MÎZGÁR s. m. (Regional) 1. Loc noroios pe malul unui rîu; teren acoperit cu mîzga rămasă de pe urma inundațiilor. Cf. BL IX, 62. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre lemnele rotunde care se așază în apă, lîngă țărm (pentru a înlesni alunecarea plutelor cînd sînt trase la mal sau împinse în apă) sau de-a curmezișul drumurilor de munte (pentru a înlesni alunecarea buștenilor la vale). Nu alunecau bine plutele, fiindcă mîzgarii aveau cioturi mari. Com. din PIATRA NEAMȚ. Bouarii lucrau greu, fiindcă mîzgarii erau putrezi. ib., cf. ARVINTE, TERM. 156. ♦ Fiecare dintre buștenii mai scurți pe care se așază și de care se leagă buștenii unei plute. ALRT II 334, cf. ARVINTE, TERM. 156. ♦ (Maram.) Fiecare dintre scîndurile plane pe o parte și convexe pe cealaltă, tăiate de la marginea unui trunchi de copac; lătunoaie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225. Gard de măzgari. ALR II/I h 267/362, cf. ALR I 1851/347, 361, ARVINTE, TERM. 156. – Pl.: mîzgari și (rar, n.) mîzgare (ALR I 1 851/347). – Și: măzgár s. m. – Mîzgă + suf. -ar.