlnește deseori hiperbola sau tendința de a imprima caracter hiperbolic unor procedee stilistice ca repetiția și enumerația. Ex. Buzdugan lua, Și mi-l opintea, Și mi-l învîrtea, Și mi-l azvîrlea, Și cînd l-azvîrlea Frunza șuiera, Codrul răsuna... (Miu Cobiul, baladă populară) Hiperbolic este, de exemplu, și începutul basmelor populare. Ex. „A fost odată ca niciodată pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci și nouaă oca de fier la un picior și se suia în slava cerului și striga că nu-i e greu...” Se întîlnesc adesea chiar și acumulări de hiperbole. Ex. Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri, Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspămîntată marea de-ale lor corăbii. (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Frecventă și în vorbirea curentă (ex. crapă de necaz).

CĂLĂTORII (literatură de călătorie) Sub forma jurnalului de bord sau a memorialului de călătorie și chiar aceea a narării călătoriei-aventură sau a descrierii cadrului exotic, călătoriile au procurat un bogat material pentru proza memorialistică (v. memorialistica). Văzute și apreciate în primul rînd ca documente geografice, etnografice, sociale, aceste scrieri antrenează în schimb experiențe variate ale omului și chiar fantezia, orientîndu-se astfel din ce în ce mai mult spre literatură. În jurul călătoriilor s-a creat o întreagă literatură cu trăsături proprii. Sub orice formă s-ar prezenta, literatura de călătorie tinde în primul rînd să informeze, dar nici reacțiile emoționale sau picturalul descrierilor nu lipsesc din astfel de scrieri. Astfel, în Relatare cu privire la cea dintîi călătorie în jurul lumii de Pigafetta; cronicarul lui Magellan, pe lîngă consemnarea expediției, pe lîngă relatări despre ținuturi geografice, prezintă și tendințe vizibile de trecere la narațiune, apropiindu-se foarte mult de literatură. Jurnalul lui Nansen, pe lîngă notarea precisă a peisajului încremenit al ținuturilor polare, impresionează prin acel fior al aventurii, făcîndu-i pe cititori participanți imaginari ai explorărilor sale. Jules Verne, în scrierile sale atît de cunoscute, informează pe cititor prin nararea călătoriilor pe coordonate geografice precise, dar îl și emoționează prin anticipațiile sale îndrăznețe, care au prefigurat dezvoltarea tehnicii ulterioare, moderne. Și în literatura noastră s-a cultivat proza de călătorie începînd cu Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele), Ion Codru Dragușanu (Pelegrinul transilvan), apoi cu Gr. Alexandrescu (Memorial de călătorie). Mai recente și intrate în patrimoniul literaturii noastre clasice sînt: Jurnal de bord de Jean Bart și Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, scrise cu intenția și mijloacele implicate de literatura artistică. În evoluția ei, proza de călătorie a stabilit în diferite modalități contactul cu literatura, fecundînd romanul exotic și proza științifico-fantaslică.

pilhă¹ sf [At: ARVINTE, TERM. 159 / V: pihlă / Pl: ~he / E: ucr пильга] 1 (Reg) Lemn care se pune de-a curmezișul unui drum de munte, pentru a înlesni tragerea cu vitele a buștenilor la vale. 2 (Plu; Mol) Lemn pus pe capătul dinapoi al unei table de plută, pentru a împiedica desfacerea acestei table în timpul mersului Si: (reg) cordar, călădău. 3 (Plu; reg) Lemn pus de-a curmezișul apei, pe care se construiește o tablă de plută. 4 (Plu; reg) Bucată de lemn prevăzută la capete cu sârme, funii de tei etc., cu care se leagă pluta la mal. 5 Funie cu care se leagă pluta la mal. 6 (Mar) Capăt de lemn care, la ridicat, se pune sub călcâiul țapinei.

pilhui vt [At: ARVINTE, TERM. 159 / V: pihlui / Pzi: ~esc / E: pilhă¹ + -ui] 1 (Mar; c. i. drumuri de munte) A pune pilhe¹ (1) de-a curmezișul, pentru a înlesni tragerea cu vitele a buștenilor la vale. 2 (Reg; c. i. partea dinapoi a unei table de plută) A pune o pilhă¹ (2) pentru întăriri. 3 (Buc; c. i. pluta) A lega sau a îndepărta de mal cu ajutorul unei pilhe¹ (4-5).

plai¹ sn [At: (a. 1652) GCR I, 156/29 / V: (pop) ~urea (A: nct) / Pl: ~uri, (îvr) ~e, (înv) plai sm / E: slv плань cf bg планина, „munte”, svc, ceh pl’ań] 1 Versant al unui munte sau al unui deal. 2 Vârf al unui munte sau al unui deal Si: creastă, culme. 3 (Pgn) Munte. 4 (Prc) Deal mare. 5 Regiune de munte sau de deal, aproape plană, acoperită de pășune Si: luminiș, poiană. 6 (Pex) Câmpie înaltă Si: (înv) plăieț (1), (pop) plaiște. 7 (Pop; îlav) Prin (sau în) ~urea Prin sau în toate părțile Si: pretutindeni. 8 (Îal) În lung și în lat. 9 (Reg) Loc înalt pe care pasc vitele. 10 (Reg; urmat de determinări care arată planta cultivată) Suprafață de teren cultivată, în special cu vie. 11 (Pop) Drum sau cărare care urmează sau traversează o culme, o regiune muntoasă. 12 (Spc) Trecătoare. 13 (Pex; rar) Orice drum de pământ, nepietruit. 14 (Reg) Drum de munte, cu lemne puse de-a curmezișul, pe care se transportă buștenii la vale. 15 Subîmpărțire administrativă a județelor și ținuturilor, mai ales a celor de la munte, în Evul Mediu, în Țara Românească Si: plasă. 16 (Pex) Reședință a unui plai (16). 17 Întindere mare de pământ dintr-o țară, dintr-o zonă etc. Si: meleag, regiune, ținut, (îvr) plăiet. 18 (Reg) Pridvor încadrat de patru coloane. 19 (Reg) Plută.

tarniță sf [At: (cca 1512-1521) ap. D. BOGDAN, GL. / V: (înv) ~rliță / Pl: ~țe, (reg) tărniți / E: ucr тарниця] 1 Șa (țărănească) de lemn sau de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri. 2 (Pex) Sarcină pe care o duce un cal sau un măgar. 3 (Reg) Cele două aripi de lemn de la șa, care stau de o parte și de alta a spinării calului. 4 (Reg; îs) Cal de ~ Cal folosit la munte pentru căratul poverilor. 5 (Reg) Coamă de munte sau de deal în formă de șa. 6 (Reg) Trecătoare (19). 7 (Reg) Drum de munte, bătut de oi sau de vite.

MEANDRU s. n. (Mai ales la pl.) 1. Motiv ornamental în formă de linii șerpuitoare. Meandrele ce ornau friza templurilor grecești. ODOBESCU, S. I, 247. Un mic, dar foarte caracteristic mîner de cuțit, împodobit cu motivul grec al meandrului spiral. PĂRVAN, G. 28. 2. Sinuozitate, cotitură a cursului unei ape. Veniseră. . . prin zăvoaiele și prundișurile Dîmboviței pe care Dincă o cunoștea în toate meandrele ei. CAMIL PETRESCU, O. II, 15. Meandrele gîrlelor nu se vedeau printre sălcii. id. ib. 148. Prin exagerarea meandrelor, Călmățuiul își micșorează mereu panta. PROBL. GEOGR. I, 94. ◊ (Prin lărgirea sensului) Butoiul urma să murmure gîlgîindu-și veselia, strecurîndu-și divinul elixir în nenumărate meandre. ANGHEL, PR. 97. ♦ P. a n a l. Sinuozitate, cotitură a unui drum, a unei străzi; p. ext. (la pl.) străzi, drumuri cotite, întortocheate. M-am deprins cu meandrele Stambulului. SADOVEANU, O. X, 286. Colțurile capricioase și meandrele orășelului. id. ib. 411. O, drum de munte!. . . Stufoase ramuri îți umbresc Meandrele de farmec pline. V. ROM. OCTOMBRIE 1 954, 33. ◊ F i g. Meandrele caracterului femeiesc. CAMIL PETRESCU, T. II, 325. Esențialmente s-a isprăvit cu umbrela, căci evoluția formei și a materialului ei aparține meandrelor modei și rafinamentului tehnic. TEODOREANU, M. U. 123. A reușit să ne prezinte toate meandrele sufletești ale personagiului. CONTEMP. 1949, nr. 165, 8/5. - Pronunțat: me-an-. – Pl.: meandre. – Din fr. méandre.

MÎZGÁR s. m. (Regional) 1. Loc noroios pe malul unui rîu; teren acoperit cu mîzga rămasă de pe urma inundațiilor. Cf. BL IX, 62. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre lemnele rotunde care se așază în apă, lîngă țărm (pentru a înlesni alunecarea plutelor cînd sînt trase la mal sau împinse în apă) sau de-a curmezișul drumurilor de munte (pentru a înlesni alunecarea buștenilor la vale). Nu alunecau bine plutele, fiindcă mîzgarii aveau cioturi mari. Com. din PIATRA NEAMȚ. Bouarii lucrau greu, fiindcă mîzgarii erau putrezi. ib., cf. ARVINTE, TERM. 156. ♦ Fiecare dintre buștenii mai scurți pe care se așază și de care se leagă buștenii unei plute. ALRT II 334, cf. ARVINTE, TERM. 156. ♦ (Maram.) Fiecare dintre scîndurile plane pe o parte și convexe pe cealaltă, tăiate de la marginea unui trunchi de copac; lătunoaie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225. Gard de măzgari. ALR II/I h 267/362, cf. ALR I 1851/347, 361, ARVINTE, TERM. 156. – Pl.: mîzgari și (rar, n.) mîzgare (ALR I 1 851/347). – Și: măzgár s. m. – Mîzgă + suf. -ar.

MÎZGĂRI vb. IV. T r a n z. (Prin Bucov.) A așeza mîzgari (2) de-a curmezișul drumurilor de munte (pentru a ușura transportul buștenilor la vale); (regional) a mîzgui¹. Cf. ARVINTE, TERM. 156. - Prez. ind.: mîzgăresc. – V. mîzgar.

MORMĂIT², -Ă adj. 1. (Despre sunete, cuvinte) Nedeslușit, rostit pe ton scăzut sau pe nas; (rar) mîrîit². Numele așezării îl poți înțrucîtva presupune după reflecțiile mormăite ale căruțașului, SADOVEANU, O. L. 13. Matei reconstituia în fraze scurte, mormăite și destul de înțelese, o întâmplare dramatică de pe drumurile de munte. id. O. VI, 558. ◊ (Adverbial) Răspundea iute, iute și mornăit cum cer calicii la pod. CREANGĂ, A. 90. 2. (Regional, despre oameni) Care vorbește neclar; p. e x t. (substantivat) idiot (Coropceni-Iași). Cf. ALR II 3 670/514. – Pl.: mormăiți, -te. – Și: (regional) mornăit, -ă adj. – V. mormăi¹.

plái, plaiuri, s.n. Drum de munte, potecă; „cărare în pădure, pe care se poate merge și cu carul” (Giulești); „cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadul Izei); „cărare la munte” (Oncești); „o cărare care duce la munte să numé plai” (ALRRM, 1973: 673). – Din lat. *plagius (DLRM); din sl. plai (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. pláj (Bakos, 1982), ucr. plaj (Miklosich, Candrea, după DER).

plăiúț, plăiuțuri, s.n. Drum de munte. ■ (top.) Plăiuț, succesiune de dealuri situate între Vaser-Iza-Rona și Valea Spinului, în depresiunea Maramureșului; Plăiuț, vf. (727 m); Plăiuț, localitate în Maram. din dreapta Tisei. – Din plai + suf. -uț.

PAS² s.n. Drum îngust între munți; trecătoare. V. defileu. [Pl. -suri. / < germ. Pass, fr. pas].

PAS³ s. n. 1. drum îngust între munți; trecătoare. 2. șenal navigabil. (< fr. pas, germ. Pass)

jidovínă f., pl. ĭ și e (bg. dŭždovina, d. dŭžd, ploaĭe, dŭždovnica, apă de ploaĭe). Mold., Trans. Adîncitură saŭ rîpă pe unde se scurge apa de ploaĭe și crește ĭarbă pe care oile o mănîncă cu poftă și se unflă. Șanț (în fundu căruĭa-s treĭ bîrne) pe care se dă drumu butucilor din munte (rev. I. Crg., 5, 126). – În Iașĭ și „rîpă (ponor) în care se aruncă gunoaĭele”.

furcitură, -i, s.f. – 1. Căpiță mare de fân. 2. Bifurcație; cruce de drum. (top.) Furciturile, munte în Dragomirești (Papahagi 1925). – Cf. furcătură.

BAU interj. (Rar, uneori repetat) Interjecție care imită urletul lupului și cu care sperii pe cineva, strigînd pe neașteptate. Înturnîndu-se către munte, Lăzureanul dădu drumul unui strigăt puternic; Bau! Străjile din lungul jilipului îl repetară ca niște ecouri credincioase. SADOVEANU, O. A. II 207. Fata, despicînd în două barba mai lungă ca ea [a împăratului], scotea capul ca prin gura cămășii și zicea rîzînd: Bau, tată. DELAVRANCEA, V. V. 7.

ÎNTURNA, întorn, vb. I. 1. Refl. A se întoarce (din drum), a se înapoia, a reveni. Dar să mă întorn unde lăsasem, adică la început. ARGHEZI, P. T. 84. S-a nemerit să apucați tot pe un drum ca să vă înturnați la domiciliu. CARAGIALE, O. I 46. Rămîi aici pînă la noapte, cînd s-a înturna împăratul de la vînătoare. CREANGĂ, P. 97. Sîrbul se tot ducea... Apoi vesel se-nturna, La sultan de se-nchina. ALECSANDRI, P. P. 108. ◊ Tranz. Suflă, doamne-un vînt, Suflă-l pe pămînt... Mîndra să-mi întoarne. ALECSANDRI, P. P. 189. (Fig.) Gîndul meu pe unde-aleargă Nu-i pasăre să-l întreacă... Numai puiul, dacă-ar vrea, Ca vîntul l-ar înturna. SEVASTOS, C. 84. 2. Tranz. A întoarce în altă parte, a îndrepta (în altă direcție), a mișca în direcție opusă. Se oprea din cînd în cînd și înturna repede spre mine doi ochi negri foarte lucitori. SADOVEANU, E. 122. Îi înturnai spatele. MARIAN, S. 66. Înturnă ochii și zări acele patru capete spăriate. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Fig- De ce taci cînd, fermecată, Inima-mi spre tine-ntorn? EMINESCU, O. I 206. ◊ Refl. Înturnîndu-se către munte, Lăzureanul dădu drumul unui strigăt puternic. SADOVEANU, O. A. II 207. Făcură o horă și începură a se înturna în dreapta și în stînga, cîntînd o arie sălbatică cu niște voci guturale. BOLINTINEANU, O. 298. Se înturnă către boieri și zise... NEGRUZZI, S. I 148. 3. Tranz. (Popular, despre stări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva) din nou, a-i reveni (cuiva), v. întoarce. Te apucă și afurisita de boală; al patrulea an de cînd te tot întoarnă. CONTEMPORANUL, VI_I 490. Dragostea mă-ntoarnă iară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9.

PLUTĂ, plute, s. f. 1. Ambarcație ușoară făcută din trunchiuri de copac prinse între ele prin chingi sau prin scoabe de fier și transportate astfel pe ape curgătoare la fabricile de cherestea sau la porturi. Neputîndu-se tăia drumuri largi pe poalele munților, se dă drumul copacilor retezați pe apă și omul însuși coboară cu ajutorul plutei pe Bistrița. CĂLINESCU, I. C. 7. Lunecă pluta ușor pe la Gura Căpriții. VLAHUȚĂ, O. AL. I 170. Ușoară ca o săgeată o plută... se răpede în salturi pe povîrnișul apei. RUSSO, O. 105. ◊ (În basme) Bastonașul i-l lua, Plută pe apă-l punea. PĂSCULESCU, L. P. 205. ◊ Expr. (Rar) A cădea de-a pluta = a cădea întins la pămînt. Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade de-a pluta la pămînt. COȘBUC, P. II 189. A face pluta = a înota plutind orizontal, pe spate. Știa să facă pluta, înota voinicește, cu o mînă sau cu amîndouă, pe un umăr sau altul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. 2. Specie de plop ale cărui ramuri cresc aproape de la baza trunchiului dînd coroanei o formă de piramidă lungă și îngustă; se plantează adesea pentru împodobirea aleilor (Populus pyramidalis). O plută stufoasă stătea mai jos, cu rădăcinile dezvelite și pornită să cadă. GALACTION, O. I 297. Case, plute bătrîne de vreme și de iarnă, troieni cît dealurile, ogrăzi de pruni, șire de paie și stoguri de coceni, toate fug și se afundă în urma ei. DELAVRANCEA, S. 34. 3. Stratul exterior poros, elastic și mai ușor decît apa, al scoarței unor specii de stejar (Quercus suber) care cresc în țările din bazinul Mediteranei occidentale; servește la fabricarea, dopurilor, a colacilor de salvare etc. ♦ (Rar) Dop din această materie. Alege o plută, o șterge cu cîrpa, o apasă încet și mai șterge o dată flaconul întreg. C. PETRESCU, C. V. 260. ♦ Piesă de lemn sau de alt material ușor care se leagă de sfoara undiței pentru a o face să plutească la suprafața apei. Aruncă undița și nu trecu mult și văzu pluta undiței mișcîndu-se. ISPIRESCU, L. 380. ♦ Bucățică de lemn ușor în care se înfige fitilul candelei.

furcitură, furcituri, (fărcitură, fârcitură), s.f. – 1. Căpiță mare de fân: „Nevasta s-o urcat pe fârcitură și Vasile, de jos, îi dădea fânul cu furca, până ce au gătat fârcitura” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 136). 2. Bifurcație; cruce de drum. ♦ (top.) Furciturile, munte în Dragomirești (Papahagi, 1925). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Cf. furcătură „bifurcare”, înfurcitură (MDA).

ferestrui vt [At: DOSOFTEI, V. S. 40 / V: ~răs~, (Înv) hires~, ~tui / Pzi: ~esc / E: mg fûrészelni apropiat de ferestrău] 1 A tăia ceva cu ferăstrăul. 2 (Fig; mai ales în legătură cu substantivul „munți”) A deschide drum, tăind.

urcător, ~oare a [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~i, ~oare / E: urca + -ător] 1 (D. ființe) Care urcă (1) (pe munți). 2 (D. un drum, o cărare etc. sau d. scări, trepte) Care urcă (6). 3-4 (D. părți ale corpului omenesc) Care urcă (41-42). 5 (D. unele plante) Care se urcă (16) și crește cățărându-se pe araci, pe ziduri etc. Si: agățător (2).

furcitúră, furcituri, (fărcitură, fârcitură), s.f. 1. Căpiță mare de fân: „Nevasta s-o urcat pe fârcitură și Vasile, de jos, îi dădea fânul cu furca, până ce au gătat fârcitura” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 136). 2. Bifurcație; cruce de drum. ■ (top.) Furciturile, munte în Dragomirești; Furcituri, teren între Dealul Jurchii și Arșiță (Moisei), unde brațul drept al Văii Ivășcoaiei se desface, înspre obârșie, în mai multe pâraie (Mihali, 2015: 90). (Nordul Trans., Maram). (Sec. XV). – Cf. furcătură „bifurcare”, înfurcitură (MDA).

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană, acoperită cu pășuni. 2. Drum pe coasta unui munte sau pe un munte; potecă. 3. Cîmpie. 4. (Poetic) Ținut; meleaguri. 5. (Înv.) Diviziune administrativă a unui județ (de munte); plasă, ocol. [Pl. și: (înv.) plaie] – Lat. *plagius (< plaga).

opcină, -e, s.f. – 1. Înălțime acoperită cu pădure. 2. Drum pe vârful unui munte. – Din obcină (< sl. občina).

JILIP, jilipuri, s. n. Construcție în formă de canal descoperit, făcută din bîrne și scînduri sau săpată în pămînt pe povîrnișul unei coaste, pe care alunecă la vale buștenii tăiați în pădurile din regiunea de munte; jgheab. De cătră valea înaltă a muntelui venea în curmezișul drumului jilipul sec, pe care, unul după altul, fulgerau cu tunet înăbușit buștenii. SADOVEANU, O. A. II 206.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană acoperită cu pășuni. Pe deasupra codrilor și a munților, de strajă lîngă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt, rotund și curmat la mijloc, ca o șa. GALACTION, O. I 62. Foaie verde de susai, O veni luna lui mai, Să mă sui în deal pe plai. TEODORESCU, P. P. 289. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. Drum pe coasta unui munte; potecă. Cine e acela care a trecut noaptea prin o pădure întinsă și deasă, pe plaiul vreunui codru? MARIAN, O. I 217. 3. Cîmpie. De pe întinderea plaiurilor, vîntul aducea izul tare al romanițelor. V. ROM. mai 1953, 130. Auzit-ai frate, de un plai frumos... Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mării cei nemărginite? ALECSANDRI, O. 159. ◊ Fig. El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin. ALECSANDRI, P. III 74. 4. (Poetic) Regiune, ținut; meleag. Nu-ți spuneam că pe plaiul romînesc bate numai vînt de veselie și de voie bună? GALACTION, O. I 180. Bate crivăț, și plaiul alb al țării Greu scapără de ger. COȘBUC, P. II 185. Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul, Arald, copilul-rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Mergeți dar ca mine Cu fruntea-n lumine, Voi ce treceți plaiul dulcei tinereți. ALECSANDRI, P. I 227. 5. (Învechit) Diviziune administrativă a unui județ (mai ales de munte); plasă, ocol. Moșia Săndulești... ținea mai bine de-o jumătate de plai. La TDRG. Merg tătarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Mîndru căpitan de plai. ALECSANDRI, O. 206. Cine să ne mai ție corespondenții (= corespondențe) prin scris cu stăpînitori în pricinile plaiului și ale orașului? GORJAN, H. IV 237.- Pl. și: (învechit) plaie (NEGRUZZI, S. II 86).

TRECĂTOARE, trecători, s. f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două șiruri de munți (de obicei de-a lungul unei ape); pas. V. cheie, defileu. Trecătoarea de la Juvala era troienită greu. CAMIL PETRESCU, O. I 544. M-a făcut maica voinic Să n-am frică de nimic... Să mă țiu pe la strimtori, Pe la munți în trecători, În drum pe la negustori. TEODORESCU, P. P. 292. 2. Loc de trecere. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lîngă punte, decît peste ea; dar în vreme de ploaie, cînd părîul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare. SLAVICI, N. I 110. ♦ Hățaș (al vînatului). – Pl. și: (învechit) trecătoare (HASDEU, I. V. 122).

curmat², ~ă a [At: COD. ȚIV. 48/25 / Pl: ~ați, ~e / E: curma] 1 (D. o parte a corpului încinsă cu o legătură) Strâns prea tare. 2 (D. obiecte) Retezat. 3 (D. un drum) Întrerupt². 4 (D. un munte, un deal etc.) Care prezintă o depresiune transversală. 5 (D. talie) Strânsă puternic (într-un corset). 6 (Pfm; îe) A fi ~ de foame A-i fi foarte foame. 7 (D. bătrâni) Gârbovit². 8 (D. părți ale corpului, mai ales despre brațe) Cutat (de grăsime). 9 (D. stări sau acțiuni) Întrerupt². 10 (D. un acord, proces etc.) Încheiat². 11 sf (Orn; reg) Vrabie (Passer domesticus).

toloacă sf [At: MANOLACHE DRĂGHICI, I. 5/12 / V: (reg) ~agă / Pl: ~ace, (reg) ~Ioci / E: ucr толока] (Reg) 1 Ogor lăsat necultivat o anumită perioadă, pentru a deveni mai productiv Si: (pfm) pârloagă. 2 Teren liber, neîngrădit, între case sau la marginea unei localități, unde pasc vitele, unde se joacă copiii. 3 Loc mai jos pe coasta muntelui sau a dealului. 4 Drum mai jos decât grădinile sau ogoarele din jur. 5 Loc mlăștinos.

NĂRUIT, -Ă adj. Dărîmat, surpat, prăbușit; spec. (despre construcții) ruinat. Care nume și pe o peatră ce s-au aflat la o cetate năruită la Galați am cetit-o latinește. m. costin, let. i, 17/33. Se și văd aici gropi, găuri năruite. i. ionescu, p. 347. Trecu prin hățișul grădinei și prin zaplazurile năruite și urcă iute scările. eminescu, n. 38. Treceam înainte... pe o cărare îngustă ce ducea mereu în sus, năruită pe alocurea. id. G. p. 102. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. vlahuță, d. 51. Din puncte bănuim tranșeea lor: Pe lîngă podul sfărîmat..., Pe după colțul năruit al morii. camil petrescu, v. 67. Dorm în scorburi, în tufișe, în palate năruite... eftimiu, î. 42. O pîrîitură de acoperiș năruit m-a făcut să mă strîng... într-un gest instinctiv de apărare. G. m. zamfirescu, sf. m. n. ii, 213. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță năruită și pustie. c. petrescu, a. r. 48. Lîngă zidurile năruite ale cetății se află cavourile lor de marmoră. bogza, c. o. 189. Prin șuri, pe sub șopruri, pe prispe năruite, se îngrămădeau strîns unii in alții, dîrdîind în așteptarea somnului. camilar, n. i, 10. Dincolo de șosea, peste un acoperiș năruit, cîmpia... se clădea către orizont în fîșii nesigure. galan, b. ii, 40. Locuri năroit’e. alr sn iii h 820/102. (Fig.) Infirmi năruiți, otrăviți prin influența corosivă a vitriolului. alecsandri, s. 7. Nu mai răscoli cenușa năruitelor povești! vlahuță, o. a. i, 34. Petre privea lung fața năruită a bătrînului boier. rebreanu, r. ii, 201. ◊ (Substantivat) Clătinat, [turnul] se răstoarnă și-n vuiet căzînd năruitul, Mii cutropite de greci le-ngroapă-n grozava ruină. coșbuc, ae. 40. – pl.: năruiți, -te. – Și: (regional) năroit, -ă adj. – v. nărui.

SERPENTINĂ s.f. 1. Traseu șerpuit cu cotituri dese al unui drum dintr-o regiune de munte. 2. Fîșie îngustă de hîrtie colorată, care se desfășoară în spirală cînd este aruncată la distanță. 3. Tub sau țeavă îndoită în formă de spirală, de elice etc. și folosită ca schimbător de căldură. 4. V. serpentin. [< fr. serpentin, serpentine, cf. germ. Serpentine < lat. serpens – șarpe].

plaiu n. 1. munte înalt: pe un picior de plaiu POP.; 2. lature de munte (în opozițiune cu plasă): județele dela munți se împart în plaiuri; Exarh al plaiurilor, adică al districtelor carpatine (v. exarh); 3. drum îngust de-a curmezișul munților: prin plaiuri și poteci; 4. (poetic) ținut în genere: pe plaiul nemuririi se ’nalță c’un lung sbor AL. [Rut. PLAĬ, cărare de munte = slav. PLANINA, munte].

Righi n. munte în Elveția cu un drum de fier funicular până în vârf: 1850 metri. Panoramă măreață.

COLINDA, colind, vb. I. Intranz. 1. (În vechile tradiții populare) A umbla, în seara de crăciun, de la casă la casă, cîntînd colinde (răsplătite cu mici daruri, în special cu colaci de grîu); a umbla cu colindul. Noi umblăm Să colindăm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 512. ◊ Fig. Ce este pe grindă Și colindă? (Rîndunica). GOROVEI, C. 318. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana vizitată de colindători) în minte-i veneau... clipe din alte seri de crăciun, cînd venea și el s-o colinde. SANDU-ALDEA, D. N. 173. ◊ (Complementul indică momentul în care se umblă cu colindul; rar) Asta-i sara de crăciun, Noi umblăm S-o colindăm. BIBICESCU, P. P. 235. 2. (De obicei urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «pe la» etc.) A umbla de colo pînă colo, dintr-un loc în altul. Pe dealuri cu arături colindam cu pușca în spate. SADOVEANU, O. VI 527. Nu sînt învățat a colinda pe la curți domnești. RETEGANUL, P. 142. Cuculeț, pasere sură! Mușca-ți-aș limba din gură, Cînticul să nu-ți mai zici, Nici să mai colinzi pe-aici. ALECSANDRI, P. P. 245. ◊ (Poetic) Colindă luna strălucindă, ca o vedenie de vis. DEȘLIU, M. 36. Numai dorul mai colindă, Dorul tinăr și pribeag. COȘBUC, P. I 48. Și în jur parcă-mi colindă dulci și mîndre primăveri. EMINESCU, O. I 31. ◊ (Cu precizarea unui scop anumit) O vedeai colindînd din casă-n casă cu desagii pe umeri... cerșind. SANDU-ALDEA, D. N. 187. Avu timp destul să colinde după focul care-i trebuia. ISPIRESCU, L. 202. Colindînd, după ajutoare pe la casele oamenilor, au căpătat de la un om o bucățică de pîne. SBIERA, P. 177. ♦ Tranz. (Complementul indică locul străbătut sau cercetat) A străbate, a cutreiera, a bate (un drum). O săptămînă... am colindat munții Apuseni pe Valea Arieșului. C. PETRESCU, S. 225. Dacă colindă o mare parte din oraș, ajunse la o fierărie. ISPIRESCU, L. 136. Am umblat, Am cercetat, Sate, orașe-am colindat. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ (Poetic) Printre zăbrele văzu luna plină colindînd răpede fața senină și albastră a cerului. ODOBESCU, S. I 140. ◊ Fig. A duce, a purta. Vîntul își colindă vuietul de toamnă. DELAVRANCEA, S.140.

PAS², pasuri, s. n. Vale adîncă și foarte îngustă săpată de un rîu în munte, pe unde trece un drum îngust; trecătoare, strîmtoare. V. cheie (6); defileu. Pasul Bran.

SPÎNZURAT², -Ă, spînzurați, -te, adj. 1. (Despre oameni) Omorît sau mort prin spînzurătoare. (Substantivat) De o creangă crescută mai drept, Atîrna, ca un băț de alt băț, Un om cu capul prăvălit pe piept... spînzuratul tăcea. DEȘLIU, G. 41. Pădurea spînzuraților [titlu]. REBREANU. ◊ Expr. A vorbi de funie în casa spînzuratului v. funie. ♦ (Substantivat) Epitet dat unui copil sau unui tînăr care face fapte rele, se ține de pozne, de nebunii; ștrengar, neastîmpărat, zburdalnic; afurisit. Mare spînzurat Alexe ăsta! Cît a stat acasă, vro zece zile, mai nu l-a văzut nimeni prin sat. V. ROM. noiembrie 1953, 97. Mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicînd: Na! satură-te de cireșe! de-amu să știi că ți-ai mîncat lefteria de la mine, spînzuratule! CREANGĂ, A. 50. Spînzurat nebun ce ești, Nu-ți găsiși de-aiurea jocuri? CONTEMPORANUL, II 58. 2. Agățat, atîrnat, aninat, suspendat. Se așază pe malul înalt, cu picioarele spînzurate deasupra apelor și așteaptă să vină noaptea. C. PETRESCU, S. 42. Un dulău lățos, cu limba spînzurată, se apropie în trap leneș. REBREANU, I. 10. O stalactită... stă spînzurată acolo ca să te vestească de ce minunății ai să vezi mai departe. VLAHUȚĂ, R. P. 85. ◊ Fig. Bîrsănenii au tăcut, cu vorbele spînzurate în buze, uitîndu-se la moșneag ca la o vedenie din altă lume. VORNIC, O. 211. David și copiii o luară din nou la drum... în sus pe malul Bistriței, unde drumul abia spînzurat pe marginea muntelui e foarte rău, glodos, lunecos, după vreme. CĂLINESCU, I. C. 44.

SEBEȘ 1. Râu, afl. stg. al Mureșului la 12 km în aval de municipiul Sebeș; 88 km. Izv. prin pârâul Valea Frumoasă, din S m-ților Cindrel, de la 2.060 m alt., de sub vf. Cindrel. Curge mai întâi pe direcție NE-SV printr-un culoar mărginit de m-ții Lotrului (la S) și m-ții Cindrel (la N), iar după ce primește afl. Tărtărău pe stg., râul capătă o direcție de curgere predominantă către N, făcând o serie de meandre, separând m-ții Cindrel (în E) de m-ții Șureanu (în V). În zona montană are o pantă accentuată de scurgere (în medie 18‰, iar în amonte de com. Șugag aceasta ajunge la 29‰), fapt ce a permis construirea, în aval de Gâlceag, a mai multor lacuri de acumulare și hidrocentrale. În zona montană, la 1.255 m alt., au fost construite (1979-1983) barajul (92 m înălțime) și lacul de acumulare Oașa (6 km lungime; supr.: 400 ha; vol.: 136 mil. m³), iar în aval, la 790 m alt., acumularea Tău (81 ha; vol. 20 mil. m³; barajul are 70 m înălțime), inundată în 1982. Constelația hidrocentralelor de pe râul S.: Gâlceag (150 MW), Șugag (150 MW), Săsciori (42 MW), Petrești (4 MW). Afl. pr. ai S. sunt: Bistra, Dobra și Secaș. Valea S. este însoțită, pe aproape întreg parcursul ei, de drumul alpin Novaci-Oașa-Sebeș. 2. Munții ~ v. Șureanu. 3. Municipiu în jud. Alba, situat în V pod. Secașelor, pe cursul inf. al râului Sebeș; 28.807 loc. (2005). Stație (Sebeș) și haltă de c. f. (în satul Răhău). Nod rutier. Hidrocentrală, în localit. componentă Petrești, dată în folosință în 1986. Expl. și prelucr. lemnului, tricotaje, ciorapi, articole de marochinărie, de hârtie și materiale de papetărie (în localit. componentă Petrești) și de produse alim. Tăbăcărie. Articole din piele (haine, poșete) în satul Răhău. Moară de cereale (1875). Muzeu cu secții de istorie, artă și științele naturii, adăpostit în casa Zápolya. Vestit și tradițional centru de iconari (în localit. componentă Lancrăm). Vestigii neolitice, din Epoca bronzului (Cultura Coțofeni) și din sec. 9-10. S. a început să se dezvolte din sec. 12, ajungând în sec. 13-14 o așezare înfloritoare. Apare menționat documentar prima oară în 1245 cu numele Malembach (Sacerdos de Malembach), iar în 1300 este consemnat cu toponimul Sebus. În 1341 capătă statut de oraș, iar la 13 nov. 2000 a fost declarat municipiu. În 1376, orașul avea o intensă activitate meșteșugărească (19 bresle) și comercială, negustorii de aici întreținând strânse relații comerciale cu cei din Țara Românească. În 1387 a început construirea zidurilor de apărare ale cetății (terminate la începutul sec. 15) împotriva pericolului turcesc, fiind primul oraș din Transilvania care a realizat o fortificație. În a doua jumătate a sec. 15, la S. a luat ființă un gimnaziu, iar în sec. 16-17 a funcționat o tipografie de sub teascurile căreia a ieșit, printre altele, „Carte ce se cheamă evanghelie cu învățătură” (1581), în limba slavonă, aparținând tipografului Coresi, lucrare ce reprezintă un monument de cultură și artă tipografică, atât din punctul de vedere al tehnicii și artei tipografice, cât și din cel al contribuției la dezvoltarea limbii literare. În sec. 18, orașul S. a fost pentru o perioadă de timp sediul Dietei și al principilor Transilvaniei. Monumente: ruinele cetății S., cu fragmente de ziduri înalte (c. 5 m) și groase (peste 2 m), străjuite de mai multe turnuri de apărare (Turnul Cizmarilor, sec. 15; Turnul Croitorilor, sec. 15; Turnul semicircular, 1654; Turnul octogonal, 1678); biserica evanghelică, a cărei construcție a început înainte de anul 1241 ca o bazilică romanică, a fost supusă unor transformări gotice (1361) și terminată în 1382. Are un altar poliptic decorat cu compoziții pictate sau sculptate în relief, realizate în anii 1518-1528; biserica romano-catolică Sf. Bartolomeu (sec. 14-15); bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (1778) și Învierea Domnului (1819); casa Zápolya (a doua jumătate a sec. 15) în care a locuit și a murit (1540) Ioan Zápolya; casele „Roth” (sec. 16), „Hettz-Konrad” (sec. 16, renovată în sec. 19). În cimitirul Lăncram se află mormântul și statuia poetului Lucian Blaga, operă a sculptorului Romulus Ladea, dezvelită în 1975. La 3 km NE de S. se află „Râpa Roșie” rezervație geologică, geomorfologică și botanică extinsă la 10 ha. Aceasta se evidențiază ca un perete înalt de 125 m și lung de 800 m, în care apar variate alternanțe de roci (pietrișuri, nisipuri cuarțoase, gresii, argile) asupra cărora au acționat apele de șiroire provenite din ploi sau zăpezi, dând naștere unor frumoase forme piramidale de culoare roșie. În acest areal se dezvoltă o serie de plante rare: cârcelul (Ephedra distachya), zglăvocul (Centaurea atropurpurea), o specie panonică de garofiță (Dianthus serotinus), Cephalaria radiata și o feriguță de stâncărie (Asplenium adiantum nigrum). 4. V. Carnsebeș.

paronomasia contrarium, figură prin care, cu ajutorul aceluiași cuvânt, arătăm că este un fals (că obiectul nu corespunde denumirii) (R): „Drumul nu mai era drum, ci o cale de munte la îndemână mai mult ciobanilor legănați călare decât căruțelor.” (L. Blaga) Sin. antistază.

ferestruit², ~ă a [At: DEX² / V: ~răs~, ~tuit / Pl: ~iți, ~e / E: ferestrui] 1 Tăiat cu ferăstrăul (1). 2 (D. munți) Perforat pentru a deschide drum.

hulă³ sf [At: LB / Pl: ~le / E: mg hulla (hullό) „surpătură”] (Reg) 1-2 Surpătură (de munte sau) de deal. 3 (Pex) Drum printr-o scobitură de deal. 4 Drum care urcă pe o coastă foarte piezișă.

potecă sf [At: (a. 1563) CUV. D. BĂTR. I, 248 / V: (reg) ~eacă, (îrg) potec sn, ~eică^[1], potic sn, (îvp) ~tică, put~ / Pl: ~eci, (reg) ~ece / E: bg пътека] 1 Drum îngust de țară, de munte, în pădure etc., pe care se poate merge numai pe jos Si: cărare, (reg) ponâie, potea¹. 2 (Pgn) Drum. 3 (Înv; pex) Trecătoare. 4 (Înv) Defileu. 5 (Îlav) Pe toate ~ecile Peste tot Si: pretutindeni. 6 (Îrg; îe) A păzi (sau a aține) ~ca cuiva A pândi pe cineva pentru a-i face un rău. 7 (Reg; îe) A ști toate ~ecile A ști foarte bine un lucru. 8 (Reg; îe) A-i ști ~ecile A cunoaște secretele cuiva. 9 (Reg; îe) A aduce pe cineva la ~ A convinge pe cineva să nu mai greșească, să se îndrepte. 10 (Îe) A merge (sau a umbla) pe două (sau pe zece) ~eci A fi foarte beat. 11 (Reg; îe) A nu-și vedea ~ca A fi foarte supărat. 12 (Reg; îe) A i se scurta cuiva ~ A nu-i mai lăsa cuiva libertatea să facă orice. 13-14 (Reg; îe) A se strânge după ~eci sau a i se strânge ~ecile (A nu mai umbla sau) a face pe cineva să nu mai umble fără rost. 15 (Reg; îe) A umbla ca pe o ~ A umbla cu sfială, cu teamă sau cu greutate. 16 (Reg; îe) A-și căuta ~cul A se duce acolo unde are treabă. 17 (Reg; îae) A-și vedea de drum. 18 (Reg; îae) A fugi. 19 (Reg; îlv) A-și lua ~ca A pleca. 20 (Reg; îe) I-a adunat Dumnezeu ~ecile Se spune despre cineva care a murit. 21 Loc de trecere printre oameni. 22 (Pex) Pârtie. 23 (Reg; îf potic) Pripor. corectat(ă)

LA¹ prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ◊ Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare. ◊ Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. ◊ Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz. ◊ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare. ◊ Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.

TRECĂTOR, -OARE, trecători, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care trece repede, care nu durează mult; temporar. 2. Care trece printr-un loc fără a se opri multă vreme, care este în trecere pe undeva. II. S. m. și f. Pieton. ♦ Drumeț, călător. III. S. f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două înălțimi; pas. 2. P. gener. Loc de trecere. – Trece + suf. -ător.

surdúc n., pl. e (turc. sîrb. surduk, drum adîncat; ung. szurdok, trecătoare de munte). Nord. Coastă rîpoasă și petroasă.

TRECĂTOR, -OARE, trecători, -oare, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care trece repede, care nu durează mult; temporar. 2. Care trece printr-un loc fără a se opri multă vreme, care este în trecere pe undeva. II. S. m. și f. Pieton. ♦ Drumeț, călător. III. S. f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două înălțimi; pas. 2. P. gener. Loc de trecere. – Trece + suf. -ător.

LA¹ prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ◊ Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare. ◊ Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. ◊ (În legătură cu verbul „ a împărți”) Întreg (5). VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz. ◊ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație). 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare. ◊ Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.

ÎNGHIȚI, înghit, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Despre ființe) A face să pătrundă mîncarea, băutura etc. din gură în stomac prin contracția succesivă a unor anumiți mușchi ai limbii, faringelui și esofagului. Bedros înghițea mîncarea pe nerăsuflate. DUMITRIU, N. 262. Începe a înghiți la apă: și-nghite, și-nghite, pînă ce înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. ◊ (Glumeț) Ho!... că parc-ai să ne-nghiți... Face-o gură cît o șură. ALECSANDRI, T. I 172. ◊ Expr. A înghiți gălușca sau a o înghiți = a suporta o neplăcere fără să cîrtească, a îndura o neplăcere. Boierul, luîndu-i înainte cu gluma, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. A înghiți strîmb (sau rău) = a scăpa mîncarea sau băutura pe laringe; a se îneca. Lui Ionuț i se părea că înghite strîmb. SADOVEANU, F. J. 509. A înghiți în sec v. sec. A înghiți cu noduri v. nod. A înghiți noduri v. nod. A-și înghiți lacrimile (sau plînsul) = a-și stăpîni plînsul, a-și opri lacrimile; a reprima izbucnirea unui sentiment. Plîngea înăbușit, înghițindu-și lacrimile. DUMITRIU, N. 198. Mitrea și-a înghițit lacrimile și-a tăcut. SADOVEANU, M. C. 6. Își înghiți plînsul cu greutate... id. O. VII 341. A-i veni (cuiva) să înghită pe altul (de bucurie), se zice pentru a arăta că cineva e foarte mulțumit de altul. Mamei îi venea să mă înghită de bucurie. CREANGĂ, A. 33. A înghiți (pe cineva) din ochi (sau cu ochii) = a nu se mai sătura privind pe cineva. Arald nebun se uită, cu ochii o-nghițea. EMINESCU, O. I 95. (Familiar) A nu înghiți (pe cineva) = a nu putea suferi (pe cineva). ♦ Fig. (Cu privire la aer, miresme) A trage în plămîni, a inhala, a respira adînc. Privi cerul albastru și înghiți mireasma pădurii. SADOVEANU, B. 222. Pe rînd îi scoteau [pe deportați] afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai doriți decît de hrană. BART, E. 274. 2. Fig. A face să dispară (cuprmzînd în sine), a absorbi; a acoperi. Drumul de fier... pătrunde chiar inăuntrul muntelui, prin gura neagră a tunelului care îl înghite. BOGZA, C. O. 347. Îndată ce i-au agiuns valul, i-au acoperit pe toți, înghițindu-i sălbatica mare. DRĂGHICI, R. 34. ◊ Expr. L-a înghițit pămîntul = a murit. Am avut un fecior și ne-a lăsat, l-a înghițit pămîntul! SADOVEANU, O. I 353. Parcă l-a înghițit pămîntul, se spune despre cineva (sau ceva) care a dispărut fără urmă, care nu mai poate fi găsit. Feciorul împăratului nu mai venea nici cu pasăre, nici fără pasăre, parcă l-a înghițit pămîntul. BOTA, P. 16. 3. Fig. (Cu privire la texte scrise) A citi repede, cu lăcomie. 4. Fig. A suporta cu resemnare o insultă, o necuviință; a răbda fără a crîcni. Totdeauna îi înghițise vorbele ei, neîndrăznind, de rușine, să-i răspundă. PREDA, Î. 178. Sînt oameni care au înghițit tot felul de umilințe. VLAHUȚĂ, O. A. 205. Vasile răbda, tăcea, înghițea totul. CONTEMPORANUL, V_II 200. 5. Fig. (Cu privire la cuvinte sau părți de cuvinte) A nu rosti, a omite (din cauza unui defect de vorbire); a nu spune ce ar fi vrut sau ar fi trebuit să spună, a se reține de a vorbi. Nu era vorbitor bun; înghițea silabe. GALAN, Z. R. 85. Neculăieș Mînecuță își înghiți iar vorbele. SADOVEANU, P. M. 30. De aceea moșneguțul își înghiți răspunsul și tăcu. C. PETRESCU, C. V. 101. Soldatul... bolborosi, înghițind resturi de cuvinte, fără rost. SAHIA, N. 78.

TUNEL, tuneluri, s. n. 1. Galerie subterană care permite trecerea unei căi de comunicație (în special a drumului de fier) printr-un masiv muntos sau deluros, pe sub nivelul solului sau pe sub o apă. Ei au venit... străbătînd orașul pe dedesubt, instalați în vagoane confortabile, prin tunelurile de metal și marmură ale metroului. STANCU, U.R.S.S. 37. Drumul de fier... pătrunde chiar înăuntrul muntelui prin gura neagră a tunelului care îl înghite. BOGZA, C. O. 347. O gură neagră se cască în masa vînătă de piatră, toți se reped la geamuri să le închidă, intri-n întuneric. E primul tunel. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ◊ Fig. Tuneluri de verdeață conduc în băi de umbră Punctate de topazul corolelor de nuferi. PERPESSICIUS, S. 81. 2. (Rar) Local de consumație în forma unei galerii, amenajat de obicei într-un subsol. Tinerii găgăuți... cari bat trotuarele Bucureștilor, umplu cafenelele și tunelurile, joacă toată noaptea biliard. GHEREA, ST. CR. I 336. – Pl. și: tunele (C. PETRESCU, R. DR. 37).

prihodiște, s.f. – (reg.) Drum, potecă, trecătoare. ♦ (top.) Dosu Prihodiștii (în Odești), „pe acolo merg vitele la pășunat” (Odobescu, 1973); Prihodiște, toponim în Dragomirești (Faiciuc, 1998); Prihodiște, deal în Borcut, Dămăcușeni, Dealul Mare, Libotin, Suciu de Sus, Vălenii Lăpușului, Vima Mare (Lăpuș); deal în Bogdan Vodă, Dragomirești, Săliștea de Sus, Slătioara (Maramureșul istoric) (Vișovan, 2008). „Atestarea lui prihodiște în Maramureș întărește presupunerea că ”suntem în prezența unui împrumut vechi din slava daco-moesică: prechodu, prechodište„ (E. Petrovici), având sensul de ”drum, potecă peste o șa, între munți sau dealuri„. Ca toponim el este o creație românească” (Vișovan, 2008). – Din vsl. prohodište (MDA).

hăgaș sn [At: HOGAȘ, M. N. 206 / V: hog~ / Pl: ~uri / E: mg vágás] (Reg) 1 Șanț făcut pe drum de roțile carului. 2 (Buc) Vâlcea săpată de o apă curgătoare Cf hăgău. 3 Șanț făcut de scurgerea unei ape. 4 (Reg) Surpătură făcută de un torent pe coasta muntelui. 5 Șanț crestat în lemn. 6 (Buc) Drum pe care merg vitele la păscut. 7 Porțiune de pământ pe o costișă.

trecător, ~oare [At: CORESI, EV. 408 / V: (înv) ~iu sm, a / Pl: ~i, ~oare / E: trece + -ător] 1 a Care trece (1) printr-un loc fără a se opri. 2 av (Pfm) Pe scurt Si: fugitiv. 3 smf Pieton. 4 smf Călător (1). 5 a (Înv; d. drumuri) Care trece peste... 6 a (Înv; d. drumuri) Care trece printr-un anume loc. 7 a (Reg; îs) Pod ~ Bac¹ (1). 8 a (Mol) Peste (sau pe) care trece. 9-10 sm, a (Înv) (Persoană) care nu ține seama de o dispoziție, de o poruncă etc. 11 a (Reg; îe) A fi ~ cu vederea A fi îngăduitor Si: iertător. 12 sf (Îrg) Trecere (1). 13 sf (Înv; îe) A-i da (cuiva) ~oare A lăsa (pe cineva) să treacă (1). 14 sf (Ccr) Loc de trecere (1) Si: (reg) trecut¹ (2). 15 sf (Ccr) Construcție amenajată pentru a trece (1) dincolo. 16 sf Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure Si: (reg) hățaș, tragă¹ (11). 17 sf (Reg) Pârleaz. 18 sf (Reg) Deschizătură îngustă prin care ies oile la muls Si: strungă, (reg) frecătură (2). 19 sf Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două înălțimi Si: pas³, (reg) tarniță (6). 20 sf (Înv) Luntre care servește la transport peste o apă Si: bac. 21 a (D. timp și unități de timp) Care trece (171). 22 a (D. evenimente, lucruri etc.) Care nu durează mult Si: temporar (1), (îvr) temporal² (1). 23 a (Olt; d. persoane) Care îmbătrânește înainte de vreme. 24 sfp (Reg) Corcodușe (1).

văgăună sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) găvăună, găvădună / Pl: ~ni, ~ne / E: ns cf mg vágány] 1 Loc înfundat între dealuri sau între munți. 2 Vale îngustă și adâncă. 3 Scobitură formată din șiroaie¹ pe coasta unui deal, a unui munte. 4 Surpătură de pământ produsă de torente sau de șuvoaie¹. 5 (Reg) Prăpastie. 6 (Reg) Groapă adâncă (într-o pădure) în care au crescut arbori. 7 (Reg) Drum situat la un nivel mai jos decât regiunile înconjurătoare. 8 (Reg) Pas³. 9 (Mpl) Groapă făcută de roțile unor vehicule, de ape etc. pe suprafața unui drum Si: hârtop (3). 10 Peșteră într-un munte (folosită ca adăpost). 11 (Fig) Încăpere strâmtă și întunecoasă. 12 Scobitură în pământ sau în trunchiul unui copac (folosită de unele animale sălbatice ca adăpost) Vz bârlog (2), scobitură, vizuină (1). 13 (Fig) Mină¹. 14 (Înv; pan) Vagin (1). 15 (Atm; rar) Orbită.

țurană sf [At: CIHAC, II, 435 / V: ~rină sf, țuran (Pl: ~nuri, ~ni) snm / Pl: ~ne, țurăni / E: țur] 1 (Reg) Jgheab prin care se scurge apa de pe acoperișul caselor Si: streașină, uluc. 2 (Mol; Trs) Coastă de deal abruptă și cu foarte puțină vegetație Si: povârniș, pripor, râpă¹, (reg) țuracă (1). 3 (Mol; Trs) Loc râpos care se surpă mereu Si: (reg) țuracă (2). 4 (Mol; Trs) Surpătură de pământ Si: (reg) țuracă (3). 5 (Buc; Mar) Stâncă înaltă și abruptă Si: (reg) țuracă (4). 6 (Reg) Pietriș care cade de pe munte Si: grohotiș (2), (reg) țurancă (6). 7 (Buc) Drum la vale prin pădure, foarte accidentat. 8 (Buc) Cărare lăturalnică prin pădure, care duce peste deal. 9 (Reg) Loc în care albia râului se lărgește și în care apa, micșorându-și adâncimea, curge cu mare zgomot printre bolovani.

CĂLĂUZĂ (pl. -ze) sf., Mold. CĂLĂUZ sm. 1 Cel ce însoțește pe cineva în cale, în munți, etc. spre a-i arăta drumul: eram cu toții călări... pe drumul Ceahlăului, întovărășiți de doi călăuzi care ne duceau merindele GN.; proverb: la satul ce se vede, călăuză nu trebue PANN. ¶ 2 Pr. ext. Cel ce îndrumează pe cineva în viață, în afaceri, dîndu-i povețe, sfătuitor ¶ 3 Titlu dat unei cărți ce cuprinde povețe și sfaturi: Călăuza automobilistului [tc. kalauz].

prihodíște, s.f. (reg.) Drum, potecă, trecătoare. ■ (top.) Dosu Prihodiștii (în Odești), „pe acolo merg vitele la pășunat” (Odobescu, 1973); Prihodiște, top. în Dragomirești; deal în Borcut, Dămăcușeni, Libotin, Suciul de Sus, Vălenii Lăpușului, Vima Mare (Lăpuș); deal în Bogdan-Vodă, Dragomirești, Săliștea de Sus, Slătioara (Maram. Istoric). ■ „Atestarea lui prihodiște în Maramureș întărește presupunerea că ”suntem în prezența unui împrumut vechi din slava daco-moesică: prechodu, prechodište„ (Petrovici), având sensul de «drum, potecă peste o șa, între munți sau dealuri». Ca toponim el este o creație românească” (Vișovan, 2008). – Din vsl. prohodište (MDA).

1) căráre f., pl. cărărĭ (lat. carraria, it. carraja, vfr. charriere, pv. carriera, sp. carrera, pg. carreira. V. cărare). Drum de trecut cu picĭoru, fie pe munte, fie pe cîmp orĭ într’o grădină ș. a.: îmĭ place maĭ mult să merg pe cărare de cît pe drumu carelor. Dungă făcută cu peptenele în păr, în peptănătură: a-țĭ face cărarea. Fig. A merge pe doŭă cărărĭ, a fi beat. A scurta cuĭva cărările, a-l face să nu maĭ vie pe undeva. V. potecă, colnic, pîrtie.

DOINI, doinesc, vb. IV. Intranz. A cînta doine (din gură, din fluier, din frunză etc.). Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniș, haiducul. IOSIF, P. 31. Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. Iar vîntul doinește prin grîne. COȘBUC, P. II 23. ◊ Tranz. Se tot duc pe drum pietros Nouă mineri în sus la munte, Și-i unul care merge-n frunte, Doinind un cîntec mlădios. DEȘLIU, M. 20. Flăcăul începu să doinească subțire, stins, un cîntec din război. DUMITRIU, N. 238. (Fig.) În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. COȘBUC, P. I 191. (Cu complement intern) Cîntăreților din mai, Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. COȘBUC, P. I 301. – Pronunțat: doi-. – Variantă: (popular) doina (PĂSCULESCU, L. P. 236) vb. I.

DRANIȚĂ, dranițe, s. f. (Mold., Bucov., Maram.) Scîndurică subțire de lemn de brad, mai mare decît o șindrilă, cu care se acoperă, se învelesc casele, mai ales la munte. V. șiță. Sus, acoperișul spart dădea drumul ploilor; vîntoasele mînioase rupeau totdeauna din el dranițele putrede și le purtau în undele lor ca pe niște paseri negre. SADOVEANU, O. III 559. Mă duse... la casa bătrînească, cu dranița mucedă și cu pereții coșcoviți. C. PETRESCU, S. 12. Întîlnim cîțiva oameni cu niște cară cu draniță, mergind spre Iași. CREANGĂ, A. 126.

DURA², durez, vb. I. Tranz. 1. A construi, a clădi, a zidi (construcții trainice). Am găsit stuh nalt și voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. SADOVEANU, B. 59. În smîrcuri, își durau castorii zăgazuri de lemn și lacuri ciudate, cu un meșteșug și o iscusință la care încă oamenii timpului nu ajunseseră. C. PETRESCU, R. DR. 48. Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case. CREANGĂ, P. 3. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Poetic) Forfota popasului nu mai avea alean; soarele, luminînd toată slava, dura punți de foc peste vaduri, înălbăstrea întunecimile codrilor. CAMILAR, T. 173. Venea din cer pe cîmp amurgul... De pe înaltul unui munte Dura, din umbră și lumină, în drum o minunată punte. GOGA, C. P. 10. Luna... din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Din sărmana noastră viață am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. (Refl.) S-a durat între mine și bătrîn o prietinie la cataramă. SADOVEANU, O. VII 295. 2. (Cu privire la stoguri, clăi etc.) A face, a așeza, a clădi. Legau snopii, durau clăile. CAMILAR, N. II 394. Alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. 3. (Cu privire la obiecte) A făuri, a face. Hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cîrjă nouă de alun. ALECSANDRI, T. I 393. Bădiță la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el, Și-i găsi două nuiele Să durezi vîsle din ele. id. P. P. 51. 4. (Cu privire la foc) A face, a aprinde. În mijlocul poienii, feciorii lui Fedeleș durară un foc de-a mai mare dragul. SADOVEANU, O. I 127.

ZUGRĂVIT², -Ă, zugrăviți, -te, adj. 1. Dat cu un strat de humă sau de lapte de var amestecat cu o culoare și ornamentat cu diferite desene. Casă zugrăvită. 2. (Astăzi rar) Vopsit, p. ext. pictat, desenat. Văd drumuri albe-n zări senine, La margini munți, mai jos coline Și, ca pe-o pînză zugrăvit, Orașu-n vale-adînc sub mine. COȘBUC, P. II 90. Și ca zugrăviți stau zeii în lumina cea de soare. EMINESCU, O. IV 130. O teleagă zugrăvită, Pe dinuntru poleită. ALECSANDRI, P. P. 154. 3. Fig. (Învechit) Prefăcut, fățarnic, fals. Ca să poată spori în meșteșugurile lor, prin cuvinte dulci și zugrăvite intră în inima domnilor. ARHIVA R. I 56.

SUR, -Ă, suri, -e, adj. 1. (Despre părul sau lîna animalelor) De o culoare intermediară între alb și negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb și negru (v. cenușiu); (despre animale și păsări) care are părul, lîna, penele de această culoare. Au dat năvală doi dulăi suri cu căpăținele negre. SADOVEANU, N. F. 38. Miei albi fugeau către izvor Și grauri suri zburau în cete. COȘBUC, P. I 176. Un taur mare cu părul sur. RETEGANUL, P. IV 41. Cucule, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (În contexte figurate) Pe unde Jiul, spumegînd, Își spală coama sură. FRUNZĂ, Z. 30. ♦ (Substantivat) Nume dat unui cal cu părul de culoare intermediară între alb și negru. Pe poarta deschisă, Bîscoveanul trecu în goană pe surul lui costeliv, dar vînos, și se topi în ninsoarea care cădea moale. CAMIL PETRESCU, O. I 9. Surul lui se lăsa ușor pe picioarele dinapoi, ca să lunece în vîlcea printre răchite. id. O. II 143. 2. (Despre stofe, haine) Făcut din lînă sură (1) sau vopsit în această culoare. Îmbrăcămintea sură a oștenilor moldoveni părea întuneric de peșteră între zare și luciul apei. SADOVEANU, N. P. 335. Cei trei văcari, sub niște căciuli uriașe, cu fundul lat, cu sumanele sure aruncate numai pe umăr, ședeau rezemați în ghioagele lor. BART, S. M. 82. Contoșul domnului, sur și lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept. ODOBESCU, S. A. 113. 3. (Despre munți) De culoarea cenușie a stîncilor; (despre drumuri) de culoarea mohorîtă a pulberei care le acoperă. Luna-și pierde prin păduri Tainica văpaie... Doarme între munții suri Vechea Borșa-Baie. DEȘLIU, M. 11, De o parte și de alta a drumului sur se înălțau două spinări ușoare de colnic. SADOVEANU, O. I 369. Mă întorc cu fața spre creasta sură. CAMIL PETRESCU, U. N. 279. 4. (Despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; încețoșat; tulbure; fig. posomorît, mohorît. Rațele sălbatice treceau în triunghi pe deasupra în văzduhul sur și tăios. DUMITRIU, N. 289. Afară plouă lin din cerul sur. SADOVEANU, O. III 241. Bolta sură ca cenușa, Codrii vineți – dorm adînc. TOPÎRCEANU, B. 16. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. 5. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Cărunt. Nu vă uitați că rar mi-i părul Și sur ca sara cea de toamnă. BENIUC, V. 148. Era un bătrîn frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustețile sure, răsucite. BART, S. M. 45. Pe prispă o babă bătrînă și zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenușa în poalele unei roabe tinere și frumoase. EMINESCU, N. 19. Nu căuta că-s sur, îs verde încă. ALECSANDRI, T. I 68. ♦ Fig. Bătrînicios, șters; searbăd. Moșnegii din Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios. GALACTION, O. I 43. ♦ Fig. Vechi, bătrîn. Rîul sfînt ne povestește cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure. EMINESCU, O. I 44.

toporaș [At: ST. LEX. / Pl: ~i sm, ~e sn / E: topor + -aș] 1-2 sn (Pop; șhp) Topor (1) (mic) Si: (reg) toporel (1-2), toporișcă (5-6), toporiște (5-6), toporiță (1-2), toporuș (1-2). 3 sn (Reg; art.; șîcs de-a ~u) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 4 sm (Înv) Călău¹ (1). 5 sm (Înv) Muncitor care lucra cu toporul (1). 6 sm (Înv) Țăran care muncea cu brațele. 7 sm (Înv) Clăcaș la mai multe pogoane Si: (înv) pălmaș. 8 sm (Înv) Muncitor care lucra cu brațele la întreținerea drumurilor. 9 sm (Bot; reg; șîc ~i-de-munte, ~i-de-pădure) Violete (Viola odorata). 10 sm (Bot; reg) Tămâioară (4) (Viola hirta). 11 sm (Bot; reg) Viorele (Viola mirabilis). 12 sm (Bot; reg) Colțunii-popii (Viola silvestris). 13 sm (Bot; reg) Trei-frați-pătați (Viola tricolor). 14 sm (Bot; reg; șîc ~i-de-grădină) Căldărușă (Aquilegia vulgaris). 15 sm (Bot; reg; șîc ~i-de-câmp) Nemțișor (Delphinium consolida).

veni vb. IV. A intr. I (despre ființe; mai ales cu determ. locale care indică punctul de plecare, punctul de destinație, traseul sau reperul în funcție de care este orientată deplasarea) 1 A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare etc.; a se apropia. Vine spre casă. ◊ (repetat, cu val. intensivă sau durativă) Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (EMIN.). ◊ (în corelație cu vb. ca „a se duce”, „a pleca”, „a merge”, exprimă, în mod explicit, o deplasare în sens opus) Badea vine și se duce, dor îmi lasă (POP.). ◊ (constr. cu „de unde”, „dincotro” etc., arată că cineva se întoarce la locul de unde a plecat) Turcii... în vremea războiului, l-au părăsit și s-au dus de unde vinisă (CANT.). Δ expr. A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a venit, se spune pentru a arăta că cineva nu și-a realizat scopul pentru care a făcut deplasarea. A se duce cum (sau precum) a (sau au) venit, se spune pentru a arăta că banii obținuți fără efort sînt cheltuiți cu multă ușurință. ◊ (la imper., de obicei întărit prin „încoace”, „aici” etc., predomină ideea de amenințare, de provocare, de sfidare) Vie să-și cerce norocul, dacă li s-au urît zilele (ALECS.). Δ Compus (fam.): vino-ncoace (sau vino-ncoa) subst. invar. = (adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.) atracție, farmec, drăgălășenie. ◊ (cu determ. modale care arată sau sugerează ritmul de deplasare) S-a oprit un moment în loc indignat, derutat, pe urmă vine brusc către ei (CA. PETR.). Δ (constr. cu dat. etic) Tare-mi venea și-mi sosea, Tot din guriță strigînd (POP.). ◊ (cu determ. care arată distanța parcursă) Șapte țări de ai venit (POP.). ◊ (cu determ. care indică sau sugerează mijlocul de deplasare) Vine călare spre cetate un hatman leșesc cu steag alb (ALECS.). ◊ fig. Iarna vine, vine pe crivăț călare (ALECS.). ◊ (cu determ. elem. pred. supl.) Din droaia de copii... vine curajos, mi se așază pe genunchi (STANCU). ◊ analog. (despre fenomene atmosferice, meteorologice) A venit o furtună cu grindină. ◊ ext. (despre corpuri cerești) Ca stelele acelea călătoare ce se zăresc..., fără a ști de unde vin și unde se duc (RUSSO). ◊ (despre vreme; cu determ. ca „bună”, „rea” etc.) După furtună vine și vreme bună (c. NEGR.). ♦ ext. (despre ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de cineva sau ceva). După cîteva minute, barca veni la vapor cu trei oameni (BOL.). ♦ analog. (despre păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). ◊ (despre ființe imaginare sau mitologice) Iuții aprigi zburători Vin curgînd de pretutindeni (c. NEGR.). ♦ analog. (despre obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvîrlit). Capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți (CA. PETR.). ♦ (cu determ. introduse prin prep. „pe la”, „prin”, „peste”) A merge traversînd, străbătînd un loc, o întindere, o suprafață; a trece (prin...). Iuda veni... prin valea lui losafat (BOL.).** (cu determ. locale în care de obicei alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. Oile... veneau dintr-un mal în cellalt al Milcovului (GHICA). ◊ fig. De la gîndul restauratorilor de a întemeia gramatica română am venit la gramatica latină (RUSSO). 2 (cu determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”, „de la” sau constr. cu „de unde”, care indică punctul de plecare; cumulează adesea ideea originii sau provenienței) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva; a proveni din... Vin din cetatea împărătească sau din Asia mică... negustori (IORGA). ◊ ext. Plante venite de la Ecuator. ◊ (în corelație cu „a merge”, „a se duce”) Acest popor... nu v-a întrebat niciodată de unde ați venit și unde vă duceți (EMIN.). ◊ expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă, se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărîri (considerate greșite) sau care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă etc. A(-și) veni de-acasă = a se dumiri, a se lămuri (asupra unui lucru). Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) venit = pleacă (sau plecați etc.) de aici! lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! A-i veni (cuiva) în (ori întru) întîmpinare sau a veni în (ori întru) întîmpinarea (cuiva), a veni înaintea (cuiva) = a) a merge, a ieși înaintea cuiva (pentru a-l primi, pentru a-l întîlni etc.); a întîmpina (pe cineva); b) (și a veni în întîmpinarea a ceva) a precede, a anticipa o idee, o teorie; a răspunde unei întrebări, unei necesități, înainte ca aceasta să fie formulată. ♦ (mai ales despre abstracte) A lua naștere, a rezulta din ceva sau de undeva; a se trage din... Acest sentiment vine pesemne din înălțimea și sublimitatea naturii noastre intelectuale (CAR.). ◊ expr. De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... = datorită acestui fapt, pentru acest motiv, din această cauză. ♦ A-și avea originea, obîrșia, proveniența din ceva sau de undeva; a rezulta, a decurge. A denunța abuzurile, a biciui, a strivi răul, ori din care parte ar veni (I. NEGR.). ◊ (despre limbi sau despre elemente ale unei limbi) Numele localității vine de la un nume de persoană. ♦ (înv.; despre dispoziții, hotărîri etc. oficiale) A emana. Legea vine de la parlament. 3 (de obicei cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „pînă în”, „în” etc. care indică punctul de sosire) A ajunge, a sosi într-un anumit loc; a descinde, a se opri într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării). Într-o iarnă... venise la Iași o trupă de actori despre care se dusese vestea (BRĂ.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) iapa la hăț = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A veni pe (sau în) lume = a) a se naște; b) (bis.; și a veni cu trup; despre Iisus Hristos) a lua trup de om; a se întrupa. A veni alba în sat = a se lumina de ziuă. A(-i) veni la țanc (sau la pont) = a sosi la timp. A veni la mijloc = a interveni, a intra în acțiune. A veni fără vistavoi = a sosi (undeva) pe neașteptate. A-i veni (cuiva) cuțitul la gît (sau mucul la deget) = a ajunge într-o situație grea, dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la limita răbdării. A(-i) veni (cuiva) în (sau întru, spre) ajutor = a interveni (grabnic, prompt) pentru a ajuta pe cineva; a sări în ajutorul cuiva; a fi de folos cuiva. La o vreme de nevoie,... noi ți-om veni într-ajutor (EMIN.). A veni în ajutorul (a ceva sau a cuiva) = a aduce argumente în sprijinul unei idei, al unei teorii, al unui principiu etc. sau al unei persoane care susține anumite teorii, idei etc. A veni deasupra = a deveni învingător. A(-i) veni (cuiva) la (ori în) mînă sau a veni pe (ori în, la) mîna (ori mîinile) (cuiva) = a ajunge la discreția, la dispoziția, în puterea cuiva; a depinde de cineva. A(-i) veni (cuiva) drăguș la căuș, se spune, ca amenințare, celui care te-a nemulțumit și pe care-l vei pedepsi. A-i veni (cuiva) (Moș) Ene pe la gene = a i se face somn; a începe să moțăie. A(-i) veni de hac = a) a pedepsi sau a face inofensiv pe cineva care provoacă necazuri, supărări, nemulțumiri; b) a depăși, a învinge o dificultate, un obstacol etc. ♦ (despre obiecte, mai ales despre mărfuri; adesea cu determ. introduse prin prep. „din”, „de la”) A ajunge la destinație; a fi adus undeva. Ridică halba: golesc băutura cîteșitrei și mai vine un rînd (GÎRL.). ◊ expr. A veni la (sau în) mîna (sau mîinile) (cuiva) ori a-i veni (cuiva) la (sau în, sub, a) mînă = a ajunge în posesia, în stăpînirea cuiva. A-i veni cuiva cărți = a trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a cîștiga la jocul de cărți). ◊ (despre înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determ. introduse prin prep, „din”, „de la”; de obicei constr. cu dat. pron. person.) I-a venit răspuns Că dușmanii țării... Năvălesc grămadă (IOSIF). ◊ expr. (înv.) A-i veni mazilie = a fi mazilit, înlăturat de la domnie. ♦ (despre publicații periodice) A fi difuzat, a ajunge (periodic) undeva. Presa îi venea destul de regulat. ♦ (despre lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea constr. cu dat.) A se propaga prin spațiu pînă într-un anumit loc; a se face perceput, simțit. Văzu tufișuri mari și-i veni un miros adormitor de iarbă (EMIN.). ◊ (cu determ. introduse de obicei prin prep. „de la”, „din”) Lumina vine de la o curte interioară (RALEA). ◊ expr. A veni la (sau în) urechile (sau cunoștința) ori a-i veni (cuiva) la urechi = (despre știri, zvonuri etc. sau, ext., despre fapte, întîmplări etc.) a ajunge la cunoștința cuiva; a deveni cunoscut. A-i veni (cuiva) muștarul la nas v. muștar. 4 (cu determ. nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania (pe cineva) sau a fi însoțit, întovărășit, acompaniat (de cineva). Nu te teme de nimic și vino cu mine în această pădure (FIL.). ♦ (de obicei cu determ. nume de obiecte) A aduce cu sine. Mai apoi, vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate (SLAV.). ◊ expr. A juca pe vine (sau pe venite) = (la unele jocuri de cărți) a juca pe datorie, în contul banilor care vor fi aduși ulterior. ♦ analog. (cu determ. nume abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul, purtătorul a ceva.. Vine cu știri de la stăpînul său (SADOV.). ♦ (cu determ. care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A prezenta, a propune, a susține. A venit cu un plan de dezarmare (TIT.). 5 (pop.; despre ființe; de obicei cu determ. introduse prin prep. „asupra”, „peste”, „împotriva”) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase agresive. Cine sînt eu, măi, de vii asupră-mi cu bastonul? (BOL.). ♦ ext. (pop.; despre vehicule sau despre conducători de vehicule) A lovi, a izbi (intrînd în coliziune cu...), a da peste... A văzut cum a venit camionul peste copac. ♦ A se năpusti, printr-o acțiune militară asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc.; a pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l cotropi, de a-l jefui etc. Turcii au venit cu oaste asupra Ardealului (XEN.). ◊ expr. (Doar) nu vin turcii (sau tătarii) ori (doar) nu vin turcii, nici tătarii, se spune pentru a potoli pe cineva prea grăbit sau alarmat, înfricoșat fară motiv. ♦ (mai ales despre animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a fura, a ucide (pe cineva) sau a distruge, a devora (ceva). Lăcustele călătoare... ne vin în mod periodic din sudul Rusiei (ENC. AGR.). 6 (determ. prin „ înăuntru” sau prin alte determ. locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin prep. „în”) A intra în...; a pătrunde undeva. Țăranul veni în curtea palatului și ceru să vorbească cu împăratul (POP.). ♦ ext. (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. Odăile erau mari... întunecoase prin faptul că lumina le venea prin mijlocirea unui geamlîc (CĂL.). 7 (determ. prin „afară” sau prin alte determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”) A ieși, a trece din interior spre exterior sau dintr-un mediu în altul. Veni repede afară și se duse să deschidă poarta. 8 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la” sau în dat.) A se deplasa la cineva (acasă) pentru a-l vedea, a-l ajuta etc., a merge (în mod repetat) undeva; a vizita. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă (EMIN.). ◊ (cu precizarea „în vizită”) Foarte mulțămit... prinse încredere către noua sa mumă și veni din nou în vizită (EMIN.). ◊ (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „pe la” sugerează imprecizia momentului sau a duratei vizitei) Ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine (REBR.). 9 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la”, care indică întruniri, manifestări publice etc.) A merge pentru a asista, pentru a participa la ceva; a lua parte (la...), a fi de față (la. ..). Va fi o ședință de inițiere la care poate veni oricine (PHIL.). 10 (de obicei însoțit de prop. finale) A se înfățișă, a se prezenta la cineva, înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). Veniră creștinii din satele vecine să spună că pe hotarul lor se iviră boi străini (AGÂR.). ◊ (cu determ. modale, elem. pred. supl.) Ca sorbită de vîntul turbat, așa veni de cătrănită (DELAVR.). ◊ (cu determ. ca „în vis”, „în somn” etc.) Astă-noapte veniră dumnezeii voștri la mine și mă certară foarte rău (ALEXAN.). ◊ (la prez.ind. pers. 1 și 4, precedînd vb. ca „a spune”, „a zice”, „a întreba, ca formulă protocolară de a se adresa, de a relata ceva etc.) Viu să-ți adresez și felicitările și expresia simpatiilor mele (ALECS.). ◊ expr. A veni pe capul cuiva = a cauza cuiva suferințe, necazuri etc. Bine ai (sau ați) venit (sănătos sau sănătoși), formulă de salut cu care este întîmpinat un oaspete. Bine că ai (sau ați etc.) venit, formulă prin care se evidențiază mulțumirea față de oportunitatea sosirii cuiva. A veni la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i veni (cuiva) la ușă = a se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. A veni ca la borș, se spune despre o persoană care, prezentîndu-se undeva, pleacă în grabă, fară explicații. A veni (undeva) după cineva (sau ceva) = a căuta pe cineva sau ceva în locul unde se află, se adăpostește, se ascunde. A veni în numele cuiva = a) (și a veni din partea cuiva) a se prezenta undeva ca trimis, ca reprezentant al cuiva; b) a se prezenta (undeva) dîndu-se drept altcineva și uzînd, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. ◊ ext. (cu acc.pe ideea determinării unei acțiuni sau a intervenției într-o acțiune, într-un proces) Realitatea, cea mai aprigă dușmană a închipuirei, vine de se pune necontenit dinaintea ei (ALECS.). ◊ fig. Pe mii de drumuri umbre se ridică Și parcă vin să fure parfumul florilor (DENS.). ♦ A se adresa cuiva, a solicita ceva cuiva. Să nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi (CAR.). ♦ (despre bolnavi) A consulta un medic. Mai mulți bolnavi au venit la cabinetul medical. ♦ (pop.) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. ♦ (jur.; de obicei cu determ. ca ”înaintea„, ”spre înfățișare„, ”de față„, ”la judecată„) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție; a compărea. Veneau pentru vechi procese – cu multă îndoială față de judecățile vremelnice (SADOV.). ◊ expr. A veni cu jalba în proțap v. jalbă. ◊ ext. (despre plîngeri, reclamații etc.) Vinind pîrîre nencetată, Vru să știe cu temei de sînt Oare acele toate adevărate (BUD.). ♦ A se alătura cuiva, a trece de partea cuiva; a deveni asociat, partener, adept. Sînt dușmănit de Măria sa... și totuși vii cătră mine (SADOV.). II (mișcarea se realizează pe verticală) 1 (de obicei determ. prin ”jos„, ”la vale„) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață); a se lăsa în jos; a coborî. Vine domol la vale un călăreț tînâr (CAR.). ♦ A cădea (cu viteză) de la oarecare înălțime. O pană veni de sus învîrtejindu-se repede și căzu (SADOV.). ◊ (despre precipitații atmosferice) De-ar veni o răpăială de ploaie... Să vină și să treacă repede (STANCU). ◊ (despre lumină sau despre întuneric) Venea din cer pe cîmp amurgul (GOGA). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”pe„, ”peste„ etc., care indică locul căderii; intervine adesea și ideea de lovire sau de izbire cauzată de cădere) Copacul a venit peste mașină. ◊ expr. A veni în vale = (despre porțiuni de teren) a se surpa, a se prăbuși, a aluneca. ♦ (relig.; despre divinități) A se stabili printre oameni, în lume; a coborî (din cer) peste lumea pămîntească. Veți lua putere venind Duhul Sfînt preste voi (BIBLIA 1688). ♦ (despre necazuri, suferințe etc.) A se abate, a cădea asupra cuiva sau a ceva. Pentru legea noastră și credință vom răbda tot răul ce ne va veni asupră (DOS.). ♦ (și a veni de sus) A proveni de la o autoritate superioară, de la cineva cu prestigiu, de la Dumnezeu etc. ♦ (pop.; despre ființe; urmat de determ. ca ”în mînă„, ”în nas„, ”pe brînci„, care indică partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pămînt, a-și pierde poziția verticală. Unealta căzu: omul veni... pe spate (SADOV.). 2 (pop.; despre ființe; cu determ. ca ”în sus„, ”sus„, ”în vale„) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat), a se deplasa dintr-un loc mai jos (sau din josul apei) către unul situat mai sus (sau în susul apei); a (se) urca, a (se) sui. Rugă... să vină puțin sus spre a-i pune pe hîrtie unele scurte sfaturi (CĂL.). ◊ ext. Mașina a venit la deal cu greutate. 3 (despre corpuri, materii) A se ridica deasupra (apei); a ieși la suprafață. Lava venită din adîncurile vulcanului. ◊ expr. A veni la iveală (sau la arătare) = a se da pe față, a fi dezvăluit, a se arăta. III (despre ființe; de obicei cu determ. modale ca ”mai„, ”înapoi„) 1 A se întoarce în locul de unde a plecat; a merge din nou unde a mai fost; a reveni. Dintr-o întîmplare neașteptată, omul venise înapoi devreme (SADOV.). ◊ (în constr. neg.; cu referire la moarte, considerată ca o plecare fără întoarcere) Eu voi pleca... pe-o cale depărtată, De unde nu mai vine acel ce a plecat (BOL.). ◊ (în corelație cu ”a se duce„, ”a pleca„, ”a merge„ etc.) Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună... Cînd vii, pășește slobod (ARGH.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”de la„, ”din„, care indică locul de desfășurare a unor activități, a unor îndeletniciri etc. sau activitățile, îndeletnicirile ca atare) Mirii veniseră de la biserică și se așezaseră între cei doi nuni (VOIC.). Δ expr. A veni de la biserică, se spune, ironic, despre cineva care se întoarce beat acasă. ◊ (cu determ. modale sau elem. pred. supl.) Educat la Paris, vine în țară plin de iluzii reformatoare (CONST.). ◊ fig. Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc (COSTIN). Δ expr. A-i veni (cuiva) numai numele = a muri undeva, departe de locul de unde a plecat, a locuit. ♦ (despre obiecte) A fi adus înapoi undeva, a fi returnat cuiva. Scrisorile mi-au venit înapoi. ◊ expr. A veni la loc = (despre obiecte, despre părți ale lor etc.) a se întoarce în locul inițial; a(-și) recăpăta poziția inițială. Din cauza mișcării mașinii, scaunele se deplasau în față și veneau la loc. 2 (mai ales despre păsări) A se întoarce din migrație. Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi! (COȘB.). 3 A se întoarce la o stare anterioară; a redobîndi o stare, o situație anterioară. Această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintîi (ANTIM). ◊ expr. A-și veni în chef = a-și recăpăta buna dispoziție, voia bună. A-și veni în fire = a) a-și recăpăta forțele, vigoarea, vitalitatea; a se restabili (după o stare de slăbiciune, de depresie, de epuizare etc.); b) a-și reveni dintr-un șoc, a-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc.; a se trezi, a se dezmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc.; c) a-și recăpăta cumpătul, stăpînirea de sine, a-și restabili starea psihică normală (după un moment de spaimă, de furie, de uluire, de descumpănire etc.); d) a-și redobîndi capacitatea de judecată, de discernămînt (renunțînd la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, neîngăduite, condamnabile); a-și da seama, a înțelege, a se lămuri (în legătură cu o situație). ♦ (despre forță, putere, simțuri etc. ale oamenilor) A se reface, a se restabili. Unsei și pe orb și îi veni vederile ca mai nainte (ISP.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) puterea (sau firea, răsuflul) = a se trezi, a-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. A veni în viață = a se întoarce la viață, a învia. A-i veni (cuiva.) fața (la loc) v. față. A-i veni (cuiva) inima la loc v. inimă. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile, minte) (acasă sau la loc, la cap, în cap) v. minte. A-i veni (cuiva) sufletul la loc v. suflet. IV 1 (înv.,pop.; despre ape; de obicei cu determ. locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). Se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș ce venea... din deal în vale prăvălindu-se (CR.). ♦ ext. A se revărsa. Cînd puhoiul vine... tîrăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte (CA. PETR.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a veni apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva v. apă. ♦ (despre ape curgătoare; cu determ. introduse mai ales prin prep. ”din„) A izvorî. Pîrîul vine din munți. ♦ (de obicei cu determ. introduse prin prep. ”în„) A se vărsa. Dunărea vine în mare. ♦ (și a veni la matcă sau la vad) A reintra în albie după vărsare. ♦ (pop.; adesea cu val. incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). Din cauza defectării unei instalații, nu a venit apa caldă. 2 (pop.; despre lichide organice) A se scurge. De pe frunte, sîngele îi venea în ochi. V 1 (cu determ. introduse mai ales prin prep. ”pînă la„, ”la„, ”în„) A ajunge pînă la nivelul...; a avea ca limită. Pantalonii îi veneau pînă la glezne. ◊ expr. A nu-i veni (cuiva) nici la degetul cel mic = a nu se putea compara (cu cineva) din cauza inferiorității în care se află. A veni la măsură = a ajunge la măsura, la mărimea prestabilită sau potrivită. A veni cotul la măsură sau a veni tafta la cot = a se nimeri; a se potrivi. A-i veni (cuiva) apa la gură (sau la gît) v. apă. 2 (pop.; despre obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). Pui de cîntărește oala... Venea trei oca și ceva (BRĂT.). ◊ (cu un compl. indirect introdus prin prep. ”de„, ”la„, ”pe„ care indică distribuția) Noi sîntem aici douăzeci... și ne vine pe fiecare doi miei (AGÂR.). 3 (pop.; despre mărfuri) A fi evaluat ca preț, a prețui, a costa, a ajunge. A întrebat cît vine kilogramul de roșii. 4 (înv.; despre oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de... A numărat oștenii și a venit pînă la o sută. 5 (înv., pop.) A ieși, a rezulta în urma unui calcul. Adăugăm doi la șapte și vine nouă. ♦ A se cuprinde, a intra, a merge. Doi în opt vine de patru ori. VI (de obicei cu determ. modale care indică un reper spațial; exprimă ideea de așezare, deplasare în spațiu) 1 (despre forme de relief, repere geografice) A fi situat, a se afla, a se găsi undeva (prin raportare la...). Versantul dinspre sat al muntelui... vine în fața răsăritului (BĂLC.). ♦ (despre drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția..., cu începere din..., pînă la...). O improvizare de bîlci pe șoseaua care vine de la Piatra (IBR.). ♦ (despre construcții, despre părți ale unei construcții etc.) A fi amplasat, așezat pe un anumit loc, într-o anumită poziție. Unde vine Banca Națională? ♦ (despre obiecte sau despre componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc. ◊ expr. A(-i) veni cuiva (ceva) la îndemînă = a fi îndeajuns de aproape (de cineva) pentru a putea fi ușor de atins, de luat, de mînuit; ext. a-i fi cuiva ușor, comod, convenabil etc. (de făcut) ceva. A-i veni cuiva peste mînă (ceva) = a fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mînuit de către cineva; ext. a-i fi cuiva greu, incomod, neconvenabil, neplăcut (să facă) ceva. 2 (mai ales cu determ. modale ca ”bine„, ”frumos„, ”de minune„) A i se potrivi, a-i ședea; a-l prinde. Hainele noi îi veneau foarte bine. VII 1 (de obicei cu determ. care indică rangul, instituția, domeniul) A prelua, a primi (ca succesor) funcția, împuternicirea de... Venind din nou la domnie,... începu cu un mare măcel al boierilor (IORGA). ◊ expr. A veni la putere (sau la guvern, la guvernare) = (despre șefi de state, guverne, formațiuni politice) a prelua puterea (politică) într-o țară. Singurul partid care nu are nici un interes imediat de-a veni la guvern... e cel conservator (EMIN.). ♦ (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. ”la„ sau ”în„) A luat în primire o slujbă, un post (de conducere); a se angaja într-un serviciu; a avea o îndeletnicire. A venit la institut de trei ani. ◊ expr. A veni în serviciul cuiva = a se pune în serviciul cuiva, a-și oferi cuiva serviciile. 2 (înv., pop.; mai ales despre bunuri, proprietăți etc.) A i se cădea, a i se cuveni, a i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. Le-a venit cîte două mii partea fiecăruia. Ce-i drept, au și muncit (GHICA). VIII (despre ființe; adesea cu determ. care indică elem. precedent față de care se face raportarea) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp); a merge, a păși după cineva sau după ceva; a succeda. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț (EMIN.). ♦ (despre fapte, întîmplări, sentimente etc. ale oamenilor) Știe marele poet că... apoi vin reflecțiile (RUSSO). ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie după... Logofătul cel mare... are sub sine mulți logofeți. Logofătul al doilea vine după el (PER.) ♦ (pop.; de obicei cu determ. introduse prin prep. ”după„) A se însoți cu cineva (căsătorindu-se); a urma (pe cineva) în vederea căsătoriei. E muiere bună, ne iubește și chiar a zis c-ar veni după d-ta, tată (POP.). ♦ A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.); a se călăuzi după un indiciu, după o urmă etc. Dihania de lup adulmecă și vine după fum (CR.). ♦ A urma învățăturile, îndrumările etc. cuiva, a asculta de..., a proceda conform cu...; ext. a adera la ceea ce întreprinde cineva, a fi alături de cineva (într-o acțiune). Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni (BIBLIA). B intr. I 1 (despre evenimente, situații, întîmplări etc.) A se produce, a avea loc, a se întîmpla; a se petrece, a se realiza; a surveni, a interveni. Circulă zvonul că în curînd va veni răsturnarea rînduielii de acum (DAN). ◊ expr. Nu știi cum vine păcatul, se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul imprevizibil sau îndemnul la prudență, la prevedere. A veni vorba de... (sau despre..., că...) = a fi adus, pus, luat în discuție; a se vorbi (printre altele) despre... Așa (sau cum) vine vorba (sau vorbirea) = așa se vorbește, așa se spune, așa umblă vorba. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) = a sesiza sensul, nuanța, aluziile din spusele cuiva. ♦ (despre oameni) A se ivi, a apărea (în timp). O personalitate... vine într-o vreme în care talentul și predispozițiile artistice nu se au singure în vedere (OPR.). 2 (despre timp sau despre unități, intervale, perioade de timp) A începe să se desfășoare; a deveni actual; a sosi. Veni timpul de plecare în străinătate (ALECS.). ◊ (în legătură cu intervale de timp determinate, părți ale zilei, anotimpuri etc. realizează deseori constr. cu val. de loc.vb.) Cînd a venit toamna, s-a dus și ea cu frunzele (SADOV.). ◊ expr. A(-i) veni (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) = a sosi pentru cineva sau pentru ceva prilejul așteptat, momentul favorabil. Vine (ea) și vremea aceea, se spune pentru a exprima convingerea că ceea ce este așteptat se va împlini. A veni împlinirea vremii = a împlini timpul stabilit. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) vremea (sau ziua) mea (sau a ta, a lui etc.) ori ceasul meu (sau al tău, al lui etc.), se spune pentru a atrage atenția că este inevitabil momentul favorabil cuiva, al aprecierii, al recompensării sau al pedepsirii (cuiva). A(-i) veni (cuiva) ceasul (sau vremea) = a) a ajunge la capătul vieții, a se afla în pragul morții; b) a-i sosi timpul să se căsătorească; c) a-i sosi timpul să nască. I-a venit vremea, dar nu i-a venit ceasul, se spune a) despre o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii, dar așteptínd declanșarea acesteia; b) despre o fată de măritat care nu și-a găsit încă pretendent. A veni rîndul (cuiva) sau a veni rîndul (pentru ceva), a veni la rînd v. rînd. ♦ (despre unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rînd (în conformitate cu periodicitatea specifică). Nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul (DAN). ◊ (bis.; în prop. atrib. care capătă valori semantice echivalente cu ”veșnic„, ”de apoi„) În viața ce-o să vie, ca-n viața trecătoare... tot vesel am a fi (BOL.). ♦ A avea ca limită finală, a ajunge pînă la data (de...). Documentele bisericii vin pînă la anul 1780. ♦ (pop.; despre zile, evenimente, ocazii festive, sărbători etc.; cu determ. introduse prin prep. ”în„, ”la„) A se nimeri, a cădea la o anumită dată, într-o anumită zi sau perioadă; a se afla, a fi într-un anumit moment; a pica. Anul acesta Sfîntul Gheorghe vine după Paște. ◊ (pop.; despre unități ale timpului) A se încheia, a se împlini. Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin sahar (POP.). II unipers. (de obicei cu un compl. în dat.) 1 (despre stări fiziologice sau psihiatrice, simptome de boală etc.) A cuprinde, a apuca, a pune stăpînire pe cineva. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă (GAN.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) = a i se umezi ochii, a începe să plîngă. A(-i) veni (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) = a avea impulsul, pornirea de a rosti ceva, de a spune, de a da glas. (Tot) ce îmi (sau îți, îi etc.) vine la (sau în) gură sau cîte îmi (ori îți etc.) vin la (sau în) gură = (în legătură cu vb. ca ”a zice„, ”a spune„ etc.) fără a alege, a selecta cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). Cum (sau oricum) îi (sau îți etc.) vine la gură = (în legătură cu vb. ca ”a ocărî„, ”a batjocori„, ”a blestema„) în termeni duri, brutali, violenți. A-i veni (cuiva) acru = a-i displace, a se sătura de ceva; a i se acri. A-i veni (cuiva) o nebuneală (sau pandaliile) să... = a i se năzări să... Îmi (sau îți, îi etc.) vine nebunie (sau vin pandaliile), se spune pentru a exprima enervarea, agasarea în legătură cu ceva. Să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie), se spune pentru a exprima surprinderea, uluirea, mirarea (în legătură cu o situație, o întîmplare neplăcută). A-i veni (cuiva) dracii = a deveni îndărătnic, nereceptiv, furios. A-i veni cuiva pe cineva = a se supăra, a se mînia, a avea necaz pe cineva. A-i veni cuiva ceva = a i se face de ceva. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) v. toană. ♦ (precedat de ”cum„, ”cînd„, ”unde„ etc.; constr. cu dat. pron.pers.) A găsi de cuviință, a crede potrivit, necesar (la un moment dat); a vrea. Poate să se plimbe cînd îi vine cheful. ◊ expr. A-i veni (cuiva) la socoteală (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...). A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) = a-i produce mulțumire, satisfacție (că...), a-i face plăcere (că...). A-i veni (cuiva) ușor (sau lesne, cu înlesnire) (să..., a...,dea...) = a-i fi, a i se părea ușor, simplu (să...). A nu-i veni (cuiva) să... = a-i fi, a i se părea greu, anevoios (să...); a-i fi, a i se părea dezagreabil, plăcut (să...); a-i fi imposibil (să...); a nu-i conveni. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) v. bine. A(-i) veni (cuiva) (cu) greu (să..., a..., de...) v. greu. 2 (cu sub. gram. ”gîndul, ideea„ etc. sau, impers., determ. prin ”în gînd„, ”în minte„, ”în cap„ etc., cu care formează loc.vb.) A-i trece cuiva prin minte, a găsi de cuviință, a socoti potrivit să...; a gîndi. I-a venit ideea să-și facă testamentul. ◊ expr. A(-i) veni (cuiva) în cap = a) (și a-i veni cuiva în amintire, în memorie, în gînd) a-și aduce aminte, a-și aminti (de ceva); b) a-și da seama de..., a realiza că..., a înțelege necesitatea de a... Cum îi vine în (sau la) minte (ori în gînd) = după bunul plac. A nu-i veni (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte = a nu considera ceva ca acceptabil, plauzibil, realizabil etc.; a socoti, a considera ceva de neconceput, inacceptabil, irealizabil. (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau veni, a venit) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte sau în gînd) (de...), se spune (adesea cu val. exclam.) pentru a atrage atenția asupra caracterului neașteptat, neobișnuit, surprinzător al faptelor sau al situațiilor relatate. Ce-ți (sau ce-i) veni? ori ce ți-a (sau i-a etc.) venit?, se spune, cu nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea, nemulțumirea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite, nesăbuite ale cuiva. C intr. I 1 (cu determ. introduse prin prep. ”la„, ”în„ etc.) A ajunge, a se vedea, a se pomeni într-o anumită situație, într-o anumită stare. La atîta fățărnicie... au venit pornirile unor oameni (BOJ.). ◊ expr. A veni în contact (sau în atingere) (cu...) = a) a ajunge în nemijlocită apropiere, în vecinătate cu...; a se atinge de...; b) a ajunge să aibă relații, raporturi, datorită vecinătății, cu...; c) a ajunge să cunoască, a fi influențat, informat de... A veni în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu... = a fi în dezacord, în discordanță cu...; a fi opus, contrar cu... ♦ (pop.; despre plante) A face, a produce rod; a rodi. Verdețuri care vin primăvara. ◊ expr. A veni pe rod = (despre vie, pomi fructiferi) a începe să rodească. ♦ (înv.; pop.; cu precizări ca ”în vîrstă„, ”la anii„ etc., urmate de determ. gen. sau introduse prin prep. ”de„) A împlini o anumită vîrstă. Veni în vîrstă de măritat. ♦ expr. A(-și) veni la (sau în) vîrstă (sau deplină vîrstă, vîrstă legiuită, măsura vîrstei, vîrstă anilor) = a deveni major, a ajunge la majorat. A veni în vîrstă (sau la vreme) de (adînci) bătrînețe sau a veni mai la vîrstă = a îmbătrâni (foarte tare), a deveni (foarte) bătrân. A veni la sfîrșitul vieții (sau anilor) = a muri. A veni pe... = (urmat de determ. numerice) a fi pe punctul de a împlini vîrsta de...; a merge pe... Fata venea pe șapte ani. 2 (înv.; cu determ. care indică opinii, păreri, decizii, hotărîri) A cădea de acord, a conveni; a adopta. ◊ expr. A veni în pofta cuiva = a face cuiva pe plac. A veni la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu...) = a se înțelege, a cădea de acord (cu...). 3 (înv.,pop.; constr. cu dat. pron.pers.) A-i părea, a-i face impresia de... Aceste vorbe i-au venit omului cam ciudate. II (cu val. de semiauxil. de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; constr. cu dat. pron.pers.; mai ales urmat de un alt vb. la conjunct.) A avea pornirea, dorința de a... (sau să...), a se simți în măsură să... Era atîta ușurare în ce-i spunea bătrína, încît nu-i venea să creadă (AGÂR.). III (cu val. de semiauxil. de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt vb. la indic, introdus prin conj. ”de„, ”și" sau la conjunct, sau la inf.) A fi pe punctul, în situația de...; a ajunge pînă la punctul (de) unde... Fumul vine de se depune pe horn. D intr. (cu funcție de vb. cop.; cu nm.pred. care indică modalitatea sau relația) 1 (înv., pop.) A fi. Ia să vedem, cam cum ar veni trebușoara asta? (CR.). ◊ Loc.vb. A veni rudă (cu...) sau a-i veni (cuiva) rudă = a se înrudi (cu...). Ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor (CĂL.). ◊ expr. Cum vine (și) (vorba sau treaba) asta, se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întîmplare, pentru o afirmație sau o faptă a cuiva. 2 (pop.) A deveni, a se face. A venit copilul flăcău mare. E (înv., pop.; cu funcție de vb. auxil., realizează o formă a diatezei pas.) Ciocul... este aci relativ mare și vine așezat ca la pripoane, imediat sub vârf (ANTIP.). • prez. ind. vin, (înv.,pop.) viu; conjunct. pers. 1 să vin, (înv., pop.) să viu, pers. 3,6 să vină, (înv., pop.) să vie; imper. pers. 2 vino, (pop.) vină; ger. venind, (înv.,pop.) viind; part. venit. /lat. venīre.

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Partea mijlocie sau superioară a unui munte sau deal, slab înclinată, acoperită cu pajiști. 2. Drum (sau cărare) care face legătura între poala și creasta unui munte; potecă. 3. Regiune, ținut; (la pl.) meleaguri. 4. Subîmpărțire administrativă a județelor și a ținuturilor (de la munte) în sec. XV-XVIII, în Țara Românească; plasă. – Et. nec.

MURI, mor, vb. IV. Intranz. 1. A înceta de a mai trăi, de a mai fi în viață; a-și pierde viața, a răposa, a deceda. Băiatul vioi, tînărul plin de avînt și de vise, prietinul tinereții mele murise! SADOVEANU, O. VIII 20. De-oi muri... al meu nume or să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. ◊ Fig. Mor azi zîmbetele mele, Moare-ntreagă vraja firii. GOGA, C. P. 114. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd cauza morții) Niciodată n-a crezut că într-adevăr se poate muri de foame. C. PETRESCU, C. V. 129. Ei, bine ar fi să poată muri omul cînd vrea; dar.. nu moare nimeni de asta! CARAGIALE, O. I 64. ◊ (În imprecații și jurăminte) Să mor dacă-nțeleg ceva. CARAGIALE, P. 136. ◊ (La viitor, în construcții negative, ca încurajare la o acțiune, adesea ironic) Te-ai deprins tot la leș... Mai șezi și pîn ținut, că nu-i muri. ALECSANDRI, T. I 183. ◊ Expr. A muri cu zile = a muri în urma unei boli neîngrijite sau în împrejurări neprevăzute. (Învechit și popular) A muri cu moarte = a muri condamnat la moarte și executat. După datinele noastre, cu moarte trebuie să mori. ISPIRESCU, L. 76. ◊ Tranz. (Cu complement intern) A muri moarte de erou. ♦ Fig. (Despre plante) A se usca, a se veșteji. A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II 276. 2. (Prin exagerare) A suferi foarte tare, a fi la capătul puterilor, a se simți covîrșit (de o senzație dureroasă, de o stare psihică, de un sentiment apăsător etc.). V. consuma. Tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame! ISPIRESCU, L. 174. Striga cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Să moară de ciudă celelalte fete. ALECSANDRI, T. I 36. ◊ (Urmat de un conjunctiv prin care se exprimă o dorință) Murea să afle toate despre toți și să clevetească. REBREANU, R. I 178. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A ține foarte mult la cineva sau la ceva, a iubi cu patimă, a nu se putea lipsi de ființa sau de obiectul iubit. Fete mari și mititele, Moare neică după ele. ANT. LIT. POP. I 105. Sfîntul soare, dacă-i soare, Și tot după tine moare; Dară eu fecior sărac, Cum să nu mor de-al tău drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. 3. Fig. A înceta de a mai fi văzut sau auzit, a se pierde, a se stinge treptat. De pe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau ca vîntul serii și mureau în depărtări. SADOVEANU, O. I 101. Drumul murea în desișul negru-verde a doi munți parcă împreunați. HOGAȘ, DR. II 3. Focul ce murea în sobă c-o albastră vîlvătaie. MACEDONSKI, O. I 84.

SAD², saduri, s. n. (Învechit) Plantație de pomi, livadă, grădină; vie plantată de curînd; răsad. V. sadă. Cînd o stîncă mare dintr-un munte s-a surpat, Zdrobește... sfarmă orice-n drumu-i a aflat; Casele de pe costișă, grădini, saduri, livezi, vii. NEGRUZZI, S. I 127. Este un cîmp lat, ce are... către apus o apă Ce saduri, grădini adapă. ALEXANDRESCU, P. 96.

pinten sm [At: IST. Ț. R. 40 / V: pent, ~teg, ~tenă sf (pop) ~tene, pintin, pintină sf, ~tine (pmz) timpin / Pl: ~i / E: vsl *пѧтьнъ, bg петєн „al călcâiului”, петник„pinten al cocoșului”] 1 (Mpl) Obiect de metal¹ în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiță dințată, cu un vârf etc., pe care călăreții îl prind la călcâiul fiecărei cizme pentru a îndemna cu el calul la mers. 2 (Îe) A bate din ~i (sau ~ii) A lovi călcâiele unul de altul, făcând să sune pintenii (1), și a lua poziția reglementară de drepți. 3 (Îe) A da (sau a bate) din (sau în) -i (de bucurie) A se bucura foarte tare, manifestându-se în mod zgomotos. 4 (Îe) A da ~i (cuiva) sau (rar) a strânge în ~i (pe cineva) A împinge, a îndemna un animal de călărie, pentru a-l face să pornească sau să meargă mai repede. 5 (Pex) A grăbi pe cineva Si: a zori. 6 (Reg; îe) A lua (în) ~ (pe cineva) A-și bate joc de cineva. 7 (Reg; îe) A primi ~i (de la cineva) A primi vești de la cineva. 8 (Fig) Imbold. 9 (Pan) (La unele păsări, spc cocoși) Formațiune cornoasă, ca o unghie ascuțită, situată în partea de dinapoi și de jos a piciorului, deasupra labei. 10 (Reg; îc) Pintinul-cocoșului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 11 (Rar) Gheară atrofiată situată în partea de jos și de dinapoi a piciorului unor animale (câinele, pisica etc.) 12 Protuberanță cărnoasă acoperită cu un smoc de peri lungi, situată deasupra gleznei, în partea din spate a piciorului calului sau al boului. 13 (Reg) Piele îngroșată ca o bătătură, situată la încheietura genunchiului calului Si: (reg) castană, pipă. 14 (Trs) Pată albă pe picioarele calului, în porțiunea dintre copită și genunchi. 15 (Reg; la om; îs) ~ul piciorului Os rotund, proeminent, care unește laba piciorului cu partea de jos a femurului Si: (reg) oul piciorului. 16 (Pop) Bărbie la cocoș. 17 Prelungire ascuțită cu care se termină caliciul, corola, petala etc. unor flori. 18 (Rar) Spin de pe ramurile sau tulpina unor plante. 19 (Îrg; șîc ~ul-secarei) Cornul-secarei (Claviceps purpurea). 20 (Bot; reg; lpl) Nemțișor (Delphinium consolida). 21 (Bot; reg; lpl) Surguci (Delphinium ajacis). 22 (Bot; Trs; lpl) Călțunaș (Tropaeolum majus). 23 (Bot; reg; lpl; îf pintini) Canale (Impatiens balsamina). 24 (Teh) Proeminență a unei piese, care servește la limitarea cursei altei piese aflate în mișcare sau ca punct de articulație. 25 (Îrg) Rotiță metalică zimțată fixată într-un mâner, folosită în gospodărie la tăierea aluatului. 26 Unealtă folosită de apicultori la fixarea fagurelui pe ramă. 27 (Mol) Spiță la roata carului. 28 (Reg) Patină². 29 Element de construcție plasat în afara liniei ansamblului cu scopul de a susține sau întări o zidărie, un terasament etc. Vz contrafort. 30 Întăritură care consolidează malul unui râu sau care-i îndreaptă cursul Vz coteț, capră. 31 (Reg) Bucată scurtă de lemn care se pune sub îngrăditura de pe malul unei ape. 32 (Reg) Bucată scurtă de lemn care se pune sub ulucul care transportă buștenii de pe munte. 33 Porțiune de teren care depășește nivelul celor din jur. 34 Vârf mic de pe coasta unui deal sau a unui munte, situat aproape de piciorul acestora. 35 (Reg) Bifurcație. 36 Drum care leagă șoseaua principală cu un drum improvizat. 37 (Trs) Năframă. 38 (Spc) Văl al miresei. 39 (Reg) Nume dat unei orații de nuntă. 40 (Mar; art) Dans popular care se dansează în ritm de horă. 41 (Mar; art) Melodie după care se execută acest dans. corectat(ă)

MURI¹ vb. IV. I n t r a n z. 1. A înceta să mai trăiască, a nu mai fi în viață; (argotic) a mierli¹. V. d e c e d a, r ă p o s a. E voi ca oamenrii veți muri. PSALT. HUR. 70^r/24. Eu nu numai legatu se fiu, ce și se moriu gata săntu. COD. VOR. 28/19, cf. 138/11. Toți derepții și păcătoșii știu-se cîndu moru ? (începutul sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 420/9, cf. 421/11. Veade înțelepții murindu. PSALT. 93, cf. 94. Cine va creade întru mine, să ară și muri, învie-va. CORESI, EV. 95, cf. 348, 530. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Unde va muri o vită fugind de ostenită, acolea să facă cetate (a. 1620). GCR I, 58/20, cf. 113/28. Nu mi-i voia rea pentru că mori eu. HERODOT (1645), 494. De va intra dobitocul în vie . . . și va cădea în vreo groapă. . . și va muri . . . să nu aibă nice o nevoie cela cu viia. PRAV. 16, cf. 88. Oamenii cei sfinți cînd mor. CHEIA ÎN. 1^r/12. Apostolii . . . poftiia să moară ca niște sâvîrșiți. BIBLIA (1688), [prefață] 6/51. Și mie îmi iaste îndestul, după ce voiu înțăleage aceasta, să și moriu. AETHIOPICA, 69^v/5. I-a murit soția. VĂCĂRESCUL, IST. 248. Lasă-mă să mori acu, Dacă nu mă iubești tu ! (a. 1785). CAT. MAN. I, 352. De leșinasă sau cu adevărat murisă, atunce era cu îndoire. DRĂGHICI, R. 138/1, cf. 42/14. Eram hotărît să mori. CONACHI, P. 33, cf. 84, 262. Voi o femeie . . . care . . . să mă iubească și să moară cum a murit Olga. NEGRUZZI, S. I, 55. Martir iubite a libertăței, Tu mori departe de-al tău pămînt ! ALECSANDRI, P. Î, 218, cf. id. T. I, 367. Fluturii mor cu florile, cînd vîntul de toamnă le veștejește. BOLINTINEANU, O. 451, cf. 34. De-oi muri . . . ăl meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I, 133, cf. 141. Baba muri chiar în acea zi. CREANGĂ, P. 16, cf. 222. N-o să mori fără luminile ochilor ! CARAGIALE, O. VI, 28. Dumnezeu să aibă milă de mine ca pă nu mă lase a muri rușinat. ISPIRESCU, L. 14. Sfintelor umbre care-ați trecut, Nu, voi prin moarte nu ați murit, Trăiți în totul ce e văzut. MACEDONSKI, O. I, 20. Tu cu pîinea și cuțitul Mori flâmînd, nepriceput ! COȘBUC, B. 13. De multe ori găinele mor cu droaia. ȘEZ. III, 203, cf. DELAVRANCEA, O. II, 115. Și ai frați mici, – și sînteți mulți . . . Tu ești mai mare, mai deștept, Cînd oi muri, pe tine-i las. IOSIF, PATR. 34. A murit – făcu omul abătut. REBREANU, R. II, 166. Băiatul vioi, tînărul plin de avînt și de vise, prietinul tinereții mele murise ! SADOVEANU, O. VI, 512 [Ofițerul] a și murit pe toamnă. CĂLINESCU, E. 236. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind. BART, S. M. 77. Mor pruncii, flămînzii, pe zi cîte șapte. TULBURE, V. R. 39. Vaca, întinsă între brusturi. . . avea să moară. BOGZA, C. O. 29. Plîngea și mărturisea o dorință pe care o repeta de patruzeci de ani: să moară tîlharul. PAS, Z. I, 31. Iată, se-arată zorile, Zorile pentru cari m-am dus vesel să mor ! DEȘLIU, G. 43. Toată lume-aș milui, Jale-n lume n-ar mai fi, Fată n-ar îmbătrîni, Voinic tînăr n-ar muri ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92, cf. 147, 310. Văzu că cioara murise. RETEGANUL, P. II, 66. M-o strîns de gît de gîndeam că mori. ALR II 3 589/157. (Cu complement intern) A muri moarte de război e tot ce poate fi mai fericit pentru un get. PÂRVAN, G. 155. Tot o moarte are să moară cineva. ZANNE, P. II, 626. ◊ (În proverbe și zicători) Cine a murit an, an s-a îngropat (= întîmplările trecute, lesne se uită). ZANNE, P. I, 4. Parcă i-a murit curca cu ouăle în cuib, se zice despre cineva care este foarte supărat. id. ib. 457. Umbra niciodată moare (= urmările, consecințele faptelor nu se șterg). Cf. id. ib. II, 448. Cine moare și cui îi trage clopotul. id. ib. 636. Decît să trăiești murind, mai bine să mori trăind. Cf. id. ib. 778. ◊ (Cu determinări arătînd felul morții, cauza, împrejurările etc.) De voie vrea să meargă spre muncă și . . . a muri de moarte ocărîtă. CORESI, EV. 89. Veți muri toți de foame (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 50/4. De va fura și a treia oară, acesta să moară în furci. PRAV. 34, cf. 275. De va muri [soția] . . .dentr-acea boală, piiarde-va bărbatul tot ce va avea despre ocinile muierei. ib. 94. Tăiați cu arme muriră. N. TEST. (1648), 300^v/8. Iaste mai bine să mori de foame, decît să iai pita săracilor (a. 1713). GCR II, 7/34. A murit. . . mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II, 46. Niciodată n-a crezut că într-adevăr se poate muri de foame. C. PETRESCU, C. V. 121. Între timp, i-a murit și mama, de boală și inimă rea. V. ROM. august 1954, 128. ◊ (În forma negativă, glumeț sau ironic, arată posibilitatea de a trece situație dificilă, neplăcută) D-apoi vezi d-ta . . . te-ai deprins tot la Ieș . . . Mai șezi pin ținut, că nu-i muri. ALECSANDRI, T. I, 183. ◊ (Prin exagerare, în construcții consecutive sau însoțit de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă un grad maxim de intensitate) Și mai murind oamenii de frică și de așteptarea realelor. N. TEST. (1648), 98^r/32. Sparg încălțămintea lor, Alerg . . . de mor. MUMULEANU, C. 115/6. Puțin au lipsit să moară de frică. DRĂGHICI, R. 161/5. Să moară de ciudă celelalte fete. ALECSANDRI, T. I, 36. Striga . . . că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Ploaia nu mai stătea și păscarii mureau de urît. CONTEMPORANUL, VI₁, 97. Ar fi murit de rușine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor. REBREANU, I. 112. Fecior sărac, Cum să nu mor de al tău drag ? JARNIK-BÎRSEANU, D. 15. La casa cu două fete Mor pisicile de sete. ZANNE, P. II, 125.* E x p r. A muri de foame = a sărac, a fi sărac lipit pămîntului. I-au rămas ficiorul de murie de foame. NECULCE, L. 59. Nu muream chiar de foame și puteam să și cînt ! DEȘLIU, G. 42. A muri și a învia, se spui a indica intensitatea (maximă a) unei senzații sau a unui sentiment. Împăratul murea și învia de bucurie. ISPIRESCU, L. 2. Iana văzu; muri ș-învie și nemaiputîndu-și stăpîni durerea, alergă în casă. DELAVRANCEA, T. 152. Cărturării muriră și înviară, iar Neghiniță, care se suise în creștetul împăratului, rîse. id. V. V. 47. A muri să. . . = a fi foarte dornic de face tot posibilul să . . . Tiranul moare să apuce cele străine. MUSTE, LET. III, 66/17. Murea să afle toate despre toți și să clevetească. REBREANU, R. I, 178. A muri după . . . = a ține foarte mult la . . . , a fi gata să-și dea viața pentru . . . Ce pot face, cînd simt că mor după tine ? CONACHI, P. 85. Facem o plimbare, nu-i așa ? Mor după aerul ăsta !AGÎRBICEANU, A. 95. Crezi că mor după Ileana ? EFTIMIU, Î. 99. Dacă n-ai fi atît de prost, aș suferi grozav cînd văd femeile murind după tine. CAMIL PETRESCU, P. 136. Grecul murea după româncă, SADOVEANU, O. I, 169. Toată ziua stă afară Cu mîma la inimioară, După badea ei să moară. HODOȘ P. P. 37, cf. 53. Fete mari și mititele, Moare neica după ele. ANT. LIT. POP. I, 105. Pînă mor = vreme foarte îndelungată; întreaga viață (de acum înainte). Da blidu-i de cositor, Nu se sparge, pînă mor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167. Să mor !, se spune pentru a întări o afirmație. Să mor dacă-nțeleg ceva. CARAGIALE, O. II, 265. Nu i-ar muri mulți înainte !, se spune (glumeț) la adresa unei persoane pe care o urăști, căreia îi dorești moartea. Baba mea e o sterpătură . . . Nu i-ar muri mulți înainte ! CREANGĂ, P. 118. A muri mortăciune = (despre animale crescute de om pentru a-i servi ca hrană) a muri netăiat, neînjunghiat (devenind hoit). Dacă o oaie „moari mortăciuni”, sau este mîncată de lupi, trebuie să fie justificată cu pielea. STOIAN, PĂST. 64. Nici (nu) trăiește, nici nu moare = se spune despre cei ce zac bolnavi vreme îndelungată. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 89. (Regional) Trăind și nemurind = dacă om trăi. Trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo ! CREANGĂ, P. 236. A muri cu zile = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. A muri fără lumînare = a muri pe neașteptate. A trage să moară v. t r a g e. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se usca. E vremea rozelor ce mor. MACEDONSKI, O. I, 192. A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276. Nu se face boire în timpul cînd un mort este în sat . . . căci altfel mor florile. PAMFiLE-LUPESCU, CROM. 18. Chiar crinii albi în floare Muriră adineauri sub vîntul rece-al serii. PETICĂ, O. 181. Mureau netrebnic crinii cu paloarea lor heraldică. TEODOREANU, M. U. 117. 2. F i g. A înceta (total sau parțial) să mai fie văzut sau auzit, a dispărea, a se pierde, a se stinge; a se termina, a se sfîrși. Lumea stă pe o schimbare: toate trec . . . și mor și per. CONACHI, P. 114, cf. 86. Mi se părea că resunetul puștii mele . . . merge de moare la ușa doamnei B. NEGRUZZI, S. I, 61. Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră. EMINESCU, O. I, 55, cf. 178. Era ceva ce murise de mult pentru mine, ce uitasem de mult. id. P. 108. Focul . . . murea în sobă, c-o albastră vîlvătaie. MACEDONSKI, O. I, 84. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaițele-au murit. COȘBUC, P. I, 48. Cărbunii mureau, învăluiți în acoperișul străveziu al celei dintîi cenuși. D. ZAMFIRESCU, A. 12. Mor azi zîmbetele mele. GOGA, C. P. 114. Cîntări voivodale sunară-n amurgire . . . Și-n notele lor grave de-adîncă tînguire Colinele-ascultară cum moare-ncet cetatea. PETICĂ, O. 63, cf. 53, 60. Muriră și acordurile cîntării celei din urmă. AGÎRBICEANU, A. 155. Drumul murea în desișul negru-verde a doi munți, parcă împreunați. HOGAȘ, DR. II, 3. La vatră-n para ce abia mai bate Azi a murit chiar visul meu final. BACOVIA, O. 53. Amurgul murea pe dealurile sure. I. BOTEZ, ȘC. 155. Mama a intrat în iatacul de sub salcie în care murea și apusul, ca și proiectele ei de răzbunare. KLOPȘTOCK, F. 132. De pe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau cu vîntul serii și mureau în depărtări. SADOVEANU, O . I, 257. Lumina murea . . . și se auzea cumpăna de-afară numai ca un murmur depărtat al mării. id. ib. VIII, 171. Au murit multe din cele văzute, auzite, trăite mai tîrziu. STANCU, D. 25, cf. 245. Cum mureau amurgurile, tunurile s-auzeau mai tare. CAMILAR, N. I, 7. Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei: mina naște și crește încet, dar de murit moare dintr-o dată. DAVIDOGLU, M. 29, cf. ALR II/I h 282, ALRM II/I h 395. ♦ (Regional; despre stele) A cădea (Voivozi-Carei). ALR SN III h 807/325. O murit o steauă. ib. – Prez. ind.: mor. – Lat. moriri.

1) hățáș n., pl. urĭ și e (cp. cu germ. hetzen, a amuța, a mîna, a vîna). Cărare de feare prin pădure (și locu lor de ședere) saŭ drum de vite orĭ de gloate (hățașu oĭlor la munte, hățașu de scurgere a oștilor) saŭ pe unde se lasă butuciĭ la vale. Drum rîpos. – Și hățíș. În Serbia hațiș. (La Sadov. VR. 1930, 9-10, 195 și 197, hățiș și hățaș). (V. pistă, șleaŭ 1 și tract.

răstoácă (oa dift.) f., pl. e (rus. rastok, braț de rîŭ, bg. rostok, inima caruluĭ. V. răstocesc, zătoacă). Mic braț de rîŭ închis p. a-l seca pe cîteva ore și a prinde peștele rămas pe uscat. Gard de nuĭele de abătut drumu peșteluĭ (Șez. 37, 43), ĭezitură, locu unde un rîŭ de munte e maĭ lat și unde se prind păstrăviĭ.

GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (La oameni și la animale; uneori la pl. cu valoare de sg.) Partea trupului care leagă capul de trunchi (v. gît); (în special) partea dindărăt a gîtului (v. ceafă, cerbice.). Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare, jugul îl frige. GÎRLEANU, L. 38. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. Razele dulci loveau fața-i senină, Rotunzii umeri și-albul ei grumaz. EMINESCU, O. IV 77. ◊ (În legătură cu ideea de robie) Iobagi și clăcași, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpini. Același cuțit înfipt în grumaji. TULBURE, V. R. 37. Nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 2. ◊ (Metaforic) Muncitorii abia așteaptă să se avînte pe grumajii tractoarelor, abia așteaptă să dea drumul atîtor motoare; numai să crească lanurile. CAMILAR, TEM. 106. Munții se-ncalecă, grumaz peste grumaz, pînă în slava cerului. DELAVRANCEA, T. 184. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde) pe cineva (de sau pe) după grumaz v. după. A-și pleca grumazul în fața (sau sub piciorul) cuiva = a se umili, a se lăsa robit, asuprit (de cineva). Norodul și-a plecat iar grumazul sub piciorul păgînului. SADOVEANU, O. I 6. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. Ești nădejdea țării, Scut unui popor, Și-ți îndoi grumazul, Frîngi mîndria lor? TOMA, C. V. 101. A pune piciorul pe grumazul cuiva sau a îndoi grumazul cuiva (în jug) = a robi, a subjuga (pe cineva). Acești păgîni s-au prefăcut; este chip de înțelegere între ei și noi, mai ales de cînd ismailitenii și-au pus piciorul pe grumazul lor. SADOVEANU, N. P. 254. 2. (Rar) Gîtlej. Un nod amar îl strînse în grumaz. CAMILAR, N. I 158. 3. (Popular) Partea mai îngustă a unor obiecte (care corespunde gîtului omului). Grumazul coasei. ▭ Între foi de nuc alături, lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. – Pl. și: (învechit) grumazi (BART, S. M. 84, CREANGĂ, P. 316, NEGRUZZI, S. I 145), (s. n.) grumazuri (CAMILAR, T. 13).

MATCĂ, mătci, s. f. I. 1. Albie ocupată de apele unui rîu cînd nivelul acestora este normal. De la sat pînă-n suiș Drumul merge ocoliș Lingă matca rîului, Pîn’la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. De la Giurgiu în jos... trecem printr-o largă alee de răchiți. Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. 408. Căprioare sorioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Fig. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. ♦ (Rar) Izvor al unei ape curgătoare; p. ext. apa rîului. Așa lăutar ca Mură nu mai auzise valea Oltului, de la matca lui și pînă la Dunăre. GALACTION, O. I 69. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. 2. Fig. (Învechit) Origine, obîrșie, început. Trage fiecare la matca lui. C. PETRESCU, A. R. 54. Deci fieștecare om care vre să știe bine legile patriei sale trebuie să cunoască matca lor, care este codica ( = cod) romană sau împărătească a lui Justinian. KOGĂLNICEANU, S. 113. II. 1. Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare și care asigură perpetuarea speciei; regină (2). Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stăpînă. HASDEU, R. V. 88. ♦ (Uneori determinat prin «de stup») Am crezut că-i matcă de stup, și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. 11 164. 2. Parte legată a unui chitanțier, bonier etc. din care s-au rupt jumătățile detașabile; cotor (2).

TAINĂ, taine, s. f. 1. Ceea ce e neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister. Asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. SADOVEANU, O. VI 9. Se gîndea numai că va pleca și nu va mai vedea ochii ei căprui și șăgalnici, în care i se părea că s-au adunat toate tainele lumii. REBREANU, R. I 129. Faust al lui Goethe... e convins că mintea omenească e datoare să pătrundă în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71. ◊ (Poetic) Umbrele înserării umplură poiana de taină. SADOVEANU, O. I 300. Numai taine pe tot locul, Noaptea-neacă toată valea. CERNA, P. 58. ♦ (Popular) Minune, miracol; poveste minunată. Și noi tare ne-am mirat Și prin lume c-am plecat, Taina s-o istorisim, Minunea s-o povestim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. 2. Ceea ce trebuie ținut ascuns, ce nu trebuie spus nimănui; secret. Taina o ascunse în fundul sufletului ca pe un lucru scump. SADOVEANU, O. VII 59. Babă dragă, spune-mi taina și mă jur că niciodată n-am s-o spun cuiva... EFTIMIU, Î. 89. Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale? COȘBUC, P. I 120. ◊ Loc. adj. De taină = intim; particular. Vă invit să facem o șezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre. SADOVEANU, E. 85. Binefăcătorul nostru va stăpîni de acum a patra parte din averea mea și va fi sfetnicul meu cel de taină. POPESCU, B. I 41. (Bis.) Cina cea de taină, masă pe care a luat-o Hristos cu apostolii săi (și despre care se vorbește în Scriptură). (Ist.) Logofăt de taină v. logofăt (1). ◊ Loc. adv. În (sau, rar, cu) taină = pe ascuns, în secret; discret. Să-ți dau o bucățică de rădăcină descîntată, a adăugit ea cu taină, să-ți iasă toate după dorință. SADOVEANU, E. 45. [Măgheranii] tăcuți și triști se trec în taină cu fruntea în pămînt plecată. ANGHEL, Î. G. 13. Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce Craiul vorbea. COȘBUC, P. II 126. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție. EMINESCU, O. I 200. ♦ Procedeu de lucru subtil și cunoscut numai de puțini inițiați, care asigură reușita unei lucrări, mai ales a unei opere de artă. Mai întîi frecînd culori, apoi urcînd pe schelă alături de meșter, [pictorul] Tătărescu s-a inițiat în tainele meseriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 3/1. Bacii nu știau numai istorisiri, ci cunoșteau taina laptelui acru ș-a brînzei de burduf. SADOVEANU, B. 10. 3. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, ascunziș, tainiță. Prosperează o mulțime de subspecii [de tufănele] crescute cu răbdare în taina serelor. GALACTION, O. I 325. Scotea din tainele adînci ale buzunarelor sale o jumătate de sorcovăț și îi dădea drumul în scripca lui Buruiană. HOGAȘ, DR. II 109. ◊ (Poetic) Munți peste munți cresc, se depărtează tot mai șterși, se cufundă în taina zării, acolo unde și soarele lunecă, tras ca de nevăzute puteri. SADOVEANU, O. VII 216. 4. (Bis.; mai ales în expr.) Sfintele taine = cele 7 ritualuri din biserica creștină (v. botez, căsătorie, hirotonie etc.) prin care credincioșii consideră că obțin un har special; (prin restricție) al treilea din aceste ritualuri; cuminecătură. Cel care dorea sfintele taine era un moșneag înaintat în zile, bătrîn cu cinstite bătrînețe și bisericos. GALACTION, O. I 184. Dascăle prea învățate Cel ce-nveți la școală carte, spune-mi mie: ce sînt șapte? – Șapte taine dumnezeiești. TEODORESCU, P. P. 254. 5. (Rar, în expr.) A sta de taină = a sta de vorbă, a sta la taifas.

MATCĂ s. f. 1. (Adesea determinat prin „de albine”, „de stup”) Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. Matca, carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpînește. . . din toată dihaniia cunoscută și aleasă iaste. CANTEMIR, ist. 164. Matca, din multe flori, în vreame de vară, tocmeaște și gâteaște ceaia ce ar fi de trebuință albinelor în vreame de iarnă (a. 1 757). BV II, 141. În fieștecarea cojnițâ sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori și matce. ECONOMIA, 173/19. Otrăvitorul șerpe văzînd p-un teișor O matcă de albine. . . Începe să îi spuie. NEGRUZZI, S. II, 293. Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stâpînă. HASDEU, R. V. 88. Mai tare însă sînt infectați și supărați [de păduchele albinelor] trîntorii și matca, și aceasta din urmă, mai ales atunci cînd are să-și depuie ouăle prin chiliuțe. MARIAN, INS. 404, cf. 144. Albinele. . . cînd se înmulțesc și ies afară, se zice că roiește sau face altă matcă. H XI 131, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 40/9, 13, 17, 18, 20, 21, 27, 30, 31, ALR I 1 680, v 14, 22, 33, vi 26. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd bunătatea, grija pentru cei apropiați, spiritul gospodăresc etc.) Petru vodă era domn blînd, ca o matcă fără ac. URECHE, LET. I, 205/23. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/12. ◊ (În contexte figurate) Am crezut că-i matcă de stup și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. II, 164. În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor. GANE, N. III, 178. ◊ Fig. Domnul, adecă matca, pre nime nu vatămă. URECHE, LET. I, 188/7. Mintea este matca cea adunătoare și săvîrșitoare de idei. PISCUPESCU, O. 122/2. ◊ E x p r. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. Râmasără ca un roiu făr-de matcă leșii. NECULCE, L. 159, cf. ZANNE, P. I, 640. 2. (Regional) Stup bătrîn de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; (regional) roi, pîrvac. Însemnăm zestrile fie-mea Stancăi. . . 6 mătci de stupi (cca 1565). ap. ODOBESCU, S. I, 422. 2 cai și 8 mătci de stupi (a. 1 708). BUL. COM. IST. V, 231. Au dat 9 matce pe ispisoc de l-au scos (a. 1 719). URICARIUL, VI, 350. Am înzestrat-o. . . cu patruzeci de vaci, cu boi și cu o sută de mătci de uleie (a. 1 720). ib. XII, 333. Pentru stupi, să dea de toată matca cîte bani trei (a. 1 783). BUL. COM. IST. V, 278, cf. URICARIUL, XVI, 209, MARIAN, INS. 145. Dobîndesc un fagure de la o matcă. SADOVEANU, O. XIII, 673, cf. H VII 117, X 498, XVIII 295, CHEST. VI 28/5,133/9, ALR I 1687/28, com. din ILIȘEȘTI-GURA HUMORULUI. 3. (La sg. cu sens colectiv) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale, de păsări. O matcă de păsări care să asigure ouăle necesare producerii puilor. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 861, cf. CHEST. V/45. * (Atribuind calitatea ca un adjectiv) 1200 păsări au fost oprite ca efectiv matcă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4842. 4. Albie (minoră) a unei ape curgătoare ; pat, făgaș. Rădicară rîurile glasurele sale, lua-vor rîurele matcele sale. PSALT. 194, cf. CORESI, PS. 257/8. De acolo, peste matca Bahluiețului, în hotarul lui Urechii (a. 1638). BUL. COM. IST. IV, 82. Alții zic cum au rămas matca dintăi sacă și au venit toată apa pre dindărăptul oștii, pre zâgaș. HERODOT (1 645), 31. Cela ce trage apa și o scoate den matcă de o duce la grădină sau la pomătul său, fără de știrea giudețului, să să cearte ca un fur. PRAV. 37. Părîul. . . pre altă matcă și cale numai cu ruga l-au mutat. DOSOFTEI, V. S. februarie 73^v/21. De acolo, drept spre răsărit, pe răzor pînă în matca văii de unde să face scursură de apă spre Sîrghi, am pus altă piatră (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 67. Iordanul să împlea pre toată matca lui, ca în zilele seacerii grîului. BIBLIAS(1688), 154²/37. Să să închiză toată țara Muntenească suptu hotarăle și marginile ei vechi, despre partea Moldovei și a munților, despre Dunăre pînă la mijlocul matcii Dunării. N. COSTIN, L. 578. Traian. . . abătînd din matca sa apa Sargheții, i-au aflat toată avuțiia. CANTEMIR, HR. 83. Și ia părău Corbului în jos matca, până dă în Trotuș (a. 1 755). URICARIUL, XI, 228. Dintr-acele mari gîrle ce le numim noi purure curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat mătcile și drumurile (a. 1 779). BV II, 235. țara Rumânească toată sau cu ostroavele ei pînă în matca Dunării. VĂCĂRESCU, IST. 302. Întăritură. . . pe aceeași siliște anume Pulberenii, ce este în matca Cogălnicului (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 424, cf. XIV, 230. Cînd apa curgătoare pre moșia cuiva să va trage cu încetul din matca sa. PRAVILA (1 814), 83/14. Curgerea (albia sau matca) acestui rîu va fi hotarul acestor două principaturi. CR (1829), 291²/27. Au început. . . apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112/28. Cu topirea zepezii, Dîmbovița a ieșit într-aceste zile din matca sa. CR (1 836), 32¹/12. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, și uneori orizonul. NEGRUZZI, S. I, 273, cf. II, 5. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi, la matcă, se face cîte un armean (cerc) împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 34. Apa Cricovului. . . cu mii de pîrîie. . . împestrițează matca sa răslățată și năsipoasă. ODOBESCU, S. I, 63, cf. 144. De la Giurgiu în jos. . . Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. II, 120. Tu ești ca pîrîul în zilele cu nor, Cînd tulbure s-azvîrle din matca lui cea plină. COȘBUC, S. 149. În general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg). ANTiPA, P. 217. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. O vină liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare. SADOVEANU, O. VII, 338. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă Grele curg miresmele de tei. BLAGA, P. 181. Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, numai matcă, iar puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. CAMIL PETRESCU, O. I, 558, cf. II, 148. Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Să-și surpe-n matcă malul roșcat. STANCU, C. 72. Sub picioarele lui, acum, cînd Șiretul sta în matcă, digul părea un mal de pămînt înălțat de cine știe ce întîmplare veche. GALAN, Z. R. 91. Drumul merge ocoliș Lîngă matca rîului Pîn-la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. Cînd apele se trăgeau în matcă, rămînea pe urma lor noroi negru. V. ROM. mai 1955, 21, cf. octombrie 1955, 168. Căprioare surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. N-am fugit Ci mi-am gonit, Ciutalină Făr-de splină Din malul Solotrului, Pînă-n matca Oltului. TEODORESCU, P. P. 70. Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei. RETEGANUL, P. V, 56, cf. id. TR. 85. Că tu ești legea spurcată, Că bei apă după matcă. MAT. FOLK. 330. Apa trage la matcă și omul la teapă. Cf. ȘEZ. I, 220, PĂSCULESCU, L. P. 107, CHEST. VI 26 SUPL., ZANNE, P. IV, 456. (Cu parafrazarea proverbului) Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Prin analogie) Negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile. AGÎRBICEANU, A. 523. ◊ F i g. Cugetarea se zbate astfel tumultoasă în matca îngustă a unor scurte propoziții gata să-și spargă forma neîncăpătoare. LOVINESCU, C. VII, 161. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. El speră necontenit că torentul vieții va curge iarăși în vechea și adînca lui matcă. CONTEMP. 1953, nr. 338, 3/3. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea o- bișnuită, a-și relua cursul normal. Apa trebuie să vie la matca ei. ROMÂNUL GLUMEȚ, 43. Un răstimp băieții părură încă mereu încordați, nu se clintiră; apoi mișcările, răspunsurile lor reveniră la matca obicinuită de peste an. AGÎRBICEANU, A. 510. Lucrurile reintrarâ în matcă. PAS, Z. IV, 27. A readuce la matcă = a readuce pe calea cea bună. Trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți. REBREANU, I. 306. ♦ (Regional) Partea cea mai joasă în lungul unei văi; „fundul unui izvor” (com. MARIAN); vîlcea (ALR SN III h 815/29). Vale, vale buștenoasă Și la vîrf ești cam crengoasă, La matcă cam izvoroasâ. VÎRCOL, V. 23, cf. ARVINTE, TERM. 5. (Învechit, în sintagma) Matca focului sau matca de foc= iad; „fluviu de foc în infern” (DDRF). Și aceasta știe-se că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt și de munca ce va să fie. CORESI, EV. 148. Și nu cumva să-mi usuce matca focului sîngele mieu (a. 1 633). GCR I, 82/22. Va da căruiaș după lucrul lui: păcătoșilor munca de veaci și matca focului. VARLAAM, C. 272. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului? (a. 1 644). GCR I,113/25. Mai bine iaste ție un ochiu avînd, în viață să intri, decît doi ochi avînd aruncat în matca focului, N. TEST. (1648), AP. GCR I, 127/24. Și aceasta să i se întîmpleze lui a le nemeri în valea matcei focului (a. 1652). MAG. IST. I, 129/7. Au luat plată matca focului (începutul sec. XVIII). ib. IV, 362. Pre cei păcătoși îi va arunca în matca focului celui nestins. ANTIM, P. 110. Vei dobîndi matca focului. MINEIUL (1 776), 181^vI/10. Cărțile să vor deschide, Matcă de foc să va aprinde. Păcatele să vor vedi, Greșiții să vor osîndi (a. 1784). GCR II, 141/31. Să moștenească iadul și matca focului (a. 1777). FURNICA, I. C. 57. Au. . . pricină de a se îngrozi întru așteptarea pasului aceluia, carele va să fie lor surupare în matca focului de veaci. MAIOR, P. 35/4. Munca cea vecinică și nesfîrșitâ usturime a matcii focului celui nestins (a. 1809). CAT. MAN. I, 406. ◊ (În imprecații) Să-l ia matca focului. H IV 90. 6. (Anat.; învechit și regional) Mitră. O pojghiță. . . drept o perdea acoperitoare în dreptul gurii matchii. PISCUPESCU, O. 102/6. Matca unei iepuroaice. MARIAN, NA. 4. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea. N. LEON, MED. 88, Cf. BIANU, D. S., CANDREA, F. 311, CHEST. IV 33/393. ♦ (Regional, și în sintagma matca copilului) Placentă. ALRM I/II h 289. 7. F i g. Obîrșie, izvor, origine; spec. locul de naștere, familia, neamul din care se trage cineva. Au fugit și Iordachi Ruset, ce fusese mai nainte vornic mare (matca tuturor răutăților). N. COSTIN, LET. II, 78/12. Bunătatea se aseamănă focului și este să meargă sus în văzduh unde-i este matca. ANTIM, P. 78. Aceasta este matca pricinilor, a urîciunii, a pizmuirii, a pîrii și a zavistuirii dintre noi. PISCUPESCU, O. 13/20, cf. KOGĂLNICEANU, S. 113. Trebuie să se coboare în fundul popolului, în matca nației, să vază traiul săteanului. BOLLIAC, O. 213. Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim! V. ROM. februarie 1 954, 90. 8. (Pescuit) Matiță (I). Cf. ANTIPA, P. 459. Partea de năvod care formează un fel de coadă în mersul lui prin apă se numește matcă. PAMFILE, I. C. 66.9. (Învechit) Original al unui act. Ei au arătat un suret de pe uricul luminatului domn Ștefan vodă. . . a căruia uric i s-au văzut matca lui atît de veche, cît numai bucățelele lui au rămas (a. 1797). URICARIUL, X, 244. Fiindcă hrisovul matca cea adevărată au rămas la mîna mea. . . să mi să dei copie (a. 1800). IORGA, S. D. XXI, 185. Însemnarea de scrisorile monastirilor... cercetează cu amăruntul matcele unde sînt (a. 1 815). URICARIUL, VII, 68. 10. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămîne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile ; cotor, (regional) sușă. S-a primit bani fără ca să se dea chitanție din registrele cu matcă. I. IONESCU, P. 148 Sînt datori a libera pentru fiecare depunere o recipisâ din registrul cu matcă. I. PANȚU, PR. 69 cf. com. din RUCĂR-CÎMPULUNG. ♦ Carte funduară (TDRG); matricolă (CADE). Domnul căuta la catastișăle visteriii cari le didese el mătci și nu să găsea scrise multe sate. IST. Ț. R. 70. Osibit de acest extract, vei face și matcă dă fieșcare sat, arătătoare anume de toți birnicii (a. 1819). DOC. EC. 219. Maică de toți birnicii acestui județ (a. 1820). ib. 243. 11. (Rar) Piuliță (de înșurubat), ALEXI, W. 12. (Dulgherie) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba; toc. Cf. DAMÉ, T. 113, PAMFILE, I. C. 117. 13. (Entom.; regional) Viermănar (Sarco phaga carnaria) (Ineu-Arad). ALR II 6 575/64. – Pl.: mătci și (învechit) maice, (regional) mătcuri (ALR SN III h 816), (neobișnuit) măci (IORGA, S. D. XIV, 247). – Gen.-dat.: mătcii, (învechit) matchii, matcii. – Și: (regional) máctă (ALR I 1 680/865), mápcă (ib. 1 680/283), máscă (ib. 1 680/782) s. f. – Din bg. матка, scr. matka.

NINSOARE s. f. 1. Faptul de a ninge; cădere a zăpezii; (rar) ningere, ninsătură, (regional) ninsă mare. Lovise și niște răcele cu ploi și cu ninsori. m. costin, let. i, 253/6. Lovise ninsoare și un ger mare. n. costin, let. ii, 33/25. l-au lovit o ploaie cu ninsoare, de i-au ținut... vro trei, patru dzili. neculce, l. 107, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., DRLU, LB. O ninsoare îmbelșugată au statornicit iar drum de sanie. ar (1839), 5¹/16, cf. polizu, pontbriant,d. Bătrînul munte albit de ninsori. bolintineanu, ap. ddrf. Am semne că la noapte o să vremuiască, o să fie furtună cu ploaie și ninsoare. conv. Lit. viii, 441. Ninsoare, fulger, gheață, vînt arzător de vară. eminescu, o. i, 94. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță, pe urmă o dă în frig și ninsoare cum se cade. CREANGĂ, a. 30, cf. DDRF, TDRG. Pînă cînd tot nor, ninsoare, Fără nici o zi cu soare? f, (1903), 13, cf. 159, alexi, w., candrea, f. 350. Orașul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cînta. bacovia, o. 140. Tristeți pustii, molipsitoare... De ce mă urmăriți mereu Și, fie ploaie ori ninsoare, Vă țineți scai de capul meu? topîrceanu, p. o. 144. După acalmii și călduri pripite, năvăliseră în trei rînduri zloate, ninsori și viscole. sadoveanu, o. xii, 683. Apoi, cînd au ajuns pe un platou, a început ninsoarea. v. rom. octombrie 1955, 165. Zăpada ultimei ninsori, subțirică și capricioasă, rîdea soarelui cu miliarde de dinți albi și mărunți. galan, b. ii, 113. Ploi și ninsori și prăpădenie de vreme rea. marian, s. r. ii, 35. Fulguie a ninsoare. pamfile, c. 44. Vine ninsoare cu uomăt. alr i 1 230/257. Astăzi ploaie, mîine ninsoare și poimîine soare. zanne, p. i, 12. Dacă nu e ploaie, fie și ninsoare. id. ib. 51. Pisica cînd se va pune Cu spatele lîngă foc, Frig sau ninsoare ne spune. id. ib. 596. Mii de păsărele zbor: Vine un om fără picioare Și le mănîncă fără gură (Ninsoarea și soarele). gorovei, c. 238. (Fig.) Te văd ca o umbră de-argint strălucită... Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. eminescu, o. i, 37. Răstoarne-se cerul, să-ți cadă-mprejur Tăria sfărmată în cioburi de-azur... Stihia, deasupra, să macine-n gușe Ninsori de funingini și ploi de cenușe. topîrceanu, p. o. 156. ◊ loc. adv. Pe ninsoare = în timp ce ninge. Ies pe lună... Plugurile cu plăvani, Ca să are, Pe ninsoare. arghezi, s. p. 121. 2. Zăpadă, (regional) nea² (1), omăt. Să să pogoare ca rooa cuvintele meale, ca ploaia pre troscot și ca ninsoarea pre buruian. biblia (1688), 150²/1. Coboară-se ca roua graiurile mele și ca ninsoarea pe iarbă. heliade, o. ii, 33. Eu răzbăteam iute troieni de ninsori. alecsandri, p. i, 221. Doritul soare Strălucește și dismeardă oceanul de ninsoare. id. ib. III, 10. Manta albă ca ninsoarea. eminescu, n. 29. Sub troiane de ninsoare zace stîncă, zace val. macedonski, o. i, 163. Cu barba și pletele albe ca ninsoarea. n. rev. r. i, nr. 1, 30. Io-s Ileana Cosînzeana Albă, părcă-s de ninsoare. f (1900), 555. La poalele munților acoperiți iarna de ninsoare și vara de codri de brazi. ib. (1906), 27. În parc ninsoarea cade rar. bacovia, o. 11. Sclipește-n ferestre ninsoarea. id. ib. 154. Ninsoarea albă se așternuse peste casele mici, cocoșate, ale mahalalei noastre. v. rom. mai 1954, 142. Afară era lună și căzuse prima zăpadă, un strat de ninsoare, înghețînd lent. barbu, ș. n. 48. Neatins de vînt, De fulg de ninsoaie Și de spic de ploaie. teodorescu, p. p. 68. Iată d-un voinic călare, Alb ca fulgul de ninsoare. id. ib. 453. Era o vreme rea: un sfic de ploaie și altul de ninsoare. șez. vii, 199. ◊ Fig. Stelele sclipeau în aer ca o ninsoare de diamanturi. alecsandri, t. 1 212. Sfărmați statuia goală a Venerei antice, Ardeți acele pînze cu corpuri de ninsori. eminescu, o. i, 60. Caișii zîmbesc sub ninsori. macedonski, o. i, 225. Din cînd în cînd se întorcea spre un domn civil... în redingotă neagră, cu ninsoare de mătreață pe umeri. c. petrescu, î. ii, 72. Vin la geamul meu închis, Ca din basme și din vis... Valuri, ploi, ninsori de fluturi. arghezi, c. o. 69. Iată mîndra giupîneasă, Dochiana cea frumoasă... Sufleca ea mînici albe.. . Și cernea, mări, cernea, Ninsoarea se așternea. alecsandri, p. p. 390. ♦ Fig. Căruntețe. Dar și în părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. beniuc, v. 38. Cu toată ninsoarea care-i acoperea creștetul, avea, nu știu cum, o înfățișare haină, dar poate era numai o închipuire. tudoran, p. 37. – pl.: ninsori. – Și: (regional) ninsoaie, linsoare (alr i 1 248/900,1 249/690, 704, 725) s.f. – Nins + suf. -oare.