recitativ (< it. recitativo, de la lat. recitare, „a citi, a declama”; fr. récitatif; germ. Rezitativ), formă a expresiei muzicale proprie genurilor vocal și vocal-instrumental, rezultând din interferența declamației* și a melodiei* și caracterizată printr-o strânsă dependență intonațională, ritmică și formală față de textul literar. ♦ R. existent în muzica folc. se încadrează, din punct de vedere melodic, în două tipuri: r. recto-tono* (intonare pe un singur sunet) și r. melodic (intonare pe un sunet principal, cu includerea treptelor* alăturate sau a unor formule melismatice*), iar din punct de vedere ritmic se încadrează în sistemele (II, 6) parlando giusto („măsurat”, în care proporția dintre duratele (1) constitutive rămâne constantă) și parlando rubato („liber”, în care duratele prezintă o mare libertate). În folc. rom., r. este caracteristic pentru doină* și baladă (IV). ♦ În cultura europ. r. joacă un rol important în a) muzica bis. (bizantină* și gregoriană*) și b) în speciile genului vocal și instr.: opera*, cantata*, oratoriul*. a) R. muzicii biz. poate fi apropiat de psalmodie*. Cântul greg. cunoaște mai multe forme structurate pe r.: recitări, profeții, psalmodii și antiene [v. antifon (II)], répons-uri. Conform textului lat., r. este secționat în fraze și perioade*, care debutează și cadențează prin formule (1, 3) melismatice tipice. b) În sec. 17, are loc procesul de cristalizare a operei* cu cele două elemente constitutive: aria* și r. Cel din urmă îndeplinește următoarele funcții: realizează conexiunea ariilor, conduce firul dramatic – fiind de obicei purtător de text epic – subliniază, prin contrast, caracterul cantabil al ariilor. R. secco desemnează r. acompaniat* de un instr. cu claviatură* (orgă*, clavecin*, pian*). R. accompagnato/strumentato este un r. mai melodizat, acomp. inițial de un instr. grav cu coarde și arcuș (v. camerata florentină). Această ultimă variantă de r. poartă denumirea de arioso*. R. generalizat al operelor lui Wagner provine din arioso. Unele lucrări instr. (la Bach, Beethoven, Listz) și simf. (Beethoven) au momente de r. În sec. 20, Schönberg introduce maniera Sprechgesang*-ului, iar Bartók preia r. recto-tono din folc. românesc.