MUNCEL s. n. Formă de relief convexă sau plată situată între două văi și făcînd parte din treapta mai coborîtă a unui masiv sau lanț muntos; munte puțin înalt (BARCIANU, N. REV. R. X, nr. 6, 87); parte mai joasă a muntelui (ALR SN III h 809); deal (GRAIUL, I, 288) în formă de căciulă (CHEST. IV 91/396), cu locuri bune de pășune, de arat sau de cosit; colină (DDRF, ȘĂINEANU, D. U.). Precum să s(ă) știe că i-am dat noi munceii noștri (a. 1684). ȘTEFANELLI, C. 8. Este-un lac, ca marea-ntins, De muncei umbroși încins. ASACHI, S. L. I, 175. Se înălța pe un muncel o casă mai mare. id. ib. II, 113. Ștefan Vodă-nveselea Și la luptă purcedea Peste munte și muncei, Cu tot codrul după el. ALECSANDRI, P. III, 158. O luaseră pe un drum îngust care se strecura întortocheat pe sub mumele și prin văi. SADOVEANU, O. I, 188. Pe un muncei. . . mai era un nume. . . Moara lui Ali. id. O. L. 13. Singur, singur, singurel Pe o zare de muncei. ALECSANDRI, P. P. 208. Prin cel muncel. . . Faptu-s-a d-un legănel. TEODORESCU, P. P. 83. Căpățînile acelea de curechi era ca niște muncei de mari ! SBIERA, P. 179. Cum ar paște mielușei . . . Primăvara pe muncei. BUD, P. P. 54. Pe cel deal, pe cel muncei, Se ivește-un voinicel. ȘEZ. XXI, 51. Tu, iarna ești tot la oi, Și primăvara la miei, Ș-apoi vara pe muncei. BÎRLEA, C. P. 61, cf. id. B. 10. Colăcel Bolăcel, într-un vîrf de muncel (Iedera). GOROVEI, C. 188, cf. SBIERA, P. 321. De aicea pînă la muncei, Tot căruți de fulgereI (Stelele). id. ib. 357. – Pl.: muncele și (învechit și regional, m.) muncei. – Lat. monticellus. Cf. m u n t e.