OFTAT, oftaturi, s. n. Respirație puternică, profundă și prelungă, pricinuită de o durere morală (uneori fizică) și dînd naștere, în expirație, unui sunet caracteristic; suspin. V. geamăt. Somnul oamenilor săraci e necăjit și vine greu... îl întrerup oftaturi. PAS, Z. I 246. Oftă lung și i se păru că-ntr-un oftat își povesti toată viața. MIRONESCU, S. A. 82. Iartă-i doamne, păcatu Cui a făcut oftatu, Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Fig. Doina plîngea pe strune... apoi slăbi, pînă ce se stinse într-o adiere jalnică, într-un oftat. SADOVEANU, O. I 301. În oftat se-ndoaie fagii, Tremură în crîng alunii. GOGA, C. P. 82. Izvoarele-o plîng și îi tînguie soarta, Iar firea își nalță la ceruri oftatul. NECULUȚĂ, Ț. D. 79.