ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

Alexandri (Vasile) m, ilustru poet român, născut la Bacău în 1821. Primele sale poezii (doinele) sunt un răsunet al cântecelor populare, adunate pentru întâia dată de dânsul (1852); Pastelurile (1867) sunt admirabile tablouri de pe natură, iar Legendele (1871), evocațiuni din timpurile eroice. A scris și numeroase piese teatrale, între cari Despot-Vodă e cea mai desăvârșită. Poezia lui Alexandri e ușoară, grațioasă, senină și veselă, realizând adesea perfecțiunea sub raportul formei. El muri în 22 August 1890 la moșia sa Mircești.

ALIVENCI s. f. pl. (Mold.) Numele unei hore care se joacă cu pași mărunți și repezi. Ne cînta din fluier: doina... corăbiasca... alivencile, țiitura. CREANGĂ, A. 82.

arcanul, joc popular românesc din nordul Moldovei. În timpul stăpânirii austro-ungare asupra Bucovinei, se juca la încorporarea recruților, ca un simbol al prinderii acestora cu „arcanul”. Aparține tipului sârbă* comună. Formație de semicerc, astăzi mixtă dar în trecut bărbătească, cu ținuta de umeri. Cuprinde pași simpli, de plimbare sau „bătuți”, și multe figuri de virtuozitate executate la comandă. Pe vremuri jocul se încheia cu o doină* pe care toți o ascultau în genunchi. V. bărbuncul.

arhetipală, muzică ~, orientare a muzicii românești din a doua jumătate a sec. 20, ce-și propune recuperarea modelelor sonore universale, fundamentale, permanente, transtemporale și transgeografice, cu baze naturale și reverberații semantice transcendente. Identificate ca pattern-uri, ale căror reprezentări se regăsesc ca elemente comune ale muzicii unor spații și timpuri diferite, arhetipurile muzicale oferă astfel compozitorilor ce-și propun utilizarea lor în creație, posibilitatea de atingere a unui limbaj metastilistic și de accedere la un „nou universalism”. În m.a., aceste modele cu valențe profund simbolice, aceste esențe extrase din creația tuturor timpurilor (intervale*, figuri melodice*, celule ritmice, timbralități, tipare formale, principii de construcție) sunt supuse „privirii la microscop”, într-un act de „gigantizare” care le aduce astfel în prim planul atenției receptorului. În acest fel, orientarea apare în muzica românească la sfârșitul celui de al 6-lea deceniu al sec. 20 prin compozitorul Octavian Nemescu și va câștiga un număr important de aderenți (Corneliu Dan Georgescu, Ștefan Niculescu, Iancu Dumitrescu, Doina Rotaru, Lucian Mețianu ș.a.), impunându-se ca opțiune a permanenței, stabilității, esențialității și universalității creației în câmpul diversificat al curentelor și tendințelor sfârșitului de sec. și mileniu, ca o variantă aparte, originală a postmodernismului (v. postmodernă, muzică).

ARS, -Ă, arși, -se, adj. 1. Distrus, mistuit de foc. E liniște pe dealuri Ca-ntr-o mînăstire arsă. COȘBUC, P. 1 222. Fără de a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos și-l azvîrli în nourii cei negri și plini de furtună ai cerului... Ars de fulgere – nu căzu din el decît o mînă de cenușă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Substantivat) Miroase a ars. ♦ Care prezintă o arsură. Un mutilat cu obrazul ars... se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. ♦ Care a fost expus la acțiunea focului (cu un scop anumit). Cărămizi arse. ◊ Zahăr ars v. zahăr. ♦ Stricat de un foc prea iute. În loc să facă bucatele bune și potrivite... le-a făcut afumate, arse și sleite. CREANGĂ, P. 292. ♦ (Despre un obiect de lemn, de metal etc.) Pe care s-au trasat, cu un instrument încălzit, anumite linii ori s-au gravat motive decorative; pirogravat. ♦ Înnegrit (de foc și. fum). ◊ (Substantivat) Scurto-groaso, Und’te duci? – Arso-n fund. De ce mă-ntrebi? (Căldarea și donița). TEODORESCU, P. P. 218. ♦ Înnegrit (de soare, de vînt); pîrlit, bronzat. Omul... ridică... ochii, albi și crînceni, în obrazul ars de soare, negru în umbra serii. DUMITRIU, N. 234. Era o zi de caldă primăvară... prin geam căzură rasele de soare Pe chipul ars al fetei de la țară. D. BOTEZ, în POEZ. N. 76. ♦ Decolorat (de soare, de vînt). Un păr ars de soare, des... îi făcea umbră frunții și ochilor. SADOVEANU, N. F. 54. 2. Fript. ◊ Expr. A sări (ca) ars = a sări repede, sub impulsul surprinderii sau al spaimei. Hamură sări ars din pat. SADOVEANU, O. I 501. Da ce-i acolo? strigă baba... Nurorile atunci sar arse în picioare, și cele mari încep a tremura ca varga, de frică. CREANGĂ, P. 11. 3. Ofilit, uscat. La dreapta și la stînga, pe muchii, copaci cu frunzele arse stăteau nemișcați în lumina tainică. SADOVEANU, O. I 366. Vîntul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. GÎRLEANU, L. 30. ◊ Fig. (Despre obraz, buze etc.) O lacrimă stingheră se scurse din ochiul uscat al Surei. Simon își lipi portocala de obraz, înviorîndu-se. Spuse și el încet, cu buzele arse: «Tata ciștigă». SAHIA, N. 106. De lacrimi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Da mi-i milă de obraz Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. 4. Fig. (Mai ales despre inimă sau suflet) Zdrobit, pustiit. Arsă mi-i inima, risipite gîndurile... SADOVEANU, O. I 518. Ionel mergea Negru și sfărmat, Ars de supărat. COȘBUC, P. II 162. Și pe noi să ne lași tocma acum, străini, cu inima arsă și fără nici un sprijin? CREANGĂ, P. 79. Cine-a scornit doina Arsă i-a fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. Inima mi-i friptă, arsă După cel ce-i dus de-acasă, Inima mi-i arsă scrum După cel ce-i dus la drum. SEVASTOS, C. 79. ♦ (Neobișnuit, despre bătrînețe) Trist, întunecat; adînc. El, din dalbe Tinerețe, Pîn’la arse Bătrînețe, Fiu dintr-însul n-a făcut. TEODORESCU, P. P. 616. 5. Fig. Arzător, fierbinte. ◊ Expr. A-i trece sau a-i da (cuiva) un fier ars prin inimă = a simți dintr-o dată o mare tulburare sufletească. Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă. ISPIRESCU, L. 92.

ATLAS LINGVISTIC s. n. + adj. (cf. fr. atlas linguistique): corpus(colecție)de hărți lingvistice prezentate fie în ordinea alfabetică a cuvintelor-titlu, fie în ordinea întrebărilor din chestionarul folosit la culegerea materialului, fie pe sfere semantice etc. A.l. poate fi publicat într-unul sau în mai multe volume. El poate cuprinde: o introducere (expunere de principii), transcrierea fonetică utilizată, hărți introductive, hărți propriu-zise, material necartografiat (sub formă de liste) și hărți interpretative (analitice și sintetice). După natura materialului înfățișat, a.l. sunt de mai multe feluri: fonetice, fonologice, lexicale și morfologice. După întinderea domeniului explorat ele sunt: regionale (cum este Noul atlas lingvistic român – NALR), naționale (cum este Atlasul lingvistic român – ALR), zonale (cum este Atlasul lingvistic mediteranean – ALM) și continentale (cum este Atlasul lingvistic ai Europei – ALE). De obicei, a.l. regionale elaborate în prezent sunt și atlase etnografice, datorită datelor de acest gen pe care le cuprind. În general, a.l. au un caracter onomasiologic, în sensul că hărțile prezintă termenii folosiți pentru denumirea anumitor noțiuni; câteva hărți din aceste a.l. sunt hărți semasiologice (prezintă sensurile unor cuvinte și expresii, mai ales arhaice). În mod obișnuit, anchetatorii sunt și autori ai a.l. Sunt recunoscute ca modele ale genului următoarele a.l.: Atlas linguistique de la France (ALF) („Atlas lingvistic al Franței”) de Jules Gilliéron și Edmond Edmont (1902-1910) pe baza anchetei dialectale efectuate între 1897-1901 de Edmont în 639 de localități, cu un chestionar de 1400 de cuvinte și fraze; Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland („Atlas lingvistic al Germaniei de Nord și de Centru”), primele 6 hărți, de G. Wenker (1881), pe baza unui chestionar de 40 de fraze-test, în 4.000 de localități anchetate. Primul a.l. românesc (fonetic) este Lingvistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes („Atlas lingvistic al graiurilor dacoromâne”), Leipzig, 1909, de Gustav Weigand, realizat prin anchete pe teren, întreprinse între 1896 și 1909, cu un chestionar de 114 cuvinte, care a permis atunci înregistrarea celor mai importante particularități de pronunțare ale graiurilor românești. Au urmat apoi Atlasul lingvistic român (ALR), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALR I) de Sever Pop, Vol. I, Cluj, 1938 și Vol. II, Sibiu – Leipzig, 1942, iar Partea a II-a (ALR II) de Emil Petrovici, Vol. I, Sibiu – Leipzig, 1940; Micul atlas lingvistic român (ALRM), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALRM I), Vol. I de Sever Pop, Cluj – Brașov, 1938, iar Partea a II-a (ALRM II), Vol. I de Emil Petrovici, Sibiu – Leipzig, 1940; Atlasul lingvistic român, Serie nouă (ALR, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, sub redacția lui Emil Petrovici, Vol. I și II, 1956, și Vol. III, 1962; Micul atlas lingvistic român, Serie nouă (ALRM, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, 1956, sub redacția lui Emil Petrovici; Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II). Serie nouă, Voi. IV, București, EA, 1965 și Vol. V, București, EA, 1966, ambele sub redacția lui Emil Petrovici; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III, București, EA, 1967, sub redacția lui Emil Petrovici; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. I. Oltenia, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, București, 1967; Atlasul lingvistic român, Serie nouă, Partea II, Vol. VI, sub redacția lui Emil Petrovici, București, 1969; Atlasul lingvistic pe regiuni. Maramureș, Institutul de lingvistică al Filialei Cluj a Academiei Române, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, București, 1969; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. II, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române, București, EA, 1970; Atlasul lingvistic român Serie nouă; Verbul, Institutul de lingvistică din Cluj al Filialei Academiei Române, Vol. VII, Cluj-Napoca, EA, 1972.; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. III, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române; București, EA, 1974; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat I, sub redacția lui Petru Neiescu, Institutul de lingvistică din Cluj, Cluj-Napoca, EA, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat. Date despre localități și informatori, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc și Nicolae Mocanu, sub conducerea lui Petru Neiescu, Cluj-Napoca, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni, Oltenia IV, de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1980; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. IV, Institutul de lingvistică din Cluj. Redactor principal: Ioan Pătruț. Redactori: Doina Grecu, Ion Marin și Rodica Orza, București, EA, 1981; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. V., de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1984; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Vol. I, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Date despre localități și informatori, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Atlasul lingvistic român. Transilvania. Date despre localități și informatori, de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1992; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina. Texte dialectale, Vol. I, Partea I. Culese de Stelian Dumistrăcel și publicate de Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu, Iași, EA, 1993; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania (I), de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1993.

BADEA, Doina (1940-1977, n. Craiova), cîntăreață română de muzică ușoară. Posesoare a unei voci cu un ambitus deosebit.

baladă (< fr. ballade, de la it. ballata „dans”), în accepțiunea modernă specie a poeziei epice, populare și culte. Narează fapte istorice sau legendare, întâmplări fantastice etc., fără a avea însă caracterul de frescă și suflul larg al epopeii. I. La origine (în ev. med.), b. desemna un cântec întovărășit de dans. Ulterior, sensul termenului s-a modificat în funcție de epocă și țară. ♦ În Franța (ballade): formă poetico-muzicală consacrată de curentul Ars Nova*. Era alcătuită din trei strofe încheiate toate cu același vers care servea astfel drept refren*. Stilul muzical era polifonic* iar forma* (pentru fiecare strofă): AAB. Dacă în sec. 14 b. a fost intens cultivată de Machault și urmașii săi, atingând un înalt grad de rafinament, ea iese treptat din uz în perioada următoare. O mai întâlnim, în sec. 15, la Dufaym Binchois etc. și, cu totul sporadic, în cel următor (Josquin). ♦ În Italia (ballata < vb. ballare „a dansa”) 1. Străvechi gen muzical-poetic întovărășind dansurile în cerc. Strofele, cântate de solist, alternau cu refrenul* corului. În forma aceasta, b. s-a menținut până în sec. 14, coexistând un timp cu noua formă de b. propriu-zis muzicală (nedansată). 2. Formă derivată din b. (I, 1), elaborată și fixată în laude* spre sfârșitul sec. 13, sub influența canzonei* și a virelai*-ului. Se cânta solistic și era alcătuită din mai multe secțiuni cu următoarea structură: refren (ripresa) cu metrică* și melodie proprie (A), stanza formată din doi piedi identici metric și melodic dar diferiți de refren (BB) și volta care reia metrica și melodia refrenului (A) și se încheie cu primul vers al ripresei. Este aceea care devine polif. în a doua jumătate a sec. 14, fără ca forma monodică* să fie totuși părăsită. B. atinge apogeul dezvoltării ei grație curentului Ars Nova, fiind genul cel mai îndrăgit de compozitori (numai de la Landino s-au păstrat 140 de b.) ♦ În epoca următoare, b. își pierde importanța și totodată adoptă un conținut semi-dramatic. În sec. 16, frotolla* polif. reia parțial caracteristicile b. ♦ În Anglia (ballad [bælad]); poezie cu caracter narativ și structură strofică, cântată monodic și, inițial, întovărășită de dans. Spre deosebire de alte țări, în Anglia, legătura b. cu dansul s-a menținut sporadic până în sec. 17 (Grove). B. a cunoscut o mare vogă la curtea lui Henry al VIII-lea după care a căzut în dizgrație, fiind lăsată pe seama cântăreților ambulanți; în aceste condiții pe melodiile b. se adaptau adesea texte cu caracter politic. Culegerile de folclor făcute de Thomas Percy (1765) și Walter Scott (1800) cuprind numeroase b. II. Publicarea de către Percy și Scott a b. engl. a stimulat imaginația poeților romantici germ. (Herder, Goethe, Schiller) care au scris, la rândul lor, b. ce narau fapte istorice, legendare sau fantastice. Aceste b. au stat la baza pieselor vocale de tipul liedului* scrise de compozitorii: J. Zumsteeg, Schubert (Erlkönig, Moartea și fata), Loewe (17 volume de b. – cel mai consecvent cultivator al genului). B. pentru voce și pian are o formă liberă, adesea strofică, îmbinând intonațiile de recitativ* cu frazele cantabile, în timp ce acomp. este destinat să creeze atmosferă. Cu timpul, b. pătrunde în operă (ex. „B. Sentei” din Olandezul zburător de Wagner, „B. Regelui din Thule” din Faust de Gounod etc.). De asemenea, b. poate lua proporții de cantată*. III. B. instrumentală: gen datorat compozitorilor romantici și caracterizat printr-un ton narativ (în spiritul b. literare, deși fără intenții programatice*). Creatorul b. instr. a fost Chopin. Exemplul său l-au urmat Listz, Brahms, Vieuxtemps, Fauré etc. Dintre compozitorii români care au scris b. instr. cităm pe: C. Porumbescu, G. Enescu, P. Constantinescu, T. Ciortea. Unele b. au caracter concertant, cum este cazul aceleia a lui Fauré (pian și orch.); b. pentru orch. este o variantă a poemului simfonic* (ex. B. blanik de Janáček). IV. În folclorul românesc: gen epic literar-muzical, de mari dimensiuni, avându-și originea într-un trecut îndepărtat. Forma străveche, de b. dansată (v. b. I) se mai păstreză la aromâni. În terminologie pop. sin. b. este cântec bătrânesc, termen la care se mai adaugă numele eroului sau conținutul fabulației („A lu’ Corbea”, „Focu’ de la Costești”). B. este atestată din sec. 6 (Iordanes), apoi în sec. 15 („Cântecul jalnic” despre jafurile turcești De la Braica mai la vale), în sec. 16 (Miron Costin – despre „obiceiul vechi” de a se cânta la mesele domnitorilor „cântecele Domnilor din trecut [...] cu nume bun” – Strykowsky, Szamosközi, Balassa Balint ș.a.). Gen prin excelență declamator (se cântă în fața „publicului” și la cerere), având o tematică extrem de bogată, ce aparține mai multor straturi, b. se împarte în: fantastică, eroico-vitejească și haiducească, păstorească, cu tematică feudală, istorică, nuvelistică, jurnalo-orală (stratul cel mai nou). Atrăgând atenția cercetătorilor prin excepționala valoare a unor exemplare, ca Miorița sau Meșterul Manole, b. au fost considerate „mici poemuri asupra întâmplărilor eroice și asupra faptelor mărețe” (V. Alecsandri), „celebrează faptele și viața generațiilor de mai multe secole în urmă” (G. Dem. Teodorescu), sau un „ecou al actualității, o întâmplare pusă în cântec și publicată prin lăutari” (George Călinescu). Textele epice sunt adaptate mai multor stiluri* muzicale: „recitativ epic” (Brăiloiu), doină* sau cântec (I, 1). Unele teme (Miorița, Pintea, Meșterul Manole, Soacra rea, Șarpele, Ilincuța) se asociază și melodiilor de colindă*, caz în care au o funcție diferită, de urare, iar desfășurarea epică este mult redusă. Trăsăturile proprii recitativului* epic al b.: gruparea improvizatorică* a unor formule tradiționale (recitare recto-tono, melodică și parlato) într-o formă liberă și în ritm nesupus rigorilor metrice*. Conținutul muzical al formulelor (I, 4) diferă după funcția și locul pe care îl ocupă în cadrul „strofei elastice” (Brăiloiu). În interpretarea mixtă vocal-instr., a țăranilor (voce și fluier* sau cimpoi *) și a lăutarilor*, forma cuprinde: a) introducere instr. (derivată din recitativul epic vocal și preluând funcția de anticipare a acestuia de la vechiul taksîm* – melodie de factură orientală); b) partea vocală, liberă, care alternează cu c) interludii* instr.; d) un final instr. (constând dintr-un material melodic din partea vocală sau o melodie de dans). Material sonor extrem de variat ca structură și ambitus* (1); scări diatonice* cu trepte* mobile, scări cromatice*, îndeosebi în interpretarea lăutărească, paralelism major*-minor*, moduri diatonice modulând în moduri cromatice și invers. Sin.: cântec bătrânesc.

BANDĂ¹, bande, s. f. 1. Ceată, grup de oameni întovărășiți în vederea unui scop (mai ales rău); grup constituit în vederea unei acțiuni de subminare a intereselor colectivității; șleahtă, clică. Bandă de hoți. ▭ În zadar umblau streji de arnăuți... Nu puteau... descoperi bandele vagabonzilor. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Glumeț) Grup de prieteni care apar mereu împreună. De cînd ești în bandat noastră, ești în fiecare seară la teatru. CAMIL PETRESCU, T. II 92. 2. (De obicei cu determinarea «de lăutari») Trupă, de muzicanți, taraf de lăutari. Avem aci o bandă numeroasă de lăutari, reprezentată cel puțin prin douăzeci și cinci de personaje cu instrumente variate. ODOBESCU, S. III 111. Orașul și împrejurimile erau luminate de mii de focuri; bande de lăutari jucau hore și doine. NEGRUZZI, S.1107. ◊ Bandă militară = fanfară. 3. (Învechit) Ceată de soldați puși sub aceeași bandieră. V. ceată. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului. BĂLCESCU, O. II 113. – Pl. și: (2, regional) bănzi (RETEGANUL, P. I 7).

BĂTRÎN¹, -Ă, bătrîni, -e, adj. 1. (În opoziție cu tînăr) Înaintat în vîrstă, care trăiește sau există de mulți ani. În casă, cei mai bătrîni cinstesc, dorindu-și noroc. BUJOR, S. 100. Ea e bătrînă, n-are mult Să mai trăiască, poate. COȘBUC, P. I 78. Așa ne amăgea mama, cu o pupăză care își făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn. CREANGĂ, A. 52. ◊ (Transilv.) June bătrîn = tînăr căruia i-a trecut vremea însurătorii, flăcău tomnatic. Trandafir crescut în fîn. Rău îmi stă june bătrîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 459. Fată bătrînă = fată care a îmbătrînit nemăritată. Nu ședea fată bătrînă, Că și dracu s-a-nsurat Și tu nu te-ai măritat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 449. ◊ (Ca atribut dat unr personalități istorice) Pliniu cel bătrîn. Mircea cel bătrîn. ♦ (Despre fața sau înfățișarea cuiva) Care a ajuns în stadiul bătrîneții, care și-a pierdut frăgezimea. Înalt, cu spatele lat și adus, cu fața încrețită și bătrînă. SAHIA, N. 65. O adîncă întristare era scrisă pe fața lui bătrînă. EMINESCU, N. 55. 2. (În opoziție cu de acum, actual, modern, proaspăt) De demult, din vremuri vechi, din moși-strămoși, vechi. Pe străzile-aceslui bătrîn București Ies primii boboci de lumină. DEȘLIU, M. 69. Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă. TOPÎRCEANU, S. A. 25. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrînă doină, Ești cel mai tînăr dintre toți! IOSIF, PATR. 24. [împăratul] nu zîmbea nici la cîntecul nevinovat al copilului... nici la poveștile bătrîne și glumețe ale ostașilor. EMINESCU, N. 3. ♦ (Despre băuturi) Vechi. Țuica a fost bătrînă, vinul de soi, se mai afla și o sticlă de vișinată. C. PETRESCU, A. 292.

BÂRSEANU, Andrei (1858-1922, n. Dîrste, Brașov), folclorist și poet român. Acad. (1908). Președinte al ASTREI (1911-1922). Culegeri de colinde („Cincizeci de colinde”), snoave și, împreună cu J. Urban Jarnik, o colecție de poezii populare („Doine și strigături din Ardeal”). Versuri epigonice. Traduceri.

BELDICEANU 1. Nicolae B. (1844-1896, N. Preutești, jud. Suceava), poet român. Lirică erotică și socială („Poezii”, „Doine”). Lucrări de arheologie („Antichitățile de la Cucuteni”). 2. Nicolae N.B. (1881-1923, n. Rădășeni, jud. Suceava), prozator român. Fiu lui B. (1). Schițe din viața periferiei bucureștene („Chipuri de mahala”) și din lumea satului („Cea dintîi iubire”).

bîldîbîc (vest), interj. care arată huĭetu căderiĭ unuĭ corp greŭ în apă, ca și huștĭuluc. – Și hîldîbîc, bîltîbîc și hîltîbîc; în Dolj (Doina, 2-3, 39) bobîldîc (rudă cu bîltîc și cu bîltîciĭ și, maĭ pe departe, cu turc. ğunbadak, căzut făcînd „bîldîbîc” și ğunbul, hîltîc. Cp. și cu berbeleacu. V. bulbuc, bîca, leop).

bocet (în folcl. rom.), melopee* ce reprezintă exprimarea veridică, directă, spontană a durerii personale pentru cel plecat „din lumea cu dor în cea fără dor”, „revărsarea melodică a părerii de rău” (Brăiloiu) și un act tradițional, obligatoriu. În cadrul ceremonialului funebru, b. nu are loc fix; se bocește înainte și după înmormântare (la zile și date stabilite), uneori numai de femei din familie, alteori și străine, individual sau în grup. În unele zone, b. este însoțit. eterofonic (v. eterofonie), de instr. aerofone – obicei practicat și de geto-daci și de romani. Nu există bocitoare profesioniste, ci femei talentate care sunt chemate, sau vin din inițiativă proprie, să „se jelească” (să „se cânte”). Unele texte, precreștine, păstrează elemente ale străvechii credințe despre moartea ca o „trecere în altă lume”, despre legătura dintre vii și morți, alături de aspecte ale vieții de familie și sociale, momente din viața defunctului. Tematica diferă după vârstă, grad de rudenie: b. p. frate, mamă, tată, copil, tânăr etc. B. utilizează imagini, teme, procedee de creație, consacrate de tradiție, specifice genului și alte comune mai multor genuri (ex.: cântecul de nuntă – v. repertoriu (2); colindă*). Astfel, metafore („dalbul de pribeag”; „lumină-aprinsă” a morții; „cale lungă neîntorcătoare”; „ridică gene la sprâncene”), imagini ale tragediei orfanilor și văduvelor, ale durerii care ia proporții cosmice („Plângeți și voi, codrilor/Mândrelor păduri”; renașterea trupului în plante și flori; casa „din fundul pământului”, izvorul format din lacrimile mamei), intonații interogative, exclamații, epitete, personificări, imprecații adresate morții, invocări către defunct pentru a se scula, a merge la lucru („Că nu-i vreme de dormit/Și-i vreme de seceriș”.) Românii au avut și b. nelegate de ritualul funebru: pentru cei plecați la armată, la război, la „stăpân”, la arderea unei case etc. În ce privește trăsăturile stilistic-structurale, se deosebec 3 categorii: b. improvizate* pe texte neversificate, asociate cu o melodie liberă, apropiată de doină*, ritm liber; b. pe text versificat numai în momentul interpretării, pe versuri octosilabice izometrice, asociate cu melodii de formă fixă și b. cu text versificat, izometrie, pe melodii cu formă fixă, strofică, care poate fi dizolvată, prin libertatea de repetare și alternare a rândurilor melodice*. Melodiile b. au caracter de recitativ*, factură arhaică, ritm liber sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], material sonor redus (cvartă*, cvintă*, sextă*), forme simple de 2-4 rânduri înrudite (AA_c; AB; ABB_c; ABAB), profil descendent intervale mici, sunete netemperate (v. temperare). De o puternică expresivitate și caracter dramatic, b. trebuie să corespundă unor legi estetice tradiționale care se referă la tempo (2), intensitate (2), registru (I), text poetic. Sin.: cântare morțască; cântec de jale; jelet; vaet (de jele).

BOIERESC¹ s. n. (Mold., învechit) Muncă agricolă (constituind principala formă de exploatare a țăranilor dependenți, chiar și după desființarea iobăgiei) pe care țăranul era silit să o facă în folosul moșierului, în schimbul porțiunii de pămînt pe care acesta i-o lăsa sau i-o dădea în folosință. V. clacă, rușfet. Să ne mîngăiem c-am scăpat măcar de boieresc, de rușfet și de alte blăstămății. SADOVEANU, P. M. 200. Hojma unii scriu, răcnesc Să nu fie boieresc. ALECSANDRI, T. I 240. Eu cu doina mă plătesc De bir și de boieresc. TEODORESCU, P. P. 276.

boieresc a. ce ține de boier, nobil: rang boieresc. ║ n. Mold. clacă (= munca gratuită pentru boieri): eu cu doina mă plătesc de bir și de boieresc NEGR.

BRUMAT, -Ă, brumați, -te, adj. 1. Acoperit de brumă. Albinele și mînjii Ce trec, năluci sirepe, prin porumbiști brumate. STANCU, C. 79. Perdeaua de sălcii de pe malul Dunării părea brumată, ca aburită de răsuflarea apei. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Spunea de-un trandafir brumat În doina ei. COȘBUC, P. I 255. ◊ Fig. Bărbia ii era acoperită cu păr moale, ca și cînd ar fi brumată. SLAVICI, O. I 95. 2. (Rar) De culoarea brumei; brumăriu. Să se mai ducă-n păcate... Și mioarele brumate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 387. 3. Fig. Aburit. Îți sună în urechi clinchet de pahare brumate, ca niște clopoței de argint. PAS, Z. I 174. Turnă cu mîini nesigure, din cana brumată, încă o stacană de vin. PAS, L. I 25. 4. (Despre fructe, p. ext. despre plante) Acoperit cu un strat fin de praf alburiu. V. brumăriu (2). Prune brumate, ▭ Din vița brumată, Spre buzele-ți roșii, își tind tămîioșii Ispita ciorchinelor grele. TOMA, C. V. 117. – Variantă: (rar) îmbrumat, -ă (CORBEA, în POEZ. N. 133) adj.

BUCEVSKI, Epaminonda (1843-1891, n. Iacobeni, jud. Suceava), pictor român. Influențat de academism, a pictat tablouri idilice („Colindătorii”, „Doina”) și mai ales fresce pentru numeroase biserici.

CAVAL¹, cavale, s. n. Fluier mare ciobănesc, făcut din lemn de paltin sau de alun. În zori mă duc pe o margine de rîu Și stau și scot cavalul de la brîu. COȘBUC, P. I 288. [Zăpada] prin aer se propagă ca un vis de primăvară Ce-ar zîmbi din flori de piersic și răsunet de caval. MACEDONSKI, O. I 163. Și cavalul tot s-aude De departe, trist și vag; E o doină de la stînă. DEMETRESCU, O. 56. Merg pe cale Tot cîntînd, Din cavale Șuierînd. TEODORESCU, P. P. 679.

CĂRUNT, -Ă, cărunți, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustăți) Care a început să albească din cauza bătrîneții, jumătate alb, albit. Și-a mîngîiat mustățile lungi, cărunte, și a rîs. SADOVEANU, M. C. 55. Lupu Chirițoiu, cel mai bătrîn dintre toți, cu pletele crescute pînă pe umeri și cărunte ca un fuior de cînepă melițată. REBREANU, R. I 131. Clipind din genele cărunte, începe-a povesti moșneagul. GOGA, P. 24. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. ◊ (Despre persoane) Care are fire albe în păr, în barbă sau în mustăți. Cărunt eu?... Știi că te găsesc nostim? ALECSANDRI, T. I 398. ◊ Fig. (Despre munți, stînci) Cenușiu. Visînd cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adînce și a stîncelor cărunte. EMINESCU, O. I 35. Iată zîna munților, Munților cărunților. ALECSANDRI, P. I 95.

CÂNTA vb. 1. (MUZ.) a executa, a interpreta, a intona, (pop.) a glăsui, a spune, a viersui, a zice, (înv.) a glăsi, a juca. (~ o melodie, o doină.) 2. (MUZ.) a suna. (~ din frunză.) 3. (MUZ.) a sufla. (~ din fluier.) 4. v. glorifica.

cântec n. 1. șir de sunete plăcute, produse printr’un fel de: modificare a vocii umane; cântec popular, transmis din generațiune în generațiune membrilor aceluiaș popor fără a se ști nici când, nici unde, nici cine l’a produs: cântecele noastre populare sunt mai ales hore sau doine; 2. ciripitul păsărilor: duiosul cântec al privighetorii; 3. compozițiune în versuri, diviziunea unei poeme: epopee în 10 cântece; cântec bătrânesc, baladă populară; cântec de dor, doină: cântec de lume, poezie de dragoste; cântec de stea, psalm versificat sau cântec religios împrumutat din Evanghelie. [Lat. CANTICUM].

cântec (în folclorul românesc) I. 1. C. propriu-zis. Genul (1, 3) cel mai bogat în tipuri melodice și teme poetice, preponderent liric, al folclorului românesc. Gen neocazional (în afară de c. de joc), c. se execută de oricine (tineri și bătrâni, femei și bărbați), solistic sau în grup. Uneori este însoțit, heterofonic*, de instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*). A luat naștere, în mod inegal, pe plan regional, pe baza elementelor de expresie ale unui fond străvechi, însumând și unele trăsături ale altor genuri, ocazionale (colindă*, de ex. c. de nuntă) sau neocazionale (doină*); în extremitatea nordică transilvăneană, singurul gen la care se adaptau texte poetice ocazionale sau neocazionale, epice sau lirice, era doina, până aproape de al doilea război mondial, deci c. a fost creat sau adoptat aici mai târziu, fenomen observat și în Câmpia Dunării. Influențele succesive, suprapunerile ulterioare genezei genului, transformările permanente ale interpreților („aici interpretarea se confundă aproape cu creația” [Brăiloiu]) au îmbogățit nucleul originar, dând naștere unui mare număr de tipuri melodice, variate ca structură: stilurile istorice (vechi și nou) și cele regionale. Terminologia pop. a c. este variată: hore, cântică, zicală, iar verbul a cânta (forma reflexivă a se cânta este utilizată numai în c. ceremoniale funebre), a zice, a hori. Tematica poetică reflectă intima legătură între c. și viața omului, complexitatea vieții lui sufletești și dinamica trăirilor umane, atitudinea față de natură, de muncă, de societate, funcția genului de-a lungul vremii (de „stâmpărare”, de delectare, de comunicare etc.), în imagini de o deosebită profunzime și de o negrăită frumusețe („Eu nu cânt că știu să cânta / Ci-mi mai stâmpăr inima”; „Cine-a făcut horile / Aibă ochi ca zorile / Și fața ca florile” etc.); „C-a izvorât direct din inima poporului; deci firea și inima lui o găsim în c.” (D.G. Kiriac); „este vorba de simțiri comune tututor, rostite într-un chip cunoscut oricui, din copilărie” (Brăiloiu). Constantele c. propriu-zis, numit astfel de Brăiloiu pentru a-l deosebi de c. ocazionale, sunt: formă strofică, fixă, alcătuită din 3-4 rânduri melodice*, ritm parlando rubato sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], bogăție tonal-modală, cu preponderența sistemului (II, 4) pentatonic* anhemitonic, profil descendent, melodică melismatică* sau silabică, raporturi variate între sunetele de cadență (1) ale rândului melodic și ale cadenței finale (de secundă*, terță*, cvartă*), concordanță între dimensiunea și structura versului și a rândului melodic, structurare a melodiei în părți egale (2+2) sau inegale (1+2 sau 1+2), forme variate ale sistemelor sonore (paralelism de terță major*-minor* sau de secundă*), „metabola* pentatonică”, combinații de 2 microstructuri etc., sunete netemperate (v. temperare) sau mobile (bogăție coloristică), cadențe finale descendente (prin subton* VII, secundă mare, coborâre a treptei a două – frigică – prin salt de terță, cvartă sau cvintă*); melodia se desfășoară pe sintagme octosilabice, rar hexasilabice; emisiuni vocale [v. voce (1)] variate (de piept, nazală, cristalină etc.). Asocierea aceleiași melodii cu texte diferite este caracteristică c. cu condiția concordanței conținutului emoțional și a structurii (de ex.: o melodie croită pe un metru de 8 silabe nu poate fi adaptată decât la un vers de aceeași dimensiune). Același tipar arhitectonic poate conține tipuri melodice diferite după: conținutul rândului melodic, locul cezurii (4) principale, structura modală (v. mod) și sistemul cadențial. Condiții diferite de viață și nivel inegal de dezvoltare, trăsături psihice proprii unei colectivități, influențe etc., au determinat nașterea stilurilor regionale, formând adevărate „graiuri muzicale regionale”, care, păstrând caracteristicile specifice genului, se deosebesc prin elemente secundare. Bartók, pasionat cercetător și admirator al creației folc. românești, cunoscând parțial creația pop. românească și dintr-o deficiență de metodă (compararea a două genuri diferite ca structură și geneză), considera aceste graiuri muzicale foarte depărtate, numindu-le „dialecte”. În adevăr, se pot considera „dialecte muzicale” numai c. diferitelor ramuri ale poporului român (aparținând dialectelor aromân sau macedo-român, megleno-român, istro-român), alături de cel daco-român (de pe teritoriul țării noastre), ramură principală ca număr, unitate socială și și importanță. Graiul melodic regional acoperă, în linii mari, provinciile istorice. Dar, în interiorul acestora, se observă mai multe subgraiuri, ale căror caracteristici sunt mai pregnante în „centrul de intensitate” (Cocișiu), satele mărginașe ale zonei respective fiind mai puțin reprezentative din cauza unor influențe și împrumuturi interregionale. Cel mai valoros, din punct de vedere artistic, și mai diversificat în sitluri locale (ale „țărilor”, zone etnografice cu caracteristici pregnante locale) este graiul transilvănean. Concluziile lui Brăiloiu rămân o bază de pornire pentru cercetători, cu unele amendamente (rezultat al investigațiilor ulterioare ale folcloriștilor români), cu privire la rolul și ponderea unor influențe externe asupra repertoriului din Maramureș și „Câmpia” Transilvaniei. Extremitatea nordică a Transilvaniei (Maramureș, Oaș) se individualizează prin următoarele trăsături: strofă de 4-5 rânduri melodice, cu cezura după rândul 2 sau 3, preferință pentru structuri modale majore, melodii pentatonice (hemitonice sau anhemitonice) sau heptatonice* cu substrat pentatonic, metabolă metatonică, cadențele interioare pe treptele 1, 3, 5; cadența finală evoluează prin secundă-terță, recitativ* pe treapta 1 prin coborâre la cvarta inferioară plagală; înlocuirea ultimului rând melodic (sau ultimelor 2 rânduri finale) cu text de refren specific („Ș-apoi daina și daina / Și iară daina, daina” sau cu silabe variate); portamente* și glissando*-uri frecvente, formule (II) ritmice proprii sistemului giusto silabic, cu alternarea, regulată sau liberă*, a troheului* cu spondeul* sau lărgirea pătrimilor*; tendință spre ritm și mișcare regulată. Graiul năsăudean se particularizează prin: amploarea strofei melodice (4-6 rânduri) și labilitatea ei (în interpretare se pot eluda sau adăuga rânduri melodice), înrudirea cu doina prin sistemul de melismare, unele desene melodice și preferința pentru modul doric (cu treapta a 4-a cromatizată*); locul variabil al cezurii principale, forma cadențelor interioare descendente pe același sunet sau pe sunetele apropiate. Înrudit ca melodică, ornamentarea* și amploarea formei este subgraiul sălăjean; caracter profund dramatic și emisiune puternică de piept. Melodiile provenite din N, denumite „moroșenești”, circulă aici în formele originare sau asimilate în stilul local. Subgrupa zonei numită de Bartók, „Câmpia” este înrudită cu graiul sud-vestic; câteva particularități locale: mobilitatea strofei melodice și a ornamentării, în aceeași piesă (unele strofe melodice pot fi bogat melismatice, altele silabice), circulație slabă a melodiilor cu mai puțin de 4 rânduri, cezură după rândul al doilea (răspândită în tot S-V Transilvaniei), existența unor melodii construite pe un metru* endecasilabic, preluat din folc. maghiarilor conlocuitori. Melodia astfel îmbogățită este asociată tot cu versul tradițional românesc de 8 silabe, la care se adaugă trei silabe (trai lai lai sau ș-ai lai lai) sau se repetă ultimele trei silabe ale versului („Cine-a făcut dragostile” + „dragostil’”). Sudul Transilvaniei are câteva trăsături comune. Strofă de 3 rânduri, cezură după rândul 2, sistem cadențial în care raporturile de secundă sunt frecvente, fie pe treptele VII, VII, fie pe 1, 1, 2; melodie bogată, cadență finală prin secunda superioară sau prin subton*, sistem pentatonic (sau moduri heptatonice cu 2 centri modali) și unele diferențieri locale, mai pregnante în Ținutul Pădurenilor (V. jud. Hunedoara până în jud. Alba), particularizat prin puternic substrat pentatonic, moduri cu cvartă lidică, între subton și treapta a 3-a, instabilă chiar de la o strofă la alta, varietatea conținutului rândului melodic (alături de AAAc, AAB, ABB, ABBAc, ABAB, ABAC, ABBC etc.), melismatică bogată, cadențe finale variate, dintre care se impun cadența frigică, dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic, după cezură, foarte melismatic, chiar când restul melodiei este silabic, (desen care, prin dezvoltare până la metrul de 8 sau 6 timpi [I, 2], amplifică strofa) și înlocuirea, uneori, a versului în ultima parte a melodiei cu silabe speciale („lai, lai...”; „le, le, lea”, „Hai, hai” și „nu, dorule, nu” etc.); timbru* specific datorat unei emisiuni puternice de piept, terminarea sunetelor lungi cu lovitură de glotă și oprire bruscă, susținerea sunetelor lungite în aceeași intensitate (2), ceea ce conferă melodiei un caracter dramatic, sobru. Bine caracterizat prin câteva trăsături este și subgrupul bihorean: melodică de factură arhaică, utilizarea unui număr redus de sunete (4-5), lipsa cadenței finale frigice (Bartók) și preferința pentru cadența finală prin salt descendent (de terță, cvartă sau cvintă), frecvența structurilor modale lidiene, treapta a 3-a cromatizată (stabilă sau nu), forme reduse de 3 rânduri, adesea cu același conținut muzical (A A Ac și cezura după rândul al 2-lea), dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic interior, executat pe silabe speciale („oi, hoi,” „ei, hei” etc.), intervale mari neumplute, pseudo-refrene (nu au loc fix melodic). Pilonii melodiei formează un „acord” în răsturnarea a 2-a, de tip major, iar în ultimul rând, un „acord” minor* (re-sol si; mi-sol si), ca și la Pădureni. Subgrupul bănățean se particularizează prin: strofe mai dezvoltate (cel puțin 4), la care se adaugă, adesea, refrene* regulate de 8 silabe sau refrene versificate (al căror text se modifică uneori după sensul versurilor); ultimul sau ultimele două refrene pot fi cântate pe silabe de refrene („Au, Doamne, că greu îi doru” etc.); scurte refrene interioare („Dodă, dodă”, „Ș-ai, Lino, dodă” etc.); cadențe finale variate și în plus cadențe pe tr. 2 sau prin secundă mărită; material sonor care depășește octava, pilonii primelor rânduri formează un acord major, iar în rândul final, acord minor al treptei a 2-a. În S-E Transilvaniei se disting mai multe subgrupuri (Țara Bârsei; Țara Oltului; Țara Târnavelor; Mărginimea) având ca trăsături comune: formă de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1; rândul al 2-lea este unit cu rândul 3 printr-o broderie sau notă de pasaj, frecvența cadenței finale frigice și a cadenței interioare pe treapta a 3-a (3-3-1 sau 3-6-1; 3-1-1 etc.), în afară de cadența de subton și secundă mare descendentă; melodică puțin melismatică, formule melodice speciale. Deosebirile diferitelor subgrupe se rezumă la preferința pentru anumite formule, pentru unele raporturi cadențiale, tipul strofei, prezența și locul (sau absența) refrenului, sistemul de ornamentare. Graiul Munteniei și al Olteniei de N, înrudit cu graiul din S-E Transilvaniei, are ca trăsături proprii: tipul formulelor intonaționale, varietatea structurilor modale și ritmice (uneori combinații ale sistemului giusto silabic cu parlando rubato), varietate de raporturi cadențiale (combinații variate ale cadențelor pe treptele VII, 3, 1, 4 sau 5); precizarea funcției pienilor* și frecvența lor în melodie au generat scări variate cu caracter pendulatoriu (hexacordice, heptatonice, adesea cromatizate*). În zona sudică, prezența doinei se face simțită prin numărul mare de rânduri melodice în melodica cu formă maleabilă, melismatică bogată sau stil silabic în giusto silabic, mobilitatea treptelor (ceea ce a determinat circulația unor melodii cromatice). Un subgrup original, înrudit de aproape cu al bănățenilor din zona de S-E (înrudirea a fost cauzată de schimburile de populație) se păstrează până astăzi în N Jud. Mehedinți, caracterizat prin: forma dezvoltată, adesea maleabilă, a strofei, melisme apropiate de cele ale doinei, intercalarea unor desene interioare (refrene reduse, interjecții melodice, expresii tipice), uniformitatea cadenței interioare, utilizarea modului mixolidic sau doric, fragmentare sau complete (confirmă nașterea c. propriu-zise prin filiație directă din doină). Graiul moldovenesc N este bine conservat și are ca elemente proprii: forma de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1 (trăsătură specifică și subgrupului S-E transilvănean), cadență frigică, alături de cadențele celelalte, coloratură modală locrică, în eolic (prin coborârea instabilă a treptelor 2 și 5), formule apropiate de doină (recitative recto-tono pe hemistih, rotirea în jurul unor trepte principale, mobilitatea formei). Graiul moldovenesc central și S, slab individualizate prezintă elemente comune cu zonele vecine, transilvănene sau muntenești. Cercetările sitematice au început și aici târziu, de aceea este dificil a defini cu precizie particularitățile, în trecut probabil mult mai evidente, ale unor graiuri regionale. Graiul dobrogean este eterogen, ca și structura populației. La fondul local străvechi se alătură stiluri variate, aduse de păstorii veniți din toate provinciile, unii stabiliți aici definitiv. Se pare că stilul local se apropie de cel din S Munteniei și al Moldovei, forma liberă fiind aici predominantă (ca și în extremitatea nordică a Transilvaniei). În ultimele două secole, a luat naștere, tot în cadrul graiurilor regionale și pe baza fondului național, un nou stil, numit „modern” (Brăiloiu), ca urmare a schimbărilor importante în viața oamenilor materiale, sociale și culturale (dezagregarea treptată a economiei închise țărănești și a vieții patriarhale, mari mutații de populații, fie în căutare de lucru, fie pentru a scăpa de exploatare, pendularea intensă sat-oraș sau sezonieră, serviciul militar, importanța accentuată a lăutarilor* în viața satelor și repertoriul eterogen al acestora etc.). Noul stil se impune prin marea sa accesibilitate, circulație largă, rapidă, dezvoltarea inegală pe plan regional (se pare că primele c. de stil nou au apărut în zona subcarpatică), caracterul exuberant, dinamic, realizat prin mișcare rapidă și ritm regulat (apropiat de de ritmul măsurat), simplificarea melodiei prin renunțarea la bogăția melismatică, contur melodic variat. Alte trăsături: dezvoltarea strofei melodice prin adăugarea unor noi rânduri melodice sau repetare, ca și a arcului melodic al rândului melodic, prin adăugarea, la tiparul metric tradițional, a unor interjecții, scurte desene melodice cântate pe silabe de refren, la începutul sau sfârșitul rândului melodic, amplificarea materialului sonor și a ambitusului (1), diversitatea cadenței interioare în afară de cadența pe treptele VII, 1, 3, 5, cadențe în registrul superior al modului (pe tr. 6, 7, 8); o mai mare plasticitate ritmică, noi raporturi între cadența finală și cadențele interioare, apariția tonalității (1) major-minore, structură tonală, sensibile*, formule de cadențe ascendente, preferința pentru melodii cu un singur centru funcțional, prezența refrenului în final sau în interiorul discursului muzical. Încadrarea melodiei în ritm de horă (1) sau de sârbă*, trăsătură proprie inițial Olteniei, s-a generalizat, ca și adaptarea textelor lirice la melodii de joc, ceea ce are unele consecințe negative: pierderea caracterului liric al genului, simplificarea structurilor modale și înlocuirea lor treptată cu tonalitatea major-minoră, apariția unor forme hibride, în care nu se mai conservă trăsăturile inițiale ale genului și ale specificului național. Cel mai puternic este afectat metrul, prin crearea urro versuri care depășesc dimensiunea octosilabicului; utilizarea heterometriei, din necesitatea asocierii textului poetic cu melodii de joc* ale căror trăsături stilistice și struturale diferă de cele ale c. propriu-zis și a unor tipuri de strofe și formule ritmice nespecifice genului. 2. C. de leagăn. Deși în unele zone păstrează melodii cu trăsături proprii (ritm iambic*, melodie silabică, formă redusă, pentatonică sau hexatonică), în cele mai multe regiuni, textul poetic, mai bine conservat, este asociat cu melodii de c. propriu-zis sau de doină. 3. C. epic. În unele zone (Transilvania, parțial Moldova) textele epice se intonează pe melodii de c. propriu-zis („c. baladă”), fenomenul fiind frecvent pentru baladele nuvelistice și în ultimele secole, și pentru alte categorii epice [v. baladă (IV)]. 4. Cântece ceremoniale și rituale, c. integrate unui obicei sau unui rit, care se cântă de obicei în grup sau, mai rar, individual, și sunt însoțitte de o recuzită specială (bastoane, brad, steag etc.). Numite și ocazionale, acestea au un caracter agrar (caloian*, paparudă*, c. cununii*) sau sunt legate de evenimentele importante din viața omului (c. de nuntă: al miresei, al mirelui, al soacrei, al zorilor etc.; de înmormântare: c. bradului*; zorile*; de priveghi etc.; c. de șezătoare, c. de stea, cu trăsături literare și muzicale proprii). O parte din acestea au împrumutat melodii de c. propriu-zis („ritualizare” – Brăiloiu) ori au pătruns în repertoriul neocazional („dezafectare” – Brăiloiu), uneori după schimbarea melodiei inițiale. 5. C. orășenesc, c. cu caracter eterogen în ce privește originea, influențele (orient. sau occid.), structura și stilul; unele pătrunse din mediul rural, altele create de către orășeni, de către lăutari sau compozitori. Sunt interpretate de locuitorii suburbiilor sau de lăutari. Se cunosc mai multe specii de c. orășenești, între care și c. de lume*, melodii populare cu text erotic, de influență greco-orientală (creații semi-culte sau ale unor autori ca Anton Pann, Ucenescu ș.a.); c. „în stil popular”, sunt uneori cuplete (II) de revistă*; c. „de ascultat”, multe izvodite de lăutari. 6. C. muncitoresc-revoluționar, ca gen folcloric, a luat naștere în ultimele decenii ale sec. 20, în strânsă legătură cu c. țărănesc, cristalizându-și lent caracteristici de conținut și formă proprii. Inițial, textele literare, reflectare veridică a vieții și năzuințelor clasei muncitoare, au fost adaptate la c. de stil vechi, din diferite zone (parțial transformate pentru a corespunde conținutului nou de viață) sau la melodii compuse de personalități cunoscute, adesea cu pregătire muzicală (v. cântec de masă). II. Prezența c. pentru voce și acompaniament* în muzica culturală românească corespunde formei pe care a căpătat-o la noi genul de largă circulație în romantism* al liedului* (germ.) sau melodiei (fr.) Specificul românesc al genului este precizat încă din creația precursorilor, fie în domeniul muzicii vocale de cameră* (G. Stephănescu, C. fluierașului) sau corală (G. Stephănescu, C. satului natal), marcând diferențierea față de practicarea unui stil mai apropiat de tipul europ. menționat anterior. Dar, și în condițiile unei relații de interinfluență stilistică cu romantismul epocii, faptul că G. Dima, G. Stephănescu creează muzică pe versurile unor poeți români contemporani lor (V. Alecsandri, M. Eminescu, Tr. Demetrescu) sau pe versuri pop. dovedește orientarea pe un făgaș autohton a c. pentru voce și pian. Evoluția genului continuă în sec. 20, atât pe linia de confluență cu stilul general ap epocii (G. Enescu, Șapte c. pe versuri de Clément Marot, op. 15 și Melodii pe versuri de F. Gregh, J. Lemaître, S. Prudhommeș; A. Alessandrescu, Melodii pe versuri de Tr. Klingsor, Hélène Vacaresco, A. Musset; F. Lazăr, Melodii pe versuri de H. Heine; D. Lipatti, c. pe versuri de A. Rimbaud, P. Eluard, P. Valéry), cât și pe cea a creării unui stil românesc de c. prin armonizări*, aranjamente* și prelucrări* de melodii populare (D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi, G. Breazul, C. Brăiloiu). Sinteza c. românesc pentru voce și pian atinge, prin întreaga creație a lui Mihail Jora, nivelul superior al relației genului cu sursele muzicii naționale de sorginte populară, prin maxima potențare a versurilor originale inspiratoare (atitudine demonstrată exemplar în C. din fluier pe versurile lui T. Arghezi, și dezvoltată cu consecvență în ciclurile de cântece pe versuri de L. Blaga, T. Arghezi, O. Goga, Z. Stancu, Mariana Dumitrescu, pe parcursul a mai bine de cinci decenii). Creația contemporană cunoaște o afirmare complexă a acestui gen în lucrările unor compozitori care i-au oferit o excepțional de diversă configurație în muzica de cameră, de la miniatura vocală (D. Gheciu, Zeno Vancea, T. Ciortea, P. Bentoiu, Felicia Donceanu, N. Coman) la ciclul de cântece (P. Constantinescu, Șapte cântece din ulița noastră; H. Jerea, Patru cântece antirăzboinice). Se adaugă și formule noi, de îmbogățire a aparatului instr. de acompaniament, tinzând spre complexitatea formelor moderne de exprimare sonoră (L. Feldman, Cinci poeme pentru recitator și cvintet, pe versuri de Mariana Dumitrescu). C. vocal este prezent și în repertoriul muzical destinat copiilor, în culegeri de prelucrări și antologii (G. Breazul, Carte de c. pentru copii pentru cl. I-a primară, 1932), în creația unor compozitori, uneori sub forma melodiilor corale, având un specific intonațional și ritmic apropiat de universul vârstei și de repertoriul popular specific (H. Brauner, Ploaia, Pârâuș, apă vioară, Ce de flori). În unele lucrări vocal-simf. sau de operă* c. înlocuiește aria (1) ca moment solistic, atunci când se dorește o subliniere a sursei de inspirație pop. (P. Constantinescu, C. lui Ilie din actul III al operei Pană Lesnea Rusalim; Gh. Dumitrescu, C. Mamei lui Tudor, din oratoriul Tudor Vladimirescu). C. coral apare sub diverse forme, de la c. liric la cel patriotic. Acesta din urmă are o îndelungată tradiție, începând cu compozitorii precursori (Al. Flechtenmacher, C. Porumbescu, G. Musicescu, D.G. Kiriac) și devenind în contemporaneitate un gen major de exprimare a atitudinii patriotice, prezent în creația majorității compozitorilor. O formă mai nouă este cea a c. de tineret, c. ostășesc, c. de muncă, intens promovat în numeroase festivaluri și concursuri tematice. C. de muzică ușoară, bazat pe tradiția romanței și a c. liric reprezintă actualmente o variantă națională a șlagărului* contemporan, cu trăsături stilistice datorate inspirației din folc. C. este prezent și în muzica instr. sugerând apropierea de melodica vocală (M. Jora, Șase c. și o rumbă; Th. Grigoriu, C. din fluier din Suita Pe Argeș în sus).

CIMPOI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf avînd fixate în el unul sau mai multe tuburi sonore, prin care aerul iese din burduf și produce melodia. Veniți, cîntăreți cu cimpoi și-alăute, Să cîntați. DEȘLIU, G. 28. Noi doine pe naiuri se cer, Nou glas în cimpoaie. BENIUC, V. 115. Se veseleau cu cîntările cimpoaielor și cobuzelor muntenești și cu diblele lăutărești. ODOBESCU, S. I 137. Iar de-oi întîlni ciocoi, De piele să mi-l despoi Și să fac din ea cimpoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 507.

CIOBANU, Maria (pe numele adevărat Diaconu Maria) (n. 1937, Roșiile, jud. Vîlcea), cîntăreață română de muzică populară. A valorificat cu originalitate doine, hore și sîrbe oltenești. A creat un stil vocal de virtuozitate, adaptînd melodii instrumentale, folosind hăulitul, vocaliza de coloratură și dîrlăitul ca modalități de exprimare.

CIOLAC, Cristache (1870-1927, n. București), violonist, lăutar virtuoz român. Apreciat de George Enescu, care a cules de la el doine, hore, sîrbe etc., parțial valorificate în creația sa.

CÎNTA, cînt, vb. I. 1. Intranz. (Despre oameni, uneori precizat prin «din gură») A emite un șir de sunete muzicale care se rînduiesc într-o melodie, într-o arie, într-un acord etc. Cîntă din gură și se acompaniază la pian. ▭ Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Bună calea, Ivane, dar cînți, cînți, nu te-ncurci! CREANGĂ, P. 299. Acum... fiindcă sîntem prietini, hai să cîntăm și să giucăm. ALECSANDRI, T. I 153. Cîntă, mîndră, trăgănat, Să te-aud de la Bănat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. ◊ Fig. Cînd pun mîna pe tîrnăcop și lovesc Piatra cu sete, se deschid, ca prin farmec, și cresc Podurile peste apă și calea ferată Și cîntă cu noi Jiul și valea toată. VINTILĂ, O. 40. O nouă zi începea, glorioasă, cîntînd parcă din mii de trîmbițe. BOGZA, C. O. 32. Se-ncinge cu aur cununa Pădurii de brad de pe culmi, Doinește și vîntul într-una, Cîntînd somnoroșilor ulmi. COȘBUC, P. II 16. ◊ Tranz. (Complementul arată cîntecul) în lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor. COȘBUC, P. I 176. Pune frate, mîna-n șale, Să cîntăm una de jale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Cu complement intern) Cîntă-ți, fată, cîntecul. HODOȘ, P. P. 141. ◊ (Despre oameni; urmat de determinări introduse prin. prep. «cu», «din», «la», «în» și indicînd instrumentul) Cu trîmbițe a cîntat, Mare oaste-a adunat. SEVASTOS, N. 366. Copilul tot cînta din fluieră. RETEGANUL, P. II 35. Cînta bine din vioară. GHICA, S. A. 76. Joacă cum îi cîntă = face cum îi poruncește altul. (Fig.) Cucul, un solist vestit, De prin alte țări venit, Va cînta din flaut. COȘBUC, P. I 300. ◊ (Despre instrumente muzicale sau alte obiecte care produc sunete melodioase) Ce jalnic cîntă Clopotele-acum în sat! COȘBUC, P. I 263. Îngînat de glas de ape Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I, 103. Ușurel vînt cînd bătea, Fluierul frumos cînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ Fig. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35. Seceram în lan, iar plopii Lîngă rîu sunau cîntînd. COȘBUC, P. II 64. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Multe harpe cîntă cînturi tinerele. BOLINTINEANU, O. 24. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate strigătele caracteristice speciei. Broaștele semețe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEANU, S. A. 59. Face-m-aș-privighetoare, De-aș cînta noaptea-n răcoare. ALECSANDRI, P. A. 35. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului; Ș-așa cîntă de cu dor, Frunzele în vînt că zbor; Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ◊ Tranz. Cocoșul acela îi ține rînduiala timpului, îi cîntă ceasurile. CAMILAR, TEM. 26. 2. Intranz. A compune, a scrie versuri. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă, Vestim nădejdile care ne-așteaptă. DEȘLIU, G. 19. La picioare-i poetul cînta. ALECSANDRI, P. II 29. ◊ Tranz. A descrie, a povesti (ceva) în versuri. Încorda-voi a mea liră să cînt dragostea? EMINESCU, O. I 140. ♦ Tranz. A glorifica, a preamări (pe cineva sau ceva). Pe tine vreau acum să te cînt, Pe tine, muncitor necunoscut, Cel care ai luptat și ai căzut. Cu fruntea în zăpadă la pămînt. D. BOTEZ, F. S. 48. 3. Tranz. A îndruga, a înșira într-una (vorbe goale, minciuni). Să-mi cînte lumea cîte vrea! Mi-e dragă una și-i a mea. COȘBUC, P. I 119. Tu ce îi cînți și el ce îți descîntă? PANN, P. V. I 86. 4. Tranz. (Transilv.) A boci, a jeli. Știe că n-are cine să-l cînte, cine să-l plîngă cu adevărată durere la moartea lui. RETEGANUL, P. IV 35. ♦ Refl. (Popular) A plînge, a se tîngui. Spune-i tu măicuței mele Pîne să nu mai frămînte, După min’ să nu se cînte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172.

CÎNTEC, cîntece, s. n. 1. Șir armonios de sunete emise din gură sau dintr-un instrument muzical; cîntare, cînt. V. arie, melodie. Și cîte cîntece și lacrimi Nu duce valul călătorind! GOGA, P. 16. Eu mi-am făcut un cîntec Stînd singură-n iatac – Eu mi-am făcut un cîntec Și n-aș fi vrut să-l fac. COȘBUC, P. I 59. Ivan... o ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. Doină, Doină, cîntic dulce! Cînd te-aud, nu m-aș mai duce. ALECSANDRI, P. P. 224. ◊ Fig. Dornic buzele-i cerșesc – Și sfielnice se-mbină Într-un cîntec de lumină Tot mai plin, mai pămîntesc. TOMA, C. V. 143. ♦ Ciripitul păsărilor; zumzetul insectelor. De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. COȘBUC, P. I 90. În veșmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec. Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. Miros, lumină și un cîntec nesfîrșit, încet, dulce, ieșind din roirea fluturilor și a albinelor, îmbătau grădina și casa. EMINESCU, N. 8. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume. ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Cîntecul lebedei = ultima operă sau manifestare de valoare a unui artist, muzician, scriitor etc. (aluzie la credința anticilor. că lebăda, înainte de moarte, cîntă foarte frumos). ◊ Expr. De cîntecul cucului = degeaba, zadarnic, de pomană; de florile mărului. 2. Compoziție literară în versuri, însoțită (sau nu) de melodie. «Cîntec de vitejie» de George Coșbuc. ◊ Cîntec bătrînesc = baladă populară. Cîntec de dor = poezie elegiacă populară. Cîntec de masă = cîntec care exprimă năzuințele clasei muncitoare. Cîntec de lume = poezie de dragoste, însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cinta cîntece de lume. GHICA, S. 56. ◊ Expr. Povestea (sau vorba) cîntecului = cum e vorba, cum se zice; vorba aceea. Maica... a ieșit afară să-și vadă harabagiul. Și-apoi povestea, cîntecului: las’că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Maica... că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Așa merge cîntecul = așa merge vorba, așa se spune. Așa-i cîntecul = asta e situația, asta este. A fi cu cîntec sau a-și avea cîntecul său = a avea istoria, tîlcul său. Chestia asta își are cîntecul ei. SADOVEANU, P. M. 17. – Variantă: (regional) cîntic (RUSSO, O. 68) s. n.

COFEI, cofeie, s. n. (Mold.) Cofă mică și largă. (În forma de pl. cofeile) Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, împlîndu-și cofeile, Mi-o cîntă femeile. EMINESCU, O. I 123.

COR, coruri, s. n. 1. Grup de cîntăreți care execută împreună muzică vocală. Ea s-a dus între fete, iau vorbă despre un cor, corul lor care a fost întrecut de corul colhozului vecin: cum să se lase? CAMILAR, TEM. 51. Corul de fete și flăcăi fu înjghebat de învățătorul Dragoș. REBREANU, R. I 220. ◊ Loc. adv. În cor = (toți) deodată, în același timp, împreună, laolaltă. Noi facem pe cei din Băilești, strigau în cor Grigoraș și orfanii lui. BUJOR, S. 171. Întinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. ◊ Expr. A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții, a se solidariza cu alții, a se alătura altora în scopuri rele. ♦ Compoziție muzicală destinată să fie cîntată de mai multe persoane; executarea unei astfel de bucăți. Coruri noi răsună-n țară nouă, Pădurea crește tînără și deasă, Și din țărîna proaspătă și grasă Se-nalță holde-n rouă. BENIUC, V. 146. 2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimînd, prin cîntece, opinia publică; p. ext. versurile cîntate în cor. Tragedia Ecubei [are]... acest frumos cor a troienelor. NEGRUZZI, S. I 4. – Variantă: (învechit) hor (ODOBESCU, S. II 315) s. n.

CORĂBIASCĂ s. f. Numele unui dans popular și melodia după care se joacă. Ne cînta din fluier: doina... corăbiasca... și alte cîntece. CREANGĂ, A. 82.

CORNEA, Doina (n. 1929, Brașov), militantă pentru libertate și democrație, pentru un stat de drept în România. Din anii ’80 a luat atitudine împotriva dictaturii totalitar comuniste.

CRISTOREANU, Ion (1925-1995, n. Tritenii de Jos, Cluj), cîntăreț român de muzică populară. A adaptat tehnica de belcanto la stilul cîntecului popular. Repertoriu: doine, jocuri și cîntece satirice din Transilvania, Bihor, Maramureș și Banat.

CRONCAN, croncani, s. m. (Transilv., Bucov.) Corb. Croncan... după cît știu eu pînă acuma și după cum ne arată mai multe doine și balade... se spune... numai despre corbi. MARIAN, O. II 15.

daina, (duinu), s.f. – Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: „Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea 1924 II: 190-191). – În relație, inclusiv semantică, cu dăina „a legăna” și dăinuș „leagăn”, dar și cu lituan. daina „cântec popular”.

DAINĂ s. f. v. doină.

DĂINĂ s. f. v. doină.

dârlai, -uri, s.n. – 1. Cântec (de dragoste, de dor); doină: „Buhăitul zimbrilor, / Dârlăitul zânelor” (Memoria 2004-bis: 1188). 2. Strigătură la horă. Atestat doar în Maram. – Din dârlâi / dârlăi „a cânta dintr-un instrument”, cf. dârlă „bucium”.

DE¹ conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, în cazul că. Iar de va fi ca steaua mea să cadă... Un alt fecior... Va duce mai departe drumul meu! BENIUC, V. 72. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. ISPIRESCU, L. 1. Oiță bîrsană, De ești năzdrăvană Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ (Introduce propoziții condiționale negative, eliptice) Mai repede, că de nu, totul e pierdut. CAMIL PETRESCU, T. II 394. De-i izbuti, bine... iară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine... CREANGĂ, P. 187. ♦ (Cu nuanță temporală) De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce o propoziție concesivă, precedat de «și») Deși, cu toate că, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. Nu-s piedici să-i oprească de-ar crește-n cale stînci. VINTILĂ, O. 20. De-aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. 3. (Introduce o propoziție finală a cărei acțiune este realizabilă) Ca (să), pentru ca (să). Haide! Luați-l de-l dați norodului. NEGRUZZI, S. I 156. Face-m-aș privighetoare, De-aș cînta noaptea-n răcoare Doina cea dezmierdătoare! ALECSANDRI, O. 63. ◊ (Introduce o finală a cărei acțiune este reală) În toate zilele se ducea el la un puț de aducea apă pentru casă. ISPIRESCU, L. 386. Apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu și o arse. BĂLCESCU, O. II 171. 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încît, că. Mircea izbucnește în plîns, de i se scutură ghiozdanul în spate. SAHIA, N. 52. Viscolul ridica omătul în valuri și-l spulbera în văzduh, de nu se mai vedea nici cer, nici pămînt. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pusă să-i facă un buzdugan... îl aruncă în sus, de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. Ce-ai pățit, unchiașule, de încaleci pe mine? ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adesea în corelație cu «atît (de)», «astfel (de)», «așa (de)»). Și era atît de sărac, de nu-i ardea nici focul în vatră. RETEGANUL, P. IV 7. Miile de paseri cîntau... cîntece, așa de duioase, de erau în stare să te adoarmă. ISPIRESCU, L. 17. 5. (În legătură cu «ce»; introduce o propoziție cauzală) Pentru că, fiindcă. Harap-Alb o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. CREANGĂ, P. 276. De-abia umbli de slabă ce ești. ALECSANDRI, T. 1582. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. Și în farmecul vieți-mi Nu știam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. EMINESCU, O. I 113. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. Te-a întreba de nu mai știi de vreun leac. SBIERA, P. 27. Dorul prinse-a mă-ntreba: Drag mi-e bădița ori ba?... De mi-i drag, de nu mi-i drag, Nu poci spune peste sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. 8. (Introduce o propoziție subiectivă) Că. Dar al nostru împărat, Tot mergînd pe la vînat, Într-o seară s-a-ntîmplat Pe la noi d-a înnoptat. TEODORESCU, P. P. 116. 9. (Introduce o propoziție completivă directă și indirectă) Să. Oușoare că scotea Și-ncepea De le-mpărțea. TEODORESCU, P. P. 532. 10. (Introduce o propoziție atributivă) [Zmeul] are obicei de aruncă buzduganul. ISPIRESCU, L. 85. 11. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încît, în situația să. Cînd eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. POP. II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Învechit și popular, leagă două propoziții copulative) Și. Stai de nu mă săgeta. TEODORESCU, P. P. 40. 2. (Introduce propozițiile disjunctive) Sau... sau, ori... ori. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. De lucram, de nu lucram, Mamei tot dragă eram. ALECSANDRI, P. P. 308. III. (În propoziții independente) 1. (Introduce propoziții optative, uneori precedat de numai) O, dacă...! Numai de nu i-ar muri mulți înainte. CREANGĂ, P. 250. Ah! meștere Ruben... cartea ta într-adevăr minunată este!... numai de n-ar ameți mintea! EMINESCU, N. 49. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puțină umbră! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. 2. (Uneori în corelație cu numai, abia etc.) Poate că... numai prin căsuțe de se mai afla ceva veselie. DUNĂREANU, N. 80. IV. (Numai în loc. conj.) De ce... de ce... sau de ce... de aceea... sau de ce... tot... = cu cît... cu atît... De ce se îmbogățea, tot mai lacom era și mai ahtiat de bani. VLAHUȚĂ, O. A. 215. De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. Au luat-o prin pădure, doar vor putea ieși cumva la largul, dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare. RETEGANUL, P. II 72. Cum de v. cum.

DEPĂRTAT, -Ă, depărtați, -te, adj. 1. Care este departe în spațiu, care se află la (mare) distanță. Deodată se stîrni un zvon depărtat, Ca un glas ce-ar răzbate prin ceață. DEȘLIU, G. 42. Depărtate întinderi se vedeau în soarele amiezii cătră sate, care nu se deosebeau decît prin stîlpi luminoși de fum de priveliștile înconjurătoare. SADOVEANU, F. J. 726. Părinții... te-au dus pînă la marginea satului depărtat, de mînă. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ Fig. Podurile grajdurilor și ale șurilor erau ticsite cu fîn vechi răspîndind o miroznă depărtată de sulfină. CAMILAR, TEM. 240. ◊ (Adverbial) Și s-aude un izvor Către vale călător Cum suspină depărtat, Ca o doină pe-nserat. DEȘLIU, M. 48. 2. Care este departe în timp de momentul actual, care s-a petrecut sau a existat demult. Își aducea aminte de cîte-o clipă din copilăria ei foarte depărtată. DUMITRIU, N. 74. Scriu aceste depărtate amintiri. CARAGIALE, O. III 21.

DESFĂTA, desfăt și desfătez, vb. I. Refl. A-și trece timpul într-o stare de mulțumire, de bucurie, de încîntare, a simți o mare plăcere, a se delecta, a petrece, a se distra. Pentru ce unul cîntă și se desfată în grădină umbroasă, iar altul se cutremură și blestemă? CAMILAR, T. 104. În salonul din dreapta dansa și se desfăta tineretul. C. PETRESCU, C. V. 178. Mă desfătam pe gheață și la săniuș. CREANGĂ, A. 117. ◊ Fig. Acea cuvîntare cadențată... pe care glasul o rostește cu plăcere, desfătîndu-se în armonia ritmului. ODOBESCU, S. I 185. ♦ Tranz. A încînta, a fermeca, a delecta. Nu vedea decît un spectacol care desfăta ochii. C. PETRESCU, C. V. 163. Uitată doarme-a doinelor comoară De-un sfert de veac, în vechea lui vioară Ce-a desfătat o lume-n tinerețe! IOSIF, P. 29. ◊ Absol. Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează. ALECSANDRI, P. II 47.

DIFUZ, -Ă, difuzi, -e, adj. Răspîndit în toate părțile, împrăștiat, risipit. O lumină difuză ca de amurg străbate prin perdelele albastre. CAMIL PETRESCU, T. III 253. [În] cer plutea difuză o pulbere opal. MACEDONSKI, O. I 414. ◊ Fig. La sfîrșitul doinei lui Coșbuc însă durerea e difuză, vagă. GHEREA, ST. CR. III 393.

DOINA vb. I v. doini.

DOINAȘ, doinași, s. m. Cîntăreț de doine. E tîrziu acum. În zeghe, Dorm doinașii din cavale; Cîte-o stea, căzînd de veghe, Spre culcuș își face cale. CERNA, P. 141. Frunză verde grîu mărunt, Eu, doinașul cel cărunt, Vă trimet scrisoare vouă. BELDICEANU, P. 102. Și eu m-oi face Un mic ciobănaș, Din fluier doinaș. ALECSANDRI, P. P. 8. – Pronunțat: doi-.

doinaș a. care cântă doine: ciobănaș, din fluier doinaș AL.

doinaș (pop.) s. m., pl. doinași

DOINAȘ ~i m. Cântăreț de doine. [Sil. doi-naș] /doină + suf. ~aș

doinaș s. m. (sil. doi-), pl. doinași

DOINAȘ s. (pop.) doinar. (Un ~ cânta o doină.)

DOINĂ s. (prin Transilv. și Maram.) horă.

doină, stil muzical cu trăsături intonaționale (II, 2) și structurale proprii, aparținând genului liric neocazional. Terminologie pop.: „cântec lung”, „lung”, „îndelungat”, „oltenesc”, „ca la Jii” (Oltenia); „de codru”, „de jale”, „de ducă”, „oltenesc”, „haiducesc”, „cucu” (Muntenia); „de jale”, „a frunzii” (Moldova); „hore lungă”, „de jele” (Transilvania). Se pare că termenul arhaic a fost daina, cuvânt de origine indo- europ., cunoscut astăzi și de popoarele lituanian și letonian, cu semnificație de cântec. În zilele noastre termenul daina s-a menținut în refrene*, versuri, în cântecul* de leagăn, cântecul liric etc. Deși originea d. se pierde în trecutul îndepărtat, aparține substratului, primele atestări le deținem din sec. 17 (Mathesius), apoi sec. 18 (D. Cantemir, Fr. Sulzer). D. a avut o importanță deosebită în viața poporului, îndeplinind mai multe funcții prin asocierea melodiei cu texte variate ocazionale (bocet*, cântec de secetă, de nuntă, de leagăn) și neocazionale [cântec bătrânesc – v. baladă (IV)]. Bela Bartók și Const. Brăiloiu, care i-au definit trăsăturile specifice, arată că până la începutul sec. 20, în unele regiuni (Oaș, Ugocea, Transilvania de S), d. și-a conservat plurifuncționalitatea. D. este o melopee* pe care executantul o improvizează într-o continuă variație*, pe baza unor formule (I, 4) și procedee tradiționale. Trăsături specifice: suflu larg al frazelor* muzicale care se aștern pe versuri octosilabice, ritm* liber, în parlando rubato, [v. sistem (II, 6)] gruparea formulelor în perioade* muzicale ample, inegale (numite de C. Brăiloiu „strofe elastice”), în care se disting trei părți: interjecția (cu un anumit profil și caracter sporadic) continuată cu o formulă inițială, un număr variabil de formule mediane și formula finală, fiecare având trăsături proprii. Sunetele principale ale structurilor modale* – cele mai frecvente sunt eolicul, doricul, cu sau fără trepte mobile, mai rar structuri pentatonice* sau prepentatonice – sunt bogat ornamentate*. Cei doi piloni, în interiorul cărora se desfășoară melopeea, sunt stabili, asigurând perioadei muzicale o configurație aparte. Deși în trecut d. a avut circulație generală, în ultimul sec. s-a menținut în S și E Carpaților, în Transilvania de N, mai rar în alte zone, unde însă se întâlnește mai mult în formă instr. Caracterul d. este reținut, intens liric, iar în asociație cu texte haiducești sau de revoltă socială devine dramatic, viguros (Delavrancea). Elemente stilistice: culoarea sunetului (în N Transilvaniei și al Olteniei; emisiune cu sunete „sughițate”, cu lovituri de glotă, emisiune numită de Bartók Schluckstöne), o anumită manieră de pronunțare a vocalelor, de purtare a vocii (1), de modificare a sunetului în timpul execuției, modalitatea de îmbinare a versului cu melodia, lărgirea versului peste tiparul octosilabic prin interjecții, refrene, „sunete de sprijin” (Cocișiu), utilizarea resurselor agogice, cu mari contraste de tensiune. D. exteriorizează o gamă variată de sentimente și idei, de un profund realism, specific artei orale: dragostea cu toate nuanțele sale, iubirea de muncă, îmbinată cu iubirea de natură, de pământul strămoșeșc, jalea, atitudinea față de exploatare, de război, lupta pentru libertate socială. Temele haiducești, exprimate în viziune lirică, confirmă viața grea a poporului care și-a făurit din cântec un mijloc de „stâmpărare”, de alinare a suferințelor, de solidarizare pentru același ideal. Astăzi, prin d. se înțelege, în mod eronat, orice melodie bogată în ornamente și executată în parlando rubato. D. vocală este executată și din instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*, din frunză). Cu toate că stilul d. este unitar, s-au cristalizat, în decursul vremurilor, câteva diferențieri regionale care nu afectează trăsăturile fundamentale ale stilului muzical și straturile structurale, ca de ex.: d. de tip arhaic, d. „oltenească”, care s-a dezvoltat în procesul execuției de profesioniști (lăutari*), doina haiducească, doina-cântec, care, păstrând formulele specifice stilului improvizatoric, tinde să se cristalizeze în forme concise, fixe. V. Rep. păstoresc.

doină f. cântec de iubire, de jale și de dor; cuvintele-i pasionate se cântă pe melodii tânguioase, începând totdeauna cu «frunză verde de,..», planta având un raport simbolic cu starea sufletească a cântărețului: visând cu doina tristă a voinicului de munte EM. [Și daină în Tr., Maramureș, cu valoarea unei interjecțiuni în cântecele locale («cine a zis dintâi daina, arsă i-a fost inima!» variantă: «cine o zis dăinu-dăina»), care poate fi punctul de plecare: numele doinei s’ar trage, în acest caz, dintr’o exclamațiune de duioșie (ceeace ar explica dela sine existența sinonimului litfan daină)].

doină s. f., g.-d. art. doinei; pl. doine

doină (doine), s. f. – Cîntec elegiac tipic, gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate și bazat în principal pe sentimentul dorului. – Var. (Trans.) daină. Sl. (sb.) daljina „depărtare”, ca sb. haljina › haină; nume explicabil datorită sentimentului de singurătate și dor, care corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez saudade. Celelalte explicații par insuficiente. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1882, 397 și 529, este cuvînt trac; după Cihac, II, 98, din sb., cr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de lituan. dainá „cîntec popular”. Pentru Scriban, der. din germ. med. don, ton, din lat. tonus. O veche teorie, amintită cu rezerve de Tiktin, consideră doină ca der. de la lat. dolĕre, așa cum moină ar fi reprezentant al lui mollis. – Der. doina (var. doini), vb. (a compune sau a cînta doine); doinaș, s. m. (cîntăreț de doine). – Din rom. provine rut. dojna (Candrea, Elemente, 407).

doină s. f. (sil. doi-), g.-d. art. doinei; pl. doine

DOINĂ ~e f. Cântec popular liric care exprimă diferite sentimente (de dor, jale, dragoste etc.). [Sil. doi-nă] /Orig. nec.

DOINĂ, doine, s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., preluată și de poezia cultă. – Et. nec.

DOINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină! Doiniță! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit... – Să-mi cei chiria? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: daină (ISAC, O. 32) dăină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f.

DÓINĂ (probabil cuv. autohton) s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc. Din punct de vedere muzical, d. este un cântec bazat, în mare măsură, pe improvizație, folosind numeroase ornamente ritmic-melodice. Este cunoscută și sub numele de „horă lungă”, „cântec prelungit” etc. Specia literară a d. a fost preluată și de poezia cultă (M. Eminescu, G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, Aron Cotruș).

DOINĂ, doine, s. f. Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., fiind însoțită, de obicei, de o melodie adecvată; specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.

DOINESC ~ească (~ești) Care ține de doină; propriu doinei. [Sil. doi-nesc] /doină + suf. ~esc

A DOINI ~esc 1. tranz. (doine) A interpreta din gură, din fluier sau din frunză. 2. intranz. A cânta o doină. /Din doină

DOINI, doinesc, vb. IV. Intranz. A cînta doine (din gură, din fluier, din frunză etc.). Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniș, haiducul. IOSIF, P. 31. Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. Iar vîntul doinește prin grîne. COȘBUC, P. II 23. ◊ Tranz. Se tot duc pe drum pietros Nouă mineri în sus la munte, Și-i unul care merge-n frunte, Doinind un cîntec mlădios. DEȘLIU, M. 20. Flăcăul începu să doinească subțire, stins, un cîntec din război. DUMITRIU, N. 238. (Fig.) În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. COȘBUC, P. I 191. (Cu complement intern) Cîntăreților din mai, Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. COȘBUC, P. I 301. – Pronunțat: doi-. – Variantă: (popular) doina (PĂSCULESCU, L. P. 236) vb. I.

doinì v. a cânta doine: și acel rege al poeziei... ce din frunze ’ți doinește EM.

DOINIȘOARĂ, doinișoare, s. f. Doiniță. De cînd am ajuns voinic, Eu cu doina mă plătesc De bir și de boieresc; Tot cu doinișoara mea De podveadă, de belea. TEODORESCU, P. P. 276. – Pronunțat: doi-.

DOINITOR, -OARE, doinitori, -oare, adj. Care cîntă doine. (Fig.) Iată-n luncă Plopii doinitori ce-aruncă Umbre peste drum. COȘBUC, P. I 316. ◊ (Substantivat) Pornesc la trudă ca la joc Nouă mineri cu compresorul, Și-n frunte-i unul mai cu foc, Și-acela-i Toader doinitorul! DEȘLIU, M. 20. ♦ (Adverbial, fig.) Ca o doină, plin de simțiri duioase. Vîntul, gata să se culce, Murmura o rugă doinitor de dulce. COȘBUC, P. I 254. – Pronunțat: doi-.

DOINITOR ~oare (~ori, ~oare) și substantival Care doinește; care cântă o doină. /a doini + suf. ~tor

DOINIȚĂ, doinițe, s. f. Diminutiv al lui doină. Doina, doiniță! De-aș avea o pușculiță Și trei glonți în punguliță. ALECSANDRI, P. A. 36. El întreagă ziuliță Nu să lasă de doiniță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. – Pronunțat: doi-.

DUIOȘIE, duioșii, s. f. 1. Simțire plină de atenție iubitoare, de compătimire sau de milă; emoție, gingășie. Îi mîngîie părul cu sfiala omului neobișnuit cu duioșia. DAVIDOGLU, M. 45. Iubești întîi din milă... din duioșie. CAMIL PETRESCU, U. N. 19. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aievea parc-o văd, aici, Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, V. 41. 2. Tristețe, melancolie, dor, jale. Un cîntec de-o duioșie adîncă umplea odaia. SADOVEANU, O. I 454. Mărturisind duioșii și dezamăgiri... cîntarea înecată de dor se îndepărta, se stingea. M. I. CARAGIALE, C. 158. Voinicul s-au apucat și au tras vro cîteva doine de jale cu atîta duioșie, cît numai lacrimile podidiră pe zîna aceea. SBIERA, P. 37.

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

EMOȚIE, emoții, s. f. Reacție afectivă puternică (și uneori neașteptată) de plăcere sau de neplăcere, adesea cu bruște și puternice modificări în activitățile organismului și în care se oglindește atitudinea individului față de realitate. Bucuria neașteptată, spaima, mînia, neliniștea sînt tipuri de emoție. ▭ Doina aceasta se înalță pînă la cele mai pure și desăvîrșite trepte ale emoției. BOGZA, C. O. 366. Nu e întîmplare cît de neînsemnată care, spusă cu emoție, să nu ne intereseze. VLAHUȚĂ, O. A. 466. – Variantă: emoțiune (pronunțat -ți-u-) (GALACTION, O. I 349, CARAGIALE, O. VII 33, ODOBESCU, S. III 19) s. f.

eres n. credință populară, superstițiune: povești și doine, ghicitori, eresuri EM. [Vechiu-rom. eres, eresie, de origină slavo-greacă].

ERES, eresuri, s. n. Credință în forțe miraculoase, supranaturale; concepție falsă (transformată adesea în deprindere); prejudecată, rătăcire, eroare, superstiție. Mințile erau întunecate de eresuri. CAMILAR, N. II 370. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară. EMINESCU, O. I 201. ♦ Fig. Ceea ce se abate de la concepțiile comune (ale unei societăți); p. ext. rătăcire, păcat. Tu nu poți înțelege un biet suflet ca al meu, comun și plin de «eresuri». VLAHUȚĂ, O. A. 325. O, șoptește-mi – zice dînsul – tu cu ochii plini d-eres, Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. EMINESCU, O. I 82.

falset (< it. falsetto, din falso „fals, nenatural”), timbru* vocal obținut prin restrângerea fonației*; folosit de tenor (1) pentru a-și extinde vocea în acut. A fost întrebuințat în polif. sec. 16-17 pentru partidele de alto (1) și în operă* pentru efecte speciale. Se întâlnește în cântece pop. din Sardinia, Tirol (Jodler*), în cântecele cu caracter de semnal (2) și improvizatorice* din folc. românesc. Sin. voce de cap. V. falsetist; voce (1); hăulit; doină.

FECIOR, feciori, s. m. 1. Fiu; băiat. Mama și feciorul se aflau mai împăcați. C. PETRESCU, A. 397. A fost odată un împărat ș-o împărăteasă, care aveau trei feciori. CARAGIALE, P. 111. Și cine ești tu? – Feciorul tătîne-meu. ALECSANDRI, T. I 444. M-ai făcut, maică, fecior, Să fiu tatii d-ajutoriu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Fecior de bani gata v. ban¹. 2. Flăcău. Se adunaseră toți feciorii care urmau a se duce la regimentele lor. SADOVEANU, M. C. 62. În lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor. COȘBUC, P. I 176. Copiii... n-au murit, ci acum sînt feciori mari. RETEGANUL, P. II 37. ◊ (Cu aluzie la calitățile de vitejie și curaj, legate de noțiunea de «fecior») Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămîntul gol; Dar tu, bade Ionaș, Tot în pene ai sălaș, Ca un pui cînd îl îngrași! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. 3. (Uneori determinat prin «de (sau în) casă») Servitor la casele boierești; valet. Fanarul oamenilor de rînd este de hîrtie, cu o singură lumină; cei bogați umblă cu un fanar de sticlă cu trei lumini, pe care îl poartă un fecior ce merge înainte. BOLINTINEANU, O. 287. Fecior! dă-mi șipul cu eau-de-cologne! NEGRUZZI, S. I 63. ◊ Fecior boieresc = slujbaș pe moșia unui boier, care supraveghea munca la cîmp; vătaf, isprăvnicel, logofăt. [Boierul] a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină. CREANGĂ, A. 158. – Variantă: (regional) ficior (RUSSO, O. 24) s. m.

FLUIERA, fluier, vb. I. Intranz. I. 1. A produce un sunet ca al fluierului sau o combinație (melodică) de sunete, suflînd printre buze (sau printre degetele băgate în gură). Pe ici, pe colea, trecea cîte un romanțios fluierînd. EMINESCU, N. 34. Pune straja la pîndă, ca să tragă cu urechea și să fluiere cînd se apropie vînătorul. ODOBESCU, S. III 81. ◊ Expr. A fluiera a pagubă = a fluiera în semn de părere de rău pentru o pagubă suferită, pentru o neizbîndă. Ce să facă el așadară? Fluieră una a pagubă. RETEGANUL, P. I 60. ◊ Tranz. Hulub era de felul lui un om vesel. Mai totdeauna fluiera frînturi de melodii. V. ROM. februarie 1953, 42. Trec fețe serbede... fluierînd doine dureroase! RUSSO, S. 147. ◊ Compus: fluieră-vînt s. m. = persoană care își pierde vremea umblînd haimana, fără nici o treabă serioasă. Fata tot șezînd la fereastră, vedea pe un june fluieră-vînt, umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. ♦ (Despre unele păsări sau insecte) A produce sunete asemănătoare cu ale fluierului. Ei aud... acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi țiuind, scîrțîind, fluierînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Tranz. O mierlă fluiera o melodie înceată. SADOVEANU, O. I 287. ♦ Tranz. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea prin fluierături. Spectatorii l-au fluierat pe arbitru. ▭ Slugile aduse la reprezentație de neamurile sale l-au fluierat. Nici asta nu-l putea opri. SADOVEANU, E. 68. 2. A cînta din fluier. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. 3. A produce sunete ascuțite, întrebuințînd un instrument special, mai ales pentru semnalizare; a șuiera. Ilenuța milițiană Fluieră cu foc. FRUNZĂ, Z. 62. II. (Despre vînt) A sufla cu tărie, a șuiera. Vîntul fluieră în strașina casei. Zăpada le-a troienit ușa pe din afară. DELAVRANCEA, H. TUD. 28. ◊ Tranz. Cine poate să zică că zdrențurosul și desculțul nu s-ar îmbrăca mai curat și mai elegant dacă ar avea putință... că i-ar plăcea să-l ploaie din tavan și să-l fluiere vîntul din toate părțile? GHICA, S. 594.

folclor. Termenul, de origine engleză, născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință, înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului” a fost adoptat, treptat, de toate popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează Volskunde și Völkerkunde, Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp termenul demologie, iar grecii, laografie, însușindu-și denumirea engl. mai târziu. La români, cuvântul f. a fost acceptat la sfârșitul sec. 19 (Hașdeu-1885, G. Ionescu-Gion-1883, Iorga-1893) cu grafia folklore. Astăzi, termenul definește totalitatea operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte integrantă a culturii naționale, f. reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestuia. F. cuprinde manifestări artistice din domeniul literar (f. literar), muzical (f. muzical), coreografie (f. coreografic) și dramatic (teatru folcloric). Conceptul de f. nu întrunește consensul tuturor folcloristilor. Unii înglobează în acest termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei studiază etnografia și arta plastică). Trăsăturile esențiale ale f.: are caracter colectiv (deși creat inițial de un individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri care au libertatea de a-l transforma), este anonim, oral, accentuat tradițional, sincretic* (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu melodia), funcțional. Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine „contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic-cultural al oamenilor, păstrându-și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de genuri (I, 3) și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu geografic. ♦ Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, f. românesc este reprezentat prin mai multe categorii istorico-estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale: legate de datele calendarului popular (ex. în f. românesc: colindul* cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în formele ei variate – plugul* mare, plugușor, pițărăii* – vasilca, cântecul de stea, junii); de muncă agrară și păstorească (caloianul*, paparuda*, lazărul*, drăgaica*, cununa*, cântecul (I, 4), de șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la înmormântare); 2) genuri neocazionale: cântecul (I, 1) propriu-zis și doina* (vocală și instr.), cântecul epic și balada (IV), cântecul de joc* și repertoriul de joc, folclorul copiilor. Sinteză a culturii traco-dacice și romane, f. românesc a evoluat de-a lungul mil., păstrând până astăzi, inegal de la un ținut la altul, vestigii ale unei vechi mentalități – corespunzătoare condițiilor de viață și de muncă din trecut – referitoare la capacitatea de influențare prin artă a lumii înconjurătoare, în scopul de a asigura fertilitatea pământului, bunăstarea și fericirea individuală. În melodică și poetică s-au menținut elemente de expresie străvechi, îmbogățite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistența, până astăzi, a mai multor straturi de evoluție: melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă, sisteme (II, 6) ritmice variate ca origine și structură (giusto silabic, parlando rubato, aksak, ritmul copiilor), sisteme (1) sonore alcătuite dintr-un număr diferit de sunete, cu organizare internă simplă sau complexă (bi- până la hexacordii* pentatonice* și prepentatonice) moduri (I, 5) arhaice de șapte sunete, structurate din mai multe fragmente modale, sisteme diatonice* și cu coloratură cromatică* etc., tipuri arhitectonice (v. structură arhitectonică) reduse sau ample. Existența în f. adulților numai a două tipare metrice, cu structură binară* (cu excepția f. copiilor, care au păstrat și alte tipare), probabil de origine romană, a determinat o configurație originală a melodiei și, în același timp, a limitat influențele din afară, bogăția tipurilor melodice și a variantelor (I, 1) având alte cauze, și anume atitudinea creatoare a interpreților, talentul excepțional al maselor de exteriorizare, în cadrul unor limite tradiționale, a sentimentelor și atitudinii față de evenimentele economice și social-politice. Condițiile politice de viață din trecut au determinat crearea stilirilor muzicale regionale, ale căror trăsături esențiale sunt comune întregii culturi folclorice. Transformările lente survenite în funcție, tematică, uneori, în maniera de execuție (solistic sau în grup, vocal, instr. sau mixt) s-au efectuat în mod inegal în cele două categorii principale (ocazionale și neocazionale) ca și de la o zonă geografică la alta. Bogăția repertoriului fiecărui gen (tematică, stilistică, structurală) confirmă legătura permanentă a f. cu viața oamenilor, funcția sa de coeziune socială și de tovarăș la bucurii și suferințe, capacitatea de înnodare continuă continuă a elementelor secundare. Multe dintre genurile rituale, datorită pitorescului și valorii artistice, și-au pierdut funcția inițială devenind spectacole cu caracter distractiv („rituri-spectacole”, Toschi); acest proces a fost exacerbat în perioada comunistă. După nașterea culturii înalte, individuale, „culte”, f. devine o sursă importantă de inspirație, asigurând originalitatea și caracterul național al operei de artă. Folcloriștii români, prin lucrările lor științifice au făcut cunoscută frumusețea, originalitatea, bogăția și varietatea unor elemente comune întregii omeniri, sau numai europenilor (teme lirice și epice, instrumente*, sisteme sonore, ritmice, forme) și stiluri* (silabic și melismatic), formule intonaționale, legi de creație și evoluție proprii artei orale. V. etnomuzicologie.

formulă, fragment muzical, cu precădere melodic, dar și ritmic sau armonic, de dimensiuni reduse (de obicei nu mai mare decât un motiv*) și nedefinit sintactic, având roluri multiple: I. F. melodică, 1. V. incipit (I, 1, 2); intonație (I, 2). 2. Înlănțuire de intervale* tipică melodicii pentatonice. După Brăiloiu, aceste f. („pentatonismele”) sunt cele care conferă pentatonicii* o funcționalitate* specifică și identitate de sistem. 3. Element structural al modurilor (I, 3) heptatonice medievale, cu rol esențial în ehurile* biz., în maqam* și în raga*, totodată mijloc mnemotehnic (germ. Merkformel „formulă de recunoaștere”), de identificare și însușire a acestora. Conținând principalele întorsături melodice ale modului, dar și indicații asupra finalei* sau tonuri de recitare (v. confinalis; repercussa), chiar dacă nu mai îndeplineau funcția (f. I, 2), f. mai aveau reminiscențe intervalice proprii pentatonismelor: „[...] f. melodice [...] au fost folosite în practica muzicii culte înaintea de stabilirea octoechului*, în Răsărit ca și în Apus. Odată cu fixarea celor opt moduri bisericești, f. melodice pentatonice au suferit influența lor, terțele* fiind divizate prin câte un sunet intermediar, adaptându-se astfel prescripțiilor modale instituite de bis. Până târziu în sec. 13 și 14, se recunoaște rolul pentatonicii în melodiile transmise în muzica profană ca și în cea spirituală” (G. Breazul). F. melodice erau specifice fiecărui mod și, pentru accentuarea funcției lor mnemotehinice, erau însoțite – așa cum menționează tratatele medievale, biz. și lat. – de asocieri silabice fără semnificație, invariabile, ca: ἀνανεανες (ananeanes) – modul 1 autentic; ἀνεανες (aneanes) – modul 2 autentic; νεανες (neanes) – modul 1 plagal; ἀγια (hagia) – modul 4 autentic etc. la bizantini; ananes, neanes, nana, hagia etc., la latini. Aceste texte-f. se numeau la bizantini enechema, epechema sau apechema iar la latini noane. 4. În folclorul* românesc, unitatea melodică cu funcție nu în primul rând sintactică, ci topică în structura arhitectonică* a unor genuri: în doină*, f. de început sau de încheiere; în baladă (IV), f. instr., de tip riturnelă*, ce instaurează momente de relaxare în redarea versurilor de către interpretul vocal. 5. Întorsătură melodică tipizată (inclusiv prin grafie), reprezentând o succesiune prescrisă de intervale, cu rol de „înfrumusețare” în melodie (= ornamente*) și cu rol „melodic” în armonie (ex.: apogiatura*; anticipația*; întârzierea*; cambiata* etc.) II. F. ritmică. Expresie intâlnită relativ frecvent în limbajul analitic, are o legătură mai puțin sesizabilă cu gramatica sonoră, căci, sintactic, ritmul* este subordonat și subiacent oricărei formațiuni morfologice (celulă*, motiv*, frază* etc.). În sine, orice formulare ce are o configurație fixă și neconfundabilă, dă naștere unei unități independente ce nu mai este implicită ci explicită morfemelor melodice. Astfel, orice picior (1) metric este și o f. ritmică, după cum, în ritmul de tip occid. [divizionar, v. sistem (II, 6)], sincopa* îndeplinește o funcție similară. În arhitectonica a numeroase dansuri* pop. sau a acelora preluate de muzica cultă, f. ritmică (ritmul de bază) este un continuum pulsatoriu configurator, în timp ce în unele genuri cu refren* acesta din urmă este nu numai precis determinat din punct de vedere topic, ci constituie el îmsuși o f. ritmică – aceeași chiar la nivelul mai multor variante* – ca de ex. în colinde*. III. F. armonică. Succesiune tipizată de acorduri* care, pentru armonia (III, 2) clasică, se concentreză mai ales în momentele de cadență (1). Ascensiunea funcției dominantice a canalizat f. armonice ale barocului* și ale clasicismului* spre cadența autentică I-IV-V-I, care la Haydn, Mozart sau Rossini iau o turnură aproape stereotipă. Se păstrează totuși și unele întorsături modale, cum este aceea a sextei napolitane sau aceea a semicadenței baroce de origine frigică; chiar relația cadenței întrerupte, prin mersul obligatoriu al sensibilei* spre terța acordului treptei* a VI-a și dublarea acestei terțe, este o f. armonică. Încă înaintea fixării unor asemenea succesiuni de trepte, mai mult sau mai puțin „satelite” funcției dominantice, tratarea melodică a sensibilei se dovedise determinantă în configurarea stilului unei epoci. IV F. ostinato. Desen melodic coroborat cu o f. (II), având regimul unei repetiții periodice. Poate fi de dimensiunile unui motiv (cazul unor dansuri ca folia*, malagueña*, pasamezzo) ori chiar ale unei propoziții sau fraze (ca în ciaconna*, sau passacaglia*), constituindu-se astfel într-o temă* situată în bas (III, 1). Poate fi și numai de dimensiunile unei celule*, situată la orice voce, cu preponderență ritmico-armonică sau ritmico-melodică (eventual armonic-figurată); acest ultim tip de f. pulsatorie a fost utilizată cu predilecție de către expresioniști și, în unele cazuri, de jazz*. V.: figură (2); ornamente.

FRAGMENT, fragmente, s. n. Bucată, parte, frîntură dintr-un tot; (mai ales) parte izolată dintr-o scriere sau rest dintr-o operă pierdută ori neterminată. Baladele, doinele, horele poporale... care Alecsandri, găsindu-le în fragmente pe ici pe colea, a știut a le întocmi și a le reproduce atît de bine, sînt un tezaur pentru literatura romînească. BOLINTINEANU, O. 357. Avea el oare vocațiune pentru arta militară? Vom răspunde copiind un fragment din scrisoarea ce am primit de la dînsul. NEGRUZZI, S. I 332.

FREMĂTA, freamăt, vb. I. Intranz. 1. (Despre frunze, p. ext. despre copaci și păduri) A produce freamăt. V. foșni. Un tei fremăta lin la o boare de vînt și trimetea miros puternic în odaia lui plină de lucruri vechi. SADOVEANU, O. IV 428. Îmi freamătă frunza, – iar apele-mi cîntă Și toate ca-n vis îmi apar. IOSIF, P. 3. Freamătă codrii de vuietul apelor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 141. ◊ Fig. Doina fremăta în adîncuri. SADOVEANU, O. I 299. ♦ Tranz. A face să tremure, a mișca. Arinii și plopii își freamătă neliniștiți frunza. CAMIL PETRESCU, O. I 326. ◊ Fig. Ascult cum își freamătă cîntul Pădurea, părîul și vîntul. COȘBUC, P. II 89. 2. (Despre oameni) A se înfiora, a tresălta. Fremătînd întreagă, se ridică Cu ochii-ntunecați. TOMA, C. V. 146. ♦ (Despre colectivități) A se mișca, a se agita. Freamătă mulțimea-n sală, Vălurînd cu nerăbdare; Sună tobele puternic, Țipă vesele fanfare. IOSIF, T. 80. ◊ (Despre locul unde se agită o mulțime) Sala de cinematograf provincial... era plină, caldă, fremăta de zgomot stăpînit. DUMITRIU, N. 291. Clocoteau împrejurimile de zgomot și pînă dincolo de întinsurile Podenilor cîmpia fremăta ca un stup. MIHALE, O. 317.

FRIPT, -Ă, fripți, -te, adj. 1. (Despre alimente, în special despre carne și despre pește) Care a fost gătit prin expunere directă (pe grătar, în frigare etc.) la acțiunea focului. Ai uitat gogoșile, floricelele, porumbielul fiert și porumbielul fript. PAS, Z. I 170. Da nu iei ș-un curcan fript la drum? ALECSANDRI, T. I 193. Mîncă trei oi fripte. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. A mînca (pe cineva) fript = a distruge, a da gata pe cineva. M-ai mîncat friptă, fecior de lele ce mi-ai fost! ISPIRESCU, L. 195. A face (cuiva) zile fripte = a chinui pe cineva zi de zi; a necăji, a hărțui. Nu-ți face singur zile fripte de pomană. GALAN, Z. R. 336. Nevasta... făcea zile fripte bărbatului. CREANGĂ, P. 38. Am să-ți fac zile fripte, ca să pomenești de Pepelea cît îi mai trăi. ALECSANDRI, T. I 321. 2. (Despre ființe) Ars, rănit prin acțiunea focului sau a unui obiect fierbinte. Se feri ca fript și țipă ascuțit. DUMITRIU, N. 55. 3. Fig. Chinuit. Boierul, fript de rușine, li zise că li-a spune numaidecît după masă! SBIERA, P.70. Au început a mă tot ruga... ca să-i dau și lui să mănînce, că era fript de foame. id. ib. 107. Cine mi-o scornit doina Friptă i-o fost inima. BIBICESCU, P. P. 3.

FRONTUL SALVĂRII NAȚIONALE (F.S.N.) 1. Organism al puterii de stat constituit, la București, în 22 dec. 1989, ca urmare a evenimentelor revoluționare din 16-22 dec., având drept scop „instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român”. Hotărând dizolvarea tuturor structurilor de putere ale fostului regim dictatorial, întreaga putere de stat a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), în care au fost desemnați, provizoriu, ca membri (fără consultarea prealabilă a unora dintre aceștia) Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, László Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, căpitan Mihai Lupoi, Ion Iliescu ș.a. În teritoriu, se hotărăște constituirea de consilii județene, municipale, orășenești și comunale ale F.S.N. Platforma-program a F.S.N. cuprindea deziderate ca: abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere în luna aprilie; separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat; elaborarea unei noi Constituții; respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale; restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței ș.a. La 26 dec., a fost ales în funcția de președinte Ion Iliescu care a numit în calitate de prim-min. al României, până la Alegeri, pe Petre Roman. La începutul anului 1990, societatea românească, marcată de cele patru decenii și jumătate de dictatură comunistă, a traversat în câteva rânduri (12 ian., 23 ian., 28-29 ian., 18 febr. 1990 ș.a.) puternice crize politice, succesiunea evenimentelor devenind deosebit de rapidă și densă. La 23 ian. C. f. S. n. hotărăște participarea F.S.N. (care în febr. se constituie în partid politic) la alegeri, în contextul deținerii puterii politico-legislative, ceea ce a provocat protestul unor partide. Reprezentanții partidelor politice și cei ai C. f. S. n. cad de acord asupra constituirii Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.), format prin restructurarea C. f. S. n. și reprezentare egală, cu câte trei membri, a partidelor constituite până la acea dată (50% din totalul membrilor C.P.U.N.). 2. Partid politic creat în febr. 1990, la București, care s-a autodefinit „formațiune politică democratică, de largă cuprindere socială, ce urmărește transformarea societății românești pe baza valorilor democrației, libertății și demnității”. Președinte: Ion Iliescu (din apr. 1990; în urma alegerilor din 20 ami 1990, candidând din partea F.S.N., este ales președinte al României); Petre Roman, lider național (din mart. 1991) și președinte al F.S.N. (din apr. 1992). În condițiile existenței, în partid, a unor acute divergențe privind căile de trecere a României la economia de piață și a instituirii statului de drept, F.S.N. se scindează în partidele: Frontul Salvării Naționale (din mai 1993, Partidul Democrat-F.S.N.) și Frontul Democrat al Salvării Naționale (din iul. 1993, Partidul Democrației Sociale din România – P.D.S.R.).

gen (< lat. genus „neam, rasă, fel, mod”) I. Clasă de fenomene muzicale reunite prin consensul datelor de structură și finalitate estetică. 1. Raportare a unui grup de creații la scopurile comunicării mesajului, în funcție de mijloacele utilizate (vocale – deci pe baza unui text literar – sau numai pur instr.) precum și în funcție de modul de execuție muzicală. Se disting astfel: g. operei* (numit, sub influența terminologiei fr. și g. liric), g. simfonic, g. muzicii de cameră, g. muzicii corale (v. cor), g. muzicii ușoare etc. În această accepție, g. este similar cu un anume domeniu al artei muzicale. Muzica sec. 20 cunoaște o constantă apropiere între aceste g., o ștergere a granițelor dintre ele, unele lucrări aparținând în egală măsură simfonicului și cameralului, operei și cantatei*, simfonicului și jazzului* etc. 2. Modalitatea de structurare a unei compoziții pe baza unei forme* statuate în decursul evoluției sale și ajunsă la deplina cristalizare într-o epocă istorică determinată. Se disting: g. monopartite: motetul*, madrigalul*, ricercarul*, fuga*, rondoul*, tema* cu variațiuni, uvertura*, passacaglia*, liedul* etc., ca și g. pluripartite (ciclice*): suita*, sonata*, concertul (2) (cu mai mulți soliști = concerto grosso* și cu un singur solist). În funcție de factură, teoria clasică a formelor a apelat la diviziunea g. în polifone* și omofone*. Primele fac parte, în general, din categoria monopartitelor, în timp ce pluripartitele se identifică, principial, cu omofonele. Între g. omofone pluripartite, care au dominat epoca clasicismului*, acela al sonatei este cu deosebire important, deoarece schema sa fundamentală – proprie primei părți și finalului* – și-a pus amprenta și asupra altor g., precum concertul sau uvertura*; în cuprinsul său, sonata și-a apropiat ca forme ale părților interioare g. monopartite, în special liedul, dar și variația, iar în final, rondo-ul, dar și passacaglia sau/și fuga. În funcție de ansamblul instr. cărora le sunt destinate, sonata poate da naștere unor (sub-)genuri: duo*, instr., trio (2), cvartet (2), cvintet (2), sextet (2), octet (2), nonet (2), dixtuor (2), simf. de cameră; simfonia* însăși deși (sub-)g. independent, este, din punct de vedere structural, o sonată. Desigur, anumite particularități compoziționale, precum specificul temelor*, amploarea dezvoltărilor*, în general, suprafețele mari pe care se derulează discursul acordat nu unui singur executant ci unui (mare) ansamblu, justifică aspirația spre gen independent a cvartetului sau a simf. Piesele de caracter* – numite, semnificativ și piese de g. – sunt lucrări instr. monopartite, transfigurând dansuri* pop. sau având o tentă programatică*; pot fi reunite într-o suită (ex. Kreisleriana sau Carnavalul de Schumann) sau într-un ciclu (ex. Preludiile sau Studiile de Chopin). Echilibrul dintre g. și formă devine instabil cu timpul. Astfel sonata romantică (ex. la Listz) tinde spre poemul* monopartit iar la moderni (ex. la Boulez) nu numai că are legătură cu forma, dar, prin organizarea ei serială*, se opune chiar principiului tonal* al acesteia; la rândul ei, simfonia, ca lucrare pur. instr., poate avea doar o legătură etimologică (it. sonare = „a executa instr.”) cu termenul originar (ex. Simfonii pentru 15 instr. soliste de Șt. Niculescu). 3. În folc., g. are accepțiuni apropiate definiției g. (2). El se constituie (în folc. muzical românesc) în virtutea a trei criterii: literar [ex. epic = balada (IV); cântec bătrânesc; liric = cântec (I, 1); doină*]; funcțional: g. ocazionale sau rituale (ex. colinda*, bradul*, cununa*) și neocazionale (ex. cântecul, doina, cântecele pentru copii); muzical: g. improvizatorice* (ex. doina, bocetul), g. cu formă fixă (cântecul propriu-zis, cel ritual). Echiv. it.: genere; fr. genre; germ. Gattung; engl. class. II (< gr. γένος [genos]). În teoria muzicii antice grecești*, dispunerea sunetelor din interiorul tetracordului*, din care rezultă cele trei g.: diatonic*, cromatic* și enarmonic (1) (g. octavei se obține prin „scările transpozitorii”: tonoi sau topoi). Accepția aceasta a g. a fost preluată și de muzica biz. (v. eh). În teoria medievală occid., până în sec. 17, în chiar procesul afirmării tonalității (1) major*-minore*, scările admise în procesul transpoziției* erau considerate g. (lat. genera) în timp ce modurile de do (ionic) și la (eolic) erau considerate speciale. Echiv. germ. Tongeschlecht; g. de octavă [v. mod (I, 3)].

GHICITOARE, ghicitori, s. f. Formulă (de obicei în versuri) prin care se enunță, metaforic, unele trăsături specifice ale unei ființe, ale unui lucru etc. care urmează să fie aflat, ghicit; cimilitură. Nu se exprima niciodată clar, ci parcă tot spunea ghicitori. GHEREA, ST. CR. II 54. Se strînseră toți... spuind la glume și la ghicitori. ISPIRESCU, L. 67. Nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară. EMINESCU, O. I 201.

GÎT, gîturi, s. n. 1. Partea corpului care unește capul cu trunchiul la om sau la animale. V. grumaz. Irina și mama Paraschiva își lungesc gîturile pe după colțul gardului, ca să vadă cine vine. BUJOR, S. 80. Biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gîtul lui. CREANGĂ, P. 120. Și-nlănțuindu-mi gîtul cu brațe de zăpadă; Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă. EMINESCU, O. I 92. ◊ Expr. A se arunca de gîtul cuiva = a îmbrățișa pe cineva cu bucurie; fig. a copleși pe cineva cu manifestări de dragoste. A (se) ține (sau a (se) lua) de gît (cu cineva) = a cuprinde cu brațul gîtul cuiva, a-și petrece brațul pe după gîtul cuiva; fig. a fi în mare prietenie (cu cineva), a face cărdășie (cu cineva). Sortașii mai veseli se țineau de gît cu fetele, cîntînd doine și chiuind de răsunau văile. BUJOR, S. 70. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti... de cînd se luau de gît lupii cu mieii, de se sărutau. ISPIRESCU, L. 1. A-și rupe (sau a-și frînge) gîtul = a-si pierde viața, a muri într-un accident; fig. a-și pierde, a-și ruina situația prin întreprinderi nereușite. A strînge de gît (pe cineva) = a sugruma. A lua (sau a înhăța) de gît (pe cineva) = a pune mîna (pe cineva), a-l înșfăca. Mor cu tine de gît, se zice, ca amenințare, pentru a arăta cuiva hotărîrea de a lupta contra lui pînă la capăt. A-și pune gîtul (pentru ceva) = a pune prinsoare, a se prinde, a pune mîna în foc, a garanta că... Pui gîtu că e ceva. VLAHUȚĂ, la TDRG. (Familiar) A face gît = a avea pretenții, a opune rezistență, a face gălăgie. ♦ (La pl.; prin metonimie) Persoane curioase, lume interesată. Gîturi curioase din tribuna vecină se întindeau să audă. REBREANU, R. II 35. 2. Interiorul gîtului (1), cu toate organele lui. V. gîtlej, beregată. Aș bea puțină apă, Florico, că tare mi s-a uscat gîtul. BUJOR, S. 26. Aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Adierea... răcoroasă se schimbă într-o răsuflare de flăcări ce părea că izvorăște necurmat pe gîturile de văi largi ale munților învăpăiați. HOGAȘ, DR. 242. ◊ Expr. A da (o băutură) pe gît = a bea repede, pe nerăsuflate. Intra În cÎrciumă... da pe gît o dușcă și iar ieșea, PAS, Z. I 146. Negoiță a dat țoiul repede pe gît. CARAGIALE, P. 93. A se sătura pînă-n gît = a fi tare dezgustat, a nu mai putea suporta o stare de lucruri sau o persoană. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă. CREANGĂ, P. 122. A-i sta (sau a i se opri cuiva ceva) în gît = a nu putea înghiți; fig. a nu se putea împăca cu un gînd sau cu o situație, a nu-i plăcea (ceva). (Familiar) A potrivi din gît (pe cineva) = a-i da (cuiva) de băut cît vrea el. Dacă știai să potrivești din gît pe moș Nichifor, apoi era cît se poate de șăgalnic. CREANGĂ, P. 108. A o lua în gît = a lua asupră-și o însărcinare, necruțînd nici un efort pentru reușita ei. ♦ Cantitate de băutură (alcoolică) care se poate înghiți dintr-o dată. Înghițiră tuspatru cîte un gît zdravăn din băutura arzătoare. SADOVEANU, O. VI 31. Ipate... dă babei vro cîteva gîturi de rachiu. CREANGĂ, P. 171. 3. Parte a unor anumite obiecte care prezintă o asemănare cu gîtul omului: a) partea strîmtă și lungă a unei sticle (sau a unor vase de sticlă), care se termină cu o gură. Gîtul retortei. ▭ Ferestrele crîșmelor... arătau covrigei uscați în gîturi de sticle cu băuturi colorate. SADOVEANU, B. 162. Sărăcia era iluminată de razele unei lumînări de seu, băgată în gîtul unui clondiri, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41; b) prelungire a instrumentelor muzicale pe care sînt întinse coardele. Buruiană pleca urechea pe gîtul scripcei, ciupea cu unghea strunele pe rînd. HOGAȘ, DR. II 108; c) (rar) canalul coșului, pe care iese fumul. Fumul căminelor... se prăbușea îndărăt pe gîtul coșurilor. DELAVRANCEA, S. 182. ◊ Gîtul puștii = partea superioară a patului de pușcă, de care se apucă de obicei arma. Prune cu gît = soi de prune, alungite la unul din capete.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

HĂULI, hăulesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A chiui. Se clatină, lung țipă subt povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, V. 71. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțiind; Turmele s-aud mugind, Si flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Dar lumina amurgește, și plugarii, cătră sat, Hăulind pe lîngă juguri, se întorc de la arat. ALECSANDRI, P. A. 121. ♦ (Despre voce, urlete, zgomote, pocnituri) A răsuna prelung. Lătratul stingher și prelung al cîinelui hăuli în tăcerea de afară ca asupra unui mormînt. DUMITRIU, V. L. 87. A hăulit undeva glas cîntat care li s-a părut celor ce coborau viers al bucuriei. SADOVEANU, N. P. 24. Două focuri pocniră de parcă s-ar fi spart bolta cerului și pe urmă hăuliră sfărîmîndu-se peste muscel. CAMIL PETRESCU, O. I 549. ♦ Tranz. (Neobișnuit; complementul indică un cîntec) A cînta. Călări, hăulind cîntece mai vechi, de vitejie, au plecat rumînii sub steagul răscoalei. STANCU, D. 8. Cînd romînul doina hăulește, El pe frunză verde întîi o numește. DONICI, F. 100. – Pronunțat: hă-u-.

A HĂULI ~esc 1. intranz. 1) (despre persoane) A emite un sunet puternic, ascuțit și prelung (în semn de bucurie sau de chemare); a produce chiote; a chiui. 2) v. A HĂUI. 2. tranz. rar. A cânta prelung și cu inflexiuni. ~ o doină. [Sil. hă-u-] /Onomat.

hăulit, gen (I, 3) muzical al folclorului* românesc, cu funcție și structură proprie, cunoscut îndeosebi în zonele subcarpatice. Terminologie pop. variată: „ăulit,” „aguguit”, „huhurezat” etc. G. Breazul îl definește ca un străvechi obicei romănesc de primăvară, format din „câteva sunete, primele pe care le produce coloana de aer închisă într-un tub acustic”, practicat de copii. H. se menține în două forme: independent și inclus în alte genuri precum în doină*, cântec (I, 1). Practicat de copii și adulți, în prima formă are funcție de apel, de semnal* de la distanță sau ca exprimare a bucuriei la venirea primăverii; în cea de a doua formă apare la sfârșitul strofei sau al unor secțiuni („strofe elastice”). Are trăsături specifice Jodler*-ului: emisiune vocală caracteristică, trecere constantă de la registrul (1) de piept la falset*, intervale* mari, profil descendent și instr., utilizarea armonicelor* naturale ale unui sunet de bază, glissando*. H. este alcătuit dintr-un motiv repetat liber, cu ușoare variații ritmico-melodice, urmat de un sunet lung și, uneori, un glissando. Materialul sonor extrem de redus este grupat în motive prepentonice (v. pentatonică) sau în scări acustice (v. gamă). Sunt folosite câteva vocale sau silabe: ă-u, ngă-u-ă, ă-lă-u etc.

horă, -i, s.f. (sg. hore) – Cântec interpretat vocal sau instrumental: „Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care până în 1918 nu a fost pentru «jocurile maramureșene»” (M. Pop 1980). Cântec, doină, baladă. „Poporul din Maramureș nu face deosebirea între baladă și doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore și dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie” (Țiplea 1906): „Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească” (Ștețco 1990: 142). – Termenul horă „dans” provine din ngr. horos, prin intermediul bg. hóro (DA, Pușcariu); Termenul hore, în relație cu motivul oilor pierdute, din interj. hole, huli, huri (Sireteanu 1983).

HORĂ s. v. chiuit, chiuitură, doină, oraș, strigătură.

horă 1. Vechi dans popular românesc (h. „strămoșescă” – Filimon), răspândit în toată țara. Frecvența și caracterul acestui dans au închipuit pentru majoritatea compozitorilor români din sec. 19 și din prima parte a sec. 20 chintesența jocului* pop., h. fiind transpusă în diferite forme și modalități, în muzica cultă. Deși prin întreaga ei răspândire în lumea românească și în cea sud- și est- europ. h. cunoaște astăzi variate forme coregrafice și muzicale, se impun anumite trăsături dominante, ce-i atestă și unitatea și vechimea (preistorică – cum poate fi bănuită din reprezentarea figurativă a așa-numitei „h. de la Frumușica”), caracterul magic (de până la fixarea ei istorică și în limitele etic-estetice ale practicii muzical-teatrale eline): a) evoluția coregrafică de cerc sau șir, cu ținere de mână după umeri; b) desfășurare în tempo (2) în general lent, ce exclude virtuoazitatea și permite participarea la h. a întregiii colectivități; c) vocalitatea muzicii (melodiile sunt însoțite frecvent de text). În această interferență de caractere, terminologia – încă insuficient studiată, nu numai în sfera folc. românesc ci și în cea a muzicii universale – este grăitoare atât pentru unitatea genului cât și pentru varietatea sa, cea din urmă explicând evoluția termenului spre alte genuri, inclusiv nedansante. Xορός, choros (gr.), din care derivă χορεία [v. choreia (1)], a fost în tragedia* gr. un dans în cerc, cântat. Forma înrudită kolo*, păstrată la popoarele slave (iugoslavi, polonezi, ucrainieni), poate fi pusă în legătură cu termenul trac kolavrismos, ceea ce ar arăta o origine tracă a termenului, sau în orice caz o înrudire între respectivii termeni (chiar dacă, în fond, între chronos și kolavrismos comună rămâne numai sfera mare a dansului, nu și particularitățile de ethos*, dansul trac fiind considerat un dans războinic). Pe de altă parte, caracterul vocal al melodicii choros-ului explică evoluția termenului în muzica occid. spre acela de chorus (I, 2), de unde derivă finalmente acela de cor (I). Și în folc. românesc, denumirea h. nu se restrânge numai la joc, ci, desprinzându-se chiar de coregrafic, desemnează cântecul* (= hore, în Transilvania) sau cântecul improvizat, cântarea prin excelență (= horă/e lungă; v. doină). În lumea med., mai ales biz., choros a fost preluat și convertit, în funcție de noile necesități și de noua concepție: αἰνεῖτε αὐτòν ἐν τυμπάνῳ ϰαì χορῷ (Septuaginta, Ps. 150, 4); laudate eum in tympano et choro/ laudate eum in cordis et organo (Vulgata, Ps. 150 iuxta LXX). Deși G. Breazul crede a descifra la noi o convertire de tip folc. a termenului: „Cuvântul [...] chorus a fost înțeles și tălmăcit, de către traducători și zugravi, ca o veritabilă h. strămoșească” (Patrium carmen, p. 44), credem totuși că imaginea, care este proprie nu numai frescelor românești ci și acelora din Balcani, atestă – ca și versetul din Scriptură – o conștientă reutilizare a fenomenului, în virtutea dublei sale funcții de dans și de cântec, în favoarea gestului de adorație. Pentru circulația termenului sunt de luat în considerare: chorós (n. gr.). hora (bulg.), cor (aromână), horovod (rusă, хоровод), horumi (gruzină). ♦ Ca gen coregrafic-muzical, h. are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în S Transilvaniei. H. este reprezentată printr-un mare număr de dansuri, unele desemnând mișcarea (h. lentă, h. iute etc.), altele direcția evoluției coregrafice (h. la stânga, h. la dreapta, h. bătută etc.), iar altele stilul muzical și originea (h. boierească – de proveniență mai nouă, în măsură de 6/8, h. de mână acomp. în Oltenia, de vocea unuia dintre lăutari*). H. au la bază hexacordii* sau heptacordii* diatonice*, colorate uneori prin cromatizare (v. cromatism), rareori pentatonice*: sunt construite din 1-2-3 fraze* pătrate, repetate cu variații* melodice și ritmice. În h. de stil mai nou, deseori în măsură de 6/8, melodiile sunt mai bogate din punct de vedere modal. Despre h. găsim căteva date la Cantemir, care face distincție între acest dans („când toți, prinși între ei, joacă în cerc și se mișcă cu un pas egal și regulat de la dreapta la stânga”) și danț („așezați într-un șir lung și prinși de mâini așa încât capetele să rămâie libere, și se învârtesc cu diferite mișcări”). 2. Locul unde se desfășoară jocul duminical sau cu prilejul unor sărbători. 3. Ansamblul de jocuri („a început h.”). 4. În general, melodie de dans („trage neico, hora-ntinsă”).

HORĂ¹, hore, s. f. 1. Dans popular romînesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mînă formînd un cerc închis; cercul format de dansatori. Zărim de sus cercul horelor, minunat inel de trupuri vii, unduindu-se în ritmul neobosit al cîntecelor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 359, 1/4. Un scrînciob împodobit cu brazi se învîrte, hora înflorită se leagănă-n soare. SADOVEANU, O. IV 383. Joacă fete și băieți Hora-n bătătură – Ah, de ce n-am zece vieți Să te cînt, natură! IOSIF, V. 79. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lîngă el în horă. ISPIRESCU, L. 185. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci (= dacă te-ai apucat de un lucru, trebuie să te ții de el). ◊ (Adesea urmat de determinări arătînd felul horei, regiunea în care se dansează sau locul de unde este originară) Hora mare. Hora într-o parte. Hora moldovenească. Hora săltată. Hora unirii. ◊ Fig. Luna era acum sus, înconjurată de o horă de aburi. SANDU-ALDEA, D. N. 203. Pe sus cocorii plîngînd se-adună Și-ncing în albastru o horă nebună. PĂUN-PINCIO, P. 47. ♦ (Popular) Petrecere țărănească unde se dansează jocuri populare. În ziua de Sîmpetru, feciorii din Mălini nu făceau hore. CAMILAR, TEM. 222. Ieșise hora în marginea satului, ca să fie păstorilor petrecere. Bacii cei bătrîni, cu saricile mițoase pînă în pămînt, stăteau răzemați în bîte, privind tineretul. SADOVEANU, F. J. 727. Din hora întreagă, mai rămăsese vreo cîțiva flăcăi. BUJOR, S. 100. Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A ieși la horă = a se prinde prima dată în horă, la o vîrstă potrivită; a ieși la joc. A se găti ca de horă = a se îmbrăca cu hainele cele mai bune, de sărbătoare. Își potrivea șiragul de hurmuz la gît și un mănunchi de floricele pe cap. Se gătise ca de horă. BUJOR, S. 78. 2. Melodie, cîntec după care se dansează hora (1). Își puse în brîul verde un fluier de doine și altul de hore. EMINESCU, N. 5. Îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. ◊ (Poetic) Cîntă treierătoarea Hore noi dimineții, Crește fremătătoarea Bucurie a vieții! DEȘLIU, G. 39. 3. Fig. Scandal, tărăboi. Să vezi ce-or să mai sară pe tine... Să vezi ce horă o să iasă. GALAN, Z. R. 393. 4. (Astron.) Coroană boreală. V. coroană. – Pl. și: hori (V. ROM. noiembrie 1953, 115, TEODORESCU, P. P. 647).

horă f. 1. joc în care dănțuitorii se prind de mâini și formează un cerc mare: hora e jocul național al Românilor, azi mai ales la țară; 2. arie sau melodie după care se joacă hora; 3. cântec de veselie si de joc (cu conținut satiric): în Ardeal horele se numesc chiuituri sau strigături; 4. Tr. doină (v. hori); 5. fig. danț în genere: văd hore vii de nimfe, de fauni, de satiri AL. [Gr. bizantin HORÓS].

horì v. Mold. Tr. 1. a cânta hore sau doine: ce horești așa cu jele? POP. 2. a cânta în genere: pe drum horia și doinea EM.

inimă f. 1. organ principal al circulațiunii sângelui; 2. fig. sediul pasiunilor, organul sensibilității morale: mi se rupe inima, când te văz suferind; inimă albastră, melancolie, întristare, jale: doinele sunt cântece de inimă albastră; 3. putere sufletească care face capabil de iubire, de curaj: om de inimă, om fără inimă; inimă rea, mâhnire adâncă: nu-ți face inimă rea; tragere de inimă, bunăvoință; 4. curaj: a prinde inimă, a lucra cu inimă; a-și călca pe inimă (pop. a-și lua inima în dinți), a lua o hotărîre energică după o lungă șovăire; 5. cugetare intimă: ție îmi deschid inima; 6. parte interioară sau centrală: inima arborelui; inima carului, partea-i de mijloc ce leagă osia dinainte cu cea dinapoi; fig. inima târgului, inima pământului; 7. cel mai mare grad de intensitate: în inima iernii; 8. pântece, stomac: a-l durea inima, a avea tăieturi la stomac și (fig), a-i părea foarte rău. [Vechiu-rom. înemă = lat. ANIMA, suflet (în latinitatea ecleziastică: inimă)].

IVĂNESCU, Cezar (n. 1941, Bârlad), poet român. Nepotul lui Gh. Ivănescu. Lirică ale cărei teme obsedante sunt iubirea și moartea, îngemănate oximoronic și tragic, și propunând un limbaj original, în care forme arhaice de prozodie și muzicalitate coexistă simbolic uc expresia modernă, îndrăzneață și insolită („Rod”, „La Baad”, „Muzeon”, „Doina”, „Sutrele muțeniei”, „Jeu d’amour”, „Rosarium”). Traduceri din M. Eliade (în colab.).

IZVOR, izvoare, s. n. 1. Fir de apă subterană care iese sau țîșnește la suprafața pămîntului. Umbrind vrun nor, n-a mai scăzut arsura, Și cerul astfel a ucis natura. Nici ape-n puțuri, nici izvoare-n munți, Și nime n-avea lipsă-acum de punți. COȘBUC, P. I 280. Acușa la ureche-i un cîntec vechi străbate. Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate. EMINESCU, O. I 96. Mai de vale-o blîndă ciută La izvoare se adapă. ALECSANDRI, P. A. 154. ◊ Fig. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective, îl îmbăta un duduit de tractoare... niște izvoare de grîu roșcat curgeau din pîntecele batozelor. CAMILAR, TEM. 127. Ochii ei, două izvoare săcate, încetase de a mai varsa lacrîmi. EMINESCU, N. 28. ◊ Izvor mineral v. mineral. Izvor termal v. termal. 2. (Mai ales la pl.) Locul în care iese la suprafața pămîntului apa din pînzele de apă subterană, formînd un lac sau o apă curgătoare; obîrșie. Izvoarele Jiului. 3. Punct sau corp de la care se propagă în spațiu lumină, căldură etc. Izvor de lumină. 4. Fig. Origine, lucru din care provine, din care decurge ceva; sursă. V. cauză (1). Izvor de inspirație. ▭ În durerile și furtunile negurosului nostru trecut, doina și cîntecul bătrînesc au fost izvoare de viață și energie. SADOVEANU, E. 17. Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri, La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri. EMINESCU, O. I 150. 5. Fig. Document, monument pe care se întemeiază un fapt istoric sau care servește pentru sprijinirea unei afirmații științifice; sursă, sorginte. [Istoria] se întocmește pe baza izvoarelor, adică a dovezilor nescrise și scrise. IST. R.P.R. 7. Lipsa izvoarelor nu ne iartă a cunoaște cu de-amănuntul tactica oștirilor romînești. BĂLCESCU, O. I 24.

ÎNCÎNTA, încînt, vb. I. Tranz. A produce o stare de mulțumire, de admirație, a stîrni entuziasmul; a captiva, a fermeca, a entuziasma, a vrăji. Îl încîntase mai înainte semnele lor de dragoste. CARAGIALE, O. III 61. Nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară. EMINESCU, O. I 201. Drag îmi e numele Ană Că te-ncîntă auzindu-l. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ A amăgi, a înșela. Te-a încîntat cu promisiuni mincinoase. ◊ Refl. Un altul vă inspiră – el trăiește, El cu gura voastră rîde, el se-ncîntă, el șoptește. EMINESCU, O. I 157.

ÎNCLINAȚIE, înclinații, s. f. 1. Tendință, aplecare, dispoziție, atracție (spre ceva); înclinare (2). Înclinația aceasta excesivă spre un anumit gen de tarafuri... face ca emisiunile de cîntece populare să fie lipsite de cele mai frumoase doine. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/2. Această înclinație de arheolog își avea explicația și folosul ei imediat. GALACTION, O. I 115. 2. (Geom.) Unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință; înclinare (3). ◊ (Astron.) Înclinație astronomică = unghiul dintre planul orbitei unui astru și planul orbitei pămîntului. (Fiz.) Înclinație magnetică = unghiul format de direcția cîmpului magnetic al pămîntului cu planul orizontal.

ÎNGÎNA, îngîn, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete, glas, vorbe, p. ext. la cei care le emit) A imita, a repeta, a reproduce (uneori în bătaie de joc). Moș Hau îngînă din gură toate lighioile bălții și ostroavelor. SADOVEANU, N. F. 65. Ursul iarăși s-au pus lîngă ușă și au început, cu glas mai subțire, să îngîne glasul caprei. SBIERA, P. 204. Cîntă cucul la fîntînă, Corbul șade și-l îngînă. TEODORESCU, P. P. 347. ◊ (Poetic) Ce glas îngînă zurgălăii? E rîul, ciocîrlia văii. DEȘLIU, M. 14. ◊ Refl. (Rar) Respira greoi, îngînîndu-se: Nu... nu... CAMIL PETRESCU, U. N. 34. 2. Tranz. A rosti încet și neclar, a îngăima, a șopti; a cînta cu gura pe jumătate. Se codea zmeul, îngîna verzi și uscate. ISPIRESCU, L. 223. A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngînînd vorba printre dinți. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Poetic) Numa jarul mai mocnește Sub spuza ce se răcește Și izvorul mai îngînă Doina muntelui bătrînă. DEȘLIU, M. 61. Și-n fund de peșteri depărtate Doar apele îngînă tainic legende vechi din vremi uitate. IOSIF, P. 87. ◊ Absol. Mitrea îngînă: ce-or fi făcînd ai noștri acasă? SADOVEANU, M. C. 95. De, Vladimir, a îngînat mama, credeam că te vor bucura. SAHIA, N. 60. 3. Tranz. (Mai ales poetic) A acompania, a însoți. Vom visa un vis ferice, Îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratice izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Cîțiva porumbi sălbatici... se răsfățau pe drum și, cînd trăsura sosea aproape de dînșii, ei zburau mai departe, tot pe cale, și îngînau astfel mersul nostru. ODOBESCU, S. I 382. Năluciri scumpe... veniți de-ngînați vesel a mele tinerețe. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Refl. (Uneori reciproc) Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd... Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit, Și cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el. EMINESCU, O. I 214. Gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngînă armonios. ALECSANDRI, P. A. 123. Bate vînt de primăvară, Eu cînt doina pe afară, De mă-ngîn cu florile Și privighitorile. id. P. P. 224. ♦ Refl. A se amăgi. Unul prin vis vede plîngînd O mamă-mbătrînită, Altul se-ngînă dizmierdînd Soția lui iubită. ALECSANDRI, P. A. 160. Sultanul se minuna Și cu mila se-ngîna. id. P. P. 211. 4. Refl. reciproc. A se amesteca, a se confunda, a se îmbina, a se împleti. Tot mai sprinten se-ngînă și se-ntrec melodiile. DEȘLIU, G. 45. Vuietul mării se îngîna cu zgomotul vieții din port. BART, E. 380. Umbra și lumina... se-ngîna în sală. MACEDONSKI, O. I 263. Două tinere cîntări Se-ngînă. ALECSANDRI, P. III 400. ◊ Expr. A se îngîna ziua (sau, rar, soarele) cu noaptea = a se crăpa de ziuă, a se ivi zorile. Trebuie să te scoli dimineață tare, cînd se îngînă ziua cu noaptea. SADOVEANU, N. F. 56. Vara, în revărsatul zorilor... glasul lui cuconu Ioniță Hrisanti niciodată nu dădea greș, de îndată ce începea să se îngîne ziua cu noaptea. HOGAȘ, H. 7. Ciobănașul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngîna ziua cu noaptea. ISPIRESCU, L. 248. 5. Refl. (Rar) A se mișca ușor, a se legăna. La fîntînă E pustiu și nu se-ngînă Nici o boare, COȘBUC, P. I 221. ◊ Tranz. De-aș fi, iubito, vîntul de seară, Eu nici o floare n-aș îngîna. ALECSANDRI, P. I 214.

ÎNTREVEDEA, întrevăd, vb. II. Tranz. 1. A vedea, a zări vag, a distinge nedeslușit printre alte lucruri; a întrezări. Închidea ochii răniți de biciul viscolului. Apoi îi deschise și întrevăzu prin joaca înnebunită a ninsorii un om. DUMITRIU, N. 218. Cu ochii întredeschiși, întrevedea cu extatică admirație pe Annie. C. PETRESCU, C. V. 176. ◊ Refl. pas. Pe zidul din Alhambra lucește-n răsărit Un chioșc în filigrană de marmură-aurie, Cu stîlpi și arabescuri de jur împodobit, Prin care se-ntrevede nălțimea azurie. ALECSANDRI, P. III 76. 2. Fig. A prevedea, a desluși. Zboară cîntînd ale lor doine lungi șire de cocori... în care divinul Dante a întrevăzut grațioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-și deplînge răstriștea, gingașa lui Francescă. ODOBESCU, S. III 18. Întrevăd sfîrșitul tiranului hain. ALECSANDRI, T. II 73.

ÎNVIA, învii, vb. I. 1. Intranz. (În credințele religioase, în superstiții și în basme; rar la pers. 1) A reveni la viață după ce a murit. Atîta vreme să ai a mă sluji, pînă cînd îi muri și iar îi învia. CREANGĂ, P. 206. Nu-nvie morții, – e-n zadar, copile! EMINESCU, O. I 202. ♦ (Despre vegetație) A renaște după amorțirea iernii, a începe să se dezvolte, să înverzească. Vița de vie tot învie. CREANGĂ, P. 210. Frunza-n codru cît învie, Doina cînt de voinicie. ALECSANDRI, P. P. 224. ♦ Tranz. A readuce la viață. Cînd s-ar pute s-o învie, mi-aș da armele și pe Haiduc, calul meu. NEGRUZZI, S. I 30. ♦ Fig. A trezi în amintire, a evoca. Îmi învia o lume-ntreagă cu vorba-i limpede și bună. GOGA, C. P. 9. 2. Tranz. Fig. A da putere, vlagă; a face să fie viu, plin de mișcare; a înviora. Constantin a înviat focul în vatră. GALACTION, O. I 146. Nici un vînt din cele patru nu-și părăsise încă culcușul său, spre a învia codrii adormiți. HOGAȘ, DR. 186. ♦ Intranz. A se umple de viață, a căpăta vlagă, putere; a se anima. Orășelul se deștepta, înviase acuma, în buciumările vîntului de toamnă. SADOVEANU, O. I 388. Împrejurul meu învie Toate cîte sînt. COȘBUC, P. II 16. – Pronunțat: -vi-a. - Prez. ind. și: înviez (GHEREA, ST. CR. I 254, GHICA, S. 131, TEODORESCU, P. P. 224).

ÎNVOLBURA, învolbur și (mai rar) învolburez, vb. I. 1. Refl. (Numai la pers. 3, despre ape, furtuni etc.) A se mișca în vîrtejuri; a se învîrteji. Înaintea noastră... apa se iuțește și se învolburează. VLAHUȚĂ, O. A. 415. ◊ Fig. Întrebările, răspunsurile, glasurile, strigătele se învolburară în vîrtejuri ca frunzele învîrtite de vînt. DUMITRIU, N. 100. Învolburîndu-se, norodul se urni spre hudiți. SADOVEANU, F. J. 17. Numai în răstimpuri, cînd doina se învolbura ca scăpată dintr-o vijelie de patimi, se simțea că nu-i tinerel feciorul care cînta. AGÎRBICEANU, S. P. 17. ◊ Tranz. Vîsla trăgea învolburînd apa-n pîlnii mici. SANDU-ALDEA, U. P. 102. 2. Tranz. Fig. (Rar) A învălui, a cuprinde, a împresura. Noi cei trimeși, ce stăpînim Cuvîntul... E timp să-nvolburăm cu el pămîntul. TOMA, C. V. 214.

ÎNVOLT, -OALTĂ, învolți, -oalte, adj. 1. (Despre flori) Cu petale multe și dese; (despre petale) numeros, bogat; înfoiat. Pășește noaptea caldă și-n mlădieri domoale, În păr c-o floare-nvoaltă de răuruscă, – luna. STANCU, C. 124. Dar cînd să frîngă roza, învoaltele-i petale... Căzură deodată pe mîinile lui pale. ANGHEL, Î. G. 48. Eminescu ridică-n sus garoafa c-un gest delicat, se uită gînditor la petalele învoalte, de un roșu-închis. VLAHUȚĂ, O. A. 442. ◊ Fig. Amiaza era învoaltă și lumina fierbea ca în cupă șampania rece. CAMIL PETRESCU, U. N. 204. ♦ (Despre păr, pene, coamă) Des, bogat, îmbelșugat. Păsări cu gîtul înalt și cu coada învoaltă. PAS, L. I 87. Părul tău rătunjit pe spate și învolt ca un fum auriu. DELAVRANCEA, A. 59. Să paști iarba cîmpului, Să bei apa muntelui... Ca să-ți crească coamă naltă, Coamă naltă și învoaltă. TEODORESCU, P. P. 72. ◊ Fig. Cînta cu glas de-abia învolt O doină ce-au adus-o-n sat Flăcăi de peste Olt. COȘBUC, P. I 254. 2. Rotunjit, rotund, în formă de arc, de evantai; umflat, înfoiat. Brațul stîng-nălțîndu-l, ea-și aduse mîna Pînă peste-obrajii rumeni și învolți. COȘBUC, P. I 250. Boltele învoalte ale malacoafelor și fustelor cusute. ODOBESCU, S. I 384. – Variantă: (învechit) învoltă (ODOBESCU, S. I 133) adj. f.

JALE¹ s. f. Tristețe, mîhnire, durere. Au stat multă vreme în ploaie, ascultînd viersul de jale, glasul singuratic al mamei părăsite. DUMITRIU, N. 155. Toată împărăția era plină de jale. ISPIRESCU, L. 4. Frunzuleană de pelin, Mare jale, mare chin: Prin străini s-ajungi străin. BELDICEANU, P. 97. ◊ Loc. adv. Cu jale = cu tristețe, cu mîhnire, dureros. El n-avea... de ce să se mire și ce să contemple cu jale. C. PETRESCU, A. R. 16. Se opresc cu toții în cale, se opresc și zic cu jale. CREANGĂ, P. 275. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. ◊ Loc. adj. De jale = jalnic, trist, (plin) de dor. Bătrînul rosti vorbele acestea duios, ca un cîntec de jale. SADOVEANU, O. I 157. Hai cu mine-n codrul verde S-auzi doina cea de jale. ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ Expr. A-i fi cuiva jale de cineva = a-i fi milă de cineva. Sărmane prietene! mi-e jale de tine. NEGRUZZI, S. I 63. – Variantă: jele (DEȘLIU, G. 24, DAVIDOGLU, M. 66) s. f.

JARNIK [járnik], Jan Urban (1848-1923), filolog ceh. Prof. univ. la Praga. Specialist în romanistică, s-a ocupat de limba română („Importanța limbii române pentru studiul limbilor romanice”) și mai ales de folclorul românesc („Dragostea de grai și de vers românesc”). Împreună cu A. Bârseanu, a editat colecția „Doine și strigături din Ardeal” (1885) a lui Ioan Micu Moldoveanu. M. coresp. (1879) și m. de onoare al Acad. Române (1919).

JELITOR, -OARE, jelitori, -oare, adj. Care suferă, care jelește; care inspiră jale, jalnic; tînguitor. Că ți-i casa jelitoare Și de pîne și de sare. MARIAN, S. 9. (Cu pronunțare regională) De la noi ce mai dorești?... Fag de miere-ndulcitoare Și vro doină jălitoare? ALECSANDRI, P. I 94.

JUCA, joc, vb. I. 1. Refl. (Mai des despre copii) A-și petrece timpul amuzîndu-se (cu diferite jocuri), a se distra. Cîțiva copii se jucau într-o curte. VLAHUȚĂ, O. AL. 143. Cînd bătea ceasul la trii, Ne jucam ca doi copii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Expr. (Familiar) Așa nu mă mai joc = nu sînt dispus să continuu în felul acesta. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «în», «cu» și arătînd felul jocului) Se joacă de-a baba-oarba. ▭ Pe o măsuță, paginile scrise de Vaniușa, cuburile cu care s-a jucat. STANCU, U.R.S.S. 42. Jucam în bumbi. SADOVEANU, O. VII 274. 2. Refl. A glumi, a-și bate joc, a nu lua în serios. Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu. EMINESCU, O. I 154. A! voi vă jucați cu mine! Afară boaite! Ieșiți că pre toți vă omor! NEGRUZZI, S. I 161. ◊ Expr. A se juca cu sănătatea (sau cu viața) = a nu-și îngriji sănătatea. (Eliptic) Nu te juca, soro, boala n-alege. CARAGIALE, N. S. 63. (Tranz.) A juca festa (sau renghiul) cuiva = a păcăli pe cineva, a face cuiva o farsă. Se temură să nu le fi jucat iarăși vrun renghi. ISPIRESCU, L. 249. 3. Intranz. A-și petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. Trageți toți cîte-o carte: domnule, ești cu mine. Șezi mă rog împotrivă, și vezi de joacă bine. ALEXANDRESCU, M. 265. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Alteța-sa... nu învoiește supușilor săi să joace jocuri de hazard. NEGRUZZI, S. I 326. ♦ Tranz. (Cu privire la o carte de joc, un număr etc.) A pune în joc, a miza pe... Am crezut mereu că la ruletă e bine să joci numere în plin. CAMIL PETRESCU, U. N. 403. ◊ Expr. A juca la bursă v. bursă. 4. Intranz. A participa ca jucător la o competiție sportivă. Echipele noastre sportive au jucat în cadrul Festivalului. ♦ Tranz. A practica un anumit sport. Joacă volei. 5. Intranz. A dansa. Satu-i strîns în bătătură, Cîntă, joacă, chefuiește. IOSIF, PATR. 25. Și-un prinț la anul! blînd și mic, Să crească mare și voinic, Iar noi să mai jucăm un pic Și la botez! COȘBUC, P. I 59. Se prinseră în horă și jucară. ISPIRESCU, L. 39. ◊ Fig. Spicele jucau în vînt Ca-n horă dup-un vesel cînt. COȘBUC, P. I 176. ◊ Tranz.(Complementul indică dansul) Domnule Dan trebuie să joci cu noi un cadril. VLAHUȚĂ, O. AL. II 10. (Complementul indică fata cu care se dansează) Tu s-o joci, dar mai așa! Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. M-a mînat maica la joc. Cremene și foc! Să joc fata cea frumoasă, Cremene și iască! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ♦ Tranz. fact. (Cu privire la unele animale) A face să execute anumite mișcări ritmice. Arabii toți răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port Și-l joc în frîu și-l las în trap! COȘBUC, P. I 109. Mai bine jucam ursul la porțile străine. BOLINTINEANU, O. 198. ♦ Tranz. A păcăli pe cineva, a-și bate joc de cineva. Lască-mi pică ei în mînă... și am să-i joc și eu cum se cuvine. REBREANU, I. 60. [Pot] a vă spune în față curat cine sînt și cum v-am îmbrobodit și v-am jucat. GHICA, A. 690. 6. Intranz. (Despre lucruri văzute în mișcare) A se mișca (sau a da impresia că se mișcă) repede și tremurat. Toate îi joacă pe dinaintea ochilor într-o amețeală plăcută. C. PETRESCU, A. 294. Umbra lui juca pe perete și peretele parcă se clătina. REBREANU, R. I 206. Îi jucau literele sub ochi și se împiedica la fiecare cuvînt. BART, E. 23. Vedea jucînd pe cer trei luni în loc de una. CARAGIALE, O. III 58. ◊ (Poetic) Joacă soarele-n ferești. FRUNZĂ, S. 13. Apusul joacă într-un potop de pară. IOSIF, P. 33. P-a ei frunte juca luna Și-i juca prin dezmierdare soarele pe chipul ei. COȘBUC, P. II 137. (Refl.) Soarele, bătîndu-i drept în față, i se juca pe obraz. V. ROM. noiembrie 1953, 188. Răcoroase, mari livezi Prin care soarele se joacă. D. BOTEZ, F. S. 7. ◊ Fig. Pe toate fețele însă juca o întrebare... care aștepta un răspuns. REBREANU, R. II 18. Juca un zîmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n crețe. GOGA, C. P. 8. În lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor, Juca viața-n ochii lor. COȘBUC, P. I 176. ◊ Expr. A-i juca (cuiva) ochii (în cap), se spune despre o persoană care are scînteieri de inteligență în priviri sau despre cel viclean, care privește în lături, ca să nu-și trădeze gîndurile. Ochii îi jucau în cap, vioi și tineri. STANCU, U.R.S.S. 94. Năstase Blîndu ne vorbea liniștit, dar ochii căprii îi jucau necontenit în cap. SADOVEANU, O. VI 352. Ochii îi jucară în toate părțile. DELAVRANCEA, H. T. 21. Un puișor de fată, căreia îi jucau ochii în cap, ca la o șerpoaică. CREANGĂ, P. 167. 7. Tranz. A mișca încoace și încolo, a sălta ușor, prin mișcări repetate. Joacă în palme un cărbune luat cu mîna ca să-și aprindă țigara. CAMIL PETRESCU, O. I 299. Emil Sava, stînjenit, juca între degete un lanț cu chei prinse în verigă. C. PETRESCU, R. DR. 209. Din scutece copilul Cînd plînge... Te duci și-l joci pe brațe Și-l culci apoi pe sîn. COȘBUC, P. I 215. Vornicelul intră jucînd sita cu darurile miresei. SEVASTOS, N. 125. 8. Intranz. (Despre actori) A interpreta un rol, într-o piesă sau într-un film; (despre trupe de teatru) a da reprezentație. Trupa... jucă toată vara. CĂLINESCU, E. 86. ◊ Tranz. (Complementul indică piesa reprezentată) O noapte furtunoasă a fost jucată în 1869, ca și Conu Leonida față cu reacțiunea. IBRĂILEANU, S. 38. (Refl. pas.) Vodevil... ce s-a jucat la teatrul Iașilor. NEGRUZZI, S. I 69. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întîia oară: «Provincialul de la Teatrul Național». RUSSO, O. 137. (Fig.) Așa dar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. (Expr.) A juca un rol = a avea însemnătate. Un rol însemnat în pregătirea cadrelor de critici de artă este chemată să-l joace presa. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 390, 1/2. Un rol mare în dezvoltarea culturii naționale în Moldova l-a jucat Gh. Asachi. IST. R.P.R. 287. 9. Intranz. A nu sta bine fixat, a se mișca; (despre piesele unei mașini, ale unui angrenaj etc.) a se mișca ușor într-un spațiu restrîns. Trebuie să-i bată leațurile care s-au uscat și joacă. C. PETRESCU, Î. II 205. Și așa a slăbit Sandu... în cîteva luni de zile, că-i juca inelul... pe deget. MIRONESCU, S. A. 60.

LEGĂNAT², -Ă, legănați,-te, adj. 1. (Despre ființe în mers) Care se mișcă ritmic într-o parte și în alta. Legănate, rațele treceau pe lîngă el, stropindu-l cu noroi. ANGHEL, PR. 95. Dragă mi-e lelița-naltă Și la mers cam legănată. ALECSANDRI, P. P. 337. ◊ (Despre felul de a umbla) Mă duceau brancardierii în pas legănat spre ambulanță. SADOVEANU, O. VI 113. ◊ (Adverbial) Umbla legănat și cu genunchii înmuiați. REBREANU, I. 24. 2. (Despre voce, vorbe, sunete etc.) Tărăgănat, intonat cu inflexiuni ritmice prelungite. Jale tu, din legănat Doină, ce de-amar omori! COȘBUC, P. II 276. Vorba legănată merge, Sună clopotul tot rar. BELDICEANU, P. 66. ◊ Expr. A nu zice (nici o) boabă (frîntă) sau (nici) două boabe legănate v. boabă.

LEVINȚA, Doina (n. 1939, București), scenograf și designer român. A creat costumele și scenografia unor spectacole de varietăți realizate la Televiziunea român de soțul său Al. Bocăneț. Scenografie de film („Profetul, aurul și ardelenii”, „Ultima noapte de dragoste”) și teatru. Creatoare de modă, cu numeroase prezentări de colecții în țară și străinătate.

LITUANIANĂ s. f. (< fr. lituanien): limbă baltică vorbită de lituanieni, locuitori ai Lituaniei și de cei din diaspora (în Anglia, Canada, Argentina, Brazilia și Australia). Datorită unirii cu Polonia, limba lituaniană a făcut multe împrumuturi din polonă, iar datorită ocupației rusești, multe împrumuturi din limba rusă. Limba polonă a fost, prin tradiție, limba nobilimii și a burgheziei lituaniene, iar limba rusă, limba școlii și a relațiilor oficiale. Primele documente în lituaniană sunt niște traduceri de texte religioase din secolul al XVI-lea, scrise cu alfabet gotic. S-a constituit ca limbă literară abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu începutul mișcării naționale. Din bogatul folclor lituanian sunt cunoscute mai ales cântecele populare numite dainas („doine”). Cea mai importantă trăsătură a acestei limbi este conservatorismul său, fiind foarte apropiată de prototipul indo-european. Din această cauză a fost frecvent folosită în studiul comparativ al limbilor indo-europene. Sistemul gramatical al l. este însă deosebit de cel indo-european (mai ales în domeniul verbului). L. posedă trei grupuri de dialecte: de apus, de centru și de răsărit, de sud-est (pe baza celor din urmă s-a format limba literară lituaniană).

MAI¹ adv. I. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale ori adverbiale) 1. (Servește la formarea gradului comparativ de superioritate) Mîne plec în zori de zi... Însă pînă mîne Vino mai aproape, – zi Doina mea, stăpîne! IOSIF, P. 51. Mai bine să te tocmești întîi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Se pregătesc ca într-o școală pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Și mai; și mai și v. și. Cît mai v. cît. Tot mai v. tot. Cu atît mai v. atît. Mai ales v. ales. Mai cu seamă v. seamă. Mai bine v. bine. Care mai de care v. care. (Regional) Mai vîrtos v. vîrtos. (Învechit) Mai cu asupra v. asupra. (Pleonastic) Mai întîi (și-ntîi) = în primul rînd. Cum ajunge la fîntînă, scoate mai întîi furca de unde-o avea strînsă și apoi se pune jos să se odihnească. CREANGĂ, P. 96. Mai (î)nainte. Ai voit, amice, ca, mai înainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. Mai apoi = pe urmă. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) în mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II 177. 2. (Precedat de articolul «cel», servește la formarea superlativului relativ) Revoluția franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adinei ale sale temelii, se resimți și între romîni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. Păduricea Bănesei... este locul cel mai romantic în preajma capitalei noastre. BOLLIAC, O. 214. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) Laura... judeci ca cea mai femeie dintre femei. C. PETRESCU, Î. I 9. ◊ (Precedat de «ce», în construcții exclamative, are valoare de superlativ absolut) Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră». COȘBUC, P. I 97. (În expr.) Mai rar = deosebit, neobișnuit, întîlnit rareori. Așa lovitură, mai rar! SADOVEANU, la TDRG. II. (Cu valoare atenuantă, înaintea adjectivelor, adverbelor, locuțiunilor adjectivale și adverbiale) Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai slutișoare. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (Înaintea unui verb) Puțin, în oarecare măsură. Dar vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, P. 38. Ninsoarea mai încetase și după multă trudă am găsit drumul. CREANGĂ, A. 32. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, T. I 460. ◊ Expr. (Acum) mai vii de-acasă v. acasă. Așa mai merge v. merge. ◊ (În corelație cu determinări cantitative) Să mai citești puțin. ◊ (Precedat de determinări cantitative) Vino un pic (oleacă, puțin, ceva) mai tîrziu. III. (Mai ales înaintea unui substantiv sau verb) Aproape; aproximativ, cam. [îi făceau] felurite mustrări: care pentru miel furat mai an din stînă, care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, N. I 129. Mai îmi vine a crede că aiasta-i țara spinilor. CREANGĂ, P. 203. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. «că» sau «să») Aproape... Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească, CREANGĂ, P. 287. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 85. ♦ (Întărit prin repetiție) Mai-mai = cît pe ce, gata-gata. Biet Achim era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II 230. Îi dedică cărțile sale... numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon. HASDEU, I. V. 241. (Neobișnuit) Mai că mai = aproape că... Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată valoarea durativă a acțiunii) încă, și acum. Acolo încă nu-i iarnă și oile mai găsesc verdeață. SADOVEANU, B. 59. Mai merge el înainte prin codru, cît merge. CREANGĂ, P. 200. Vai! tot mai gîndești la anii., Cînd visam în academii? EMINESCU, O. I 140. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Hai, nu mai sta la îndoială, CREANGĂ, P. 203. Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stinge, Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plînge, nu mai plînge! EMINESCU, O. I 83. De te-aș prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea. ALECSANDRI, P. II 23. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur, neapărat, fără îndoială. Adevărat să fie...? – Mai e vorbă! ISPIRESCU, L. 274. ◊ (În formule familiare interogative, cu referire la o situație nouă, necunoscută vorbitorului) Ce mai faci? Cum o mai duci? Ce se mai aude? (Arată repetarea acțiunii) Iar, iarăși, din nou, încă o dată. De ce să mai vie dacă el n-o iubește mult. REBREANU, R. I 246. Mi-a ajutat să ajung ca să nu mai puie mîna pe mine un voinic. ISPIRESCU, L. 3. Poate să ne mai întîlnim. CREANGĂ, P. 192. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. Înapoi nu m-oi mai întoarce, CREANGĂ, P. 192. ◊ (Întregit prin «iar»,«iarăși», «și»,«încă», «încă o dată»,«o dată» etc.) M-ai făcut să mai fiu o dată pe lume cum doream. ISPIRESCU, L. 16. Cerbul începe a bea hîlpav la apă rece; apoi mai boncăluiește și iar mai bea cîte un răstimp. CREANGĂ, P. 225. 3. (Arată nedumerire) După aceea. Furnicile parcă intrase în pămînt; s-au mistuit,de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. ◊ (În interogații retorice) Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Mai știi de unde sare iepurele? CREANGĂ, P. 172. Ce mai atîta vorbă (sau ce mai încoace-încolo), se zice cînd voim să punem capăt unei discuții, să îndepărtăm o îndoială, o ezitare. V. (Folosit pentru a accentua un anumit element al contextului) 1. (În enumerări) Și în plus, în afară de aceasta, pe lîngă aceasta. Oleacă di brînză cu smîntînă, mai un vinișor. C. PETRESCU, Î. II 204. Dacă vede și vede, taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe și face cum poate, de leagă el gîrnețul. CREANGĂ, P. 125. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, VI 97. 2. (Repetat, arată o alternare, o oscilare între două idei) Cînd... cînd, ba... ba, parte... parte. Mai una, mai alta. cn Cugeta că mai cu marghiolii, mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. Mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. VI. (În propoziții și construcții exclamative, uneori întărit cu alte cuvinte; intensifică ideea din frază) Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. CREANGĂ, P. 15. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. I! Ce de mai belșug, mămulica me! ALECSANDRI, T. 898.

MĂRĂȘESCU, Nicolae (n. 1937, București), antrenor român de atletism. Printre elevele sale s-au aflat multiplele campioane de talie internațională Natalia Andrei, Fița Lovin, Doina Melinte ș.a. A practicat atletismul, remarcându-se în proba de triplu salt.

măsură (< fr. mesure; lat. mensura), unitate de diviziune (2) în interiorul unei compoziții (1) muzicale, limitată grafic de două bare (II, 3) care taie vertical liniile portativului*. Stă la baza organizării și grupării duratelor* sunetelor*, cuprinde un anumit număr de timpi (1, 2) și este caracterizată de periodicitatea accentelor (III, 1) tari care, în general, cad pe prima notă a m. Este indicată la începutul compoziției, după cheie* și armură*, prin două numere suprapuse în formă de fracție: cel de jos arată durata fiecărui timp, iar cel de sus numărul de timpi conținuți în fiecare m. [ex.: indicația 3/8 se citește „trei optimi” sau „trei pe opt” (nerecomandabil) și înseamnă că în fiecare m. există trei timpi, durata fiecăruia fiind de o optime*]. Schimbarea m. în cursul desfășurării compoziției impune indicarea noii m. ♦ M. se clasifică după criterii legate de caracteristicile respective. M. binară* cuprinde doi timpi (ex.: 2/2, 2/4, 6/8 etc.), iar cea ternară* trei timpi (ex.: 3/2, 3/4, 3/8 etc.). Primul timp este accentuat și se numește tare sau forte; ceilalți sunt neaccentuați, slabi. M. simplă cuprinde doi sau trei timpi, cu un singur accent, și corespunde cu metrul (3) din poetică, un timp fiind echivalentul unei silabe. M. compusă este formată din mai multe m. simple omogene (ex.: m. de 9/8 este formată din trei m. simple de 3/8 și echivalează cu o m. ternară în care fiecare timp reprezintă trei optimi). Are atâtea accente câte m. simple cuprinde, primul fiind principal, iar celelalte, secundare. M. mixte, relativ rar utilizate, sunt m. formate din m. eterogene simple (ex.: 5/4 = 3/4 + 2/4 = 2/4 + 3/4, unde accentul primei m. componente este cel principal, iar al celei de-a doua, secundar; ceilalți timpi sunt neaccentuați). Uneori m. mixte sunt separate în m. componente prin bare punctate. M. simetrică cuprinde mai multe accente la intervale de timp egale și este de fapt o m. compusă omogenă, formată deci din mai multe m. simple cu același număr de timpi. M. asimetrice au caracteristicile m. mixte. M. alternative pot fi simetrice (ex.: 9/8, 6/8 sau 2/4, 3/4, notate la cheie pentru întregul discurs muzical) sau asimetrice, notate pe parcurs la fiecare schimbare de metru. Prima și ultima m. a unei compoziții sau a uneia din părțile sale de sine stătătoare pot fi incomplete, în care caz suma duratelor valorilor componente trebuie să fie egală cu valoarea m. întregi (v. anacruză). În structura formală a muzicii clasice există o corespondență între elementele acesteia și m. (ex. motivul* = 1 m.; fraza* = 4 m. etc.) ceea ce a determinat pe teoreticieni să considere m. ca pe o unitate a discursului muzical. ♦ În practica solfegierii* sau a dirijatului*, m. este marcată gestic prin anumite mișcări ale brațului sau mâinii, cu sau fără baghetă. Bătaia* indică fiecare din părțile egale în care se divide o m. A bate măsura (tactul) înseamnă a indica, prin diferite gesturi, felul m., marcând fiecare timp în parte sau chiar o m. întreagă, în cazul tempo(2)-urilor foarte rapide; v. tactare. ♦ În vechea musica plana (v. cantus planus) și în cântul greg.* nu există vreo diviziune a melodiilor în m. și deci nici barele respective, deoarece notele aveau toate aceeași lungime. Nici în muzica mensurală (musica mensurata*) nu existau asemenea diviziuni, deși notele erau de diferite lungimi determinate, ritmul fiind stabilit de înseși valorile notelor [v. timp (I, 1)]. Aceste valori nu erau însă constante, ci dependente de ordinea în care se succedau notele de lungime mai mică sau mai mare, astfel că apăreau situații ambigue. Pentru siguranța execuției s-a introdus (sec. 15) un punct divizionar (punctum divisionis) și un semn grafic asemănător literei (cifrei) romane V, care servea la separarea perioadelor* ritmice, fără a influența valoarea notelor. Aceste semne grafice au fost considerate ca precursoare ale barei de m. și deci ale diviziunii în m. Una din primele utilizări ale acesteri bare se întâlnește în lucrarea Musica instrumentalis deudsch din 1529 a lui Martin Agricola (1486-1556), fiind necesară mai cu seamă în cazul partiturilor* scrise pentru mai multe voci (2). Ulterior, diviziunea în m. prin adoptarea barei, semn grafic foarte practic, s-a generalizat, cu deosebire în urma extinderii procedeelor de tipărire a muzicii. Sunt rare excepțiile de la sistemul diviziunii în m. a compozițiilor muzicale. Ele se întâlnesc în stilul fanteziei*, în unele pasaje de mare virtuozitate (ex.: la începutul ultimului timp al Sonatei op. 106 a lui Mendelssohn-Bartholdy) și, în general, cadențele (2) sau în pasaje de mare neregularitate ritmică. În ultimele decenii, s-a tins însă spre eliminarea m., mai ales în unele compoziții de avangardă (v. modernă, muzica) cum și, destul de des, în notarea melodiilor pop. cu ritm foarte liber sau nederminat (ex. doinele*).

MELINTE, Doina (n. 1956, Hudești, jud. Botoșani), atletă română. Campioană olimpică la proba de 800 m și vicecampioană la cea de 1.500 m (Los Angeles, 1984). Campioană mondială la proba de 1.500 m (Roma, 1987) și 1.500 indoor (Indianapolis, 1987 și Budapesta, 1989).

METODĂ s. f. (< fr. méthode, germ. Methode, lat., gr. methodos < meta „după” + hodos „cale”): mod organizat de a studia fenomenele de limbă; totalitatea procedeelor folosite în cercetarea unei limbi. ◊ ~ comparativ-istorică: m. de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază. Ea este folosită în reconstituirea limbii de bază (comune), atunci când pentru aceasta nu există texte, ca în cazul limbii indo-europene comune și a străromânei (a protoromânei) sau pentru studierea evoluției formelor din limbile derivate, atunci când pentru limba de bază există texte, ca în cazul limbilor romanice. Aplicarea ei în studiul evoluției limbilor înrudite este condiționată de existența a două trăsături ale acestor limbi: a) aspectul complexului sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul acestuia; b) regularitatea schimbărilor fonetice. M. comparativ-istorică a fost folosită întâia oară în primul sfert al secolului al XIX-lea, în mod independent, de către lingviștii germani Franz Bopp și Iacob Grimm și de lingvistul danez Rasmus Kristian Rask în lucrările lor despre limbile germanice, sanscrită, greacă și latină. După ei, lingvistul și filologul german Friedrich Diez a folosit-o în studierea limbilor romanice, iar lingvistul și filologul rus Alexandru Hristoforovici Vostokov în studierea limbilor slave. Această m. a rămas până astăzi principala m. de cercetare lingvistică și numai datorită aplicării ei lingvistica a devenit o știință. ◊ ~ geografiei lingvistice: m. de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea, pe bază de anchete, pe teren, a ariilor de răspândire în care se încadrează. A fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. Wenker, la sfârșitul secolului al XIX-lea (1881) în alcătuirea unui atlas lingvistic al limbii germane (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutsch), cu scopul de a demonstra existența granițelor dialectale așa cum preconizaseră neogramaticii. El s-a folosit de anchete prin corespondență și de chestionare mai ales fonetice. În ciuda lipsurilor, a reușit să demonstreze tocmai contrariul: că nu există granițe dialectale, limite precise între graiuri. În primul deceniu al secolului al XX-lea, m. a fost mult îmbunătățită de către lingvistul francez Jules Gilliéron (1854-1926) în alcătuirea Atlasului lingvistic al Franței (Atlas linguistique de la France) între 1902-1910, în colaborare cu Edmond Edmont. Din materialele adunate pentru atlas, Gilliéron a tras următoarele concluzii, valabile și pentru studiul altor limbi: a) o inovație lingvistică pornește dintr-un punct oarecare al teritoriului unei țări și se răspândește treptat, aproximativ circular, pe suprafețe variabile; b) ariile laterale (marginale sau periferice) ale punctului din care pornește inovația lingvistică au șansa de a evita această inovație; c) ariile laterale păstrează fazele anterioare ale limbii (pronunțarea, cuvintele sau formele gramaticale vechi), prin aceasta având un caracter conservator, arhaic; d) una din cauzele principale ale dispariției cuvintelor este omonimia; e) isoglosele – liniile care arată pe harta lingvistică limitele aproximative ale răspândirii unui fenomen de limbă – nu se suprapun, ci se întretaie, deci nu există granițe absolute între dialecte; f) unele cuvinte migrează dintr-o zonă în alta; g) este necesar ca fiecare fapt de limbă să fie studiat separat, deoarece fiecare își are istoria lui. Pe bună dreptate el a fost socotit „creatorul geografiei lingvistice”, lucrarea lui atrăgând atenția tuturor marilor lingviști din Europa. Astfel, m. geografiei lingvistice a fost adoptată și folosită de lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936) și de lingvistul italian Matteo Bartoli (1873-1946). Sub influența atlasului întocmit de Gilliéron, în multe țări s-a inițiat munca de elaborare a atlaselor lingvistice. Au apărut astfel: Atlasul lingvistic al limbii italiene (în 8 volume), sub conducerea romaniștilor elvețieni Karl Jaberg (1877-1958) și Jakob Jud (1882-1952), între 1919-1928; Atlasul lingvistic și etnografic italian al Corsicei (în 10 volume), sub conducerea lingvistului Gino Bottiglioni, între 1933-1942; Atlasul lingvistic al limbii ruse (un singur volum), sub conducerea lingviștilor F. P. Filin și M. D. Malțev, între 1936-1940; Atlasul lingvistic al limbii ruse (proiectat în 13 volume, primul apărând sub conducerea lui R. I. Avanesov în 1957) etc. Pentru limba română au folosit m. geografiei lingvistice: lingvistul german G. Weigand (1860-1930), în alcătuirea primului atlas lingvistic al limbii române – Lingvistischer Atlas des daco-rumänischen Sprachgebiets, Leipzig, 1898-1909; I.-A. Candrea, în proiectul pentru alcătuirea unui atlas lingvistic al Banatului, în legătură cu care a publicat un studiu teoretic însoțit de câteva hărți (1924); Muzeul limbii române, în alcătuirea Atlasului lingvistic român început în 1921 -1922 și Institutul de lingvistică din Cluj, care a continuat publicarea acestui atlas (ALR I, Vol. I și ALRM I, Vol. I, apărute in 1938, iar ALR I, Vol. II și ALRM I, Vol. II, apărute în 1942, toate sub conducerea lui Sever Pop; ALR II, Vol. I și ALRM II, Vol. I, apărute în 1940 sub conducerea lui Emil Petrovici; ALR II, Vol. II și III (1956), IV (1961) și ALRM II, Serie nouă, Vol. I, apărute în 1956 sub conducerea lui Emil Petrovici și I. Pătruț; ALR II, Serie nouă, Vol. I și II (1956), III (1961), IV (1965), V (1966), VI (1969) și VII (1972), apărute sub redacția lui Emil Petrovici și I. Pătruț; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III (1967) sub redacția lui Emil Petrovici, iar Vol. IV (1981) sub redacția lui I. Pătruț; Texte dialectale, Suplement la ALR II, apărute în 1943 la Sibiu și Leipzig, sub conducerea lui Emil Petrovici etc.; lingviștii clujeni S. Pușcariu, E. Petrovici, D. Macrea, I. Pătruț și R. Todoran, în elaborarea unor studii fonetice, de vocabular și de repartiție a graiurilor daco-române; lingviștii bucureșteni B. Cazacu, Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu în elaborarea și publicarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR) – Oltenia I (1967), II (1970), III (1974), IV (1980), V (1984), a Textelor dialectale. Oltenia (1967), Muntenia I (1973), II (1975) și III (1986); lingviștii clujeni Petru Neiescu, Gr. Rusu și Ionel Stan în elaborarea și publicarea NALR. Maramureș I (1969), II (1971), III (1973); lingviștii clujeni Gr. Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți în elaborarea și publicarea NALR. Transilvania I (1993); lingviștii moldoveni Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu în elaborarea și publicarea NALR. Moldova și Bucovina, I (1987) și a Textelor dialectale din aceeași zonă (1993); lingviștii bănățeni sub conducerea lui Petru Neiescu, în elaborarea și publicarea NALR. Banat I (1980) etc. Pe lângă atlasele și textele dialectale amintite trebuie să mai menționăm și numeroasele monografii lingvistice asupra unor dialecte (subdialecte) și graiuri (mai ales) românești, în elaborarea cărora s-a folosit, de asemenea, m. amintită: Graiul din Țara Oașului (în Buletinul Societății de filologie, II, București, 1907) de I.-A. Candrea; Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, de Ovid Densusianu; Graiul din Țara Oltului (în „Grai și suflet”, I, 1924, pp. 107-139) de G. Șerban Cornilă; Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, de Tache Papahagi; Ținutul Vrancei, București, 1930, de I. Diaconu; Graiul putnean (în „Ethnos”, 1941, I, p. 91 și urm.) de Iorgu Iordan; Graiul de pe valea Crișului Negru, București, 1961, de Teofil Teaha; Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, coordonatori: Gheorghe Pop și Ion Chiș Șter etc. M. geografiei lingvistice a permis cunoașterea mai amănunțită și mai exactă a faptelor de limbă, căci cercetarea atentă a modului în care pronunțările, cuvintele și formele gramaticale se propagă de la un punct la altul ne ajută să pătrundem mai adânc în mecanismul evoluției limbii. ◊ ~ de anchetă: ansamblu de procedee prin care un anchetator obține, culege și înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai, subdialect sau dialect. Fazele preliminare momentului aplicării acesteia sunt: fixarea scopului cercetării și a tipului de lucrare ce urmează a fi realizată în urma anchetei; alegerea localității și a informatorului, pe baza unor criterii dinainte stabilite etc. M. de anchetă are în vedere două etape ale cercetării pe teren: stimularea dirijată prin chestionar a informatorului și înregistrarea informației. Ea poate fi: directă (când dialectologul înregistrează datele obținute la fața locului) sau prin corespondență (când dialectologul înregistrează datele obținute ulterior anchetei); monografică (când se descrie graiul, subdialectul sau dialectul în ansamblu) sau a geografiei lingvistice (v. mai înainte). Sarcina fundamentală a dialectologului este ca – în spiritul m. de anchetă – să culeagă cu răbdare faptele de pe teren, să le clasifice metodic și să le interpreteze corect. ◊ ~ foneticii instrumentale: m. care presupune folosirea mijloacelor mecanice perfecționate pentru înregistrarea vorbirii oamenilor, în vederea cercetărilor lingvistice. Creatorul acestei metode este abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu este pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit m. foneticii instrumentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram, Emanuel Vasiliu etc. ◊ ~ reconstrucției: m. care vizează reconstruirea unei limbi-bază pornind de la trăsăturile comune ale limbilor derivate din aceasta. A fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-europenei comune de către lingvistul german August Schleicher (1821-1868) care i-a stabilit și principiile fundamentale. M. reconstrucției presupune obligatoriu comparația istorică. ◊ ~ statistică; m. folosită în lingvistica contemporană (matematică sau aplicată); ea presupune cercetarea limbii cu mijloace matematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă, în vederea folosirii lor în traducerea automată. Prin folosirea m. statistice se urmărește stabilirea frecvenței, a modului de distribuție și a importanței pe care o au în limbă cuvintele și alte elemente de ordin lingvistic (v. și gramatică, lingvistică).

MINCU, Ion (1852-1912, n. Focșani), arhitect român. Prof. la Școala superioară de Arhitectură din București. Întemeietor al școlii naționale de arhitectură, a valorificat, printr-o interpretare modernă, elemente de construcție și decorație ale arhitecturii feudale și populare românești (foișoare, stâlpi de lemn, arcade, capiteluri), folosind materiale tradiționale (ceramică smălțuită, lemn, piatră). Lucrări importante: Casa Lahovari (azi Spitalul Dr. I. Cantacuzino), Casa Vernescu, Școala Centrală, „Bufetul” de la Șosea (azi restaurantul „Doina”), toate în București.

MIȘCA, mișc, vb. I. 1. Intranz. și refl. A-și schimba locul, poziția; a ieși din imobilitate, a nu mai avea fixitate; a nu sta liniștit. Ei trec în răpejune de rîuri fără punți... Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I 98. Moș Vlad... cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. Din trei [fete] două nici mișca, Iar mireasa se pleca... Și inelul culegea. ALECSANDRI, P. P. 177. ◊ (Urmat de determinări indicînd punctul de plecare) Fără a se mișca din locul lui, se uită la munteancă. SADOVEANU, B. 77. Ți-am spus că nu mă mișc de aci. C. PETRESCU, C. V. 329. Nu mă mai mișc de acasă; am mult de lucru. CARAGIALE, O. VII 147. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din», arătînd o parte a corpului în mișcare) Dă de balaur, care mai mișca din coadă. ȘEZ. II 142. Caii noștri să mănînce Și din capete să nu miște. TEODORESCU, P. P. 176. [Șoimul] se uită drept în soare, Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. ◊ (Despre mașinării, mecanisme) A merge, a umbla. Stăi, morișcă, nu mișca. TEODORESCU, P. P. 152. ♦ Tranz. A face să-și schimbe locul, poziția, atitudinea; a urni din loc, a deplasa, a muta. Și povestea încet moșneagul mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. Bate vîntul, mișcă crîngul. TEODORESCU, P. P. 289. ♦ (Cu privire la mașinării, mecanisme) A pune în funcție, a face să lucreze. Vijeliosul Lotru... mișcă mori, pive și fierăstraie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 141. ♦ A fi sau a părea viu, a avea viață, a trăi. Tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. EMINESCU, O. I 147. 2. Refl. A porni, a se duce, a se deplasa. De cînd luminăția-sa, vodă Ștefan, s-a mișcat cu oștile la munteni, se cheamă că a deschis războiul cu ismailitenii. SADOVEANU, F. J. 580. Lumea începu să se miște spre cele două uși deschise. VLAHUȚĂ, O. AL. II 3. Apusul își împinse toate neamurile-ncoace... Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii. EMINESCU, O. I 147. ◊ Intranz. (La imperativ sg.) Mișcă = du-te! șterge-o! Mișcă! mișcă, caracudă! – Ba nu... Mă rog! Fără pripă!... Mai avem o socoteală. HASDEU, R. V. 70. Mișcă, băiete! ODOBESCU, S. I 379. 3. Refl. (Familiar) A face mișcare, a se dezmorți. Ies puțin să mă mai mișc. ◊ (Rar) A se afla în..., a frecventa. Asemenea oameni... nu pot aparținea cercurilor în care te miști tu. EMINESCU, N. 72. Intranz. A depune un efort, a se strădui. De nu curge, macar picură și cine mișcă, tot pișcă. CREANGĂ, P. 110. ♦ lntranz. A căpăta viață, a deveni activ, p. ext. a prospera. Acum vine primăvara și afacerile încep a mișca, SADOVEANU, B. 221. 4. Intranz. (Familiar) A dovedi pricepere, a se descurca într-un domeniu (nou) de activitate. Începuse a mișca binișor la meseria lor. ISPIRESCU, L. 370. 5. Refl. Fig. (Despre o colectivitate) A se agita, a se răscula, a intra în acțiune împotriva cuiva sau a ceva. Ții minte ce spuneai și tu... nu se mișcă țăranii. DUMITRIU, B. F. 144. Dacă secțiile nu se mișcă și nu trimit delegați, totul e pierdut. CAMIL PETRESCU, T. II 395. Se mișcă țara, domnul meu! Toată țara! REBREANU, R. I 306. ◊ Tranz. Ea-l vedea mișcînd poporul cu idei reci, îndrăznețe. EMINESCU, O. I 52. Crîncenele fărădelegi și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea. BĂLCESCU, O. II 33. 6. Tranz. Fig. A impresiona, a zgudui sufletește (prin provocarea unei emoții); a tulbura, a zdruncina, a deștepta interes, milă sau compătimire. Cum acest nume nu mă mișcă de loc, gospodina sfîrșește c-o voce misterioasă. SADOVEANU, O. VIII 187. Nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri. EMINESCU, O. I 201. Aceste vorbe mișcară adînc inimile ascultătorilor. BOLINTINEANU, O. 442. ♦ A îndemna, a îmboldi. [Arabul] Mișcat de-o înaltă și dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel! MACEDONSKI, O. I 16. Îndată după revoluțiunea franceză de la februarie 1848, cei mai mulți din tinerii romîni care se aflau în Paris s-au întors în țară, ca mișcați printr-o gîndire electrică. GHICA, S. A. 701.

MÎNDRI, mîndresc, vb. IV. Refl. 1. A fi mîndru; a se lăuda cu.., a se făli. De cînd eram încă mic, Doina știu și doina zic, Căci romînul, cît trăiește, Tot cu doina se mîndrește. NEGRUZZI, S. II 26. Toate armele și instrumentele de piatră aflate prin țări din vechime locuite și cu care se mîndresc muzeele Europei, la noi se găsesc în toate părțile. BOLLIAC, O. 292. Îi da postav albăstrel, Ca să se mîndrească-n el! ALECSANDRI, P. P. 176. 2. A se îngîmfa, a se fuduli; a fi plin de orgoliu. N-am fost eu încă destul de bun că te-am așteptat atîta vreme, și tu acuma te mîndrești și nici nu-mi răspunzi? SBIERA, P. 3. Ca păunul se mîndrește Și tot cu laude trăiește. PANN, P. V. I 162.

MOCNI, mocnesc, vb. IV. 1. Intranz. A arde fără flacără, înăbușit (sub cenușă). Numa jarul mai mocnește Sub spuza ce se răcește Și izvorul mai îngînă Doina muntelui bătrînă. DEȘLIU, M. 61. [Focul] însă nu era stins, ci numai mocnea sub cenușă. ȘEZ. V 49. ♦ Fig. A nutri în mod ascuns sentimente de ură, revoltă, mîhnire etc. Nu. vedeai decît dușmănia ce mocnea în el. MIHALE, O. 162. [Țăranii] mocneau și numai arar își aruncau cîte-o vorbă. REBREANU, R. I 273. Parcă mocneau veacuri de suferință. VLAHUȚĂ, N. 122. 2. Intranz. Fig. A sta fără treabă, a lîncezi; a vegeta. Oamenii mocnesc în șanțuri. C. PETRESCU, Î. II 14. Destul am mocnit la țară. ALECSANDRI, T. I 180. [Fetele] or mocni ș-or îmbătrîni în casa părintească. id. ib. 131. 3. Refl. (Regional, despre alimente) A se altera, a prinde miros de mucegai.- Variantă: mohni (PAMFILE-LUPESCU, CROM. 227) vb. IV.

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi al unui lucru; felul cum se manifestă sau se efectuează ceva, chip, sistem de lucru al cuiva. Pornind de la modul de a crea al poporului, Eminescu el însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. Pentru fiecare nemulțumire, durere sau bucurie... [poporul] are modul lui particular de a se exprima. HOGAȘ, DR. II 179. Gramatica este o învățătură ce ne arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limbă. CREANGĂ, A. 87. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = felul în care oamenii obțin bunurile materiale, reprezentînd unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. Modul de producție al vieții materiale condiționează în genere procesul vieții sociale, politice și spirituale. MARX, CR. EC. POL. 9. ◊ (Precedat de prep. «în» și urmat de un adjectiv formează locuțiuni adverbiale al căror sens este dat de adjectiv) În mod cinstit. În mod fatal. În modul acesta. ▭ Membrul de partid... se leagă în mod organic de întreaga operă uriașă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. ♦ (Învechit) Exemplu, pildă. Ar lua loruși spre mod pre vulpoiul acesta. ȚICHINDEAL, F. 15. 2. (Gram.) Formă verbală prin care se arată felul cum consideră vorbitorul acțiunea exprimată de verb. Modul indicativ exprimă o acțiune considerată ca reală. ▭ Numai modurile așa-zise personale pot funcționa ca predicat. IORDAN, L. R. 581. Mod personal v. personal. Complement circumstanțial de mod = complement care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare o acțiune sau o calitate. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție subordonată care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă. 3. (Muz.) Structura unei scări de sunete, determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. Modul minor. Modul major.

MODOLA, Doina (n. 1947, Cluj), teatrolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii consacrate dramaturgiei românești și metamorfozelor din teatrul contemporan („Dramaturgia românească: 1908-1918”, „Lucian Blaga și teatrul. Insurgentul”, „Actor pe scena lumii – Printemps de la Liberté”).

moină (moine), s. f. – 1. Vreme umedă și călduță care urmează frigului de iarnă, dezgheț. – 2. Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru a odihni pămîntul. – 3. Pește de rîu (Cobitis barbatula). De la moale, adj., prin intermediul pl. moi sau de la vb. muia, dar der. prezintă dificultăți (poate printr-o formă anterioară *moină, cu suf. -ină). Der. din moale e general admisă; dar pare inutilă încercarea repetată de a ajunge pînă la latină (din mollis, după Iordan, BF, III, 243; din *mollināre, după Drăganu, Dacor., III, 514; din *mollimen, după Giuglea, Dacor., IV, 1553; din *mollio, -onis, după Spitzer, BL, XIV, 48; din *mollius, printr-un *moiu pierdut, după Candrea). Pentru suf., Tiktin sugerează un paralelism cu doină. Der. dintr-un sl. močiti „a umezi” (Cihac, II, 200), ca sb., cr. močina, e improbabilă. Pentru sensul 3, cf. molan, și, la fel, moișcă, s. f. (guvid), moiște, s. f. (Trans., Banat, dezgheț), pe care Cihac, II, 200, îl derivă din *mociște din sl. moča „băltoacă”. Der. moina (var. înmoina), vb. (a dezgheța); moinos, adj. (umed, propriu dezghețului).

MOINĂ s. f. 1. Timp umed și călduros, de obicei cu ceață sau ploaie, care urmează iarna după o perioadă de ger (cînd se topește zăpada). Afară, se vedea pădurea ușor ninsă, subt un cer albastru și însorit de moină. SADOVEANU, B. 58. E o zi de moină, parcă-i primăvară. VLAHUȚĂ, O. A. 388. Ciobanii stau în jurul vetrei, Afară-i negură și moină. DEMETRESCU, O. 75. ♦ Timp umed, cu ceață sau cu ploaie, în oricare anotimp. 2. Cîmp muiat de ploaie; cîmp necultivat unul sau mai mulți ani pentru a fi lăsat să se odihnească. Eu cu muierea și cu copila mea lăzuirăm cîteva săptămîni la moină. RETEGANUL, la CADE. Boii mei cînd aud doină Ară țelină și moină. La NEGRUZZI, S. II 26. Arătura de popușoi în moină. I. IONESCU, D. 152. – Pronunțat: moi-nă.

MOLDOVAN-MICU, Ioan (1833-1915, n. Varfalău, azi Moldovenești, jud. Cluj), prelat greco-catolic și om de cultură român. Acad. (1894), profesor la Seminarul teologic și la Gimnaziul superior din Blaj. Vicar capitular al Arhidiecezei Blajului (1892-1895). Unul dintre autorii Pronunciamentului de la Blaj (1868). Membru fondator al Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria (1869). Membru fondator (1861) și apoi președinte al organizației culturale ASTRA (1893-1901). Studii și documente privind istoria Bisericii din Transilvania. („Acte sinoidale ale Bisericii române din Alba Iulia și Făgăraș”). Manuale și dicționare pentru elevi („Dicționărel latin-român pentru începători”). A alcătuit cea mai mare colecție de lirică populară din Transilvania, publicată selectiv de A. Bârseanu și J.U. Jarnik sub titlul de „Doine și strigături din Ardeal”.

MOLÎU, -ÎIE, molîi, adj. 1. Lipsit de energie, fără vlagă, slăbănog; apatic. Uf, ce văr molîu mai am! C. PETRESCU, Î. I 6. 2. Încet, domol, molatic. E tristă și la vedere apa lui lată, molîie. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Adverbial) Murmurînd o doină trist, molîu. BENIUC, V. 9. 3. (Rar) Searbăd, plicticos, monoton. Scrieri dulcegi, molîi, otova. La TDRG.

NAI, naiuri, s. n. Numele a două instrumente muzicale: a) instrument compus din mai multe fluiere de diferite lungimi, împreunate; b) fluier de trestie cu șapte găuri. Cobza, naiul și vioara pe arminden îl serbează. BELDICEANU, P. 53. Și-n sunet de vioare, de cobze și de nai Se-ntoarce hora lină. ALECSANDRI, P. III 39. Se roșea suflînd într-un nai ce scotea un fluierat dulce și depărtat. BOLLIAC, O. 215. ◊ Fig. Furtuna pe naiuri Să cînte noi arii! BENIUC, V. 134. Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. COȘBUC, P. I 301.

NECUPRINS, -Ă, necuprinși, -se, adj. Imens, infinit. (Substantivat, n.; poetic) Tot necuprinsul tace fermecat, Doar de departe vine tremurată O doină de drumeț întîrziat. CERNA, P. 74.

NEGUROS, -OASĂ, neguroși, -oase, adj. 1. Acoperit de negură; cețos, pîclos. În urmă zarea se stingea în întunericul munților neguroși. SADOVEANU, O. I 131. Rîzi cu hohot la privirea Neguroșilor Bucegi? COȘBUC, P. I 165. Pe țărmurile neguroase ale Nevei. NEGRUZZI, S. I 332. 2. Fig. Întunecat, întunecos, obscur. În fundul temniței celei mai neguroase. MACEDONSKI, O. IV 130. ◊ (Poetic) În durerile și furtunile negurosului nostru trecut, doina și cîntecul bătrînesc au fost izvoare de viață și energie. SADOVEANU, E. 17. Să văd chipul tău frumos, Stea din cerul neguros. TEODORESCU, P. P. 326. 3. Fig. Trist, posomorît, întunecat, încruntat. Sămănau și la înfățișare: sprîncenați, mustăcioși și neguroși. SADOVEANU, O. L. 160. Ochii-i erau neguroși, scăldați în lacrimi. VORNIC, P. 17. Ea cădea din brațele lui... ca o salcie neguroasă ce-și întindea crengile spre el. EMINESCU, N. 70. ◊ (Adverbial) Bătrînul oftă greu și privi neguros spre oștean. SADOVEANU, O. VII 104.

NOROC, (rar) noroace, s. n. 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele și rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost’ al tuturora. GOGA, P. 11. A oftat adînc de nedreptatea norocului. CARAGIALE, P. 24. Cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. Cînd norocu-și schimbă pasul, N-aduc ani ce-aduce ceasul! ALECSANDRI, O. 116. Norocul e cum și-l face omul. ◊ Expr. La (sau într-un) noroc = la întîmplare, fără a fi sigur de rezultat. Socotind că a venit vremea... o ceru de soție într-un noroc. GANE, N. I 96. Apucă și el într-un noroc spre răsărit. ISPIRESCU, L. 124. Cum a da tîrgul și norocul = după împrejurări. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. La cît mi-a sta norocul = în ce măsură voi fi favorizat de soartă. Nu știu zău la cît mi-a sta norocul. CREANGĂ, P. 219. A(-și) încerca norocul v. încerca (1).2. Întîmplare neașteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reușita, succesul unei acțiuni, îndeplinirea unei dorințe etc.; șansă. A fost un noroc că în clipa aceea i-a văzut Gică. C. PETRESCU, C. V. 181. Norocul mă făcu să dau peste o așezare omenească. HOGAȘ, M. N. 76. ◊ (În proverbe și zicători) Munca, norocul omului cel mai mare și mai sigur. Cînd cu gîndul nu gîndești, Atunci norocul ți-l găsești. Numai (sau tot) de noroc să se plîngă omul, se spune despre omul norocos, pe care-l ajută norocul în toate. Nu ședea, că-ți șade norocul ( = dacă ești inactiv nu realizezi nimic). ◊ Joc de noroc = joc (cu cărți, zaruri etc.) practicat mai ales în societatea burgheză, în care partenerii riscă sume de bani, urmărind cîștiguri care depind numai de întîmplare. Bacaraua e un joc de noroc la care proștii n-au noroc. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A avea noroc sau a fi cu noroc = a avea succes în acțiunile întreprinse, datorită unor împrejurări favorabile neașteptate. N-avea noroc la vînat. ISPIRESCU, L. 288. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine. CREANGĂ, P. 90. Intrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea. NEGRUZZI, S. I 82. A avea norocul să... = a se ivi prilejul favorabil pentru... Înțelegea să prețuiască binele în care avusese norocul să intre. SADOVEANU, O. VIII 222. A avea noroc de (sau la) cineva (sau ceva) = a avea avantajul de a da peste cineva (sau ceva) folositor; a putea profita sau a se bucura de cineva (sau ceva), a se putea sluji de cineva (sau de ceva). Tot drumul avură noroc de vreme bună. SADOVEANU, O. I 129. Au avut noroc de un vînt bun de la coastă. BART, E. 277. Ai avut mare noroc de mine. CREANGĂ, P. 202. Noroc că... = din fericire s-a întîmplat că..., bine că... Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Noroc din cer pînă-n pămînt, că nu m-a prins... haraminul de Trăsnea. CREANGĂ, A. 68. ◊ (În formule de salut sau de urare, uneori determinat prin «bun») Le dai tovarășilor de la Uniune «noroc bun» și din partea mea. DAVIDOGLU, M. 72. Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbișor din uliță. REBREANU, R. II 59. Noroc bun, Tudore! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ (Familiar, afectuos, în formule imitînd imprecațiile) Bată-te norocul să te bată! 3. Stare sufletească în care omul se simte fericit; ceea ce procură omului o astfel de stare; fericire, bine. Soarele mirat sta-n loc Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc P-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii. EMINESCU, O. I 85. Cît îmi pare de bine C-am să mă mărit! Ce noroc pe mine! Ce vis fericit! ALECSANDRI, T. I 37.

ODATĂ adv. 1. Într-un timp nedeterminat, cîndva; (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; (în legătură cu verbe la viitor) de-acum înainte, în viitor. Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele și rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost’ al tuturora. GOGA, P. 11. Mult bogat ai fost odată, Mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I 83. Tot vei fi odată, zău, Tu a mea și eu al tău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. ◊ Expr. Odată și odată = într-o bună zi, cîndva, mai devreme sau mai tîrziu. Poate odată și-odată am să plec pe un timp mai lung, poate pentru totdeauna. DAVIDOGLU, M. 27. 2. Îndată, imediat, fără întîrziere, brusc. Odată-l văd că se scoală în picioare, pune pușca la ochi și trage. DUMITRIU, B. F. 26. Vede un boț de mămăligă. Atunci bucuria dracului: odat-o și hălește și nu zice nemica. CREANGĂ, P. 145. 3. În sfîrșit, în cele din urmă. Ia mai sfîrșește odată cu lupul cela; altă ceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. 4. (Cu valoare adjectivală) în toată puterea cuvîntului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun. Am și eu numai o fată, Și n-o dau să fie dată; Cu i-o dau voiesc să-mi fie Om odată. COȘBUC, P.I 103. Noi sîntem odată băieți și ce-am vorbit... vorbit rămîne. CREANGĂ, P. 20.

OFERTĂ, oferte, s. f. 1. Propunere făcută de cineva care dorește să vîndă o marfă, să angajeze sau să se angajeze într-un serviciu, să obțină participarea cuiva la o acțiune, la o întreprindere etc.; p. ext. (concretizat) act, document în care se face o astfel de propunere. Grăbește, căci îmi retrag oferta. C. PETRESCU, C. V. 315. Încă nu se hotărîse cine să cînte doina haiducească... Mincu... se oferă el. Oferta e primită. CARAGIALE, O. III 17. 2. Totalitatea mărfurilor oferite la un moment dat pe piață. ◊ Cerere și ofertă (sau, rar, ofertă și cerere) = raportul dintre cantitatea de mărfuri aduse pe piață și posibilitatea de a fi cumpărate. Munca. devenind în societatea noastră o marfă, ea depinde de starea pieții, de legea economică a ofertei și cererii, de concurență, și, dacă în piață va fi mai multă ofertă decît cerere, atunci marfa oferită... e cu desăvîrșire depreciată. GHEREA, ST. CR. II 308.

OFTAT, oftaturi, s. n. Respirație puternică, profundă și prelungă, pricinuită de o durere morală (uneori fizică) și dînd naștere, în expirație, unui sunet caracteristic; suspin. V. geamăt. Somnul oamenilor săraci e necăjit și vine greu... îl întrerup oftaturi. PAS, Z. I 246. Oftă lung și i se păru că-ntr-un oftat își povesti toată viața. MIRONESCU, S. A. 82. Iartă-i doamne, păcatu Cui a făcut oftatu, Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Fig. Doina plîngea pe strune... apoi slăbi, pînă ce se stinse într-o adiere jalnică, într-un oftat. SADOVEANU, O. I 301. În oftat se-ndoaie fagii, Tremură în crîng alunii. GOGA, C. P. 82. Izvoarele-o plîng și îi tînguie soarta, Iar firea își nalță la ceruri oftatul. NECULUȚĂ, Ț. D. 79.