A-PURUREA (DE-) loc. adv. 👉 PURUREA.

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

aĭúrea adv. (lat. aliorsum, a. î., de unde și fr. ailleurs. V. nicăĭurea și pururea). Trans. Mold. În altă parte, în alt loc: s’a dus aĭurea, doarme aĭurea. A fi cu gîndu aĭurea, a fi distrat. A vorbi într’aĭurea, a aĭura, a abera, a delira. – Vechĭ și aĭurele(a), aĭurile(a).

antimis n. văl patrat de in (cu chipul Mântuitorului așezat în mormânt) ce stă pururea pe altar. [De origină slavo-greacă].

apururea av [At: VĂCĂRESCUL, IST. 300/26 / E: a+ pururea] (Înv; șîlav) De-~ Pururi.

ARĂTA (arăt) I. vb. tr. 1 A face semn sau a spune unde se află un lucru, în ce parte este ceea ce caută cineva, a face să se vadă ceva: i-am arătat drumul cel mai sigur ¶ 2 A scoate la lumină; a pune în evidență: Dumnezeu pururea ne arată ceea ce ne duce spre pierzare (COR.) ¶ 3 A face cunoscut, a spune: trămise pe Stoica... ca să arate plîngerile sale împotriva boierilor (ODOB.) ¶ 4 A expune, a istorisi: în partea dintîi va arăta viața împăratului Romei (N.-COST.) ¶ 5 A da la iveală pe cineva, a-l face să fie cunoscut așa cum e: l-ai arătat ce fel de om este ¶ 6 A da dovezi de ceva: nu prea arată multă tragere de inimă la lucru ¶ 7 A pîrî: am să te arăt la minister ¶ 8 A face să pară, a da cuiva înfățișare: haina aceasta mă arată prea bătrîn ¶ 9 ~ cuiva ușa, a-i face semn, a-i spune să plece ¶ 10 Fig. Toată lumea (sau toți) îl arată cu degetul, se zice despre cineva prea cunoscut prin defectele sale, care a făcut ceva nepotrivit, rău ¶ 11 ‡~ pricină, a învinovăți ¶ 12 ‡~ cuvînt, a atrage luarea aminte (asupra unui lucru). II. vb. intr. 1 A face cunoscut ¶ 2 A pune în lumină, a proba: vremea are să arate cine a avut dreptate ¶ 3 A dovedi cuiva că poate să se răzbune, a întoarce cuiva un rău: lasă, că i-oiu arăta eu ¶ 4 A părea, a avea înfățișare: arăți mult mai tînăr; arată rău sau bine (la față). III. vb. refl. 1 A ieși la lumină, a apărea: soarele aci se arată, aci se ascunde după nori ¶ 2 A se vedea într’un loc, a se ivi: se arătase pe cer o stea cu coadă (I.-GH.) ¶ 3 A se vedea așa cum e, a se cunoaște; proverb: ziua bună se arată de dimineață; – arama omului la beție se arată ¶ 4 A voi să pară: își smolesc feațele sale, ca să se arate oamenilor postindu-se (GAST.) ¶ 5 A veni cuiva în chip de vedenie: mi s’a arătat ceva grozav în vis azi noapte ¶ 6 A părea: se feri cît putu a nu se ~ tristă (ISP.); acesta e un om bun, pe cît s’arată (VLAH.) ¶ 7 A se purta, a avea o anumită fire: mai mare va fi vaza lui în lume, de s’ar arăta milostiv către popor (ISP.) ¶ 8 A avea un anumit aspect (vorb. de cer, etc.): s’arăta de ploaie în ziua de Pălii (GR.-N.) [lat. ad-reiterare].

ASTĂZI I. adv. 1 În ziua în care ne găsim, azi ¶ 2 ~ o săptămină, acum o săptămînă; de ~ într’o săptămină, peste o săptămînă ¶ 3 În zilele noastre, în vremea de acum: ~ populațiunea crește mai mult ca altă dată ¶ 4 De ~, a) din ziua în care ne găsim; proverb: lucrul de ~ nu-l lăsa pe mîine; b) din zilele noastre, din vremea de acum ¶ 5 În ziua de ~, din ziua de ~, în (din) zilele în care trăim ¶ 6 ~ ...mîine... într’o zi... într’altă zi...; de ~ pînă mîine, puțin timp. II. ‡sf. pl. Zilele de astăzi, de acum: astăzile de pururea cu înșelăciune petrecîndu-le (COR.) [lat. ĭsta + die].

ASTFEL adv 1. (În opoziție cu altfel) În modul acesta (care s-a arătat), în acest fel, așa. Turbur cum curge un rîu cînd zăporul pornește din munte, Astfel mergeau să ceară dreptate sau moartei ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Calul... se scutură... și rămase... gras, trupeș și cu patru aripi. Văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise: De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 3. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în tnînă, preotul cel păgîn; De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Referindu-se la cele ce se vor spune) În felul următor. Ș-ades de-atunce un glas de jale Șoptind s-aude astfel prin vînt...: Cînd vine noaptea, fugi, fugi copilă De străin mîndru Cu glasul blînd! ALECSANDRI, P. I 24. ♦ (Introduce o propoziție consecutivă sau conclusivă, adesea precedat de «și» sau urmat de «că») Încît, așa încît; prin urmare, de aceea, deci. Se lăsase un ger țeapăn, astfel că [Niță Petre] avea nevoie să-fi dezmorțească oasele undeva. PAS, Z. III 328. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata; El iar privind de săptămîni, li cade dragă fata. EMINESCU, O. I 167. 2. (Exprimă o comparație) Așa, într-un mod asemănător cu... Era de o frumuseță fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa sub ruinele Cartaginei. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (În corelație cu «ce», «cum», «precum», uneori întărit prin «tot») Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... EMINESCU, O. I 133. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival, legat prin prep. «de» de substantivul determinat) Asemenea, atare. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse... în toate părțile despre o astfel de batjocură. CREANGĂ, P. 84. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I 146. 3. (Arată măsura sau gradul) Atît, așa (de tare, de mult), în așa grad (mod, chip etc.), așa. Nu se putea domiri el cum de [în] cîteva zile s-au schimbat astfel locurile. ISPIRESCU, L. 9. ◊ (În corelație cu «încît», «că», «de», purtînd accentul în frază) Se urcară în sus și văzură palatul strălucind astfel, de la soare ie puteai uita, dar la dînsul ba. ISPIRESCU, L. 7. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. (Determină un adverb, de care se leagă prin prep. «de»; rar) Fata puse colivia pe masă și pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile și să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. - Accentuat și: astfel.

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul; uneori, mai ales înaintea formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal cu valoare posesivă, în forma asupră). 1. (Indică un raport local) Peste. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, P. 52. Asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A avea (un obiect) asupra sa = a purta cu sine. Are documentele asupra sa. A lua (sau a avea) asupra sa sau asupră-și (o sarcină) = a se însărcina (sau a fi însărcinat) cu săvîrșirea unei acțiuni, a-și lua (sau a avea) o răspundere; a răspunde de un obiect încredințat. Aveam asupra mea un depozit, a urmat lucrătorul. SADOVEANU, N. F. 185. Dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră-și. ISPIRESCU, L. 17. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrșește o acțiune (de obicei rea); a prinde (pe cineva) în flagrant delict. Nici un hoț nu mărturisește de bunăvoie cînd n-a fost prins asupra faptului. REBREANU, R. I 118. ◊ (Substantivat, în expr.) Cu asupra de măsură sau (învechit, eliptic) cu asupra = mai mult (decît era de așteptat sau decît se cuvenea), cu prisosință, cu vîrf, peste măsură. Comandanții [hitleriști] porunceau oștilor război fără pic de omenie, război cu asupra de măsură mai crud decît al hoardelor. SADOVEANU, M. C. 74. Ginerele se supără mai cu asupra decît toți. ISPIRESCU, L. 258, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. 2. (În fraze în care se exprimă o idee de dominație sau de superioritate, introduce numele persoanei sau al obiectului peste care se întinde puterea, stăpînirea etc.) Nic-a lui Costache... nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. Temperatura avu pururea o deosebită influență asupra fizicului meu. NEGRUZZI, S. I 57. Triumful științei asupra naturii. BĂLCESCU, O. II 10. 3. (În fraze în care se exprimă o cugetare, un gînd, introduce numele persoanei sau al obiectului la care ne referim) Ai voit, amice, să citesc... cartea... și, după cetire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (În fraze în care se exprimă un sentiment) Pentru; de. Numai dragostea ce am asupra domniei-tale mă poate răscumpăra. SADOVEANU, F. J. 450. Prinse dragoste asupra unei fete. ISPIRESCU, L. 117. Să se îndure asupră-le și să nu-i pună în primejdie. BĂLCESCU, O. II 232. Atît de mult împăratul asupra lui [a pruncului] tremura, Că strășnici tot palatul nu cumva a-l supăra. PANN, P. V. II 5. 4. (În fraze în care se exprimă o idee de năpăstuire, de distrugere, de năpustire etc., introduce numele persoanei sau al obiectului care suportă acțiunea) Numai așa îl putem scăpa de urgia care-i asupra lui. SADOVEANU, N. F. 37. ♦ (Acțiunea pornește din intenții dușmănoase) în contra, împotriva. Ursul... se repezise asupră-i. ODOBESCU, S. III 48. Apucă orice vede Și asupra mea se repede. TEODORESCU, P. P. 274. ♦ (După cuvinte care exprimă un sentiment răuvoitor, mînie, pizmă, ură etc.) Față de... împotriva; pe. Atîta năduh am eu asupra lor, că parcă-mi vine să-ți mai spun o dată istoria. SADOVEANU, O. V 461. Se hotărî să-și răzbune asupra împăratului. ISPIRESCU, L. 31. Destul ai viclenit asupra tatălui meu! EMINESCU, N. 7. Am primit răvașul dumitale... prin care am văzut că.... sînteți foarte supărați asupra mea. KOGĂLNICEANU, S. 117. Aveau o ură fioroasă împotriva nobililor și mai ales asupra familiei Batoreștilor. BĂLCESCU, O. II 225. 5. (Arată direcția unei acțiuni) Spinul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. 6. (Cu sens temporal) Spre, către, aproape de (o zi sau un moment anumit). Asupra iernii [muntenii] coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. SADOVEANU, B. 10. Mă hotărîi să plec călare și fiindcă era asupra iarmarocului de la duminica-mare, rugai pe prietenul meu... să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. HOGAȘ, M. N. 7. ♦ Expr. A fi asupra unui lucru = a fi tocmai gata să se apuce de ceva. - Formă gramaticală: asupră.

Atalanta (sau Atalante), fiica lui Iasus și a Clymenei. Părăsită pe o stîncă de către tatăl ei, care dorise un băiat și nu o fată, Atalanta a fost alăptată de către o ursoaică și crescută în sălbăticia codrilor. Mai tîrziu ea a învățat să vîneze, întocmai ca Artemis, zeița ei protectoare. Urmînd pilda acesteia, Atalanta a jurat să rămînă pururea fecioară. Prețuită de mulți pentru frumusețea ei – printre altii și de Meleager, alături de care a participat la vînătoarea mistrețului din Calydon (v. și Meleager) – Atalanta s-a văzut în cele din urmă nevoită să consimtă să se căsătorească. Ea era vestită pentru iuțeala picioarelor sale și era învingătoare la toate întrecerile la care a participat. Așadar, a făgăduit să se căsătorească cu acela care o va întrece în iuțeală. Mulți au încercat fără să reușească și au fost uciși cu sulița de fecioara cea neînduplecată. Ea îi ajungea întotdeauna din urmă, după ce mai întîi le acorda un avans. Unul singur a izbutit s-o întreacă, cu ajutorul Aphroditei: Milanion. Zeița i-a dăruit lui Milanion trei mere de aur din Grădina Hesperidelor. În timpul cursei, acesta a lăsat să-i cadă merele unul cîte unul. Atalanta, neputîndu-și stăpîni curiozitatea, s-a oprit să le culeagă, și în felul acesta a pierdut din timp și a fost învinsă. Ea s-a căsătorit cu Milanion și au trăit amîndoi fericiți pînă în ziua în care, cu ocazia unei vînători, au profanat – cuprinși de un elan de dragoste – un sanctuar în care se adăpostiseră. Sanctuarul era închinat lui Zeus. Indignat de sacrilegiul comis, zeul i-a pedepsit transformîndu-i pe amîndoi în lei.

Attis (sau Atys) 1. Tînăr și frumos păstor din Phrygia, de care s-a îndrăgostit zeița Cybele. După ce i-a făgăduit să-i fie pururea credincios, Attis și-a călcat jurămîntul, îndrăgostindu-se la rîndu-i de o nimfă. Mîniată, zeița i-a luat mințile și, într-un acces de nebunie, Attis s-a automutilat. El a fost metamorfozat de Cybele în pin. 2. Unul dintre troienii care l-au însoțit pe Aeneas în Italia.

AVERE, averi, s. f. (Adesea la pl.) Totalitatea bunurilor care se află în posesia unei colectivități sau a unui individ. V. avuție, bogăție. Avere ai, cucoane, dar cum au adunat-o bătrînii dumneatale? PAS, L. I 113. Ca să se sece influința boierilor... îi despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. Tune dracu-n ei, boieri, Că au destule averi; Le-au luat tot de la noi Și ne-au lăsat în nevoi. ANT. LIT. POP. I 22. ◊ Avere mișcătoare v. mișcător. Avere nemișcătoare v. nemișcător. ♦ Expr. (Popular) A se bucura la avere = a fi lacom de bani. Mă-nsurai să iau muiere. Mă bucurai la avere, Lăcomit-am, lăcomit, Lăcomii la șese boi Și-am luat hîda de găzdoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. (Adesea ironic sau figurat) Asta-i toată averea mea (sau a ta, a lui etc.) = asta-i tot ce posed (sau posezi, etc.). Cocioaba de pe malul sting al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două capre slabe și rîioase ce dormeau pururea în tindă era toată averea Irinucăi. CREANGĂ, A. 27. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», arătînd în ce constă averea) Are strînsă o avere bunicică în bani și vinațuri bine îngrijite. CARAGIALE, O. I 283. ♦ (Prin exagerare) Sumă foarte mare de bani. Călătoria m-a costat o avere.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

BIVUACA, bivuachez, vb. I. Intranz. (Despre unități militare) A staționa în afara localităților, în corturi sau sub cerul liber. Pururea în buza tunului, siliți a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului. NEGRUZZI, S. I 39. – Pronunțat: -vu-a-.

bîrfi vb. IV. 1 tr., intr., refl. recipr. A (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima. Taci, muiere, nu bîrfi! (ODOB.). 2 tr. A flecări, a îndruga verzi și uscate. ◊ (abs.) Babele, de cele trecute, pururea bîrfesc (D. GOL.). • prez.ind.-esc. /cf. sl.veche брехатн „a lătra”.

BUIGUIRE s.f. 1. (Mold.) Vorbire fără rost, fără înțeles. Pildele meale buigu[i]ri și cuvintele meale într-aiuri țiind. CANTEMIR, IST. 2. (Mold., Trans. N) Zăpăcire, buimăcire, rătăcire cu mintea. A: Iară uimirea și buiuguirea menței lor iaste sămn cum i-au opustit Dumnedzău. L SEC. XVII, 136^v; cf. DVS, 106^r; L SEC. XVII, 138^r. C: Să ne trezim din buiguire lumiei aceștie. POGREB., 95^v. // B: Călugăriia iaste o buiguire a minții pururea de lucrurile ceale cerești. L ante 1693, 218^r; cf. L ante 1693, 216^r. ♦ Extaz, vedenie. A: Iară o femeaie de cinste, luminată cu duhul lui Dumnedzău, fu în buiguire de istîplenie, vădzînd pre Svînt Andrei unde <u>mbla prin nărod și lumina ca un stîlp de foc. DVS, 68^v; cf. DVS, 34^v, 149^r. Variante: buiuguire (L SEC. XVII, 136^v, 138^r). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguit¹, buiguit², buiguitor, buiguitură. Cf. brodelnicitură, buiguitură, îngăimeală; cebală; buiguit¹.

BUZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. Buza de sus. Buza de jos. ▭ Uriașul cuvînt: Libertate! Ne tremură buzele, aproape Că plîngem, șoptindu-l. BENIUC, V. 127. Lăsîndu-și iar capul în jos, își mușcă buzele, își strînse pumnii. CAMILAR, TEM. 205. Gura îi era uscată și buzele arse. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214. Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. Buză de iepure = buza (de sus) ușor despicată (ca la iepure), lăsînd să se vadă- o parte din dinți și constituind un defect din naștere. Așa a născut-o mătușa... cu buză de iepure. STANCU, D. 12. ◊ Expr. (Familiar) A rămîne cu buzele umflate = a rămîne înșelat, păcălit, dezamăgit în așteptările sale. Îi era să nu-și piarză slujba și să rămîie cu buzele umflate. ISPIRESCU, L. 234. A sufla (sau a bate) în buze = a rămîne păgubaș (de ceva); a fluiera a pagubă. Toporul s-a cufundat și Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P.46. A-i crăpa(sau a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de ceva) = a avea mare nevoie (de ceva), a fi la strîmtoare; a-icrăpa măseaua. A se șterge (sau linge, spăla) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva, să-și ia nădejdea de la un lucru dorit sau rîvnit. A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a rîvni, a jindui (ceva). A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi (de nereușita unei acțiuni). (Mai ales despre copii) A lăsa (sau a pune) buza = a fi gata să izbucnească în plîns. ◊ (în diverse construcții, exprimînd lipsă de sinceritate, fățărnicie, afectare etc.) Vorbește din vîrful buzelor. ▭ Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă. EMINESCU, O. I 150. Făcură jurămînt lui Rudolf, mai mult din buză decît din inimă. BĂLCESCU, O.II 187. Pe buze miere, Și-n inimă fiere. Marginile unei răni pricinuite de o tăietură adîncă. 2. Margine (dreaptă sau răsfrîntă) a unor obiecte (în special cînd au formă rotundă). Paraschiv își trase mîna, dar buza capacului îi strivi un deget. PREDA, Î. 180. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. DELAVRANCEA, H. T. 26. Vasile se scidă, aprinse o lumînărică de ceară, lipită de buza unui sfeșnic de alamă. VLAHUȚĂ, O. A. 345. ◊ Expr. A fi în buza tunului = a fi expus în bătaia tunului; p. ext. a se afla într-un loc primejdios. Pururea în buza tunului, siliți a bivuaca sub un cort. NEGRUZZI, S. I 39. (Rar) Plin pînă în buze = foarte plin; plin ochi. Ulcica... plină pînă-n buze cu vin roșu. DELAVRANCEA, S. 55. 3. Culmea, marginea de sus (subțiată) a unui deal, a unui pisc, a unui șanț, a unei păduri etc. V. geană. Unii, izbutind să urce buza dealului, se prăbușeau... străpunși de gloanțe. CAMILAR, N. I 49. Dă glas octombre-n viile naturii! Ca mustul tînăr Soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. I-au îngropat ieri, la Adîncata, în buza dealului, lîngă șosea. STANCU, D. 159. A dat peste stîna de oi a lui Gheorghiade, cu perdeaua ei de trestie înfiptă în buza văii Gerului. POPA, V. 114. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. Băiatul... aduse securea. Uracu o luă și petrecu degetul pe buza oțelului. DUMITRIU, B. F. 105. Cine are bardă mică, Facă-i buza subțirică. ALECSANDRI, P. P. 319.

BUZĂ (pl. -ze) sf. 1 🫀 Fie-care din cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoper dinții (la om și la animale): buza de jos, foarte groasă, îi atîrnă leneșă și supărată VLAH.; un balaur, cu o ~ în cer și cu alta în pămînt ISP.; a săruta pe buze; proverb: (a rămînea, a lăsa, a se întoarce, etc.) cu buzele umflate, amăgit în așteptarea sa, păcălit, plouat; – a bate (sau a da) din (sau în) buze. a fluiera a pagubă, a îndura o pagubă ireparabilă; – a-i crăpa (sau a-i scăpăra) buza de (sau după) ceva, a avea mare nevoie de ceva; – a se șterge (sau a se linge) pe buze, a se șterge pe bot, a-și lua nădejdea de a căpăta un lucru; – a-și mușca buzele (de necaz, de ciudă) ¶ 2 Pr. anal. 🩺 Marginea unei răni ¶ 3 Pr. anal. Marginea unei țevi sau unui vas circular: ne lungiserăm pe iarbă, așteptînd ca rațele să vie la buza puștii ALECS.; pururea în buza tunului NEGR.; zărea ulcica, plină pînă’n buze cu vin roșu DLVR.; buza paharului; buza clopotului ¶ 4 🌐 Marginea de deasupra a unui deal sau a unui pisc de munte ¶ 5 Ascuțișul unui instrument de tăiat: trăgea cu gresia pe buza coasei CAR..

CAMPANULĂ, campanule, s. f. (Bot.) Clopoței. Albastre campanule, în lumină, Potirul fin și-l leagănă alene. CAZIMIR, L. U. 23. Jos, pe-un vîrf de campanulă Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, S. A. 68.

CHIȚORAN s.m. (ȚR) 1: Șoarece de cîmp. Chițoranul și hameleon și nevâstuica și șopÎrla și șomÎcul. BIBLIA (1688).. 2. Cîrtiță. B: Krotĭ. Chițoran. LEX. 1683, 28^r. Poți să aseameni minciuna pre chițoran. FL, D 1700, 51^v. // C: Poți să aseameni minciuna pre chițoran, carele n-are ochi si pururea merge dedesuptul pămîntului. FL. D 1764, 34v. Etimologie necunoscută. Cf. g u z i u, sobol (2). șomîc (3).

CHIVERNISITOR I. adj. verb. CHIVERNISI. Care (se) chivernisește. II. sm. † Administrator, ocîrmuitor: cum pururea se întîmplă între doi sau mai mulți ~i ai unei țări (ISP.).

* CLINĂ (pl. -ne) 1 🌐 sf. Povîrniș, coastă înclinată: lîngă o ~ răpede ... deodată un vuet de tunet (SAD.); păduri seculare și neumblate îmbrăcau clinele munților (N.-UR.) ¶ 2 Ⓕ Înclinare, aplecare: clina copilărească a filosofiei a fost pururea patria capetelor slabe (DLVR.) [it. china + lat. clino].

de-a-pururea.

de-a pururi/de-a pururea loc. adv.

de-a pururi/de-a pururea loc. adv.

de-a pururi/(relig.) de-a pururea loc. adv. (de-a pururea și-n vecii vecilor)

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spațiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz și cu praf care scrîșnește nisipos în dinți. C. PETRESCU, A. 341. Mîine dimineață cînd ăi pleca... să nu lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, O. III 66. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre» sau «în») Care dă înspre... Uși deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate, permițînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschise. CARAGIALE, P. 37. ◊ Fig. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ (Teatru) Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării spectacolului (înainte de terminarea actului și coborîrea cortinei). ◊ Expr. A avea (sau a ține) casă deschisă = a fi primitor, a avea mereu musafiri. ♦ (Mai ales despre vehicule) Fără capotă, coș sau acoperiș, neacoperit (permițînd accesul liber în interior). Camion deschis. ♦ (În expr.) Scrisoare deschisă = text, de obicei cu ton polemic, redactat în formă de scrisoare și dat publicității. 3. Fig. Sincer, lipsit de fățărnicie. Fire deschisă. ▭ Numai printr-o autocritică curajoasă, deschisă și cinstită se pot educa adevăratele cadre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Străinul avu un rîs deschis, cald. CAMILAR, TEM. 6. E bun la veselie, deschis cu flăcăii. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăștia veselie oriunde se afla. CARAGIALE, P. 160. Deschis la minte = deștept. Era urît la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfățișară înaintea boierului. Bogătașul, mîndru și cu pieptul deschis; săracul, umilit și strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am știut pînă astăzi. BARANGA, I. 214. 4. (Mai ales despre părți ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, și s-a culca ș-a dormi cu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. Și vouă și mie ne revine sarcina să avem ochii deschiși. DEMETRIUS, C. 37. b) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre brațe) Întinse și depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrățișa pe cineva. ◊ Loc. adv. Cu brațele deschise v. braț. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. 5. (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanță, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieșea la un loc deschis, între mărăcinișuri înalte și dese. DUMITRIU, N. 203. Ieșim voioși la cîmp deschis. IOSIF, PATR. 17. ◊ Oraș deschis = oraș care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-l va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (În opoziție cu secret, în expr.) Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mîini. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizației respective, și persoane din afară. 8. (Fon., în expr.) Vocală deschisă = vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă și palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. – Variantă: (regional) deșchis, -ă adj.

DOINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină! Doiniță! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit... – Să-mi cei chiria? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: daină (ISAC, O. 32) dăină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f.

DOR², doruri, s. n. I. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. V. jale. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 171. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. CARAGIALE, O. III 91. Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. D-o fi dor de la copii Să pui șaua și să mîi, D-o fi dorul de la mumă Să fac calul numai spumă. ANT. LIT. POP. I 41. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Drag mi-a fost în locurile noastre, și acuma mi-i dor să văd ape și lărgime. SADOVEANU, P. M. 85. Și dor mi-e, dor de satul meu, Și satul meu e-așa departe! IOSIF, T. 242. Mă doare-n piept, dar nu să țip, Și-așa mi-e dor de-acasă, Și-aș vrea să plec, dar nu e chip, Că vodă nu mă lasă. COȘBUC, P. II 60. Cucule, pasăre sură! Ce tot cînți la noi pe șură? Au ți-i foame, au ți-i sete, Au ți-i dor de codrul verde? – Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; cu foc. Nu-i pasere pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd ziua-i plină de soare și cerul e fără nor. HASDEU, R. V. 71. Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe ușor A zice cu dor Un cîntic duios, Atît de frumos. ALECSANDRI, P. P. 66. 2. Iubire, suferință din dragoste. Mă apuca cîteodată dorul așa de tare de tine, Gheorghe, că parcă-mi venea să mă duc, să mă tot duc ca o nebună pe drumul Galațului!... să te caut... să te văd! BUJOR, S. 149. Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă. EMINESCU, O. I 171. Trecut-au ani de lacrimi... Din ora de urgie în care te-am pierdut! Și doru-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. A. 62. Mare-i apa Bistriții, Mai mare-i dorul mîndrii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Cîntec de dor v. cîntec. ◊ (Personificat) Numai dorul mai colindă, Dorul tînăr și pribag. COȘBUC, P. I 48. Pe drumul de la Săcele, Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Cine n-are dor pe vale Nu ști luna cînd răsare... Cine n-are dor pe luncă Nu ști luna cînd se culcă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. 3. Starea sufletească a celui care dorește ceva sau aspiră la ceva (un scop, un ideal); năzuință, dorință. Fata se gîndea la cei doi frați și nu putea înțelege ce doruri tainice își făceau cuib în sufletul ei tînăr. SADOVEANU, O. I 102. Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare. GOGA, P. 81. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le-ascult. EMINESCU, O. I 110. Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării. id. ib. 216. Pînă cînd să creadă lumea, o, copii de Romînie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? ALECSANDRI, O. 91. ◊ Dor de ducă = nostalgia depărtărilor, a călătoriei. Se deșteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad, cu nostalgii sfîșietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri. M. I. CARAGIALE, C. 43. N-o încercase încă dorul de ducă; nu evadase în imperiul florilor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 86. Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă, pierde ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi. BART, E. 307. ◊ Expr. (Rar) A face (cuiva) pe dor = a face (cuiva) pe plac, pe voie, a-i împlini dorința. Alei, corbi, corbișor, De vrei tu să-mi faci pe dor, Ține inelușul meu Și du-l unde voiesc eu. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. (Obiectul dorului este o mîncare, o băutură) Poftă, gust. Mai multă lume se aduna de dragostea crîșmăriței decît de dorul vinului. CREANGĂ, A. 96. De dorul fragilor (sau căpșunelor) mănînci și frunzele. ◊ Expr. A duce dorul (de ceva) v. duce (I 6). 5. (Numai în loc. adv.) În dorul lelii = într-o doară, la întîmplare, fără țintă hotărîtă, fără rost. Cămașa pe el d-a pururea era floare; căciula-i țurcănească trîntită p-o ureche, în dorul lelii, îl prindea ca p-un haiduc. DELAVRANCEA, S. 25. Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia așa cam în doru lelii, fiindcă n-avea altă treabă. ISPIRESCU, L. 370. II. (Olt.) Durere fizică. Neguță, Neguță... Nu cumva te doare Pe la cingătoare... Ori pe la căpșor Ai simțit vreun dor? TEODORESCU, P. P. 659. Dor de ochi. ȘEZ. XX 86.

Endymion, păstor de o rară frumusețe care l-a rugat pe Zeus să-l lase să doarmă veșnic, ca să rămînă pururea tînăr. Zeus i-a împlinit voia. Văzîndu-l dormind, Artemis (Luna) s-a îndrăgostit de frumosul păstor pe care a început să-l viziteze, noapte de noapte, coborînd din înaltul cerurilor. Din iubirea lor s-au născut cincizeci de fete.

Es ist eine alte Geschichte (germ. „E o poveste veche”) – În Cartea cîntecelor, Heinrich Heine are o mică poezie, intitulată Intermezzo liric, care începe astfel: „Es ist eine alte Geschichte, Doch bleibt sie immer neu; Und wem sie just passieret, Dem bricht das Herz entzwei!” Sau, în tălmăcire românească: „Povestea este veche, totuși De-a pururea rămîne nouă, Și-aceluia cui i se-ntîmplă, Îi rupe inima în două!” Această mică poezie a făcut o carieră mare. Mai cu seamă primele două versuri s-au răspîndit prin cîntece și citate, „povestea veche” fiind de fapt veșnic tînăra poveste a dragostei. Cu timpul însă expresia s-a extins la orice împrejurare în care povestea – vorba lui Heine – e veche. LIT.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

FENOMENALITATE s. f. Faptul de a fi fenomenal (2). În toată Europa, poezia, literatura în genere, se retrage tot mai mult din fața tablourilor naturii, pururea nepăsătoare și statornică în rotația fenomenalității ei – și se afundă tot mai mult în misterele sufletului omenesc. VLAHUȚĂ, O. A. 404.

FERECARE, ferecări, s. f. Acțiunea de a fereca. ◊ Fig. Ceea ce va rămîne pururea din Eminescu, în afară de frumusețea gîndurilor... este acea țesătură, acea ferecare puternică a limbii. VLAHUȚĂ, O. A. 395.

Grecia f., (modernă), mic regat în Europa, la S. de Turcia, scăldat de Arhipelagul, Mediterana și Marea Ionică. Grecia, până la 1913, coprindea peninsula Morea, Helada, Epirul și Tesalia la N., golful Corint și insulele Ciclade la E., și insulele Ionice la V. Populațiunea-i era de 2.434.000 loc. (între cari vre-o 30.000 de Români în Livadia orientală), cu cap. Atena. Industria nulă, comerțul puțin activ, principala cultură a viei (struguri de Corint). Prin ultimul răsboiu balcanic, Grecia a mai câștigat 47.000 kmp., așa că azi are 111.000 kmp., cu o populație de 6 ½ milioane loc. Tractatu din Versailles (1919) a sporit în mod simțitor teritoriul Greciei în detrimentul Turciei. Dezastrul pățit în răsboiul greco-turc din 1922 avu ca urmare retrocedarea Traciei orientale și ruina economică a țării. ║ (antică), țară celebră în vechime, coprindea 3 regiuni principale: la N. Epirul și Tesalia, în centru Helada sau Grecia propriu zisă și la S Peloponezul. Cetăți importante: Sparta, Atena, Corint, Teba. Poeți, oratori, filozofi, artiști, generali au glorificat de-a pururea această țară; dar continuele desbinări politice i-au adus ruina: ea fu rând pe rând subjugată de Macedoneni (338 a. Cr.), de Romani (146 a. Cr.) și de Turci (1453). În 1821 Grecia se revoltă contra Turciei și izbuti s’ajungă independentă (tractatul dela Adrianopole 1829); cu toate acestea, țări grecești se aflau încă sub stăpânirea turcească. Grecii declarară răsboiu Turcilor în 1897, cu prilejul Cretei, dar fură înfrânți și numai intervențiunii europene datori Grecia menținerea integrității sale teritoriale. În 1913 și în 1917-1918, Grecia repară înfrângerea-i din 1897, câștigând teritorii însemnate în Macedonia, în Tracia și în Anatolia. Dar în 1922, Grecii fură alungați din Smirna și Adrianopole de către naționaliștii turci.

HESTIA (în mitologia greacă), zeița protectoare a focului și a căminului. Fiica cea mare a lui Cronos și a Rheei, sora lui Zeus și a Herei. A ărmas pururea fecioară. Identificată la romani cu Vesta.

Hestia, cea mai mare dintre fiicele lui Cronus și ale Rheei și soră cu Zeus și cu Hera. Cu toate că a fost curtată de Apollo și de Poseidon ea a rămas, cu îngăduința lui Zeus, pururea fecioară. Nu părăsea niciodată Olympul și era considerată, atît de zei cît și de muritori, drept protectoarea căminului. Atribuțiile ei se suprapuneau cu cele ale Vestei, din mitologia romană.

HOJMA adv. (Mold., Bucov.) Mereu, într-una, neîncetat; pururea. Cetatea nu era departe; se zărea deslușit cu tunurile și meterezurile ei în brădet, subt vulturii care hojma o străjuiau. SADOVEANU, F. J. 531. Hojma tolocănește pentru nemica toată, curat ca un nebun. CREANGĂ, P. 252. Ochii lui hojma clipeau. NEGRUZZI, S. I 140. Variantă: hojmă (SBIERA, P. 243) adv.

infern n. 1. Mit. locașul subpământean unde rămâneau de-a pururea sufletele morților; 2. fig. loc de supliciu.

Ixion m. Mit. rege al Lapiților, fu condamnat pentru crimele sale să fie legat în Infern de o roată ce pururea se învârtea.

ÎMBĂTA, îmbăt, vb. I. 1. Refl. A ajunge în stare de beție, în urma consumării unei cantități de alcool. Se îmbăta pînă într-atît, încît nu mai știa dacă feată este ori băiat. ISPIRESCU, U. 104. Mai nainte, unde se intîmpla la tine să te îmbeți!... acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu. CARAGIALE, O. I 257. Mănîncă, bea, se-mbată și doarme dus. ALECSANDRI, T. I 447. ◊ Expr. A se îmbăta lulea (tun, turtă sau criță) = a se îmbăta foarte tare. ◊ Tranz. I-a dat țuică și l-a îmbătat. (Expr.) A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a amăgi (pe cineva) cu vorbe goale. Nu mă îmbeți pe mine cu apă rece. Te știu eu cine ești. V. ROM. martie 1953, 167. Ei! Să lăsăm frazele, nene Cațavencule! Astea sînt bune pentru gură-cască... Eu sînt omul pe care d-ta să-l îmbeți cu apă rece? CARAGIALE, O. I 136. 2. Tranz. Fig. A încînta, a fermeca, a ameți, a zăpăci. Se temea acum să nu-l îmbete Amețitoarea ochilor otravă. TOPÎRCEANU, B. 59. Pădurea mirosea de te-mbăta: înflorise tămîioara. SANDU-ALDEA, U. P. 65. Întindem buzele tremurătoare, Vrăjita-ți undă să ne mai îmbete, Viață pururea fermecătoare! VLAHUȚĂ, O. A. I 78. Dulcele parfum al florilor și al rîului intră în cameră și mă îmbată. BOLINTINEANU, O. 317. ◊ Refl. Nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire! VLAHUȚĂ, O. A. 75. În sărbătoarea noastră, tu singur ești tăcut! Îmbată-te de viața ce ne surîde nouă. BOLINTINEANU, O. 21.

ÎNCETA, încetez, vb. I. Intranz. A se opri (în cursul unei acțiuni), a nu mai continua. Ploaia încetase de cu noaptea. REBREANU, R. I 175. Muzica încetase de mult. EMINESCU, N. 47. Să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete. NEGRUZZI, S. I 147. Manole-mi ofta, Din plîns Înceta. TEODORESCU, P. P. 466. ◊ Tranz. Ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi. EMINESCU, N. 28. Încetează plînsul tău. ALECSANDRI, P. A. 133. Meseni, vă ospătați, Veselia nu-ncetați. TEODORESCU, P. P. 621. ♦ A dispărea, a se pierde, a nu mai exista. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel într-a veșniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A înceta din viață = a muri, a deceda. – Prez. ind. și: încet (MACEDONSKI, O. I 239, RETEGANUL, P. I 12, ȘEZ. VI 132).

ÎNCUIBAT, -Ă, încuibați, -te, adj. Care s-a așezat, s-a vîrît, s-a aciuat, s-a stabilit (nepoftit și nedorit) într-un loc. (Fig.) Neagra dușmănie și lacoma rîvnire De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc. VLAHUȚĂ, P. 18.

ÎNGĂDUI, îngădui, vb. IV. 1. Tranz. A permite, a da voie, a încuviința, a lăsa, a admite, a tolera. Păsări uriașe pe aripele grele Îngăduie să steie și alte păsărele. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 178. N-aș îngădui un lucru care poate da pildă rea. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ (Construit cu dativul) Nastasia i-a îngăduit lui bărbatu-său să se odihnească două ceasuri, pe urmă l-a chemat la treabă. GALAN, Z. R. 36. ◊ (Construit cu acuzativul) L-am îngăduit să stea la masă cu noi toți. VISSARION, B. 77. Însă viermele dorinții, Pururea neadormit, Nu îngăduie pe nimeni Să se creadă fericit. VLAHUȚĂ, O. A. 177. ♦ Refl. reciproc. (Popular) A se învoi unul cu altul, a se înțelege, a se tolera, a trăi în armonie. Sîntem între ai noștri și ne îngăduim. PAS, Z. II 76. Voinic tînăr, cal bătrîn, Greu se-ngăduie la drum. CREANGĂ, P. 193. 2. Intranz. A aștepta, a avea răbdare. Vă rog să îngăduiți o clipă, pînă ce aduc țuică și nițică pîine și slănină. SADOVEANU, M. C. 194. Peste o jumătate de ceas or da bucatele pe masă... Vă rog să îngăduiți. ALECSANDRI, T. I 218. ♦ Tranz. A păsui, a da răgaz. Dragă giupîne... mai îngădui-mă măcar vro două luni. ALECSANDRI, T. 1018. ♦ Tranz. (Regional) A zăbovi, a întîrzia. Dac-ar mai îngădui ploile patru-cinci zile, atunci tarlalele ar fi gata, arate și semănate. CAMILAR, TEM. 344. – Prez. ind. și: îngăduiesc (GALACTION, O. I 257, CREANGĂ, P. 272, PĂSCULESCU, L. P. 197).

ÎNTÎIETOR, -OARE, întîietori, -oare, adj. (Învechit) Care ocupă locul de frunte, locul întîi; dintîi. Acestea fiind pururea subordinate celorlalte două clauze, ele nu se vor putea îndeplini niciodată în dauna celor întîietoare. ODOBESCU, S. II 48.

ÎNTREG, -EAGĂ, întregi, adj. 1. Din care nu lipsește nimic, luat în totalitatea lui, în întregime; tot, complet, neștirbit. Și visînd o-ntreagă lume Tot nu poate să adoarmă. EMINESCU, O. I 210. Atunci natura-ntreagă... își puse pentru mine coroana sa de flori. ALECSANDRI, P. A. 65. ◊ (Substantivat, n.) Întregul este mai mare decît partea. ◊ Loc. adv. Pe de(-a)-ntregul = în întregime; peste tot, pe tot cuprinsul. Bate-ți negrul Pe de-ntregul. ALECSANDRI, P. P. 11. ♦ (Despre lucruri care se pot consuma sau despre recipientul în care se află ele) Din care nu s-a luat nimic, neatins, neînceput. Îi mergeau sarmalele întregi pe gît. CREANGĂ, P. 32. Și slănina întreagă, și varza unsă, nu se poate. 2. (Despre ființe) Teafăr, sănătos, neatins de vreo infirmitate fizică sau psihică. Eram tineri și eram întregi. SAHIA, N. 19. Ei, vezi, și să te miri ce spun: Din om întreg te fac nebun Și din voinic, neom te lasă! COȘBUC, P. I 243. Era... întreg la minte. ISPIRESCU, L. 217. ◊ (Despre abstracte) Vă veți bucura pururea de o întreagă sănătate. DRĂGHICI, R. 157. ♦ Viu. Dacă rămîne întreg coconul, se primejduiește viața ei. SADOVEANU, D. P. 45. ♦ Fig. Neclintit, neșovăitor, integru. Femeile și fetele în scrierile lui ’Turgheniev au caracterul întreg, hotărît. GHEREA, ST. CR. II 220. ◊ Expr. Inimă întreagă = caracter îndrăzneț, curajos. Frunzuliță foaie fragă, A cui ești, fetiță dragă? – A ălui cu musteața neagră Și cu inima întreagă. ȘEZ. I 291. Mi-oi face inima-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. 3. (Despre noțiuni temporale) Deplin, complet, încheiat. Dar cum să stai o noapte întreagă... după aceea. DUMITRIU, N. 134. Și în toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagă. ISPIRESCU, L. 2. Galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cînt. EMINESCU, O. IV 35. ◊ (Întărind ideea de durată) Vaporii de apă care se ridicau din mare, de pe Dunăre și din ghiolurile deltei rămîneau plutind în atmosferă ceasuri întregi. BART, E. 386. Mi-a fost luni întregi mînie Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 4. (Aritm.; despre numere) Care se poate obține prin adunarea repetată a numărului «unu» cu el însuși. Raportul a două segmente de dreaptă se exprimă printr-o fracție sau printr-un număr întreg. ♦ (Substantivat, m.) Număr care conține numai unități nefracționate. Doi întregi și patru șeptimi.

LIBELULĂ, libelule, s. f. Insectă din ordinul ortopterelor cu corpul lung și subțire și cu aripi străvezii (Libellula quadrimaculata, Aeschne grandis etc.); calul-dracului, v. cal. Libelulele treceau prin lumină ca niște linii albastre. SADOVEANU, O. I 408. Erau libelule dintre acele cărora, pe alocuri, li se spune păunițe. id. A. L. 200. Jos pe-un vîrf de campanulă Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, S. A. 68. Libelule grațioase Zboară-n aerul de vară. MACEDONSKI, O. I 91.

MAGNÉT s. m. (Uneori, învechit, în sintagma piatră magnet) Minereu de fier care are proprietatea de a atrage materialele feromagnetice (v. m a g n e t i t); corp metalic căruia i s-a transmis calitatea, permanentă sau temporară, de a atrage obiectele de fier și de oțel. Întoarce-se pururea magnitul câtră polus (a. 1703). BV I, 448, cf. II, 209. Nu știa. . . nici măsura cea adevărată a globului, nici apropierile magnetului. AMFILOHIE, G. VII/19. Pusula este un ac de magnet așăzat întru o cutioară mică. DRĂGHICI, R. 208/14, cf. BĂRAC, A. 22/11. ◊ (În legătură cu verbe, îndeosebi cu „a trage” și "a atrage¹¹) Pre toți trăgea ca magnitul fierul. DOSOFTEi, V. S. decembrie 235 ^r/31. Ca niște oameni blíndzi și fără de răutate au mers după dînsul, ca hierul dupe piatra magnetului. ANTIM, P. 3. Că toate acestea curgea... ca fierul la magnit. VĂCĂRESCUL, IST. 270. Au aflat chipul de a fabrica magneturi meșteșugite ce trag cu o putere preste fire și sînt mult mai puternice decît cele ce se găsesc astăzi. CR (1829), 220²/21, cf. AR (1829), 137²/21. [Trage] ca și magnitul pe fier. PISCUPESCU, O. 159/4. Întocmai și mai mult încă decît fierul la magnit Trag pe inimi cu plăcere și le supui la iubit. CONACHI, P. 67. Subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet. EMiNESCU, N. 36, cf. 70. Vezi că, măre, sîngele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. ISPIRESCU, l. 391. Ochii... fură atrași ca de un magnet în direcția acestuia. CĂLINESCU, E. O. I, 91. Atunci se produse un foșnet și, ca atrase de un magnet, toate privirile se întoarseră spre ușă. T. POPOVICI, S. 316. ◊ F i g. Stăpîna acei capele era. . . magnetul ce mă trăgea. NEGRUZZI, S. I, 38. Ajungînd în floarea juneței, ea devenise un magnet care trăgea spre sine toate privirile. FILIMON, O. I, 117. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru, cînd știam că era să cînte Cecilia. ALECSANDRI, O. P. 17, cf. MAIORESCU, D. I, 29. ♦ (Învechit) Magnet de trăsnet = paratrăsnet. Și cînd să va isprăvi [palatul], Spun că-l vor împodobi.. . Cu statui pă case, sus, Cu magnet de trăsnet pus. MUMULEANU, C. 143/16. - Pl.: magneți și (învechit, n.) magneturi. – Și: (învechit) magnit s. m. – Din m. gr. μαγνήτης [λίτος]. – Cf. germ. M a g n e t, rus. м а г н и т.

MARȘ s. n., interj. I. S. n. 1. Deplasare a unei unități militare sau (mai rar) a unui grup organizat de oameni, a unei persoane (într-o anumită formație și cu un anumit pas). Trebui să înceapă marșul prin un cerc de triumf. IST. AM. 72^r/16. Garnizoana. . . înfricoșată de marșul cel repede și de izbîndele cele strălucite ale armiii, părăsi. . . șanțurile aceștii cetăți. CR (1829), 136¹/21. Mă văzui. . . silit de dimineață pînă în sară a face marșuri cu mai multe oca de fier pe umăr. NEGRUZZI, S. I, 332, cf. 167. Soldatu-naintează Și marșul său urmează. ALEXANDRESCU, M. 174. A fost de părere să rămînem în picioare pentru că le udăm [ranițele] de tot și-o să fie mai rău în marș. SAHIA, N. 80. Se duseră manevrele de toamnă, trecerile prin satele pline de grădini cu poame, glumele la popasuri cu fetele, marșurile și luptele pe dealuri și văi. SADOVEANU, O. VI, 105. Era o toamnă prelungită, senină, uscată, vreme favorabilă marșului cu blindate peste pămîntul tare ca piatra. STANCU, U.R.S.S. 135, cf. V. ROM. iulie 1954, 33. Poruncesc la dobaș Să bată doba de marș. JARNIK-BÎRSEANU, D. 305, cf. HODOȘ, P. P. 228. ◊ F i g. Va da. . . sprijănul cel mai cu ispravă ocîrmuirei, spre a însemna o marșă pururea sporitoare la acest ram a așezămintelor noastre. BULETIN, F. (1843), 114¹/4. ◊ Pas de marș = mers în cadență. Vagmistrul comandă luarea pasului de marș reglementar. SANDU-ALDEA, U. P. 130. În primul și în ultimul episod scena este traversată în pas de marș de multe fete și băieți. CONTEMP. 1963, nr. 893,4/5. Batalion (sau companie) de marș = batalion (sau companie) instruită în spatele frontului pentru a completa efectivul de pe front. Se găsea undeva prin defileul Mureșului, pe la Lipova, într-o companie de marș. BENIUC, M. C. I, 115. L-am văzut nu de mult, la regimentul 21 infanterie. Ținea un discurs unui batalion de marș. id. ib. 392. Marș forțat v. forțat. ◊ Expr. (Franțuzism, rar) A cîștiga un marș = „a apuca înaintea inamicului”. COSTINESCU. ♦ (Învechit) Etapă sau distanță parcursă de o unitate militară în 24 de ore. Se mutase cu un marș (măsură ostășească de drum). CR (1829), 41¹/25. Trimișii lui Mihai întîmpinară pe Basta, două marșuri de Casovia, în cale spre Ardeal. BĂLCESCU, M. V. 465. ♦ P. g e n e r. Deplasare, drum, cursă. Nu poți opri pămîntul să rotească, Nici soarele din marșul lui fierbinte. DEȘLIU, G. 56. Am făcut un marș strașnic. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Sport) Probă atletică de mers pe distanțe lungi. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit; în forma marșă) Drum, cale, mijloc (de lucru); procedură. Prin aceasta. . . ați dat marșei pricinilor judecătorești o simțitoare ușurare (a. 1835). URICARIUL, xiv, 50. Iată marșa ce vom urma pentru. . . a găsi metodul ce are a să întrebuința spre a putea discoperi această rădăcină. ASACHI, E. I, 183/24, cf. STAMATI, D. 3. Numele unei piese muzicale compuse de obicei în măsura de 4/4 (destinată să însoțească mersul cadențat al unei unități militare, al unei formații încolonate etc.); p. e x t. cîntec de război. Cf. STAMATI, D. Cu muzică înainte sunînd marș, Meleli intră în oraș. NEGRUZZI, S. I, 43. Nu uita să-i cînți marșul lui Napoleon. ALECSANDRI, T. I, 46. Începeau să cînte marșuri ostășești. SADOVEANU, O. II, 435. ◊ Marș funebru v. f u n e b r u. 4. Compoziție literară în versuri, cu subiect patriotic, scrisă pentru a fi cîntată pe o arie de marș (I 3). A produs următorul marș, în care deodată se vede și patriotismul său. CR (1830), 109¹/30, cf. STAMATI, D. II. Interj. 1. (De obicei precedat de „înainte”) Cuvînt cu care se ordonă plecarea unei unități militare sau (mai rar) a unei formații încolonate, a unui militar. înainte marș! LM, cf. BL VI, 155, XII, 64. 2. Cuvînt cu care se alungă un cîine; (popular) ni! (regional) țibă! Marș! cotarlă. CHEST. V 77/94, cf. 77/1, 2, 4, 24, 38, 49, 88, 92, A IX 4. ♦ (Termen peiorativ cu care se alungă un om; cu valoare verbală) Pleacă (numaidecît) ! șterge-o ! Cine mă cunoaște aice? marș, ascultă și adu! ASACHI, PED. 42/4. Ieși afară, puturosule, marș! dinaintea mea. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Marș!. . . Afară de-aici. REBREANU, I. 267, cf. SAHIA, N. 73. Eu, cu slăbănogii nu fac treabă!... Nu mă joc! Marș.! CAMILAR, N. II, 271. L-am auzit. . . scrîșnind la dînșii: – Marș afară! VORNIC, P. 102. Mulțam. . . da acu, marș afară din rai! ALEXICI, L. P. 240. – Pl.: (I) marșuri. – Și: (I, învechit) márșă s. f. - Din fr. marche.

MĂCAR adv., conj. I. Adv. 1. (Învechit și regional, urmat de prep. „de”, subliniază sensul optativ al propoziției) Ce bine ar fi (dacă...), fie să... Măcarî de le-ai învăța și tu să te spodobești! DOSOFTEI, V. S. septembrie 36^r/4. Mâcară de ar fi fost cu putință o învățătură. . . să răsune la urechile tuturor. BIBLIA (1688), [prefață] 3/17. Si măcar de ar hotărî împreună asupra noastră amândurora și o moarte și într-un ceas. AETHIOPICA, 44^v/19. Macar de-ar da Dumnezeu să mă mărit. ALECSANDRI, T. 330. 2. Cel puțin, barem, (regional) încaltea, batăr, (învechit și regional) încai ; fie (și), chiar (și). Să ți-ară fi și tată și mumă macară. CORESI, EV. 205, cf. 503. Îndemnă pre fiecene să o primească [scris: primescă] măcar poțin (a. 1644). GCR T, 111/9. Cine va lua piatra hotarului, sau măcar lemn... se va certa. PRAV. 40, cf. 114. Pot să dea bani turcilor și să puie domn strein, măcar și din feciorii de domn ce era la Țarigrad. IST. Ț. R. 5. Rugatu-se-au ca să o vază măcară. CANTEMIR, ap. GCR I, 358/21. Cei mai proști [să se spovedească] măcar o dată într-un an. ANTIM, ap. GCR II, 29/4. Măcar la bătrîneațe să mă pocăiesc. MINEIUL (1 776), 201^r2/14. Slavă și dobîndire. . . sînt îndatorați Pururea să le ceară, până măcar să piară. VĂCĂRESCUL, IST. 254, cf. 249. Să fie măcar un cățel, sau un canar, pentru că trebuie oareșce să iubească un om. KOTZEBUE, U. 9^r/18. Nu ajută nici patria, nici trebuințele orașului, cu nici un mijloc, măcar să dea din averea lui dintr-o mie una. GOLESCU, Î. 24 .Fieșcare ar voi să pătrunză măcar o parte a soartei sale. MARCOVICI, D. 3/22, cf. 245/1. Bine că au putut isprăvi macar unul. GRĂGHICI, R. 60/6, cf. 13/12, 23/16. Gramen. . . ar fi dorit ca macar călătoria să ție păn-la capătul lumii. ASACHi, S. L. II, 62. Tu știi. . . De mai pot trăi. . . măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, p. 103. Eu de aș fi în locul dumitale, aș căuta s-o mîngăi macar pentru dragostea nației. NEGRUZZI, S. I, 45, cf. 48. Ferice care lasă macar un dulce nume L-a patriei durere! ALECSANDRI, P. I, 224, cf. id. T. 302. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I, 151. Să le dea și lor măcar un copilaș. CARAGIALE, O. II, 248, cf. VII, 458. Să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stîrpitură de fecior. ISPIRESCU L. 41, cf. 9. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! COȘBUC, F. 77, cf. id. P. II, 254. Îi mulțumea măcar cu o vorbă bună. REBREANU, R. I, 166, cf. 253. Cînd. . . vei fi mai bătrîn, măcar așa ca mine, vei înțelege deșertăciunea vieții. GALACTiON, O. 88. Bine c-am rămas macar cu băietul. SADOVEANU, O. IX, 39, cf. 139. D-apâi aveți răbdare, bre, pînă la anul macar, cînd v-o vini mintea. CĂLINESCU, E. O. II, 9. cf. id.79. Măi bădiță al meu dulce, Fă-mi cu ochiul cînd te-i duce, Măcar, bade, cu geana Să ies după dumneata! JARNIK-BÎRSEANU, D. 47. Las' să ardă macar satul, Dacă mi-i bețiv barbatul. SEVASTOS, C. 259. Mă, bădiță. . . Cînd mai vii tu pe la noi? Eu, mîndro, măcar și joi. BIBICESCU, P. P. 37. Puteai să stai la noi măcar șî două zile. ALR II 3 238/791, cf. 3 238/27, 29, 36, 76, 130, 365, 370, 514, 812. Fă-mă mamă cu noroc Și măcar m-aruncă-n foc. CREANGĂ, p. 235, cf. 218. De nu curge, macar picură, și cine mișcă tot pișcă. id. ib. 110. ◊ (În construcții negative, cu valoare de negație, adesea întărind pe „nici”) Muiaria ce-ș va piiarde dzeastrele nu va putea să-ș ceară de la bărbat, macar ceva să-i dea de hrană. PRAV. 136. Nu zisăși măcar un singur cuvînt. IST. CAROL XII, 76^r/13. Nici frunzele măcar nu s-au turburat. BELDIMAN, N. P. I, 102/4, cf. id. E. 120/20. Nu sînt în stare de a prevedea nici măcar întîmplările zilei. MARCOVICI, D. 6/28, cf. id. C. 10/22, 13/17. Chip n-au fost a scoate din gura ei cuvînt macar. DRĂGHICI, R. 27/19, cf. 15/7, 26/1, 45/23. Se priveau unul pe altul, fără să pronunțe o vorbă măcar. FILIMON, O. I, 132, cf. 119, ALECSANDRI, T. 119. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar. EMINESCU, O. I, 192, cf. 84,174, id. N. 77. Nu știi nici macar ceea ce vorbesc muritorii? CREANGĂ, P. 146. Piatra nici că se clinti din loc măcar. ISPIRESCU, L. 228, cf. 8, 27. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvînt despre o altă pasere de pădure. ODOBESCU, S. III, 33, cf. 22, 71. Nici măcar n-am căutat vrodată să-mi alcătuiesc în minte. . . figura lui bădița Costachi. VLAHUȚĂ, O. A. 428. în cinci ani n-a fost în stare să inspire soției sale măcar respectul elementar. REBREANU, R. I, 249, cf. 116. Vii de la Tarcău și te duci la Dorna, și nici macar nu ți-s caii în bună rînduială. SADOVEANU, O. X, 584. Ăștia nu sînt în stare să facă măcar un scaun. PREDA, M. 24, cf. 104. Nu, draga mea, nu pot să stau aici o clipă măcar! SBIERA, P. 25. În zi dă lucrătoare toate oasele mă doare, iar în zi dă sărbătoare nici un oscior măcar mă doare, se spune în batjocură la adresa celor care fug de muncă. Cf. ZANNE, P. II, 56, V, 394. ◊ (Pleonastic) Vițecraiul iaste datoriu a fi de față la toate aceste, fie măcar și fără gust. IST. AM. 72^v/21, cf. 85^v/20. ♦ (În corelație cu el însuși exprimă o alternativă) Fie. . . fie, sau. . . sau, ori. . . ori. Și noi înșine, care sîntem măcar domni, măcar bogați, măcar săraci, tot greșim. NEAGOE, ÎNV. 6/8. Avem și ținem puterea de a pune. . . giudeci și castelani, măcar unguri, măcar teutoni sau nemți, măcar de alt neam. ȘINCAI, HR. I, 345/10. (Întărit prin „și”) Ba încă, chiar. Nicolai vodă. . . să trimită oaste multă, măcară și singur să încalece și să meargă. AXINTE URICARIUL, LET. II, 157/24. În zadar se socotesc că cinurile. . . sau măcar și șeptrul pot avea pornire asupra inimii oamenilor. MARCOVICI, C. 42/5. Că-i om bun, Ioane, și nu-i drept să mai pătimească în zilele cîte le are; că multă năpastă i-a adus lumea, măcar și tu. POPA, V, 300. Să vă mai dăruiască Mult cu mult Ca apa din Prut; Măcar și ca Siretiu Că așa este adetiu. POP., ap. GCR II, 317. ** (În construcții negative) Nici chiar. Toate s-au sfîrșit, dar moartea, macar cu cruzimea sa, Legăturile iubirei n-au putut desființa. CONACHI, P. 195. 3. (învechit și popular) Fie și să. . ., chiar să. . ., chiar dacă. . . N-oi părăsi nicedinăoară a mă-nchina svintei icoane. . . macară nu vă placă voauă. DOSOFTEI, V. S. octombrie 63^r/27. ◊ Loc. conj. Măcar de (sau să, dacă) = și dacă, chiar de, chiar dacă. Nu-și poate scumpăra sufletul lui, măcară s-ară da toată avuția și toată lumea. CORESI, EV. 74. Macar se-are hi și împărat. VARLAAM, C. 27. Oricine de va strica dobitocul altuia, macar de i-are fi fost și vinovat și de să va vădi, să plătească paguba celuia cu dobitocul. PRAV. 20. Macar de-are face neștine bani cît de buni. . . nu va putea să încapă în voia nemărui. ib. 77. Nu voi afla locul domnului macar să pieiu. N. TEST. (1 648), [prefață] 3^r/25. Măcar de i-ar zdrumica și fărîme tot trupul, iar și-l va vindica (a. 1 654). GCR I, 167/4, cf. 223/11. Nu-i iaste grijă de moarte, măcar de ar cădea în mii de răotăți. MINEIUL (1 776), 186^v2/36, cf. 19 ^r2/29, 84^r1/16. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult, macar de v-ar fi și cu lesnire de a-l câștiga. DRĂGHICI, R. 157/2, cf. 17/16, 29/2. Așa e lumea asta. . . nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223, cf. 152. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală, măcar să-l taie. CARAGIALE, O. I, 132. Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu știu cine. ISPIRESCU, L. 63, cf. 215. Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă, măcar de-ar fi orice! REBREANU, I. 81, cf. 27. Am să mă duc, macar dacă și creapă petrile. ALR II 3 232/105, cf. 3 232/141, 219. (În corelație cu „dar” din principală) Măcar de-o fi să răbdâm de foame, dar nu ne mai trebuie plugul și caii lor. V. ROM. aprilie 1 956, 26. (Prin dislocare) Trufașii. . . încă macară și toate bunătățile s-ară face, întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13. Macar și pînă de șeapte ori. . . s-ai face aceasta, nemică nu iaste. VARLAAM, C. 211. N-are nici o vină, măcar și pre toți de i-ar fi tăiat. NECULCE, L. 215. Macar vîntul să mă bată Și soarele să mă arză, Numai badea să mă vază. RETEGANUL, TR. 98. ♦ Deși, cu toate că. Să rugă. . . cu inimă înfrîntâ și plecată, macar și nu cetisă ea scriptura. VARLAAM, C. 254, cf. 87. Pentru tine, măi bădiță, Mă teme cea măiculițâ Și nu-mi dă drumu în uliță; Măcar m-ar putea lăsa, Că dracu-ți are grija. JARNIK-BÎRSEANU, D. 409. Îți dă de toate, fără să-ț ceie bani, măcar îi om sărac. ALR II 3 246/130, cf. 3 246/27. ◊ L o c. c o n j. Măcar că (sau, învechit, că ce) = deși, cu toate că. Se cade a tot omul bine să viețuiască și cu bună ogoadâ cătră Dumnezeu, macar că ce au înțeles și samovolnicie. CORESI, EV. 24. Să va certa ca un suduitoriu, macar că aciaslea toate stau după voia giudețului. PRAV. 227. Păgînii. . . îș aduc aminte de D[u]mn[e]zău . . . măcar că lipseau departe de la D[u]mn[e]zău. BIBLIA (1 688), [prefață] 6/19. Aceasta au făcut și pre Orighen tare ca diamantul, măcar că era mai nainte plesmuit cu trup. MOLNAR, RET. 7/10. Matca [stupului] în căsuliile aceale goale. . . sloboade cîte un ou (măcar că unii zic că matca oauâ din luna lui făurariu pînă în octombrie). ECONOMIA, 178/7. Dar măcar că între ele par – așa întrolocate, Pute-vei zice că răul este și o bunătate? CONACHI, P. 284. Acum nu mă mai iubești ca atunci, măcar că eu tot aceea sînt. NEGRUZZI, S. I, 18, cf. 251. Nevinovate fie, [jocurile de cărți] Măcar că vini destule din ele pot să vie. ALEXANDRESCU, O. I, 192. Eu, nu-i vorbă, măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263, cf. 218. Tînârul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el. CARAGIALE, O. I, 219. Nu mi-ai spus nimic, măcar că ți-am arătat dragoste și te-am cinstit. ISPIRESCU, L. 23, cf. 20. Dar moșia n-o dăm înapoi, că-i a noastră, măcar că n-am plătit-o. REBREANU, R. I, 133. M-ai salvat atunci, măcar că nu-mi erai cine știe ce prietin. C. PETRESCU, C.-V. 106. Nu ți-oi da guriță-n viiă, Măcar că mi-ai plăcut mie Și dorul tău mă mîngîie. TEODORESCU, P. P. 323. Au fugit necurmat, măcar că înapoia lui părea că se prăvále pămîntul și se prăpădește lumea de vuiete, țipete și trăsnete. SBIERA, P. 25, cf. ALR II 3 246/2, 29, 36, 76,192, 260, 298, 784. (În corelație cu „dar” sau „iar” din principală) Petru vodă, măcară că era frate mai mic, iară pentru blăndețele. . . sale mai mult plecat spre inimile a mai mulți. URECHE, LET. I, 101/8. Măcară că numai 10 săptămâni au domnit acest domn, dară mari folosinți au făcut. CANTA, LET. III, 188/9. Că, măcar că era grec, om străin, dar era om bun. NECULCE, L. 33, cf. 26. Măcar că Venere avu cinste într-acea vreme, dar birui și perși și nemți. VĂCĂRESCUL, IST. 262. 4. (Învechit și popular, în sintagme care au valoarea unor compuse) Măcar cine = a) oricine. Cf. ST. LEX. 217^v/4. Măcar cine putea zice c-a-nebunit negreșit. PANN, E. V, 48/21. Cîtu-i țara românească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 217, ALR II 3102/36 ; b) fiecare (Mărtănuș-Tîrgu Secuiesc). Cf. ALR I 296/200. Măcar ce = orice. Omul ce va fi den-afară de minte, macar ce greșeală are face nu să va certa. PRAV. MOLD. 146^v/9, cf. 24^v/5. Pre cela ce-l vor certa pentru furtușag macar ce certare micșoară are fi pățit (a. 1646). GCR I, 120/33. Cînd ștați a vă ruga, iertați, măcar ce aveți pre cineva. N. TEST. (1 648), 56^v/6, cf. 18^v /33. Mai bine poți ținea într-însul bucatele, decît în măcar ce groapă. ECONOMIA, 59/18. Despre suliță nu era sminteală Că măcar ce faur o știa face. BUDAI-DELEANU, T. V. 42, cf. 120, ALR I 1 557/144, 150. (Cu intercalarea unei prepoziții între adverb și pronume) Rar se-ntîmplă creștin drumeț să treacă pe lîngă așa bătrînă nevoiașă și să nu se-ndure măcar cu ce. CARAGIALE, S. N. 253. Măcar cît = oricît. Cela ce va fura den casa stăpînu-său lucru macar cît de puțin. . . să va certa mai cumplit. PRAV. MOLD. 19^r/8. Cuvînt măcară cît de prost de H[risto]s. . . să nu cumva să auză (a. 1 648). GCR I, 133/41. Dacă face un domn obiceiu măcar cît de rău, alții pre urma lui prea lesne făcu pe obiceiul acela (a. 1 792). GCR II, 25/16. Unele lucruri [scris: lucrui] singure de sine așa sînt de rîs, cît, macar cît de mîhnit de ar fi cineva, totuși trebuie să rîdă. ȚICHINDEAL, F. 108/13. Măcar cum = oricum. Veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna și s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i iaste. CANTEMIR, IST. 103. (În corelație cu „tot” sau „dară” din principală) Măcar cum era de mic, dar tot i-au ișit înainte și i-au făcut urație. NECULCE, L. 292. Măcar cum se vor face, dară așa trebuie orînduite și întocmite paturile. ECONOMIA, 219/22. Măcar unde = oriunde. Toate morile împregiurul otarelor acelora făcute și cele de a se face măcar unde. . . le lăsăm spre folosul fraților acestora. ȘINCAI, HR. I, 270/35, cf. 15/31. Fasolea. . . oloagă se poate semăna măcar unde. ECONOMIA, 44/10. Măcar care = a) oarecare, cineva. De-ar fi niște pețitori, Cheamă-i, maică, pe la noi, Să le dăm și de mîncare, Doar m-a cere măcar care. HODOȘ, P. P. 198. Frunzuliță ș-o lalea! Dureri D-zeu să-i dea Casă fără macar care. BIBICESCU, P. P. 136. C-oi vini io mai pă urmă, Să nu zîcă macar sine, C-am vinit io de vro frică. ALEXICI, L. P. 4 ; b) oricare. Cf. ALR I 280/273, 576, 582 ; c) fiecare. O mîncat măcar care cît o vrut. ALR I 296/180, cf. ib. 296/249. II. Conj. (Prin nordul Transilv.) Ori, sau. Să cîntă, macar plînje. ALR I 82/273. Scîndură covînată macăr strîmbă. ib. 1851/283, cf. ib. 1504/283, 1508/283, 1604/283. – Accentuat și: (Transilv.) măcar. – Și: (învechit și regional) macár, măcáră, (învechit) macáră, (regional) măcăr adv. – Din m. gr. μακάρι „să dea Dumnezeu!, fie !” Cf. bg. макар.

MĂIESTRÍE¹ s. f. 1. (Învechit) Știință ascunsă, taină ; calitatea de a pătrunde tainele, har (divin). Deșchidzu în pildă rrostul mieu, vestescu măestria (ciumiliturile PSALT. t a i n e l e B 1 938) dentăiu. PSALT. HUR. 65^r/16. Pleca-voiu în prici ureachiia mea, deșchidzu în psăltire măestriile (găcitoarea BIBLIA 1688, 397¹/14, învățătura mea de taină B 1 938, 576) mele. PSALT. 93, cf. CORESI, PS. 207/1. Și mie, nu întru măiestriia carea iaste întru mine. . . taina aceasta s-au descoperit, ce pen[tru] ca să să arate împăratului tîlcuirea. BIBLIA (1688), 573¹/58. 2. P. g e n e r. Știință, înțelepciune. Nu e într-ănși măestrie (ȘTIINȚĂ D). Nu cugetară să înțeleagă. PSALT. 316, cf. CORESI, PS. 415/11. 3. Vrăjitorie, farmec. Și-l găsiră la un puț niște ovreai neguțători și-l cunoscură cu ale lor măestrii că va fi împărat. MOXA, 379/22. Știe farmeci ticălosul, ori vro altă măiestrie. CONTEMPORANUL, III, 887. Isprăvind vrăjitoarea măiestriile ei, zise. ap. DDRF. 4. Pricepere deosebită, talent, artă, iscusință, dibăcie ; p. e x t. procedeu, îndeletnicire, profesie, domeniu de activitate care cere o astfel de pricepere. [Retorica] pentru aceaia să zice meșteșug și măiestrie pentru că dă acest feliu de povățuiri care oricine le păzeaște îi iaste cu neputință a greși întru cuvîntare. MOLNAR, RET. 13/5. Mai vechie e firea decît măestria. MAIOR, IST. 272/7. Ceale ce nu se pot cu putearea și virtutea. . . birui, măestria și istețimea lesne le aduce spre acest sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 7/22. Să-și urmeze neguțitoria și să se îndeletnicească fieștecarele cu cinste și cu pace în măiestria sa. AR (1829), 66²/37. Iconomiia cea muncitoare și agonisitoare de toată roada pămîntului, de toată materiia măestriilor și de tot lucru meșteșugurilor. PISCUPESCU, O. 23/1. Cercarea oamenilor din veac în veac făcu să înainteze meșteșugurile și măiestriile. MARCOVICI, D. 224/23. Eu voiu arăta voao un meșteșug, o măiestrie că eu poci juca pre fune. BĂRAC, t. 17/24, cf. CONACHI, P. 299. Cerea cezarului Domețian să-i trimită meșteri iscusiți în orice măestrii. NEGRUZZI, S. I, 200. Toate aceste danțuri etnografice deteră prilej pe rînd oaspeților noștri de a-și arăta măiestria. FILIMON, O. I, 197, cf. 126. Hoțul care a tulburat o țeară prin iscusința, măiestria și istețimea lui. . . se află în mijlocul domniei voastre. ISPIRESCU, L. 378. Intriga dramei e condusă cu măiestrie. GHEREA, ST. CR. II, 46, cf. 210, I, 338. Povestește-mi de bărbatul Viteaz și iscusit,care. . . cu măiestria lui făcuse Pustiu din Troia, strașnica cetate. MURNU, O. 1 .La prestigiul săniei. . . se adăugase măiestria de conducător a lui Duțu. C. PETRESCU, A. 451. Ion bucătarul. . . cînta din drîmbă cu măiestrie. BRĂESCU, V. 21, cf. id. A. 52. Eminescu valorifică cu măiestrie nemaiîntîlnită virtualitățile estetice ale limbii române. ROSETTI, S. L. 54. Toate mașinile, aparatele. . . dau imaginea măiestriei și a forței creatoare a muncitorilor. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 390, cf. nr. 2 384, 2 385, 2398. Măiestria pictorului se manifestă atunci cînd începe să studieze cu atenție și aprofundat viața. CONTEMP. 1953, nr. 332, 4/5. Nu există măiestrie artistică independentă de viață. ib. nr. 340, 4/3, cf. 4/4. Munca educativă, poate mai mult decît cea de instruire, pretinde măiestrie pedagogică. ib. 1961, nr. 782, 2/4. În suita acestor articole nu vom găsi aprecieri asupra măiestriei artistice a scriitorului, asupra valorii sale literare. V. ROM. septembrie 1 954, 145, cf. L. ROM. 1959, nr. 4, 7. Vorbește adesea de măiestria tehnică. RALEA, S. T. III, 205. Fusese furat de măiestria sa în muncă, de siguranța cu care stăpînea motorul. MIHALE, O. 169. Îl dete la dascăl de învăță toate măiestriile lumești. FUNDESCU, L. P. 29, cf. ALR I 1678/63. ◊ (Glumeț) Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea, ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, O. X, 517. ◊ (Urmat de determinări în genitiv care indică domeniul în care își exercită cineva iscusința) Bărbat foarte iscusit în măestria războiului și pricepui. MAIOR, IST. 3/5. Nu pot sfîrși această foarte mică arătare despre măiestria vinului, decît a arăta și izvoarele de unde s-ar putea adăpa vierii noștri. I. IONESCU, C. 206/23. ◊ L o c. adj. Cu măiestrie = priceput, abil, indemînatic. Strînse el ostași mulțime, Tot voinici de călărime Și ageri, cu măiestrie La arc și vînătorie. TEODORESCU, P. P. 170. ♦ Artă, pricepere cu care este realizată o lucrare. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare. EMINESCU,. N. 104. Dacă ajunseră la palaturile celor nouă zmei, se minună împăratul de măiestria lor. ISPIRESCU, ap. TDRG. Vom căuta. . . ce lucrări anume s-au produs și gradul lor de măiestrie. CONV. LIT. IX, 10. Măiestria realistă a romanului cucerește pe cititor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2830. 5. (învechit și popular, concretizat; de obicei la pl.) Lucru care denotă iscusință sau meșteșug în execuție ; unealtă, instrument, mecanism, aparat ingenios. Aflară niște măestrii, ale lui Arhimid Rimleanul de ijderăse cînd bătea rimleanii de mult pre siracuzi. MOXA, 375/28. De la crai străini de la nime nice un ajutor nu i-au venit; mai mult de la holandezi cîteva corăbii cu platoșe și cu alte măestrii de oaste. M. COSTIN, LET. I, 245/21. L-adusără la dînsul legat, dzăcînd acolo de față toate ciniile și măestriile ceale de munci. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/27, cf. noiembrie 147^r/7, decembrie 232^v/22. Avea măestrii multe. . . de săpat muntele acela. N. COSTIN, L. 497. Strîngînd oaste și mojicii cu sape și cu hîrlețe și cu alte măestrii. id. let. ii, 101/19, cf. 121/6. Aflară pre vrăjmași puind scările la ziduri și măestriile ceale de stricăciunea cetății. MINEIUL (1 776), 161^vl/30, cf. 168^vl/29. Sînt un fealiu de măestrii de sămînță care sînt făcute în chipul unui coperămînt de cară cu perdeli de lemn împrejur care pot să să deschiză sau să să rădice. COD. SILV. 26. Cheltuielele trebuincioase întru simbriele profesorilor, cumpăratul cărților, a măiestriilor. . . și a altor neaparate întîmpinări (a. 1 828). URICARIUL, VII, 176. Era la ostrovul Dolfionului măiestrii făcute de lemn pre o roată. ALEXANDRIA, 16/23, cf. 141/9. Adesea se întîmplă că popoarele puțin civilizate. . . să aibă obiecte și măiestrii păstrate din vechime. ODOBESCU, S. II, 107. Dintre foarte multele meșteșuguri și măiestrii de prins pește însemnăm: a) năvodul. . . plasa. PAMFILE, I. C. 66. Vra să zică, bade Pricop, mai cercați pește și cu alte măistrii. . . ba niște vîrșe, ba niște coșuri, ba niște cotețe. SADOVEANU, O. IX, 430, cf. X, 394, id. O. L. 72. ♦ P. g e n e r. Lucru executat de cineva. Oricine va voi a face din nou sau a priface binale, tocmala cu meșterii lucrători, dar și plata măiestriei să urmeze prin știrea d-sale vel vornicu (a. 1813). URICARIUL, I, 199. ♦ Ș p e c. Cursă de prins animale. Va întinde nește măestrii (curse munt.) la vreo vie sau la vreun pomăt sau la altceva pentru să prindzâ pre carii strică roade. PRAV. 18. Vinâtorii măestrii spre vînarea fililor punea. CANTEMIR, IST. 130, cf. 240. 6. (Învechit, mai ales la pl.) Uneltire, mașinație, truc, tertip. Bărbăteaște, împotrivă să stămu mâestriilor ce vin de la începătoriul de rău, dracul. CORESI, EV. 239. Simțirile sufletului. . . iscusindu-se... și prin măestriile și prin vrăjmășiile și prin încunjurările ceale de multe chipuri și prin pînditurile răotății (a. 1775). GCR II, 108/20. Nu voiu înceta a face tot fealiul de măestrii asupra ta. MINEIUL (1 776), 29^v2/20, cf. 62^r1/25, 94^v2/2. Pururea gîndul morții în inima voastră ca o armă puternică asupra diavolului și asupra mâestriilor lui să-l țineți. MAIOR, P. 34/3. Văzu pe episcopul său. . . fără nici o culpă vădită luat la goană, alungat prin măiestrii machiavelice din patria și din scaunul său. BARIȚIU, P. A. I, 442, cf. III, 18. În stînga, departe e rîul cel mare Prin care o mamă să taie de fii, Ma nu din reințâ seau neascultare Ci prin a vecinei fatali măiestrii. MUREȘANU, P. 95/12. – Pl.: măiestrii. – Și: (popular) măistríe s. f. – Măiestru + suf. -ie.

MĂNUNCHÉL s. n. Diminutiv (hipocoristic) al lui m ă n u n c h i. 1. Cf. m ă n u n c h i (I 1). Îmblînd, îmbla și plîngea, aruncînd sămînța lor, iară venind, vor veni cu bucurie, strîngînd mînunchealele sale. DOSOFTEI, ap. GCR I, 249/28. ◊ (În context figurat) Cine-ntr-austru samînă scîrbe de post cu lacrămi, acela de bucurie va secera mînuncheale de pururea viată hrănire. DOSOFTEI, PS. 441/16. 2. Cf. mănunchi (I 2). Trupușor de viorele, Face-te-ar fetele mănunchele Să te băge-n sin la pele! POP., ap. GCR II, 317. Șî adunî floriceli Șî li faci mănuncheli. MAT. FOLK. 1 259. ❖ (În context figurat) Pre acest mănunchel de flori dohovnicești. . . să-l priimești (sec. XVIII). CAT. MAN. i, 36. – Pl.: mănunchele. - Și: mînunchél s. n.- Mănunchi + suf. -el.

MĂRI¹ vb. IV. (De obicei în opoziție cu a (se) micșora) I. R e f l. și t r a n z. (Cu sens dimensional, uneori cumulînd și ideea de cantitate) A deveni sau a face (mai) mare¹ (I). S-au apucat a tocmi cetatea ș-a o mări ș-a o lărgi. Neculce, L. 158. Este o apă mică curgătoare, pe care cu meșteșug prin închidere de porți, ca cu o stavilă, o măresc și o micșoresc. GOLESCU, Î. 96. Părule,. . . te-ai înălțat, te-ai mărit Mai presus de-ai tăi tovarăși. CONACHI, R. 204. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește. EMINESCU, O. I, 152, cf. id. N. 25. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă. . ., de ce merge se mărește. ISPIRESCU, L. 34. Își mărea ochii, de parcă ar fi vrut să vadă mai bine. ARDELEANU, U. D. 75. Apele i se vor mări prin simpla lor depărtare de la locul de origine, înmulțindu-se parcă din ele însele. BOGZA, C. O. 89. Dar dealul se tot mărește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. Groapă în pămînt care se tot măre. ALR II 4 381/362. ◊ Refl. F i g. Cînta-voi ție în limbi, că se mări pînră la ceriu domniia ta. PSALT. HUR. 48^r/9. Mări-se pără în ceriu meserearea ta. PSALT. 109. II. R e f l. (Despre ființe) A se face (mai) mare¹ (II); a crește. Fetele s-au mărit. LM. Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă și-l învăță să citească. ISPIRESCU, L. 147, cf. 122, id. M,. V. 4. Bietele fete mai nu ieșeau din casă singure, după ce se mai măreau. MOROIANU, S. 37. De cînd, maică, m-am mărit, Nimica nu ți-a lipsit. TEODORESCU, P. P. 576, cf. 418. S-a mărit măgarul, s-a micșorat samarul, se spune despre un copil care a crescut și i-au rămas hainele mici. Cf. ZANNE, P. I, 536. III. R e f l. și t r a n z. (Cu sens durativ) A (se) prelungi, a crește sau a face să crească (în timp). Durata zilei este mărită prin fenomenul crepusculei. DRĂGHICEANU, C. 91. Du-mâ, Doamne, de pe-aici, Unde sînt zilele mici, Că pe-aicea s-au mărit. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213. 1V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens cantitativ) A (se) face (mai) mare¹ (IV), a crește, a spori; s p e c. a crește ca număr, ca plafon, a (se) înmulți. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. FILIMON, O. I, 97. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Aideți, mîndro, să fugim. . ., Că satul ni s-a mărit Și nu mai e de trăit. ALECSANDRI, P. P. 269. ♦ T r a n z. (în opoziție cu a scădea) A ridica. A mărit prețul. DDRF. V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens intensiv) A (se) intensifica, a spori, a (se) dezvolta. Den întrebarea lui încredințară-se că, să iaste o credință, ea se și măreaște și micșureazâ, den vedeare și den nevedeare. CORESI, EV. 252. Pre orice meșteșug și pre orice știință vreamea le creaște și le măreaște, cînd necurmat să pun în lucrare (a. 1826). GCR II, 253/5, cf. ASACHI, S. L. I, 131. P-atuncea înflorea Vitejiile, știința și virtutea să mărea. PANN, E. I, 1/12, cf. HOGAȘ, DR. II, 16, CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/1. Aceasta va da posibilitatea să se mărească productivitatea muncii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 393. [Vîntul] s-a mărit. ALR SN III h 793/414. VI. (Cu sens calitativ) 1. T r a n z. A da cinstea, considerația cuvenită ; a stima, a prețui, a preamări, a glorifica, a proslăvi (pe cineva sau ceva). Atunce în limbi mărit-au Domnul. PSALT. HUR. 111^v/17. Laudu numele Dzeului mieu cu cîntare, mârescu elu în laudă. PSALT. 134, cf. 64, 136, 213, CORESI, EV. 24, 63, 87, 150, 180, CUV. D. BĂTR. II, 356/18. Tot ce suflă și toată lumea cu frică te măreaște (cca 1 633). GCR I, 80/18, cf. 83/30, 86/31. Te vor cinsti arhanghelii, te vor mări oamenii. VARLAAM, C. 384. Atuncea, zise Maria, măreaște sufletul mieu pre Domnul. N. TEST. (1 648), 66^v/19, cf. GCR I, 164/25, 165/4. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul. DOSOFTEI, PS. 56/11. Zise Saul: greșit-am, ce măreaște-mă dară înaintea bâtrînilor lui Israil. BIBLIA (1 688), 206²/27. Să mărești pre Dumnezău pururea. FL. D. (1693), 48^v/ll, cf. GCR II, 15/19, 17/9, 56/1. Eretici spurcați. . . îl măriia pre Cain de patriiarh lor. N. COSTIN, L. 54. Pre prea curata de D[u]mnezeu născătoarea,. . . o mărim. MINEIUL (1776), 188^r1/5. Rumânce, fiți mărite voi în bărbații voștri. I. VĂCĂRESCUL, P. 141/4. Azi te poartă pă sus, te mărește, mîine. . . te-ncarcă dă Doamne ajută. JIPESCU, O. 97. Te-nalță, te mărește, Pănă ce te chicuiește. CONTEMPORANUL, I, 235. Mărită fie dimineața Ce-a săvîrșit a noastră nuntă. GOGA, P. 15. Pre alt Dumnezeu nu știm, Pre tine toți te mărim. POP., ap. GCR II, 324, cf. 342. Așteptăm pe Dumnezeu Să-l mărim, să-l ospătăm. BUD, P. P. 72, cf. ZANNE, P. I, 671. ◊ A b s o l. Să slăvim și să mărim și să ne închinăm voiei lui ceaia sfînta. CORESI, EV. 19. ◊ R e f l. p a s. Mâriia-se numele D[om]nului Ii]sus]. COD. VOR. 6/21. El nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor. NEGRUZZI, S. I, 196. 2. R e f l. (Învechit și popular) A se îngîmfa, a se făli, a se mîndri. Lepădatu-i-ai, căndu măriră-se. PSALT. 145. Să nu vă măriți și întru voi să nu fie sfadă. CORESI, L. 385/1. Să nu ne mărim în deșert cu strînsura de avuție. id. EV. 52, cf. 14, 63, 94, 146. Acest craiu. . . s-au fost mărit și s-au fost sumețit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/14. Să nu se adaugă dup-aceea omului a se mări pre pămînt (a. 1 710). GCR I, 365/17. Vlădicul acesta atîta s-au mărit după acestea de, de la boierii cu moșii încă poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/35, cf. I, 37/13, II, 61/9. Asinul mârindu-se întru sine, au întrebat pre leu. ȚICHINDEAL, F. 16/12, cf. BUD, P. P. 27, 56, BÎRLEA, C. P. 73, ALR II 3 702/353, 3 723/250, 353, 362, 928. – Prez. ind.: măresc. – V. mare¹.

MEGIÉȘ, -Ă s. m. și f. (Rar la f.) (Învechit și popular, mai ales in Mold.) 1. Vecin. Așijderea, spui domniei tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sînt megiaș (a. 1521). IORGA, C. I. II, 231. Duse-se robul acela, află unul de megiiași ai lui ce era datoriu lui o sută de bani. CORESI, EV. 280. Și au vîndut acei mai sus numiți oameni de a lor bunăvoie și cu știrea tuturor megiiașilor din sus și din jos și dinnaintea domniei meale (a. 1581). BUL. COM. IST. V, 181. Au rămas Stănil de judecat denaintea părcălabului și a doisprăzeace megiiași și denaintea județului (a. 1 591). CUV. D. BĂTR. I, 57/21. Scriem multă pace și sănătaate a lui nostru iubit și bun priiatel și megeiaș de aproape (a. 1629). IORGA, D. B. I, 46. Ca să nu zică megiașii că au murit și el cu tată-său, sculatu-s-au cu toată puterea sa, și-au tras într-ajutoriu și săcuii. SIMION DASC., LET. 118. Oameni buni, slugi domnești și boiari de țară, megeiași denprejurul aceluia sat Mihalciul (a. 1 657). GCR I, 174/17. Un leah, megiiaș de a lui, totdeauna îl sfătuiia să nu margă. M. COSTIN, O. 100. Să aduna la dînsul oameni dimpregiur din megiiași. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/33. Să caute acești oameni Stoian și Hermezăul și cu sămințiile lor 24 oameni bătrîni megieși de pinpregiur (a. 1692). BUL. COM. IST. IV, 219. Împăratul nemțescu era cu oști atunce într-altă parte, de să băte cu alți megieși a săi. NECULCE, L. 73. Adecă noi, megiiașii de pe împrejurulu Veațelului, făcut-am scrisoarea noastră la mîna dumnealui (a. 1735). BUL. COM. IST. II, 254. Cine-ș bate muiere, îndeamnă megieșii să-i tacă (a. 1779). GCR II, 121/17. El să duce la părinții ei sau, dacă n-are, la prieteni și însuș la megieși și o cere de fimeie. IST. AM. 78^v/9. Să cerceteze încălcarea făcută moșiei Sîrcova a m-rii Bărboiul de către megieși (a. 1796). CAT. MAN. I, 54. Iată norodul acest falnic așa de zavistuit de câtră megieșii săi. BELDIMAN, N. P. L, 43/1. După cum spun megieșii, cu nevasta d-sale cea dintîi era zuliar. ALECSANDRI, T. 1145. Întru în ograda unui megieș al nostru. CREANGĂ, A. 6. Copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi. id. ib. 34. Toți megiașii veneau la dînsul. ISPIRESCU, L. 98. Bătrînă infirmieră. . . povestea megieșilor că a pierdut în viață două lucruri. BRĂESCU, A. 126. Cum să uit neamurile noastre și megieșii noștrii și satul ? STANCU, D. 25. Cînd nunta se nuntea Și cînd masa se-ntindea, Megiași cînd ospăta Și cînd bea Se-nveselea, Moșul, măre, ce făcea? TEODORESCU, P. P. 617. În vorba asta numai ce intră și un megieș. ȘEZ. I, 248. Megiașele mele, Vecinele mele. PĂSCULESCU, L. P. 113, cf. ALRT II 208, 336, A IX 1, 3. ◊ (Adjectival) Că letopisețele cele străine, lucrurile numai ce-s mai însămnate, cum sintu: războaiele, schimbările scriu a țărilor megiiașe. M. COSTIN, ap. GCR I, 197/3. Mai pre largu vom scrie, pomenind și ale stâpînii megiiașe. N. COSTIN, L. 44. Pâgînii carii era megiiași cu dînșii. VARLAAM-IOASAF. 165^r/4. Îndată după întocmirea lor în state neatîrnate, îi vedem luptîndu-se cu popoarele megieșe. KOGĂLNICEANU, S. A. 71. Sîntem megieși cu moșiile. ALECSANDRI, T. 573, cf. CREANGĂ, P. 244. Vecinii de prin județele megiașe și-au víndut prisosul lor de roade. GALACTION, O. 261. Trăiesc aci trei oameni, trei bărbați, megieși cu noi. STANCU, D. 47. Era vineri cînd femeia unui gospodar dintr-un sat megieș cu satul nostru, s-a apucat să spele cămeșile. ȘEZ. I, 59. Tata era fiul unui împărat mare din părțile megiașe. POPESCU, B. II, 37. 2. Proprietar (rural). V. r ă z e ș. De să va prileji neștine să fie lăcuitoriu într-un sat și de va cunoaște vreun loc ca acela bun de moară, și într-acel sat vor fi toți răzeași (megiași munt.) și acel loc va fi a tot satul. PRAV. 27. – Pronunțat: -gi-eș. – Pl.: megieși, -e. - – Și: megiáș, -ă, (învechit) megeiáș, -ă s. m. și f. – Din scr. medjaš, magh. megyes.

MEGIEȘ, -Ă, megieși, -e, s. m. și f. (Regional) Vecin. Împărecherile boierilor și oștile megieșilor au dus țara în risipire. SADOVEANU, O. VII 50. Șoimaru bea cu megieșii Izbind căciulele-n pămînt. TOPÎRCEANU, P. 249. Copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi. CREANGĂ, A. 34. ◊ (Adjectival) Tata era fiul unui împărat mare din părțile megieșe. POPESCU, B. II 37. Îndată după întocmirea lor în state neatîrnate, îi vedem luptîndu-se cu popoarele megieșe. KOGĂLNICEANU, S. A. 71. – Pronunțat: -gi-eș. – Variantă: megiaș, -ă (PĂSCULESCU, L. P. 113, TEODORESCU, P. P. 617) s. m. și f.

MEGIEȘÍE s. f. 1. (Învechit și regional) Teritoriu, țară sau oameni, ființe aflate în vecinătate ; p. e x t. vecinătate. Iară despre părțile noastre ce să vor înnoi dupre datoriia megieșiei pururea vei avia dumneataa de la noi știre de toate. (a. 1674). BUL. COM. IST. II, 226, cf. I, 177. El nu uită binele și mila lui Bator Jicmontu, frățîne-său, care l-au agiutorit împrotiva turcilor, și precum au fostu în bună megieșie, așea și acmu cu Bator Andriiaș. N. COSTIN, L. 592, cf. CANTEMIR, IST. 165. Împotriva. . . neamurilor necredincioase a megieșiei. IST. AM. 19^r/5. Multă vitejie Fâcusâ în ținut, dară mai cu samă într-un munte nalt din megieșie. BUDAI-DELEANU, T. V. 125, cf. 160. Vîlvoarea se-ncinde. . . Satul e-n primejdii și megieșia Toată se deșteaptă. HELIADE, O. I, 129. Evenimentele ce începuseră în megieșie, încuragiară și înlesniră vrednica sa hotărâre. BĂLCESCU, M. V. 33. Toată megieșia se văietă de furturile ce făcea ea. ISPIRESCU, L. 75, cf. com. MARIAN. 2. (Învechit, rar) Proprietate (rurală). Au fost întîi meșter de hem, cu megieșie aproape de Halepiiani. N. COSTIN, L. 82. – Pronunțat: -gi-e-. – Pl.: megieșii. – Megieș + suf. -ie.

MESERĂTÁTE s. f. 1. (Învechit) Sărăcie, lipsă, nevoie, privațiune, mizerie; suferință, nenorocire; umilință. Anii miei în suspirare slăbi cu mesărătate. PSALT. HUR. 24^v/10. Derep-ce fața ta întorci, uiți meserătatea noastră și grija noastră? PSALT. 85, cf. 52. Întru meserătate și în sărăcie viia. CORESI, EV. 41, cf. 118, 294, id. PS. 74/4, 117/6, COD. TOD. 194. Pentru străinătatea lui Hristos și pentru meserătatea lui pre pămînt. VARLAAM, C. 332. În țara grecească meserătatea pururea soție le iaste. HERODOT (1 645), 391. Mesărătatea iubiia mai tare decît bogățîia. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 36^v/8. 2. (Învechit, rar) Milă, îndurare, milostivire. (F i g.) Fă și scaunul meserătăției den curat aur. PALIA (1581), ap. CP 217/28. 4. (Prin Mold.; în forma măsărătate) Epitet dat unui om nesătul, nesățios, lacom. Frunză verde, frunze late, C-ești, badeo, măsărătate. Badea îmi tot cere gură, Una-i dau și alta-mi fură. PAMFILE, C. Ț. 305. – Și: (învechit) mesărătáte, (regional) măsărătáte s. f. – Measer + suf. -ătate.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

MÍNTE s. f. 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege, rațiune; (în opoziție cu trup) spirit. V. c o n ș t i i n ț ă, p s i h i c. Nu fireți ca calul și mujdeiul cei ce n-au mente. PSALT. 55. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? CORESI, EV. 252, cf. 48, 52, 70, 83, 93. Această carte nu-i grăită de mente de om de pre pămînt. COD. TOD. 228. Făcu Dumnezeu omul. . . de lut. . . cu suflet viu și-i dărui minte slobodă și precepătoare, pre chipul obrazului său. MOXA, 346/19. Ce cu toată mintea, tnțelepția, arătarea, spunerea și îndreptarea a cuviosului întru ieromonaș (a. 1652). GCR I, 157/7. Biruia pre alalțíi nu numai cu postul. . . ce și cu de toată mintea cea de smerenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/8. Și marsără cu toții la craiul Avgust și-ncepură a-l îndemna să margă să ie cetatea Bigăi. . . și tulburară mintea craiului și s-apucă de gîlceavă cu craiul sfedzescu. NECULCE, L. 158, cf. 19. Iar și Pavel într-această cruce să laudă și toți sf[i]nții nu numai cu mintea, ci și cu trupul o cinstesc și o sărută pre dînsa (a. 1 765). GCR II, 80/39, cf. 20/22. Abătîndu-ne [de la căile tale] cu minte răzvrătită. MINEIUL (1776), 158^v2/2. Pacea lui Dumnezeu care covîrșaște toată mintea. MARCOVICI,1/9. Patimile îi întunecă mintea. DRĂGHICI, R. 162/7, cf. 159/27. Un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV, 88/33. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, Va putea el să-și păstreze acest cumpăt sfieț și rece, cînd această băutură va arunca turburarea în mințile și în simțurile lui? FILIMON, O. I, 141. Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162, cf. 158, 310. Aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I, 95, cf. 121. Gurile sînt mute și mințile pustii. VLAHUȚĂ, P. .1, cf. PETICÎ, O. 433. Își odihni mințile, recucerindu-se. GALACTION, O. 191. Rudele susțin că i s-a cam slabit mintea. CAMIL PETRESCU, C. V. 76. Avea memorie extraordinară și minte dornică de cunoștințe. CĂLINESCU, E.17. Mintea i se zbatea încleștată în contraziceri. BART, E. 189. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minților la școală. ARGHEZI, S. P. 95. În mintea domnului prefect se făcea încet, încet, lumină. GALAN, Z. R. 94. Mintea lui era adeseori împovărată de gînduri grele. VORNIC, P. 192. Omul devine conștient, în mintea sa se oglindește propria sa existență ca om. CONTEMP. 1954, nr. 387, 6/2. Omul se împodobește prin cultivarea minții. V. ROM. noiembrie 1954, 145, cf. ZANNE, P. II, 706. Ce e în tobă? (Mintea). ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Învechit și popular, determinat prin „toată”, „întreagă”, „bună”, indică starea de integritate a facultăților mintale) Cu tărie și cu . . . minte întreagă să ne protivim lor și să-i gonim de la noi. CORESI, EV. 76. Tot omul cine are avea înțelepciune și mente întreagă și s-are griji de viața de veaci cu cuviință are fi (a. 1632). GCR I, 76/33. Surdul și mutul, căndu-i va fi mintea întreagă și deplin și va putia cu măhăitul să arate fieștecăruia firea. . . atunci să va certa. PRAV. 293. Lipsirea minții ceii bune iaste mai rea decît toată sărăciile. ANTIM, ap. GCR II, 5/22. N-are toată mintea, I. CR. IV, 111. ◊ F i g. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277. ◊ L o c. a d j. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă ; p. e x t. înțelept, cumpătat. V.c u m i n t e. Dar ești tu cu minte, ce duci cinele în spate? ȚICHiNDEAL, ap. GCR II, 214/8. La bunul tată casă ticnită, Copii cu minte ș-ascultători. HELIADE, O. I, 110. Unul din cei mai cu minte și mai credincioși domni ai împărăției sale. GORJAN, I, 3/8. Judecînd între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă. FILIMON, O. I, 123. Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. ALECSANDRI, T. II, 157. C-am pierdut un fir de linte Ș-o mîndră tare cu minte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 152, cf. 307, 502, RETEGANUL, P. I, 59. ◊ Fără (de) minte sau fără de minți = a) l o c. a d j. lipsit de rațiune; p. e x t. nesocotit, nebun. Păsările pomeneaște Domnul, ca să ne arate că și decît acealea fără de minte sîntem. CORESI, EV. 220, cf. 243. O, voi fără minte și leaneși cu inima a creade toate carele au grăit prorocii. N. TEST. (1 648), 103^v/9. Cine-ș lasi grija casăi asupra muierii, fâr' de minți esti (a. 1779). GCR II, 121/31. Nu ar fi dar fără minte cel ce ar avea mai multă grijă pentru suflet, care iaste nemuritoriu. MOLNAR, RET. 56/11. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58/15. Vă iert, ca pe niște copii fără minte. ALECSANDRI, T. II, 37, cf. i, 160, 326. Bine-ți pare să fii singur, Crai bătrîn fără de minți. EMINESCU, O. I, 83. Fărde minte. ȘEZ. III, 92. Omul fără minte, ca o corabie fără cîrmă. ZANNE, P. IX, 90; b) l o c. a d v. în mod nesocotit, nesăbuit. Că fără minte cerea ei acel lucru. CORESI, EV. 89; c) (substantivat) om nechibzuit. Dzise cel fără de mente. PSALT. HUR. 9^r/2. O, nebunul și fără minte ce am fost! DRĂGHICI, R. 86/3. Cel fără de minte nici cum vede în urmă. ZANNE, P. VIII, 333; d) (învechit; substantivat) faptă nesocotită. Dzeu, știuși fără de mentea mea și prea greșirea mea. PSALT. HUR. 57^v/17. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu-și fi în minte (sau în minți) = a fi nebun. Că zicea că nu-și e în minte. N. TEST. (1648), 44^r/25, cf. CIAUȘANU, GL. Ieșit din minți (sau, rar, din minte) = nebun; (cu sens atenuat) care și-a pierdut cumpătul. Unii rîdea ca niște ieșiți din minte. DRĂGHICI, R. 21/3. Răcnea ca un ieșit din minți, cu spume la gură. I. BOTEZ, ȘC. 76. A-și pierde mintea (sau mințile) sau a (-și) ieși din minte (sau din minți) = a înnebuni; (cu sens atenuat) a-și pierde cumpătul. Cum nu ț-ai ieșit tu din minte, stricîndu-te pre tine? HERODOT (1645), 206. Ei și-au pierdut mințile Tot îmblînd din casă-n casă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 283/25. Mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă și-a ieșit din minți. FILIMON, O. I, 162. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile! BOLINTINEANU, O. 355. Faci să-mi ies din minți. EMINESCU, O. I, 211, cf. id. N. 80. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. GANE, N. III, 167. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I, 226. Grecul, banii cînd vedea, Mințile din cap pierdea. TEODORESCU, P. P. 566, cf. ȘEZ. III, 92, ALR II 3 718/157, 219, 279, 310, 325, 353, 365, 386. Omul mintea cînd și-o pierde, om nu se mai înțelege. ZANNE, P. VIII, 327, cf. V, 358, VI, 659. A-i rătăci mintea (sau mințile) = a înnebuni. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. (A fi) în (sau, învechit, cu) toată mintea sau în toate mințile = (adesea în construcții negative) (a fi) în deplinătatea facultăților mintale ; p. e x t. (a fi) matur. Cînd nu-i omul cu toată mintia, ce să dzice, ieșit den fire-i, nebun. PRAV. 266. Nu, Tomșa, român dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II, 116. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. REBREANU, I. 430. Vezi copii. . . și oameni în toată mintea călări pe cai. . . de lemn. HOGAȘ, DR. II, 187. Atunci nu mai era în toate mințile. SAHIA, N. 92. A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori mintea) sau a scoate (sau a lua, regional, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din minte) = a face (pe cineva) să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata; a zăpăci; a scoate din fire (pe cineva). Iar împăratul, îi luă Dumnăzău mintia și arătă pre ocna casăi soarile. HERODOT (1645), 464. O ! tăblițile astea ți-au luat mințile. NEGRUZZI, S. I, 46. Ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi. FILIMON, O. I, 116, cf. BARONZI. L, 48. Începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II, 61. Suzană, ești belă, ești chiar florelinte, Ș-a tale belețe mă scoate din minte. id. T. I, 253, cf. id. T. 1724. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Măi Chiricâ. . . scoți omul din minți cu vorbele tale. id. ib. 162. Tînărul lovan. . . Unde mi-o vedea. . . Ochii că-i lua, Mințile-i fura. TEODORESCU, P. P. 418. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 66, cf. ALR II 3 457/64, 310. A suci mintea (sau mințile cuiva) sau (regional) a lua de minți (pe cineva) =a zăpăci, a amăgi. Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau. REBREANU, I. 71. Nu crede feciorului. . . Te întreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. TEODORESCU, P. P. 276, cf. CIAUȘANU, V.179. (Regional) A se aluneca cu mintea = a-și pierde judecata, a se rătăci (cu mintea). Îi spune codoșea cîte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu mintea. CREANGĂ, P. 172. A-și bea mințile = a bea pînă la inconștiență; a se imbeciliza din pricina excesului de băutură. O să-ți bei cămașa din spate. . . o să-ți bei mințile. DELAVRANCEA, ap. CADE. Cine be vin mult își be mințile. ZANNE, P. IV, 185, cf. III, 455, 457, 474, IV, 176, 184. A se frămîntă cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se gîndi mult, a-și bate capul. Cf. DL, DM. A-și veni în minte = a) (învechit) a deveni înțelept. Și întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte. CORESI, EV. 270, cf. 21, 28, 87, 287; b) (popular) a-și recăpăta calmul, a se liniști, a-și veni în fire. Cf. ALRM I/I h 203. Întreg la (sau de) minte = cu judecata normală, sănătoasă. Să se vor posti trufașii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face și întregi de minte. . . întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13, cf. ST. LEX. 171^r1/9. Fost-ai fi întreg la minte? CONACHI, P. 267. ♦ F i g. Om, persoană (care raționează). Această veste mincinoasă care pentru cîtăva vreme s-au crezut au pus toate mințile la mirare. IST. CAROL XII, 37^r/21. Unele minți luminate ale Apusului, savanți de seamă, în măsura în care cunoșteau filozofia materialistă rusă, o prețuiau, erau pătrunși de admirație față de ea. SCÎNTEAIA, 1 953, nr. 2 803, cf. I. CR. IV, 111. 2. Activitate a minții (1); gînd, cuget; atenție; imaginație; memorie. Celui ce feace ceriul cu mintea. PSALT. HUR. 115^v/13. Deade pre ei Dumnezeu întru neispititî minte să facî nedestoinicie (a. 1569). GCR I, 12/34. Și toți amu cărei cu mintea văd pre Dumnezeu, Izraili cheamă-se. CORESI, EV. 230, cf. GCR I, 23/10, 50/26. Ce tăriia acelui cuvînt neîncetat boldind, pre sufletul mieu rădică pre stăpînul mintea spre aleagerea a mai binelui. (a. 1648). GCR I, 132/1. Da-voi legile meale întru mintea lor. N. TEST. (1648) 296^v/18, cfd. CGR I 167/39, 168/19, II, 13/23, VARLAAM-IOASAF, 10^r/18. Aceasta, tată, o vom tipări-o in mintea noastră, spre a o ave de pildă. DRĂGHICI, R. 141/18, cf. 58/26, 115/10. Încît o vedea-n tot ceasul prin mințile lui umblînd. PANN, E. i, 100/8. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I, 133. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id.ib. 105, cf.42, 63, 98. Aveam în minte o istorioară de la țară. GANE, N. III, 144, cf. ISPIRESCU, L. 16. Sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 13. Eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I, 57. În mintea ei, moș Șărban lua proporții mari de tot. BUJOR, S. 68. Nu puteam avea în simțuri și deci în minte decît ora și locul nostru. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. Unde mi-s mințile?, spune cineva pentru a-și scuza o lipsă de atenție, o scăpare. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 212. Unde ți-s (sau i-s, vi-s etc.) mințile?, se spune cuiva (sau despre cineva) pentru a-i reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. Îți stă mintea-n loc, se spune pentru a indica cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. Cimiligă, cimilea, Ocolesc lumea cu ea (Mintea). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. a d v. În minte = în gînd, fără a vorbi sau a gesticula. Mijlocul cel mai facil este de a bate tactul cu mîna, cu piciorul sau în minte. HELIADE, O. II, 168. ◊ E x p r. (Învechit) De mintea mea (sau a ta, a sa etc.) = din proprie inițiativă. Să va scula săngur de mintia (mintea MUNT.) sa, fără puteare de la giudeț. PRAV. 21. A-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-i verii în gînd, a-și aminti (ceva). Și derept aceaia despărți o zi den săptămînă, ca toți să înveațe și să înțeleagă leagea. . . și să le vie în minte pururea. CORESI, EV. 408. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem . . . îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I, 54. Spusele furnicei i-au venit în minte. GÎRLEANU, L. 7, cf. ALR I/I h 72. A-i trece (sau a-i trăsni, regional, a-i pica cuiva, ceva) prin minte = a gîndi (ceva); (de obicei in construcții negative) a bănui, a-și imagina. Nici nu-i trecea prin minte. EMINESCU, N. 41. Fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Ce i-a picat ei prin minte? . . . Să-și ieie și ea un vestmînt ca acesta. MARIAN, O. I, 359. Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte. DELAVRANCEA, H. T. 47. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) (învechit) a intenționa. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133/8; b) a fi preocupat (de ceva). Cf. DM. A ține minte (sau, învechit, în minte) v. ț i n e. (A avea) ținere de minte v. ț i n e r e. A-și pune mintea (cu cineva sau cu ceva) = (de obicei în construcții negative) a lua în serios (pe cineva sau ceva); a se pune cu tot dinadinsul. Oamenii surprinși de atîta cutezare a unui băiețel, nu-și puseră mintea cu el. BARIȚIU, P. A. I, 597. Nu-și mai pune mintea cu nebunul. PANN, P. V. I, 169/15. Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura. CREANGĂ, P. 260, cf. id. A. 55. Dar vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. DELAVRANCEA, O. II, 12, cf. CONV. LIT. XLIII, 399. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a fi distrat, neatent. Se uita la dînsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a nu mai fi distrat. Mîna Ea la ochi și-o ține. Toate mințile-și adună Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I, 102. ♦ Mod de a gîndi, de a judeca. Să nu înțeleagă una cu alalți, ce mai vîrtos ca să protivască mintia lui cu mintea altor oameni? (a. 1683). GCR, I, 272/20. Niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minte nu este la fel cu cealaltă. ANGHEL, PR. 103. Cîte capete, atîtea minți. ZANNE, P. II, 43. ◊ E x p r. (Învechit) A fi într-o minte (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). Muierile lor erea tot într-o minte ș-un cuget. GORJAN, H. I, 5/23. ♦ (Învechit și popular) Intenție, gînd ascuns. Cu ce minte și cu ce socotială, cuvînt ca aceasta zici? CANTEMIR, ap. GCR I, 324/32. Aseară mi-am prins drăguț. . . Și l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 67. 3. P. r e s t r. Inteligență, perspicacitate, discernămînt, capacitate intelectuală; cap. V. c r e i e r. Dă-mi minte de voiu ști mărturia ta. PSALT. HUR. 107^v/11. C-am avut și noi minte nedestulă și întunecată. CORESI, EV. 6, cf. 30. Stă în mintia giudețului, să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul aceii greșeale. PRAV. 267. Aceștea fură cu minte mai de frunte. N. TEST. (1648), 157^v/34, cf. GCR I, 157/16, ST. LEX. 169^r1/8. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi știință și minte. DOSOFTEI, PS. 44/10. Vai, nepriceputule și străinule de minte! CSNTEMIR, ap. GCR I, 324/31. Am silit după putința mea și după proastă ajungerea minței mele, de am lucrat în via Domnului. ANTIM, P. XXV. Îi dau toate laudile pre cît poate sluji mintea omenească (a. 1 794). GCR II, 151/3. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, cf. 109, 263, 270. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, M. V. 3, cf. 4. Dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I, 137, cf. id. N. 41. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui. . . , domni în pace. ISPIRESCU, L. 40. Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a d-voastră? DELAVRANCEA, O. II, 186, cf. SADOVEANU, O. VI, 602. Eu sînt bătrîn fără dinți, Dar copilul n-are minți. TEODORESCU, P. P. 327. Trebuie dar cap bun și minte ascuțită și sănătoasă, ca să poată duce treburile împărăției. ȘEZ. I, 98, cf. 277, ALR I/I h 17, ALR II 3695/102. Cap ar fi, dar minte nu-i. RETEGANUL, P. IV, 25. Bărbatul nu-i bai că-i puțintel, să. . . fie mintea la el. ZANNE, P. IV, Pe cît mă duce mintea, formulă de modestie folosită pentru a enunța o ipoteză, o gîndire personală. Cf. ALECSANDRI, ap. CADE. Un car de minte ș-un dram de noroc. I. CR. IV, 111. A strîns mintea de la toți proștii, se spune despre cei proști. Cf. CIAUȘANU, V. 179. Barbă lungă, minte scurtă, se spune la adresa bărbaților proști. Cf. ZANNE, P. II, 9, 10. Cap ai, minte ce-ți mai trebuie, se spune omului prost. Cf. id. ib. 41. De mare, mare, Dar minte n-are, se spune despre cei înalți și proști. Cf. id. ib. 605. Are minte de cal breaz. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Haine (sau poale, plete) lungi și minte scurtă (sau, rar, ușoară), se spune la adresa femeilor nechibzuite. Cf. EMINESCU, O. I, 159, MARIAN, SA. 52, ZANNE, P. II, 69, 281, 422, III, 183, 307, 336. ◊ (Pe lîngă adjective ca „ager”, „ușor”, „iute”, „greu” etc., ca complement de relație) O babă. . . avea trei feciori. . . tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Oameni treji la minte. MARIAN, S. R. I, 29. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap; El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. Ager la minte. ALR II 3720/316, cf. 3720/310, 365. Curat la minte. ib. 3720/365. Deștept la minte. ib. 3720/192, cf. 3 720/349, 362, 414. Aspru la minte. ib. 3 720/334. Îi cuminte la minte. ib. 3 720/29. Ișor la minte. ib. 3 720/346. Iute la minte. ib. 3 720/157, cf. 3 720/260, 704. Subțire la minte. ib. 3 720/784. Greu la minte. ib. 3 721/272. ◊ E x p r. (Regional) A fi orb de minte = a fi prost. Cf. ZANNE, P. II, 665. A nu-l ajunge (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să înțeleagă, să facă (ceva). Îmbla ca niște oameni hămeiți, neagiungîndu-i mintea să schivernisască. NECULCE, L. 122. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții), a fi lipsit de judecată. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II, 227, cf. ZANNE, P. II, 82. La mintea omului (sau, familiar, a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. E doar la mintea omului că nu putem face aici, la Viena, cine știe ce ispravă. VORNIC, P. 141, cf. CIAUȘANU, GL. ♦ F i g. Gînditor. V. c a p. E tînăr . . . dar este o flacără. E mintea și inima revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II, 717, cf. ALRM I/l h 17. 4. Înțelepciune, chibzuință, cumpătare, cumințenie. Dar avea minte de să păzie. NECULCE, L. 203, cf. 250. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I, 184. Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie. CREANGĂ, P. 82, cf. id. A. 124. Ia închipuie-ți că acum treizeci și șapte de ani, avînd mintea și experiența ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un tînăr. CARAGIALE, 0. IV, 236, cf. COȘBUC, P. I, 230. Alteori Norocul se împerechează cu Mintea. PAMFILE, DUȘM. 65. Degeaba a avut noroc, dacă n-are minte. H II 33. Bată-te pustia, minte, cum n-ai fost mai înainte. PAMFILE, J. II, 154. Ea are tri rînduri de copii și tot n-are minte bună. ALR II 2 960/102. Mintea românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă (= înțelepciunea pe care o capătă cineva după ce a greșit acționînd pripit). Boagă-te zi și noapte să-ți dee Dumnezeu mintea moldoveanului – cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251, cf. ZANNE, P. VI, 208. Ai minte!, se spune cuiva pentru a-l îndemna să nu-și piardă cumpătul, să se comporte rațional. Ai minte, bărbate! Șezi frumos și nu mă bate. MARIAN, SA. 3, cf. PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Ironic) Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. III, 174. ◊ (În legătură cu verbele „a căpăta”, „a dobîndi”, „a prinde”, „a-i veni”) Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12/16. Să prindă și alții la minte, văzînd de patima voastră. CREANGĂ, P. 263, cf. 45, 220, 311. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndeascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. A mîncat, sărmana, linte, Nu i-a venit încă minte. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ L o c. a d v. (Învechit). Cu minte bună = cu chibzuială, înțelepțește. Vînatul Cu minte bună să-l împartă. ȚICHINDEAL, F. 22/1. ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) = a se cuminți, a deveni mai înțelept; p. e x t. a se maturiza. Cînd le lipsește puțină vreame să vie la măsura vrăstei, ce să dzice, să le vie mintia în cap. PRAV. 259. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. Mă bucuram că i-a venit și lui. . . mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II, 238. Otilia rîse, strînse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap de loc”. CĂLINESCU, E. O. II, 120, cf. 9, I. CR. III, 376. A-și vîrî (sau a-și băga) mințile-n cap = (de obicei, cu verbul la imperativ) a judeca cu seriozitate, a renunța la planuri nesocotite, a se cuminți.Bagă-ți mințile în cap, măi băiete. FILIMON, O. I, 127. Vîră-ți, copilă, mințile în cap și nu-ți închipui că poți ieși vreodată din hotărîrea lui. SADOVEANU, O. X, 262. (Cu parafrazarea expresiei) Are să meargă băiatul într-o școală care-i pune mințile la loc. VORNIC, P. 39. (Regional) Ajuns de minte = (despre copii) mărișor (2). Cf. CIAUȘANU, V. 179. 5. (Învechit) Învățătură, cunoștință, știință. Să fie trimis. . . în țara grecească . . . să învețe minte. HERODOT (1645), 231. Acestor vechi gheografi minte urmează cești mai noi. CANTEMIR, HR. 63. Aceste scrise în istorii, văzîndu-le cei înțelepți pun minți în cap și cunoștință și știință (a. 1837). CAT. MAN. II, 55.* Expr. A (se) învăța minte = a trage învățătură dintr-o întîmplare personală neplăcută, a se obișnui să fie prevăzător, atent (la ceva). Să te înveți minte a nu mai băga zîzănii între dînsa și postelnicul. FILIMON, O. I, 130. Te-i învăța tu minte de altădată. CREANGĂ, P. 146. Cel puțin acum s-au mai învățat minte. C. PETRESCU, Î. II, 3, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A învăța (pe cineva) minte = a face (pe cineva) să devină înțelept, chibzuit; a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să fie mai cu judecată. Nevoia-l învață pe om minte. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Ca formulă de amenințare) Așteaptă puțintel să te învăț minte l răspunse leul mînios. ȚICHINDEAL, F. 22/9. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las' că-l învăț eu minte I BUJOR, S. 92. Lasă că vă învăț eu minte! GALACTION, O. 151. ♦ (Învechit, rar) Pildă, parabolă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos, cum se zice, în minte. CORESI, EV. 414. - Pl.: minți. – Și: (învechit) mente s. f. – Lat. mens, -tis.

MIRA¹ vb. I. R e f l. 1. (De obicei urmat de propoziții completive sau de determinări introduse prin prep. „de” și, învechit, rar, „pentru”) A fi sau a rămîne nedumerit, surprins; a găsi că ceva este curios, ciudat, de neînțeles, (învechit) a s e c i u d i; p. e x t. a fi uimit, uluit. Aceia așea mirară-se. PSALT. HUR. 40^r/25. Frații miei, nu vă mirareți. COD. VOR. 160/19, cf. 158/22. Ne mirăm de răbdare lor (cca 1 550). GCR I, 1/24. Ucenicii... se mirară că cu muiarea grăiia. CORESI, EV. 153, cf. 62, 159, 223, id. L. 62/17, 389/11. Nu iaste a să mira că însuși satana să schimbă in chip a înger luminat (cca 1618). GCR I, 47/41, cf. HERODOT (1645), 488. Ucenicii să mirară de cuvintele lui. N. TEST. (1648), 54^v/17, cf. 103^r/14. Puteare i-au dat lui giudeț să facă. . . ce nu vă mirareț[i] de aceasta. MOLITVENIC (sec. XVII), 309. Mă mir de tine, au zis, pentru că adeverești asupra noastră ceale bune. AETHIOPICA, 36^v/4. Un lucru foarte de mierat. IST. AM. 13^r/3. Nu mă mier când văd tineri cari, cetind, nu pironescu nice o idee la celi cetite (a. 1825). CAT. MAN. II, 114. S-au mirat. . . văzînd grăunțile ca mărgăritariul. DRĂGHICI, R. 143/16. Mă mier că dumneta nu-mi scrii nimică. KOGĂLNICEANU, S. 106, cf. CONACHI P. 274. Azi hainile vechi au rămas un suvenir, de care ne mierăm cînd se mai ivește. RUSSO, S. 17, cf. 11, 60, 93. El o iubea și se mira că o iubește ca și în ziua cînd culese cea întâi dulce sărutare. NEGRUZZI, S. I, 21, cf. 73. Hei, bine zicea tata: La noi să nu te miri Nici cînd îi videa plopii dînd flori de trandafir. ALECSANDRI, T. II, 149, cf. JIPESCU, O. 23. Ea a doua zi se miră cum de firele sînt rupte. EMINESCU, O. I, 79, cf. IV, 120. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118, cf. 51, 127, 133, 135, 188. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico. CARAGIALE, O. II, 99. Se miră și nu știa ce să crează ochilor săi, băgînd de seamă că se schimbase. ISPIRESCU, L. 30, cf. 14, 17, 43. Mă hotărăsc a rămînea și în viitor din ceata acelora cari, cînd văd cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Ce te miri?. . . Sînt bătrîn! M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I, 260. Dacă această legendă. . . e povestea celor mai mulți, m-aș mera, scumpa mea cuconiță Liză, să fie și povestea vieții unei femei pentru care nici soarele n-a putut să apună. HOGAȘ, DR. II, 145. Cum se poate una ca asta? se miră părintele Dumitrache. SADOVEANU, O. VII, 297. Irena se miră că nu a fost întrebată, CAMIL PETRESCU, N. 130. Nastasia a clătinat capul, mirîndu-se de întrebarea asta. GALAN, Z. R. 36. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29, cf. 219, 275, 510, 513, MAT. FOLK. 1322, 1328. Mare-i satul, eu nu-ncăp, Mult mă mer eu ce le fac, Că nici pragu nu le calc. ȘEZ. I, 79. Dracul se miră de porumbe negre, Și pe el nu se vede, se zice cînd cineva rîde de greșelile altora și nu-și dă seama de ale sale. Cf. ZANNE, P. VI, 557, IV, 256, 386. ◊ L o c. a d j. (Rar) De mirat = surprinzător, uimitor, de mirare. De merat lucru esti di Mihai Vodă, domnu bătrîn, și cu ce minte . . . i-au stătut nărocul. . . tot împotrivă. NECULCE, L. 340. ◊ E x p r. Te miri cine (sau ce) = (depreciativ) un oarecare, oricine, oricare. Vorba era vorbă, la locul ei, și nu-l putea răpune te miri cine. CREANGĂ, ap. CADE. Cine știe dacă altfel n-ar fi lepădat răspunderea de la sine și aici, transcriind pe te miri ce ignorant diac cu pretenții de cronicar. IORGA, L, I 101. Te miri (sau, rar, miră) ce (și mai nimic sau nimica, rar, nimică) = un lucru neînsemnat, mărunt; un lucru lipsit de valoare, o nimica toată. Ai mai strîns ceva din banii birului? – Te miri ce și mai nimică, vorba ceea, că oamenii îs lipiți pămîntului. ALECSANDRI, T. 713. Într-o zi. . . îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II, 164. Lasă, bade Ipate, lasă; nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Lui îi da te miră ce. ISPIRESCU, L. 338. Inimă slabă. . . să se-n- duioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa, VLAHUȚĂ, N. 138. Se mulțâmesc cu „te miri ce”, zic ei; o pîine și o ceapă li e destul. BRĂESCU, M. B. 114, cf. id. A. 162. Mahalaua aceasta. . . era o încîlcitură de cocioabe, cele mai multe fără acoperiș adevărat, ci cu cîrpituri din te miri ce, adunate parcă din gunoaie. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. Îi vorba că-i fată de gospodar și nu mă-ndur s-o dau cu te miri ce. SEVEASTOS, N. 45. În anul întîi. . . așteptam să văd zbîrnîială ca la șes; cînd colo ce să văd? te meri ce și mai nimică. ȘEZ. III, 180. (Cu o construcție amplificată) Trecea gîrla pe oameni în circă, te miră pe ce lucru de nimic. ISPIRESCU, U. 74. Ea era fiica împăratului Galbin, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. RETEGANUL, P. I, 34. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I, 79. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Cf. IORDAN, STIL. 287. (Rar) Te miră de nu . . . = cine știe dacă nu . . . De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb. ISPIRESCU, L. 36. ♦ T r a n z. A provoca nedumerire, a surprinde; p. e x t. a uimi. Cu învățături. . . pre toți au luminat, în seamne și minuni pre mulți mirînd. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^v/27. Primirea D. B. mă miera. . . căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Rochia ei de mireasă. . . mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III, 17. Mă miră că tu le-ai uitat acestea așa de curînd. C. PETRESCU, C. V. 226. Și, de este deochiat De femeiă cu bărbat, Crape-i țîțele, Curgă-i laptele, Să mire noroadele, TEODORESCU, P. P. 372. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A manifesta admirație; a se minuna (3). Iară noi, fraților, să ne mirăm de credința cestui bolnav și cumu-l vindecă pre el Hristos. CORESI, EV. 59. Și să slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu, cela ce adauge și întoarce toată lumea spre noire. id. ib. 87. Iară tribunii noaptea deaca-l luară . . . să mirară de nevoința lui și de. . . portul cel cinsteș a cuvîntului și omeniei. DOSOFTEI, ap. GCR I, 256/33. Să mira craiul și toți domnii leșești și lăuda de frumoasă țărămonia ce are beserica. NECULCE, L. 98. Așadar slăvește ceriul, rabdă a ta slăbiciune Și miră-te întru toate de înalta-nțelepciune. CONACHI, P. 288. Să ne-ngroape totodată, Să se mire lumea toată, C-a fost dragoste curată . . . Și de-ai, tăi, dragă, stricată, JARNIK-BÎRSEANU, D. 57. Cine-n ochi te-o vedea să se mire. GR. S. VI, 87. 3. (Învechit și popular, urmat de determinări sau de propoziții subordonate care precizează obiectul sau cauza acțiunii) A nu ști, a nu înțelege, a nu-și da seama, a se întreba. Că văzură orbul și știa că aș[a] au născut. Mira-se și pururea ispitiia să înțeleagă. CORESI, EV. 168. Cînd ne vor tîlni acei. . . vameși, cătră dînșii ni-om mira ce vom dzîce. DOSOFTEI, V. S. octombrie 96^v/3, cf. noiembrie 128^v/10. Iară Ureche logofătul numai ce să mira încătro să va duce, de urîtul lui Aron Vodă. N. COSTIN, l. 570. Mirîndu-se ce om este acela ce ară duminica, îndată au trimes . . . ca să-l găsească. NECULCE, ap. GCR II, 33/30. Craiul Laslău, văzîndu-să slab de oști și de puteri, și mierăndu-să cum va face, și cum va putea să stea înpotrivă a atîta mulțime . . . CANTEMIR, HR. 136. La aceste cereri s-au mirat boierii ce vor face. DIONISIE, C. 206. Au socotit să însămneză pe acest par și niște slove . . . dar să mira în ce limbă. DRĂGHICI, R. 130/7. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte, PANN, P. V. III, 451/23. Și-o întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I, 49. Cuculeț cu pene verzi. . . Mă mier iarna ce mînînci? ȘEZ. I, 290. Mă miram ce-mi place mie ... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. 4. (Învechit) A fi neliniștit, a se zbuciuma, a se frămîntă; a-i fi teamă, a se înspăimînta. Deaca s-au făcut zio, să mira și tremura cum va face să-l ascunză (a. 1675). GCR I, 222/15. Împăratul Moscului. . . oaste are multă, nu să miară de turci. NECULCE, L. 213. Gîndirea. . . se miră și se cutremură. MARCOVICI, C. 11/19. 5. (Învechit și regional) A cerceta cu privirea, a se uita (cu băgare de seamă și cu curiozitate), a privi (cu atenție). Mergînd în Verona. . . au început a să mira la casa craiascâ, socotind a fi o bisearică mare (a. 1799). GCR II, 169/19. Du-te și miră-te de mai plouă pe afară. Com. din POȘAGA-TURDA. Doi stau, Doi dau, Doi se miră, Doi se-nchină (îmblătitorii). GOROVEI, C. 4. ♦ S p e c. (Regional; despre femei însărcinate) A se uita cu insistență la ființe diforme (riscînd, potrivit unei credințe populare, să nască copii diformi) (Someș Guruslău-Zălau). Cf. MAT. DIALECT, I, 212. ♦ (Prin Transilv., urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A se îngriji de cineva sau de ceva, a avea grijă de . . . , a lua seama la. . . Mergi, Ioane, miră-te de oi. viciu, gl. Hai să ne mirăm după vaci. id. ib. – Prez. ind.: mir. – Și: (învechit și regional) mierá vb. I. – Lat. mirari.

MITUI vb. IV. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A da sau (învechit și regional) a cere, a primi (de la cineva) mită (1). Brâilenii mituindu-l, făcut-au după voia lor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. II, 216/29. Vai de judecătoriul acela ce va mitui la hotărîrile judecăților. PRAV. COND. (1 780), 46. El mitisă preoții. MOLNAR, I. 409/15, cf. 303/3. Nimenea nu e atîta de bogat să poată miti pre tot norodul. ȚICHINDEAL, F. 249/4. Dau și mituiesc cu bani ca să li se deschidă drum de război. DIONISIE, C. 212. Nevoind să fie bănuit că ar fi fost mituit, a trimis acea scrisoare. GHICA, A. 627. Se făcu bolnavă, mitui pe toți vracii. ISPIRESCU, L. 363. Solul. . . mituise pe mai mulți din înalții dregători. ODOBESCU, S. L, 151. Cântaseră ele cucoanele – nu-i vorbă – să mituiascâ pe vreun servitor. HOGAȘ, DR. II, 49. Mituia plutonierii și sergenții. STANCU, R. A. III, 24. Mituiește pre judecător din banii boilor celor furați. RETEGANUL , P. I, 28, cf. ALR I 1 454. ◊ R e f l. p a s. Cel ce lesne se mituiește, pururea la bani gîndește. ZANNE, P. VII, 339. - Prez. ind.: mituiesc. – Și: (învechit) miti, (regional) mituli (ALR I 1 454/59, 107, 112), mitălui (ib. 1 454/87), mităli (ib. 1 454/80, 289, 308), mintui (ib. 1 453/420) vb. IV. – De la mită.

MÎNGÎIÉRE s. f. Acțiunea de a (s e) m î n g î i a și rezultatul ei. 1. Încurajare, îmbărbătare; consolare; ajutor, sprijin; alinare, liniște sufletească; ceea ce constituie o consolare, un sprijin, un ajutor pentru cineva. După înmulțirea durerilor meale întru înrema mea, măngăiarea ta veseli sufletul mieu. PSALT. 197. Aceasta grăesc întru lume, spre mîngîiarea acestora. CORESI, EV. 187, cf. 56, 89, 231. Pururea-s biruit, măngăiare n-am fără tine, biruitoarea lumiei. PARACLIS (1639), 247. Și v-ați uitat de mîngîiare, carea grăiaște voao ca fiilor. N. TEST. (1648), 300^v/34. Doamne-n scut de bună vreare Ne-ncununi fără scădeare (cu mîngăiare). DOSOFTEI, PS. 22/22. Grabnică și tare mîngîiare dă . . . robilor . . . tăi, I[su]se. ANTIM, ap. GCR II, 15/24. Mă dăruiaște cu făt. . . să-mi fie măngîiere sufletului mieu (cca 1760). GCR II, 67/35. Dîndu-le domnul tuturor măngăere ca aceea, că vor avea toți o dreptate. GHEORGACHI, LET. III, 289/22, cf. MINEIUL (1776), 144^r2/20. Nice știu prin ce locuri străine Va fi ea petrecînd zile amare Și de are vreo mîngăiare. BUDAI-DELEANU, Ț. 181. Îndreptarea și mîngîierea acelor sate să chibzuim a o face prin sporul de lude a celor împuternicite (a. 1819). DOC. EC. 195. În oricare-a mea faptă eu n-aveam mîngîiere. HELIADE, O. I, 175. În loc de mîngîiere, suspinurile se aprind mai tare. MARCOVICI, C. 20/17, cf. 9/13, 9/18. Asămine cîntighe. . . îi era de mîngîiere la ticăloșiile sale. DRĂGHICI, R. 47/30, cf. 3/16, 54/10, 88/29. Sub povara unor întristate împregiurări, omului este de mîngîiere a-și aminti fericirea trecută. ASACHI, S. L. II, 55. N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot ave mîngîiere, Decît numai în suspinuri, în lacrimi și în durere. CONACHI, P. 100, cf. 27, 83, KOGĂLNICEANU, S. A. 229. Domnița Manda. . . era singura mîngîiere ce-i lăsase o soție mult iubită. NEGRUZZI, S. I, 105, cf. 140. Streini prinți ce ne apăsară au dat lor drept mîngîiere Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri. ALEXANDRESCU, M. 23, cf. ALECSANDRI, P. I, 16, N, 74, 98, id. T. I, 440. Suspină toate ca trista păsărică Și află mîngîieri. BOLINTINEANU, O. 7. Rămăsesem singura mîngăiere a tatălui meu celui amărît. EMINESCU, G. P. 43. Slavă ție, Doamne ! zise moșneagul, că pot să duc și babei mele o mîngîiere! CREANGĂ, P. 75. Afirmația asta ete un fel de mîngîere ce-și face el a priori pentru eventuala indiferență din partea lumii. CARAGIALE, O. VII, 135. Căci numai tu, tată, ești mîngiierea noastră. ISPIRESCU, L. 12. Nu au nici chiar mîngiierea de a-și putea tipări scrierile. MACEDONSKI, O. IV, 6, cf. GHEREA, ST. CR. II, 303. Dar și-atít e mîngîiere, Cu iubiții tăi să fii La un loc și-ntr-o durere, COȘBUC, P. II, 10. O singură mîngăiere avusese Masinca: La Huși, Domițian va găsi un prieten: pe Ghigu. BASSARABESCU, V. 15, cf. REBREANU, R. i, 192. Atîta mîngîiere și sprijin aveam și eu la bătrînețe. MiRONESCU, S. A. 34. Cartea lui a fost pentru mine mîngîiere în multe ceasuri amare. SADOVEANU, E. 100, cf. ZANNE, P. II, 501, V, 550. 2. Satisfacție, mulțumire, desfătare, plăcere, bucurie, încîntare, (învechit) mîngîietură (4). Aduseră pruncul viu și fu mîngăiare nu puțină. COD. VOR. 18/4. Îi făcea mîngîiere, văzîndu-l la acest hal. PANN, E. II, 109/18, cf. I, 97/3. Iar mie nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere. CONACHI, P. 83, cf. 103. Asta-i legea crudei soarte, Lege făr'de mîngăieri ! ALECSANDRI, P. I, 172. Nu-i rău, mâi Ștefane, să știe și băietul tău o leacă de carte, nu numai decît pentru popie . . . Cartea îți aduce și oarecare mîngăiere. CREANGĂ, A. 22, cf. 75, VLAHUțĂ, O. A. 78, AGÎRBICEANU, A. 111. Viața este scurtă și, dacă nu e nici femeie, nici copil, banii nu aduc prea mare mîngîiere. GALACTION, O. 181, cf. 31. Sînt în lumea noastră, soră, mîngîieri necunoscute. EFTiMIU, Î. 110. Mîngîierile căminului Sînt poate mai plăcute Decît veșnica luptă Și rătăcirile fără capăt. BRNIUC, V. 30. Cel ce lucră în durere Va secera cu mîngîiere ! ASACHI, S. L. I, 128. 3. Dezmierdare, alintare, (rar) mîngîietură (5). Ochii ei. . . păreau că cereau o dulce mîngîiere la chinurile ce ea suferea. FILIMON, O. I, 115. Ca mângâierea, pă muiere, nimic alt o supune. ZANNE, P. VIII, 388. Dacă nu-ți ieșeam în drum, Ai fi dat cu bucurie Altuia străin, nu mie, Mîngîierile de-acum. TOPÎRCEANU, M. 58, cf. id. B. 101. Îmi trec mîna prin păr, în dorul unei mîngîieri de neajuns. CAMIL PETRESCU, U. N. 287. ◊ F i g. Asemeni unor dragi păreri Ce-au legănat în mîngăieri Copilăria mea. IOSIF, PATR. 7. Flori roșii tomnatece . . . rîdeau subt mîngăierea soarelui ieșit brusc din pînzișul de nouri. REBREANU, R. I, 175. Primăvara aducea mîngiierea depărtărilor. SADOVEANU, O. I, 246. Pe fereastra deschisă veneau mîngîierile verii. id. ib. 268. 4. Compus: mîngîierea-nevestei = numele unui dans popular. Cf. MARIAN, H. 17, VARONE, D. 113. 5. Compus: mîngîierea-apelor = silur (Euphrasia stricta). Cf. DDRF, GRECESCU, FL. 446, PANȚU, – Pl. mîngîieri. – Și (învechit și regional) mîngăiere, (învechit) mîngîiáre, mîngăiáre, măngîiére, măngăiére, măngăiáre s. f. - V. mîngîia.

MÎNGÎIETOR, -OÁRE adj. I. (Învechit; și substantivat) (Ființă) care mîngîie (I 1) v r ă j i t o r; amăgitor, înșelător. Ce ia nu aude glasul măngănietoriului. PSALT. 110, cf. CORESI, PS. 150/1. II. 1. Care mîngîie (II 1), încurajează, îmbărbătează, consolează. Tremease după făgăduință pre mîngăitoriul d[u]h,, în vedeare de limbă de foc, cătră înșiși văzătorii ucenicii lui (a. 1648) GCR I, 130/27, cf. VARLAAM-IOASAF, 6^v/10. Prieteșugul cel mîngîitoriu va alina măhniciunea ta BELDIMAN, N. P. II, 65/10. N-ai vreo rază mîngîi toare și pentru amărîtul meu suflet ? MARCOVICI, C. 25/7. Primiți ca un tropariu míngîitoriu aceste cuvinte de cîntare. DRĂGHICI, R. 117/23 . ◊ (Substantivat) Așteptaiu cire cu mere va scîrbi și nu fu, și măngăetoriu (mîngîitori, a-l m ă n g ă i a N), și nu aflaiu. PSALT. 133 Iară cînd va veni mîngîitoriul, cela ce eu voiu tremite voao de la părintele. . . acela va mărturisi de mine. CORESI, EV. 468, cf. 2, id. PS. 180/1 Iaste. . . mîngăitoriu spre noi. VARLAAM, C. 245 Mîngîitori de reale. BIBLIA (1688), 370¹/12, cf. MINEIUL (1776), 49^r2/29, 87^v1/7, 141^v1/29. [Nădejdea] ca o mîngîitoare pururea ne zăbăvește Și în zilele de scîrbă traiul nostru îndulcește. CONACHI, P. 288. 2. Care desfată, încîntă, place, d e s f ă t ă t o r, î n c î n t ă t o r, p l ă c u t; care dezmiardă, dezmierdător, drăgăstos. Repezi-te, dulce rază Din doi ochi mîngîitori CONACHI, P. 106, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. COSTINESCU, LM. Privirea lui cea bună și mîngăietoare mi să părea că mă judecă, mă osîndeșțe și mă execută. DELAVRANCEA, T. 202, cf. 212, MACEDONSKI, O. I, 63. Și-avea privirea dulce, de duioșie plină, Mîngăietor accentul și vocea blîndă, lină. F (1889), 483, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mîngîietoare. REBREANU, I. 116 cf. id. R. I, 56, 138. Vorba ta-mi părea un nai, Îngînînd . . . un cîntec . . . mîngîietor. EFTIMIU, Î. 126. Soarele de toamnă era prietinos și mîngîietor. SADOVEANU, O. V, 618. Eu am pleti strelucite, Tu ai plete aurite, Eu am fața arzătoare, Tu, fața mîngăietoare. ALECSANDRI, P. P. 27. – Pl.: mîngîietori, -oare. – Și: (învechit și regional) mîngăietór, -oáre, (învechit) mîngînietór, -oáre (DHLR II, 120), mîngîitór, -oáre, mîngăitór, -oáre, mângăietor, -oáre, măngănietóriu, -oáre, măngăitór, -oáre adj. – Mîngîia + suf. -tor.

MÎNIÁ vb. I. R e f l. A se lăsa sau a fi cuprins de mînie¹ (1), a se supăra tare, a-și ieși din fire; a se înfuria; (cu sens atenuat) a se supăra. V. i n d i g n a, e n e r v a. D[oa]me împîn[su]-ne-ai și zdrobitu-ne-ai; mîniiatu-te-ai și miluitu-ne-ai. PSALT. HUR. 49^v/21. Nu pără în cumplit mănie-se, nece in veacu vrăjbeaște. PSALT. 211, cf. 146, 175, 226, 271. Mînie-se și nu vrea să între. CORESI, EV. 22, cf. 32, 213, 302, 470, 541, id. PS. 36/11, 232/6, CUV. D. BĂTR. II, 149/6. Tată-său deaca auzi aceastea să mînie (cca 1600-1625). GCR I, 66/26, cf. 66/28. De va ceare neștine ceva vreun lucru la altul și el nu-i va da, iară el să va măniia. . . pre acesta să-l pedepsească ca pre un fur. PRAV. 38, cf. 85, 255, N. TEST. (1648), 90^v/5. Deaca greși Adam, Dumnădzău să mânie pre semențiia omenească (a. 1661). GCR I, 182/7. Să mânie pre dînsul domnul lui și-l deade pre dînsul muncitorilor, pînă cînd va da toată datoriia lui. CHEIA ÎN. 13^r/26. Și cînd te mînii nu face Rău altuia ce nu-ți place. DOSOFTEI, PS. 18/19, cf. 15/13. Luați certare ca să nu să mânie D[o]mnul (a. 1683). GCR I, 270/8. El mai cu asupră să mînie și striga: nu voi să mai fiu cu tine în singurătate (a. 1692). id. ib. 305/13, cf. LEX. MARS. 217. Împăratul nemțăscu, mîniindu-să pre solii Ardialului, au poroncit solilor să iasă den Praga. N. COSTIN, L. 601. Iară păcătosul va prăvi și se va măniia, cu dinții va scrășca și se va topi (a. 1710). GCR I, 368/19. Nu te face a te mîniia pre mine (a. 1773). id. ib. ii, 96/4. Chelul. . . orice i-ar zice neștine, nu să mînie, iar de-i va zice chel, să aprinde. MUIMULEANU ap. GCR II, 246/35, cf. LB. De ce te mînii pre mine, Căci mă pierd cînd cat la tine. CONACHI, P. 153, cf. POLIZU. Se mînie foarte de înșelăciunea, nemulțumirea și perfidia împărătească. BĂLCESCU, M. V. 412. Nu te mînia pre lume. NEGRUZZI, S. I, 250, cf. PONTBRIANT, D. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții, cînd se gioacă vro piesă, apoi n-ar mai fi chip de-a avea Teatrul național. ALECSANDRI, T. I, 156, cf. 205, 292. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. 174. Mulțămiam crîșmăriței tot cu sărutări, pînă ce se făcea că se mănie și iar fugea dintre noi. CREANGĂ, A. 98, cf. id. P. 253. S-a mîniat și mai tare, a început s-o înjure. CARAGIALE, O. 272. Boierul se mînie pe soția sa și o pedepsi. ISPIRESCU, L. 69. De să mînie apoi nu mai vede naintea ochilor. DELAVRANCEA, S. 11. Îi părea că vorbesc acolo foarte mulți oameni, că se ceartă, se mănie, se descurajazâ. AGÎRBICEANU, L. T. 319. De mă mai necăjești așa, bădie, să știi că mă mînii foc. HOGAȘ, M. N. 24. Acum se mira și se mînia văzînd că oamenii și-au căutat de nevoile lor precum și-a căutat el de-ale lui. REBREANU, I. 369. Nici nu s-a mîniat, nici nu a ridicat glasul, cînd a văzut barbat străin în casa lui. SADOVEANU, O. VII, 292. Se mînia foc cînd scripcarul Dadaci, meșter pe tot regimentul în prinsul puilor, îi aducea, sara, cîte doi-trei puișori. CAMILAR, N. I, 31. S-au mîniat rău cei din Budapesta, că ne-am dus iarăși la arhiducele Franz Ferdinand. VORNIC, P. 180. Corbul că se mănia și din plisc așa grăia. JARNIK-BÎRSEANU, 204, cf. 493. M-aș lecui de toată mînia, dacă mi-ar jupi atuncia pielea de pe spate acela asupra căruia mă mîniu eu. SBIERA, P. 8. Eli mai tari s-o mînietu, Carnea ńi-o mîncatu, Sîngele ni-o băut. MAT. FOLK. 1540, cf. 1541, ȘEZ. VI, 90. Ei s-a mîniat, Cu araciu l-a-ncărcat. PĂSCULESCU, P. 301. M-am mâniat pe tine. ALR I 1545/885, cf. ALR II 3507/250, 3704/848, 3729/141. În care cămeșă s-a măniet, într-aceea s-a desmînia. ZANNE, P. I, 55. Nici cu pricină, nici fără pricină, să te mînii vreodată, id. ib. VIII, 386, cf. 387. (F i g.) Cînd Carpații se mînie pe petreni. . . le trimit nori ca să-și verse ploaie piste tîrgul lor. NEGRUZZI, S. I, 195. Tranz. f a c t. Derep-ce mănie necuratul Dumnedzeu ? PSALT. 15, cf. 126, 223, 315. Și cîți ispitiră și mîniiară Dumnezeu urîți fură și periră. CORESI, EV. 141, cf. 63, 150, 156, 216, 290. Și eu întărit ei nu în limbi, în limbă neînțeleaptă măniu ei. id. PS. 414/5. Săgetătorii vor mănia și vor oști pre el. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/25. Iară eu de pururea te măniiu (cca 1633). GCR I, 80/11. Iartă pre cela ce te-au păgubit și te-au măniiat. VARLAAM, C. 266. Cind va îndemna neștine pre altul și-l întărită de-l mânie . . . acela să cheamă svătuitoriu răutății. PRAV. 300. Să nu măniem pre Dúmnedzău cu viiață rea. N. TEST. (1648), 203^v/10. Că te, Doamne, măniiară Clevetindu-te prin țară. DOSOFTEI, PS. 22/1, cf. 32/12, 34/8. Ne-au măniiat cu puțină greșală a lui. CHEIA ÎN. 14^r/2. Cu greu iaste a face metanii și a da milostenie, a ierta oamenilor supărările și nedireptățile cu care l-au măniiat. ib. 18^r/15, cf. 16^r/18. Faceți răul înaintea Domnului Dumnezeului vostru, ca să-l mâniați pre el. BIBLIA (1688), 133¹/8. Am mâniat pre Dumnezău (a. 1750). GCR II, 48/19. Cu multe răotăți te mînie pre tine. MINEIUL (1776), 156^v1/25. Fără îndoială, să-mi doresc o asemenea moarte însemnează să mînii și mai mult pe Dumnezeu. GALACTION, O.187. Îi era teamă că o mîniaseră spusele lui. CAMIL PETRESCU, O. III, 77, cf. CIAUȘANU, GL., ALR I 1436, 1563, ALR II 3715. ♦ T r a n z. (Învechit; cu complementul „cuvintele”) A nesocoti, a desconsidera. Tremease înturearecu și înturerecă, că mâniară (a m ă r î r ă D) cuventele lui. PSALT. 220. Măniară cuventele Dzeului și sfatului de-susului înteritară. ib. 229. - Prez. ind.: mînii și (învechit și regional) miniu. - Și: (învechit și regional) măniá vb. I. – V. mînie¹.

MÎZDÍ vb. IV. Tranz. (Învechit) A mitui. Tocmiră izbărjanie asupra sv[î]nt[u]lui să-l scoată din scaun. Mîzdind și năimind o muiare curvă cu copil în brațe de dzîsă naintea lor c-au făcut copilul cu patriarhul. DOSOFTEI, V. S. februarie 77^v/25. Parij, feciorul lui Priam împărat, pururea măzdia pre alți senatori domni să ție cu dînsul. M. COSTIN, LET. I, 12/2. Măzdind pre alți domni svetnici feciorul lui Priam, să nu dea pre Elena, s-au trăgănat svada pînă la stîngerea de tot a Troadei. N. COSTIN, L. 99, cf. DDRF. - Prez. ind.: mîzdesc. - Și: măzdí vb. IV. – V. mîzdă.

MÎZDI vb. (Mold.) A mitui. Și mîzdirâ pre Vlast, postelnicul împăratului, de să ruga de pace. AP. 1646, 44^r. Parij, feciorul lui Priam împărat, pururea mâzdia pre alți senatori domni să ție cu dînsul. M. COSTIN. Mîzdind pre alți domni svetnici feciorul lui Priam să nu dea pre Elena, s-au tărăgănat zvada plnă la stîngerea de tot a Troadei. NCL I, 35 ; cf. DOSOFTEI, VS. // B: cf. LEX. 1683, 47^r. Etimologie: mîzdă + suf. -i. Vezi și mîzdar, mîzdă, mîzdealnic, mîzditor. Cf. m i t u i.

MULȚUMI vb. IV. 1. I n t r a n z. (Transilv.; de obicei construit cu dativul ; în forma mulțămi) A exprima o urare către cineva; a închina (cu paharul). Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 379. Să trăiești, vere, bădiță, Că de mi-i ști mulțămi, Paharul l-ii dobîndi. VICIU, COL. 180, cf. ALR I 439/231. ◊ T r a n z. [La întrebarea] „Urez noroc cuiva” [s-a răspuns:] „îl mulțămesc”. ALR I 439/229. ♦ S p e c. A saluta pe cineva, urîndu-i bună ziua. Com. PAȘCA. Ieșind de la școală, copiii mulțămesc tot pe rînd: „bună ziua, bună ziua”. id. 2. I n t r a n z. (De obicei Însoțit de un vocativ sau construit cu dativul; la prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. este folosit adesea ca formulă stereotipă, de obicei cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă) A răspunde (cu recunoștință, căldură etc.) la un salut sau la o urare. Cînd v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: mulțămim. PANN, H. 18/1. Bună vreme, măi băiete. – Mulțămim, voinic străin. EMINESCU, O. I, 84. Harap Alb, mergi sănătos !. . . Harap Alb le mulțămește ș-apoi pleacă liniștit. CREANGĂ, P. 275, cf. N. REV. R. IV, nr. 38, 73. Cale bună, Romănaș ! Mulțemim, măi Păunaș. ALECSANDRI, P. P. 24. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea: Bine-ați vini la casa mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 518. Bună ziua, face Maica Domnului. Mînțămim dumilorvoastre. PAMFILE, CR, 112. Noroc bun. – Munțămesc. ALR I 1 501/418, cf. 1 499/94. Cum îmi dai bună dimineața, așa îți mulțumesc (= cum te porți cu mine, așa mă port și eu cu tine). ZANNE, P. IV, 201, cf. 209. Bună dimineață și un rachiu. – Mulțămim și un gologan, i se răspunde celui care cere ceva, spre a-i arăta că cererea lui nu este luată în seamă fără plată. Cf. id. ib. 202. ◊ (Urmat de un vocativ și de un dativ) Cale bună, mîndruliță ! Mulțămim ție, bădiță ! ALECSANDRI, P. I, 97. 3. I n t r a n z. (La prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. este folosit adesea ca formulă stereotipă, de obicei cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă) A exprima (prin vorbe) recunoștința sau satisfacția pentru ospitalitate, pentru un dar, un ajutor, un sfat etc.; a aduce mulțumiri. Nemică nu impută lu Dumnezeu, ce mai vîrtos mulțemiia. CORESI, EV. 60, cf. 7. Luă pîine și mulțămi (cca 1618). GCR I, 52/2, cf. II, 68/3. Sluga mulțămind precum să cuvine. . . Iară să luară în călătorie. BUDAI-DELEANU, T. V. 88. Cutare te cinstește cu o sută de lei. . . apă muierile și nireasa dzîc: Mulțănim, mulțănim. GR. S. VI, 241. ◊ (Însoțit de determinări în vocativ sau în dativ) Să ne închinăm și să mulțemim lu Dumnezeu. CORESI, EV. 32, cf. 15, 60, 428. Noi vom mălțemi dumitale și vom face slujba dumitale de ce vei pohti dumneta (a. 1640). IORGA, D. B. I, 72. Mulțemim lui Dumnezău și tatălui Domnului nostru. N. TEST. (1648), 268^v/26, cf. CGR I, 180/17. Silit-am. . . a mulțemi măriei tale . . . cu rugăciune pentru sănătate (a. 1683). BV I, 270. Noi îți mulțemim după datorie pentru facerile de bine ce ne-ai făcut. AETHIOPICA, 6^r/10. Au fugit mai nainte de a putea eu să-mi deșchiz gura să-i mulțămesc. KOTZEBUE, U. 11^v/16. Vă voiu mulțămi în mormînt. MARCOVICI, C. 8/21. Pururea să mulțămiți lui Dumnezău. DRĂGHICI, R. 162/27, cf. ASACHI, S. L. II, 48. Atunci bate-n palme și cu glas le mulțămește. CONACHI, P. 278. Și să știi că-s sănătos, Că, mulțămind lui Cristos, Te sărut, doamnă, frumos. EMINESCU, O. I, 149. Nu știa cum să mullămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135, cf. 297. Dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19, cf. 17. Mulțumesc, cumetre . . . Mi-ați stat în preajmă toată noaptea. V. ROM. septembrie 1954, 59. Am fapt puțurele-N cîmpuri rele, Cine apă c-a băut Tot mie mi-a mulțămit. POP., ap. GCR II, 325. ◊ (Întărit prin determinări modale) Asta să fie logodnica mea. – Îți foarte mulțumesc. . . , îi răspunse atunci Broasca. ISPIRESCU, L. 35. Domnule Miklos, mulțămim frumos. T. POPOVICI, SE. 18. Stăpîne, stăpîne ! Mulțumimu-ți bine, De vin și de pîne. POP., ap. GCR II, 321. Primiți Și cu dragosti mulțemiți ! MAT. FOLK. 1 498. Îz mulțămesc tare că mi-ai făcut bine. ALR I 1 497/5. ◊ (Urmat de propoziții secundare introduse prin „că”, „pentru că”, învechit și popular „căci”, sau cu determinări introduse prin „pentru”, regional „de” etc., arătînd motivul satisfacției, recunoștinței) Mulțămescu-ți ție, părinte, că mă ascultași (a. 1600-1650). GCR I, 140/17, cf. II, 96/29, 155/13. Ștefan Vodă. . . i-au mulțemit de agiutor. URECHE, ap. GCR I, 73/5. Să-i mulțămască căci l-au adus dentru neființă întru ființă (a. 1726). BV II, 25. Să mulțumească bunătății cei nemărginite a cerescului părinte.. MARCOVICI, 4/9. Îți mulțămim pentru buna sfătuire ce ne dai. DRĂGHICI, R. 162/31, cf. 139/13. Mulțămește sfîntului mare mucenic Dimitrie. . . că ne-au oprit de a face un păcat. NEGRUZZI, S. I, 146, cf. 48. Nu sînt vrednic să mulțămesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat și arăți cu mine ! FILIMON, O. I, 124. Veniți de-mi mulțumiți mie pentru fericirea voastră. ALECSANDRI, T. I, 59. Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III, 9. El începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRERSCU, L. 7, cf. 3, 28. Harap Alb . . . mulțămește lui Dumnezeu și de bine și de rău. CREANGĂ, P. 223, cf. 203, 214. Îți mulțumesc că m-ai făcut să te-nțeleg. VLAHUȚĂ, O. A. III, 91. Flăcăii îmbrățișează pe fete, mulțumindu-le pentru joc. REBREANU, I. 17, cf. 31. Pentru însărcinarea ce mi s-a dat. . . am de mulțămit onoratului consiliu. N. A. BOGDAN, C. M. V. A mulțumit Teatrului de artă pentru ajutorul pe care acest teatru l-a dat tineretului. STANCU, U.R.S.S. 78. Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi, Că nu dau leacuri amare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 374. Și-i mulțămi de sălaș, apoi se duse pe-aci-ncolo. RETEGANUL, P. III, 27. Dumitale-ți mulțămește, Pentru casă, Pentru masă. VICIU, COL. 181. ◊ T r a n z. (Regional) Vă însărcinezu a mulțămi în numele meu pe vitejii voștri, ai armelor soți. AR (1829), 49²/8. Au mestecat repede mămăliga ce le mai rămăsese și, după ce au mulțumit pe Dumnezeu cu o cruce grăbită, au așteptat. GALAN, Z. R. 30, cf. ALR I 1 497/690. ◊ (La prez. ind. pers. 1 sg. și pl., substantivat) Un mulțumim și bogdaprosti ieși din gura femeii. ȘEZ. I , 246. ◊ (Purtînd accentul stilistic în propoziție, servește pentru a exprima, în mod politicos, un refuz, un reproș etc.) De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. . . – Dorm colea, pe pămînt. Îți mulțumesc. COȘBUC, P. I, 230. Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim, Ci pe Chira s-o pețim ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 493. 4. I n t r a n z. (Învechit; de obicei construit cu dativul) A-și exprima aprobarea pentru acțiunile cuiva, a se declara de acord cu ele; a admite, a aproba. Cela ce va mulțemi nescui după ce va face vreo greșeală, atîta iaste vinovat ca și cela ce va trimite de va face greșala. PRAV. MOLD. 184^v2/4. Cela ce va priimi sau va ascunde pre cela ce face greșala, iaste sămn cumu-i mulțămeaște pentru că ce au făcut acea răutate. PRAV. 330. Ca și cel vinovat să va certa, macar că n-are avea acesta ce mulțămeaște nice un folos . . . de la acea greșală. ib., cf. 331. 5. T r a n z. A satisface; a bucura; a da satisfacție (prin activitatea, prin faptele, prin valoarea sa etc.); a face pe voie, pe plac. Nu își poate mulțumi amureaza. GORJAN, H. IV, 184/15. Nu știi însă cît m-a mulțămit întîlnirea voastră. NEGRUZZI, S. I, 39. Autorul descrie . . . mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească. . . și să răpească pe om. ODOBESCU, S. III, 50. Mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. ISPIRESCU, L. 13. Judecata lui Titu mulțumi pe toți. REBREANU, I. 75. Mi se pare că am aflat explicația, care să mă mulțumească măcar în parte. IBRĂILEANU, S. L. 92. Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile. CAMIL PETRESCU, U. N. 27. S-o sădească în grădina-mpărătească, Ca mai frumos să-nflorească Și să rodească Și pe părinți să-i mulțămeascâ. TEODORESCU, P. P. 164. I-au spus că dorește ca să-i facă o coroană . . . S-au prins că-l va mulțămi. SBIERA, P. 97. Primblâ-ni-sâ pin colnic . . . Cu doisprezece lăutari. Din doisprece ce-i avea, Nici unu nu-l mulțăńia. MAT. FOLK. 1 065. ♦ (Complementul indică o nevoie, o cerință etc.) A împlini cu prisosință. Să cunoască o țară în care ș-or mulțămi lăcomie ce au. IST. AM. 25^r/5. De secerișul verei fiind ariile-mi pline, Sfiicioasa sărăcie mulțămi-o-voi curînd. ASACHI, S. L. I, 111. 6. R e f l. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu” sau, învechit și popular, „de”, „pe” ori „în” sau de propoziții secundare introduse prin „să”) A fi, a se considera sau a se declara satisfăcut, bucuros ; a se îndestula cu. . . , a nu dori sau a nu pretinde mai mult decît. . . , a se limita la. . . , a-i ajunge . . . Să se lase. . . cinurile cele vechi și să stâpînească acele cu care s-au mulțămit ei până la începerea oștirei. (a. 1774). URICARIUL, I, 82. Mulțămindu-se pe această dobîndire, făcu în urmă pace cu nemții. VĂCĂRESCUL, IST. 262. E ! Nu te mulțumești de atîta jertfe mărețe? MARCOVICI, C. 19/21. Eu m-aș mulțămi numai cu o bucățică de pîne. DRĂGHICI, R. 32/13, cf. 70/28, 153/2, 156/25. Să vă mulțâmiți în împrejurările voastre. id. ib. 157/5. O rugă . . . ca să înceapă iarăși frumoasele istorii de care el se mulțumea mai mult decît de orice alt în lume. GORJAN, H. IV, 1/8, cf. 86/13. La Botoșăni am mas la mătușica Mărioara, unde bezădelile foarte mult s-au mulțămit. KOGĂLNICEANU, S. 2. Mulțemește-te cu zestrea ce de la ceriuri ți-i dată. CONACHI, P. 268. Te mulțumești de bucatele cu care te hrănesc ? FILIMON, O. I, 124, cf. 139, 150, ODOBESCU, S. III, 10. Dar nici cu atîta nu se mulțumea cucoana. CARAGIALE, O. II, 225, cf. III, 103. Au doară nu te mulțumești de simbria ce-ți dau ? ISPIRESCU, L. 231. Criticul nu se mulțumește numai cu atîta. GHEREA, ST. CR. II, 58. Trebuie să ne mulțumim . . . cu frumosul parțial dintr-o operă de artă. IBRĂILEANU, S. L. 22. Mă mulțumesc numai să te privesc cum scrii. REBREANU, R. I, 244. Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Duca se mulțămi cu acest răspuns. SADOVEANU, O. X, 168. Sînt eu omul să mă mulțumesc cu un la revedere ? C. PETRESCU, A. R. 14. Sus că se uita, Bine că-i părea, Mult să mulțămia. TEODORESCU, P. P. 467. Să vadă . . -. cum să mulțămesc cu starea lor. SBIERA, P. 267. Mult, puțîn, cît am, cu ala mă mulțămăsc. ALR II 3 092/310. Cine să mulțămește pă ale sale nici o mîhnire are. ZANNE, P. VIII, 371. Celui care nu se mulțumește cu binele ce-l are: caută pîne mai bună decît de grîu. ȘEZ. II, 47. ◊ (Rar; despre plante) Prajii, usturoiul. . . se mulțămesc și cu un pămînt gunoiet cu mai mulți ani înainte. I. IONESCU, C. 14/11. ♦ (Învechit și popular; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A socoti că a avut destul din . . . ; a renunța la . . . ; a se sătura de . . . După un oarecare timp, fiecare împărat trebuia să se mulțămeascâ de împărăție și în locul lui să se aleagă altul. MARIAN, O. I, 12. Spuse ciobanilor celorlalți că el s-a mulțumit de ciobănie și să duce de acum în lume. ȘEZ. I, 208. S-a mulțămit de slujbă și a venit acasă. MAT. DIALECT. I, 182. 7. T r a n z. (Învechit și popular; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu”, care arată răsplata acordată) A acorda o despăgubire, o răsplată; a despăgubi, a răsplăti. Și slujindu-i de la aprilie 3 pînă la iunie 22 cu făgăduieli că-l va mulțumi foarte bine, nici pînă acuma nu i-au mai plătit (a. 1818). DOC. EC. 185. Iată, ț-o dau ție roabă, cu dînsa te mulțemesc. BELDIMAN, O. 59/23. Vasăli în tot drumul acest mare s-au purtai foarte bine cu noi. . . De aceea mă rog, băbacă, ca să-l mulțămești. KOGĂLNICEANU, S. 48. Bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Și noi, taică părinte, te-om mulțămi cît nu să mai poate. STĂNOIU, C. I. 25. Te-aș mulțămi cu orice mi-ai cere. . . dacă m-ai scăpa de moarte. ȘEZ. IV, 187, cf. ALR I 1 454/700. ◊ (Popular; complementul indică acțiunea pentru care se răsplătește) Lui Piperea bani să-i dăm . . . Să-i mulțămim vitejia. RETEGANUL, TR. 40. 8. T r a n z. (Regional) A datora (recunoștință), a fi recunoscător. Pămint. . . căruia Peloponezul nu o dată au avut a mulțămi mîntuirea sa. AR (1829), 51²/44. Mie nu-mi scapă nimic neobservat dintr-o carte. Asta cred că trebuie s-o mulțumesc împrejurării că am cetit foarte puține cărți. AGÎRBICEANU, A. 150. – Prez. ind.: mulțumesc. – Și: (învechit și popular) mulțămi, (învechit și regional) mulțemI, (învechit) mălțemI, (regional) munțămI, mînțămI vb. IV. – Din formula de urare (la) mulți ani ! Cf. gr. ε ἰ ς π ο λ λ ὰ ἔ τ η.

MULȚUMIT, -Ă adj., s. f., prep. 1. Adj. (Adesea în legătură cu verbul „a fi”) Care se simte bine din punct de vedere sufletesc, căruia nu-i lipsește nimic, care nu cere sau nu așteaptă mai mult; satisfăcut, bucuros, împăcat. Dinprotivă . . . sîntem cu toții mulțemiți. ALECSANDRI, T. I, 287. Ești mulțămită, fata mea ? EMINESCU, N. 18. Primarul Ion Pravilă intră în circiumă frecîndu-și mîinile mulțumit. REBREANU, R. II, 73, cf. I, 181. Atît de mulțumiți ar trebui să fie oamenii din cîmpie. BOGZA, C. O. 271. Roman Lupu clătină capul mulțumit. GALAN, Z. R. 83, cf. ALR II 3 088/29, 3 092/157, 605. ◊ (Cu determinări indicînd cauza sau împrejurările stării de satisfacție, introduse prin prep. „de”, „cu”, rar „pentru”, învechit „întru” sau urmat de propoziții subordonate introduse prin „că”) Să fie mulțămit întru ceale ce are. ANTIM, ap. GCR II, 7/8. A fi însuși el mulțumit de sineși și de purtarea sa. MARCOVICI, D. 10/8, cf. 11/17. Mulțemit că trăiește, așteaptă ziua dorită. CONACHI, P. 263, cf. 287. El era mulțămit de făgăduința ce cîștigase. NEGRUZZI, S. I, 141. Salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui. FILIMON, O. i, 130. Și cum mergea el, mulțămit în sine pentru această facere de bine, numai iată i se înfățișează înainte crăiasa albinelor. CREANGĂ, P. 239, cf. 168, 286. Sînt mulțumit de slujbele tale, zise împăratul. ISPIRESCU, L. 30, cf. 42. E mulțumită cu Platamonu, care plătește cinstit. REBREANU, R. I, 171, cf. 15. Era mulțumit de tot ce făcuse, ce aflase și ce aștepta. C. PETRESCU, C. V. 278, cf. 104. Ești mulțămit că ți-ai plătit datoria. ALR II 3 24429. ♦ (Învechit) Care exprimă mulțumire (3). Îl proslăviia cu mulțămite glasuri. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 184^r/7. II. S. f. 1. (Popular; la sg.) Răspuns la o închinare, la un salut, la o urare. Cf. m u l ț u m i (2). Mulțămită la o închinare [Titlu]. VICIU, COL. 181. După buna-dimineață și mulțemita (= după cum te porți tu cu alții, tot astfel se vor purta și alții cu tine). Cf. ZANNE, P. IV, 201. 2. (Învechit și popular) Exprimarea (prin cuvinte) a recunoștinței, a satisfacției. Cf. m u l ț u m i (3). Să ne și îndulcim toți, fraților, cu bune mulțemite, acestui praznic bun. CORESI, EV. 117, cf. id. L. 328/8. Să-și ia D[u]mnezeu căzuta cinste și mulțămită (a. 1713). GCR II, 4/35. Porunca pentru aceea îi pusă lui. . . ca să-l diștepte spre mulțămită (a. 1726). BV II, 25. Dumnezeule, . . . slavă, închinăciune și mulțumită ție . . . Abia își isprăvise mulțumită, și alți creștini din sat sosiră la el. GALACTION, O. 255. Cuvintele acestea. . . îi părură mai mult o insultă decît o mulțumită. AGÎRBICEANU, L. T. Primește adîncă mulțumită mea. V. ROM. octombrie 1954, 5. Cinstea și mulțumită Și lui D-zeu i-i dragă. ȘEZ. III, 43, cf. BUD, P. P. 19. Fapt-ai puț lîngă drum . . . Auzit-ai mulțumite, Mulțumite-mbobocite. PĂSCULESCU, L. P. 8. Mulțumită gazdei [Titlu]. BÎRLEA, B 92. Mulțumită sacă Nimărui nu-i dragă. ZANNE, P. IV, 221. ♦ (în legătură cu verbele „a da”, „a primi”, „a aduce”, „a face”, „a fi”, rar „a trimite” sau „a cînta”, mai ales în fraze care exprimă recunoștința către Dumnezeu) Domnului fie mulțemită pentru cel milostivnicit dar. CORESI, 373/2, cf. 328/11, 346/2. Să cîntați în besearecă mulțămită lui Dumnedzău. VARLAAM, C. 337, cf. 417. Athinei nici o mulțămită nu le făcură. HERODOT (1645), 301. Laude. . . de mulțămite lui D[u]mn[e]dzău trimițînd. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 8^r/9, cf. id. PS. 454/9. Au dat. . . și cîțiva saci de făină și de orz dar; pentru aceasta îi făcea toți mare mulțămită. AXINTE URICARIUL, LET. II, 177/22. Aducea mulțămite și jirtve la începutul secerișului (cca 1750). GCR II, 51/32, cf. 111/24. Li se cade . . . a da acea cătră D[umne]zeu mulțămită (a. 1757). URICARIUL, IV, 6/17. Să cu[t]remurară toți de acea minune mare, dînd laudă și mulțămită lui Dumnezeu. MINEIUL (1776), 120^r2/5, cf. 120^r1/6. Cînd vreunul agiunge în vîrful vreunii movili, fece mulțămită. IST. AM. 44^r/2. Celor răi, celui ce le face bine în zadar e, că nu e mulțemită. ȚICHINDEAL, F. 46/5. N-au voit să priimească nici mulțămită mea, au fugit. KOTZEBUE, U. 11^v/15. Dă mulțumită multă marelui proroc. GORJAN, H. I, 6/23. Nu putem să-ți aducem din destul mulțămită . . . pentru toate acele rare virtuți și vrednicii. GT (1838), 14²/38. După ce sărută cîteva icoane și dete mulțămită Celui de Sus . . . , Artemie își roti ochii prin căsuța Domnului. STĂNOIU, C. I. 22. ◊ L o c. a d j. De mulțămită = care exprimă o mulțumire, drept mulțumire. Să aducă dar de mulțămită lui Dumnedzău. DOSOFTEI, PS. 88/14. Cîntare de mulțămită. MINEIUL (1776), 85^v2/14, cf. 19^v1/8. ◊ L o c. a d v. Cu mulțumită = cu cuvinte de mulțumire; mulțumind. Și cu bună mulțemită să slăvim. . . și să ne închinăm. CORESI, EV. 19. Au scris carte. . . cu mare mulțămită pentru oamenii săi. M. COSTIN , ap. GÎDEi. Cu mulțămită pre tine pururea te mărim. MINEIUL (1776), 156^v1/12, cf. 154^v1/12, 174^v2/26. Cu mulțămită au făcut orație preaputernicului împărat. GHEORGACHI, LET. III, 296/5. Prin rugă și rugăciune cu mulțumită cererile voastre să fie cunoscute la Dumnezeu. MARCOVICI, D. 1/6. ◊ E x p r. (Regional) A-și da mulțămita = a renunța la . . . , a se lăsa păgubaș. Și-a dat mulțămita din slujba de primar. MAT. DIALECT, I, 182. 3. (Învechit și popular) Mulțumire (3). Darurile ce-i trimesăse Ștefan Vodă cu mulțumită le-au luat. URECHE, LET. I, 136/21. S-aib de tine mulțămită. DOSOFTEI, PS. 166/9. La acele trei plăși. . . să li se facă îndreptarea cu toată cumpănirea, ca să cerce ca toți mulțămită (a. 1819). DOC. EC. 215. Ea îi răspunsă că își pune viața întru pierzare cu toată mulțumită ei. . . dacă istoriile ce are a povesti de acum înainte nu vor fi cu mii de ori mai frumoase. GORJAN, H. I, 162/21. Cunoaștem cu . . . mare mulțumită că . . . am cîștigat un ăst feliu de crai. GT (1838), 14¹/24. Arhimandritul. . . își descoperi bucuria și mulțămita sa într-un discurs oareșicum inspirat. BARIȚIU, P. A. III, 252. Oamenii ce iubesc noul vor ceti cu mulțămită. NEGRUZZI, S. II, 290. ◊ L o c. a d v. (Neobișnuit) Cu mulțumită lui = rămînînd mulțumit, simțind satisfacție. Acia . . . este cea mai frumoasă plimbare care poate fi, spre a petrece cinevaș cu mulțumită lui. GOLESCU, Î. 18. ◊ E x p r. A fi de mulțumită = a da satisfacție, a mulțumi (5). Ne-a dat. . . felurite mîncâri și melșpaize, ca să ne fie de mulțămită. SADOVEANU, O. X, 390. 4. (Învechit și popular) Recunoaștere a unei îndatoriri sau binefaceri; recunoștință (exprimată prin daruri sau recompense materiale); (concretizat) ceea ce se oferă drept răsplată. Cf. m u l ț u m i (7). Vintrele de se va clăti, o pomeană au mulțemitâ pentr-o slujbă de la o muiare va avea. PARACLIS (1639), 262. Acest neguțător vă este dator mare mulțumită. GORJAN, I, 39/35, cf. II, 79/23. Ștefan Vodă. . . l-au tăiat pe Arbure Hatmanul. . . în loc de mulțumită căci l-au crescut. BĂLCESCU, în MAG. IST. I, 162/6. La gît purta o salbă de galbeni, pe care a dat-o fetei ca mulțămită, pentru că a căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291, cf. id. A. 144, 149. Ți-ai făcut slujba, ai primit mulțumită, poți merge. AGÎRBICEANU, L. T. 269. Mulțumita pentru slujbă nu numai prin grai, dar și cu mîna plină. ZANNE, P. VIII, 371. (Cu o nuanță de ironie, de amărăciune, de indignare) În scurtă vreme au pus de l-au zugrumat. . . Această mulțămită și plată au avut Panaitachie de la Mihai Vodă pentru harzul ce-au făcut cu mîna lui la împărăție de l-au poftit domnu. NECULCE,. L. 183. Aceasta iaste mulțămită cu care em ești datoriu, să te apuci să strici casa unde te-am ținut atîția ani ? (a. 1750). GCR II, 47/9. Nu agiunsăse încă a-și lua mulțămita în proporția crimenului său. ASACHI, S. L. II, 108. ◊ (Învechit; cu determinări în genitiv sau în dativ, indicînd motivul recunoștinței sau recompensei) Aștepta slujbelor sale plată și mulțămită și cinste. M. COSTIN, ap. GÎDEi. Rînduiala care trebuie să se pazască spre paza curățeniei orașului. . . și oaminii ce se vor alcătui. . . să aibă mulțămita ostenelelor lor (a. 1813). URICARIUL, I, 201. III. Prep. (Construit cu dativul) Cu ajutorul . . . , prin intermediul. . . , datorită .. . , grație. . . Cf. GT (1839), 85²/13. Mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde. CREANGĂ, A. 103. Poți să-i faci să trăiască bine și aci, lăsîndu-le o sumuliță bunicică de bani de care ai, mulțumită Domnului, destui. ISPIRESCU, L. 107. Știm, mulțămită lor, cine era Zulnia. IORGA, L. II, 505. – Pl.: mulțumiți, -te. - – Și: (învechit și popular) mulțămit, -ă, (învechit și regional) mulțemIt, -ă adj., s. f., prep. – V. #mulțumi.@

†NAMESTIE, NEMESTIE sf. Acaret; dependență, clădiri ce țin de o casă: stăpînul acelui pămînt de pururea să fie biruitoriu asupra aceii case, cu toate namestiile ei (PRV.-MB.) [vsl. namĕstije].

NATURAL, -Ă adj., adv., s. n. I. adj. 1. Care este conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (2), (învechit) naturalnic (1), (învechit, rar) naturelnic; propriu, specific. Faptele acelea la care ne duc îndemnerile nepercepute, sau instincturii naturalii. iorgovici, o. 3/4. Agerimea lui naturală și nevoia, în curînd, îl deprinsără cu toate. asachi, s. l. ii, 36. Uite și acuma ești turmentat, ești băut... miroși cale d-o poștă... – Ăsta este mirosul meu naturel. caragiale, o. vi, 124. lată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură. oȚetea, t. v. 90. Nordicii ar fi... romantici în chip natural, născuți astfel, după cum, tot în chip natural, latinii erau clasici. oprescu, i. a. iii, 15. 2. (În opoziție cu artificial) Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului, (învechit) naturalnic (2); p. ext. veritabil, curat, pur, nealterat. Mi se pare că mirosul acestu se cade a se deschilini în naturale și artificiale (cu meșteșug). înv. vin. 34/7. Un vin poate ajunge pe cale de fermentare naturală pînă la 16-18° alcool. bnc. agr. v, 846. Capacitatea crescîndă a mătăsei artificiale, de a înlocui mătasea naturală, a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. ionescu-muscel, Fil. 14. Sînt peste treizeci de coroane, unele de flori naturale, altele de flori artificiale. stancu, u.r.s.s. 166. Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălțile dunărene. c. antonescu, p. 97. Lumina artificială... rămîne inferioară intensității luminii naturale. agrotehnica, i, 78. Folosirea îngrășămintelor naturale... reprezintă... un mijloc important de a mări fertilitatea. id. ib. 299. Pămîntul are un singur satelit natural, Luna. geologia, 6. ◊ Gaz natural = gaz format în natură (1), fără intervenția omului, folosit adesea drept combustibil; spec. gaz metan. În 1948 s-a întreprins o exploatare sistematică pentru căutarea zăcămintelor de gaze naturale. oncescu, g. 34. Sere... folosind ca sursă de căldură gazele naturale. agrotehnica, i, 66. La noi în țară în multe orașe este folosit gazul natural. Chim. an. călit. 286. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. Te rog să iai în samă a fi obiectul aceștii cărți omul, în starea sa cea naturală. antrop. xv/v. Un buchet ieșit din mâinile ei e pururea un cap d-operă a bunului și naturalului gust. f (1897), 9. Ea se ridică în lumina pală, violetă... o frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală. bacovia, o. 208. Boccaccio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său și proclamă idealul unei societăți naturale și libere, în care femeile triumfă prin istețimea lor, iar bărbații prin voința și energia lor. oțetea, r. 205. ♦ Economie naturală = formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. Cf. der. ♦ (Rar, despre rudenii) De sînge, adevărat. Norocul meu a făcut Ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire. pann, e. v, 20/2. Cînd un vasal murea fără moștenitori naturali, feudul lui revenea regelui. oțetea, r. 75. ♦ (Muz.; despre tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. cf. tim. popovici, d. m. ♦ (Mat.) Număr natural = fiecare dintre numerele întregi pozitive. cf. ltr², der. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu, (neobișnuit) nedresuit; care este realizat spontan, fără efort sau constrîngere, degajat. Stilul fabulei se cuvine a fi natural, familiar, ...grațios, naiv. heliade, o. ii, 75. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. id. ib. 80. Traduse apoi Țiganii de Pușchin, poem atât de frumos și de natural. negruzzi, s. i, 333. Mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. bolintineanu, o. 327. Tonul Laurei... nu mi se păru sincer; tristețea ce vibra în dînsul era mai mult forțată decît naturală. f (1903), 17. În rolul Paraschivei făcea impresiune foarte naturală și încîntătoare în costumu-i românesc. ib. (1906), 34. Ținuta trăgătorului trebuie să nu fie forțată, ci naturală. stoica, vîn. 43. ◊ (Adverbial) Dl învățător, costumat prea potrivit, a jucat natural. f (1906), 34. Măicuța nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. REBREANU, R. I, 184. 4. Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal (1), firesc. v. explicabil. Pentru dînsul era un lucru foarte natural și foarte lesne. gtn (1836), 1/23. Să căutăm a trage din acea revoluție tot folosul putincios și să-i dăm aliați naturali, adecă pe popoare, iar nu pe guvernuri. bălcescu, ap. ghica, a. 571, cf. negulici. E lege naturală cînd mori să fii uitat. macedonski, o. i, 52. Ceea ce i se pare curios lui Lange, nouă ni se arată ca un lucru foarte natural și de înțeles. gherea, st. cr. ii, 128. Aceste dregătorii erau consecința necesară, naturală, a însuși faptului întemeierii statelor românești. bul. com. Ist. v, 29. Concluzia la care ajungem în mod natural, după această sumară caracterizare a celor două atitudini, este că nu există decît un singur fel de a fi clasic. oprescu, i. a. iii, 12. Vom da aici cîteva aplicații ale acestei idei care ne va duce, după cum vom vedea, în mod natural... la unele clase de funcții deja întîlnite. stoilov, t. f. 285. Gradația care există între proprietățile elementelor și înlănțuirea lor naturală. Chim. an. călit. 16. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună. (fig.) Ne urmam drumul... trecînd pe sub gigantici brazi răsturnați de vijelie, ori de moarte naturală. hogaș, dr. i, 8. Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și în fotografie. Acesta este cadrul testamentului politicesc al lui Ștefan cel Mare, ideat de d. aga G. Asachi și adus întru împlinire în olei și în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena. ar (1834), 285¹/18. Bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani. eminescu, n. 38. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii, 433. [Tabloul] este în mărime naturală. f (1897), 50. (Gram.) Gen natural = gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. Pe măsură ce neutrul se dezvolta, se păstra și se întărea și ideea genului natural. ll i, 106. A existat o perioadă cînd genul gramatical corespundea genului natural. graur, i. l. 149, cf. 148. Alăptare naturală = hrănire a unui sugaci la sînul mamei (sau al unei doici). Alăptarea naturală (cu laptele din sînul mamei sau al unei doici) este alăptarea ideală. ygrec, m. n. 8. ◊ (Adverbial) Mulțimea obiectelor antice din țara noastră a fost natural să mă atragă din ce în ce spre un studiu serios în materie arheologică. bolliac, o. 265. Tipurile cele mai vii se găsesc – și aceasta e foarte natural – la scriitori eminamente creatori. ibrăileanu, s. l. 37. Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pămîntului în mîinile țăranilor, cum ar fi fost natural și sănătos. rebreanu, r. i, 39. La ședințele Academiei de artă se discutau, după cum era natural, chestiuni estetice. oprescu, i. a. iii, 20. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e și natural, închinată colectivului. sadoveanu, e. 186. Dacă este vorba apoi să investigăm originile, nu este natural să le căutăm în acele societăți moderne care mențin alături de noi formele cele mai vechi ale civilizației omenești? vianu, m. 14. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei, nelegitim, bastard; (rar, despre nașteri) care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. O lungă tragedie de lupte între feluriți copii naturali. hasdeu, i. v. 3. De la raporturile nașterilor legitime și naturali se capătă indicațiuni foarte importante pentru acei ce se ocupă cu moralitatea publică. i. ionescu, d. 83. Ceea ce mai ales încurca urcarea la tron era împrejurarea că fiii naturali erau puși pe aceeași linie cu acei legiuiți. xenopol, i. r. iii, 162. Afară de acești patru fii legiuiți din care numai Bogdan a supraviețuit tatălui său, mai rămase după moartea lui Ștefan și un fiu natural, Petru Rareș. id. ib. iv, 116, cf. 217. Despre legitimarea copiilor naturali. hamangiu, c. c. 80. Adoptase în secolul trecut o fată naturală. călinescu, s. 12. 5. Care aparține naturii (1), care se referă la natură, care se găsește în natură; (neobișnuit) naturesc. cf. costinescu, lm, barcianu. Condițiile de ordin natural și material, economic și social, au exercitat și aici o influență covîrșitoare. oțetea, r. 35. Odobescu... uită rareori să noteze temperatura mediului natural pe care-l descrie. vianu, m. 200. Printre factorii naturali care influențează direct germinația..., umiditatea și căldura sînt esențiali. săvulescu, m. u. i, 65. Cînd sînt pășuni naturale, se poate renunța la pășunatul pe pîrloagă. agrotehnica, ii, 969. Nu se mai supune condițiilor naturale atît de capricioase..., ci reglează după voie nivelul apelor. contemp. 1962, nr. 796, 2/4. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului. Am dori să descriem frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre. stoica, vîn. xi. Graniță naturală sau hotar natural, limită naturală = graniță, limită marcată de elemente ale naturii fizice (ape, munți, văi etc.). Hotarele sînt determinate prin limite naturale și anume, în cea mai mare parte prin pîraie. p. antonescu, a. 8. Pornind de la poziția pe care o are Țara Bîrsei în configurația geografică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur-împrejur..., ne-am aștepta ca graiul populației române de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal. l. rom. 1959, nr. 5, 79. (În concepția unor filozofi idealiști) Drept natural = drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orînduirilor sociale, decurgînd fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. Cf. der. (Ieșit din uz) Științe naturale sau (învechit) istorie naturală = științele naturii, v. natură (1). Vezi... încă și Istoria naturală a lui Pavel Chenghelaț. teodorovici, i. 37/16. Arătare a vro cîteva ființe din istoria naturală. pleșoianu, ab. 37/2. Cabinet de istorie naturală. heliade, o. ii, 108. Însercinase întru aceasta pe D. Sibott, profesorul istoriei naturale. ar (1830), 2572 /3. Face din porunca lui Ludovic, riga Franței, o călătorie înconjurînd globul..., aducînd descrieri foarte interesante pentru științele naturale. genilie, g. 60/8. Istoria naturală [Titlu], barasch, i. n. Cu istoria naturală în mînă... nici este permis cuiva de a urmări în Europa pe grifoni. hasdeu, i. c. i, 209. Se numește profesoru de științele naturale la școala de agricultură. f (1880), 214. Este și o colecțiune de istorie naturală. ib. (1897), 70. Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, m-me Voinea de științe naturale. sebastian, t. 203. Istoria naturală, care descrie animalele de vînat, cuprinde toate momentele care interesează pe vînător. STOica, vîn. 61. II. adv. (Adesea ca întărire a unei afirmații) Desigur, firește, bineînțeles. Natural că se constată și alte abateri de la normele arătate mai sus. iordan, g. 188. Destul te-am ținut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli și să aduci. – Natural! au adăugat copiii. ARGHEZl, c. j. 9. III. s. n. 1. (Învechit și regional; în forma naturel) Fire, temperament, natură (3). Fără să iei sama plecărei naturelului său. vîrnav, f. m. i, 77^r/8. Un naturel bun, gustul și citirea cea mare a autorilor celor vestiți sînt singure în stare a da învățăturile pentru cum trebuie a păzi cineva măsura. heliade, o. ii, 20. O să fie un urîcios actor daca neîngrijind naturelul său va voi să se facă copia altuia. gtn (1836), 2/44. Naturelul lor era astfel, sau toată purtarea asta fu numai o fățărie? f (1870), 75. El era nobil, de un naturel vesel. ib. (1897), 9, cf. barcianu. Omu mieu are naturel bun, că nu să mînie. MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Astăzi rar) Naturalețe (2). Picturele... lasă să se vază lipsa de natural și inspirațiune poetică. filimon, o. ii, 154. În artele frumoase... le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. id. ib. 163. Actorii, dupe gesticularea lor plină de naturel... îmi părură foarte buni. id. ib. 173, cf. 302. Vorbește cu o remarcabilă volubilitate, dar comod și cu mult natural. caragiale, o. vi, 511. Suavitatea și grația cu care se exprimă, cugetările în care și-o încadrează, armonia versurilor, naturalul acțiunii... formează un tot. macedónski, o. iv, 74. Toată scena respiră adevăr și natural. gherea, st. cr. ii, 160, cf. iii, 295. Cred că pricina hotărîtoare a succesului dlui Istrate e naturalul operei sale. ibrăileanu, s. l.134. – pl.: naturali, -e. – Și: (învechit și regional) naturel, -ă adj., s. n., (regional) nătural, -ă (alr ii/836), (învechit, rar) naturaliu adj., naturale (iorgovici, o. 54/10) adj. invar. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel. Pentru sensul III 1, cf. și germ. Naturell.

NĂDĂJDUI vb. IV. Intranz. 1. (Învechit; urmat de determinări introduse prin prep. „spre”, „pre”, „Ia”) A se îndrepta cu încredere (spre cineva sau ceva), a se adresa (cuiva) cu speranța de a obține ajutor, îndurare, adăpost etc., (învechit) a năzui (1); a tinde stăruitor (către ceva), a rîvni, a ținti, a năzui (3). Nu nedejdireți pre nedreptatea și în răpire nu iubireți bogătatea. psalt. hur. 51^r/25, cf. 14^v/13, 16^r/16. Doamne Dumnezeul mieu, spre tire nedejduescu. psalt. 8. Ochii tuturora spre tine nădăjduesc. Doamne (a. 1581). gcr i, 28/2; Bogații ceia ce nedejduiesc mai mult pre bogăție decât pre Dumnedzeu. varlaam, c. 221, cf. 222. Rușine vor plăti cei ce nădăjduiesc pre cetăți și pre bani. biblia (1688), 3652/54. Spre mine au nădejduit, și-l voiu izbăvi pre însu (a. 1689). gcr i, 286/24. Nădăjduind la răsplătirile ceale bogate. mineiul (1776), 129^rl/6. Mare nebunie iaste a lipi inima spre putrejune și a nădăjdui spre jăfuirea ceaia ce piare (a. 1785). gcr ii, 148/7. Celor ce nădăjduiesc spre tine. teodorescu, p. p. 388. ◊ Refl. Ferice e de toți cari se vor nedejdi prinsul. psalt. hur. 2^r/10. Toți nedejduiră-se spre tire. psalt. 7, cf. 108. Ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu. coresi, ev. 85. Și spre dînsul mă nădăjduiesc (a. 1689). gcr i, 286/8. Eu voi fi nădăjduindu-mă spre dînsul (a. 1698). id. ib. 317/11. Cei ce să nădăjduiesc spre tine. mineiul (1776), 210^rl/16. Nu vă nădăjduiți spre boieri. GORJAN, h. ii, 170/13. 2. (Învechit; urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. „în”) A-și pune nădejdea (1) în..., a se încrede în...; a se întemeia, a se bizui pe... Nimenea să nu nădăjduiască în puterea sa. ureche, l. 86, cf. 95. Au perdut Racoți sărita curînd, însă nădejduia cazacilor. m. costin, let. i, 333/17. Nu se teme prea mult de viitorime, dar nici nu nădăjdui cu prisos într-însa. marcovici, d, 7/18. Nu taberei, ci bisericei nădăjduiaște. arhiva r. i, 50/24. Mai nădăjduia în brațul lui, cît îl simțea tare, și-n cele trei sănețe ale zaporojenilor. sadoveanu, o. v, 533. ◊ Refl. Pentr-aceia de-acmu nu te nedejdui că veri audzi altî ceva de la mine. varlaam, c. 454. Te lauz și te nedejduiești cu farmecile. dosoftei, v. s. noiembrie 126^v/9. Mihai Vodă nu să nedejdui în oștile ce avea. n. costin, l. 581. Nopții nedejduindu-me și de nepriiateni nici cum în grijă purtînd. cantemir, ist. 155. Să nu nădăjduiască întru puterea sa. țichindeal, f. 5/4. Dacă semințele se vor fi cules bine..., poate gospodina să se nădăjduiască într-însele, că vor încolți. i. ionescu, c. 209/24. 3. A avea speranța sau convingerea că ceea ce dorești este realizabil, a se încrede că cele dorite se vor îndeplini; a spera, (învechit și regional) a se nădăi (1). Din fundul întunericului uitării la lumina pomenirii, precum nedejduim, o vom scoate. cantemir, hr. 110. Să nădăjduim și noi și să suferim cu vitejie. kotzebue, u. 27^v/19. Și nădăjduiesc în bunul rezultat a unui drit pe care noi toți încuviințăm. ar (1838), 3¹/32. Gîndind să-și facă mendrele, Precum nădejduia. negruzzi, s. ii, 39. Pe aripile morții celei mîntuitoare, Voi părăsi locașul unde-am nădejduit. alexandrescu, o. i, 88. Tu te închini și mai nădăjduiești, Fârîmă de ceva ce ești. arghezi, vers. 285. Oamenii s-au întors de pe front, așteptau, nădăjduiau, li s-a vorbit de pămînt. t. popovici, se. 212. Cine poate suferi mai mult, mai mult și nădăjduiește. zanne, p. viii, 434. ◊ Refl. (Învechit) Cine trăiește nădăjduindu-se, moare jinduindu-se. pann, p. v. iii, 73/4. ◊ refl. impers. Prin măsurile ce să vor înplin[i] și la acele ce au a să pune în lucrare este a să nădăjdui cum că va spori slobozenia obștească. ar (1839), 12²/16. Răzvan nu aștepta să vază isprava acestor tractații, de la care puțin se nădăjduia. bălcescu, m. v. 218. ◊ Tranz. Nădejduia să dobăndeascî slobodzie de supt măna altor limbi. varlaam, c. 407. Cu inimă curată Nedejdiuesc să ia plată. dosoftei, ps. 15/22. Împăratul tot nădăjduie că-i va veni răspunsul. neculce, l, 244. Nădăjduiesc că voi lua de la stăpîn plata deplin. antim, p. xxv. Vor dobîndi privilegiile ce nădăjduia. văcărescul, ist. 255. Un om căzut în mare aproape de acest ostrov au nădăjduit să afle într-însul liman (a. 1794). gcr ii, 151/27. Nădăjduiți că vă veți împotrivi. beldiman, n. p. ii, 196/2. Partizanii săi nădăjduiesc că a sa ființă va astîmpăra oarece nemulțumirea trupelor. ar (1832), 7¹/6, cf. 11¹/10. Pe iubitele sale lame nu nădăjduia să le mai vadă. drăghici, r. 114/11, cf. 140/6, 147/22, 166/27. Nădăjduiesc că vom intra în legături cu toate staturile Americei apusane. ar (1838), 4¹/7, cf. (1839), 3¹/8. Nu nădăjduiam, îi zice, de la tine nicidecum Să văz astă turburare. pann, e. ii, 61/2. Nădăjduiesc că ne vom înțelege amîndoi. negruzzi, s. i, 7. Nădăjduiesc însă că mi-i sluji de cavaler. alecsandri, t. i, 81. Și el are să-mi facă podul? – D-apoi așa nădăjduim... că chiar el. creangă, p. 83. Și eu nădăjduiesc să mă întorc. ispirescu, l. 9. Eu totuși nădăjduiesc să le am odată. f (1906), 15. Nădăjduiam să trecem muntele cu lumină și să scoborîm în Sabasa. hogaș, dr. i, 56. Cu rugămințile nădăjduim și noi să dobîndim mai multă milă. rebreanu, r. i, 144. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică mult înapoi. camil petrescu, u. n. 402, cf. 359, vissarion, b. 20. Oamenii nădăjduiesc totdeauna c-au să se mai întîlnească. sadoveanu, o. xi, 330. O clipă mai nădăjduise s-o vadă cotind la stînga, spre livadă. contemp. 1953, nr. 349, 4/2. Nădăjduiesc că te mai pricepi la gătit. v. rom. octombrie 1954, 137. Nădăjduia uneori că va izbuti să-și smulgă soarta din făgașul „implacabilei evoluțiuni”. galan, b. ii, 87. Nu nădăjduia să aibă o veste mai bună decît rîndul trecut. tudoran, p. 14, cf. 35. – prez. ind.: nădăjduiesc. – Și: (învechit) nădejdui, nedejdi, nedejdiui, nedejdui vb. IV. – Nădejde + suf. -ui.

NĂLUCIRE s. f. Faptul de a (se) năluci și rezultatul lui. 1. Nălucă (1). Ei să spăriiară de dzicea că iaste o nălucire. varlaam, c. 196. Nălucirile nopților tăcute, carile prin întunearec îmblă și vîjiesc. cantemir, Ist. 231. Mă fac în multe chipuri di năluciri (a. 1800). gcr ii, 172/2. De năluciri și de vidme, mintea le painjiniră. conachi, p. 303. O frică fantastică i-a închipuit niște năluciri fioroase. negruzzi, s. i, 28. Planuri viitoare și amăgiri trecute Se șterg ca năluciri. alexandreSCu, m. 38. Cum cată pruncul mîna să și-o poarte, Spre tot ce vede: chipuri, năluciri. cerna, p. 62. Bătrîna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipînd mizeria și întunericul. rebreanu, i. 209, cf. 443. Nu-i pasă de năluciri de pe altă lume. sadoveanu, o. xvii, 209. I se părea că vede nălucire. vornic, p. 194. Nu vă spun acum nici poveste cu zmei și bălauri, nici cu împărați și cu crai, nici cu alte năluciri, ca de altă dată. reteganul, p. i, 11, cf. alr i 1 405/295. ♦ Închipuire; halucinație; delir. De frică li se aprinde nălucirea în minte și li se turbură sîngele. Țichindeal, f. 20/8. Socotesc a fi ceriul... ca o nălucire a minții. molnar, ret. 57/1, cf. maiorescu, cr. i, 82. Urmă a se zvîrcoli, vorbind ca-ntr-o nălucire în care și-l închipuia de față pe dușmanul său. sadoveanu, o. x, 324. 2. Imagine, gînd etc. care obsedează. În zădar se sile să gonească această nălucire. drăghici, r. 162/6. Nu mai dormea de multă vreme decît un ceas, două pe noapte și-l chinuiau fel de fel de năluciri și gînduri rele. camil petrescu, o. i, 223. 3. (Învechit) Bănuială; presupunere. Comandantelui cetății i s-a fost nălucit că românii ar avea de cuget a-i lua comanda... Această nălucire ridiculă a schimbat tot planul de a ne mai ținea pe noi în cetate. bariȚiu, p. a. ii, 512. 4. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, nălucă (2), năzărire. Privind la dînsul... au cunoscut cum că nu iaste nălucire vedearea, ce adevăr. aethiopica, 17^r/18. Nălucirea în junie își găsește vremea sa. heliade, o. i, 426, cf. 176. Toate au fost vis..., nălucire! marcovici, c. 16/18, cf. 32/20. Zile, nopți petrec cu gîndul la dulcea închipuire Ce pururea îmi aduce și-mi sfetește nălucire. conachi, p. 82. Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei, A vîrstei nălucire și visuri ți-au răpit-o? alexandrescu, o. i, 153, cf. 119, 154, baronzi, l. 114. Tu ești un om, în viață Condus de năluciri. alecsandri, t. ii, 329, cf. 259, id. p. i, 124, 133, maiorescu, cr. i, 19, 161. Singur mai trăiește-amorul, ca o dulce nălucire. macedonski, o. i, 238. Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă, Cum că ea – frumoasa fată, a ghicit că e frumoasă. eminescu, o. i, 80. Odată, Rîdeam de nălucirea oricărui visător. coșbuc, s. 68. Cine știe ce nădejde pune el pe alba-ți frunte?... – Năluciri nebune. davila, v. v. 27. De cîte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deșerte ale sufletului. hogaș, m. n. 59. Eugenia îl fermecase așa, încît o și visase, dar acum trebuia să-și astîmpere admirația, zicîndu-și că nu-i timpul să se țină de năluciri. rebreanu, i. 419. A doua lui eroare a fost că te-a încurajat într-o nălucire absurdă. c. petrescu, r. dr. 310, cf. id. a. r. 14. Noi, în viața noastră, n-am trăit din năluciri. sadoveanu, o. xvii, 392. Ce aud? E-adevărat, ori numai nălucire? v. rom. septembrie 1954, 63, cf. popescu, b. iii, 119. 5. (Învechit) Strălucire, pompă, fală (care uimește). Are grăi de măria sa că cu nălucire s-au arătat. varlaam, c. 191. Și îmbla drumurile în vedeare cu nălucire de agiuns, împlînd văzduhul de mirodeniile aromatelor ș-a moscului. dosoftei, v. s. octombrie 51^v/14. – pl.: năluciri. – v. năluci.

NĂRAV s. n. 1. (Învechit și popular; adesea determinat prin „bun”, „rău” sau echivalente ale acestora) Obicei, deprindere; comportare; (la pl.) moravuri. Că nu e năravu[l] rimleaniluru se dea vru[n] omu spre perire. cod. vor. 70/4. Strică amu năravul cela dulcele (obiceiurile bune B 1938) cuvintele cealea realele (a. 1569-1575). gcr i, *13/30. Cu năravuri bune să ne înfrîmsețăm. coresi, ev. 208. Nărav avea amu oamenii la praznice și sâmbăta să se adune. id. ib. 407. Ale meale năravure urîtule-ați și le-ați lepădat (cca 1600). cuv. d. bătr. ii, 227/8. Năravuri reale (cca 1618). gcr i, 50/30. Cela ce nu face la boeriia lui după tocmealele și năravurile ce au fost mai de mult aceii boerii... acela... greșeaște cu înșelăciune. prav. 253. Plini... de năravuri reale. n. test. (1648), 207^r/22, cf. 152^r/23. Vorbele cele rele strică năravurile cele bune. neagoe, Înv. 3/24, cf. 17/13. Un fiiu frumos la față și curat la năravuri. dosoftei, v. s. septembrie 31^v/11, cf. noiembrie 112^r/26. Scrie episcopul Vichentie în cartea lui ce-i dzic: Oglinda năravurilor (a. 1692). gcr i, 295/28. Iară nu că doară au rămas lucrurile așa lăsate și îngăduială s-au dat acelor hicleani ovrei, ca deprinzindu-se cu d-acealea să rămîie în nărav. c. cantacuzino, cm i, 26. Cinci lucruri sînt nefolositoare, cînd nu sînt însoțite cu alte cinci: cuvîntul fără de ispravă..., știința fără năravuri bune... (a. 1713). gcr ii, 7/17. Mai ușor este să nu jure nimenea, că... este... numai un nărav rău (a. 1746). ap. tdrg. Următori și aseamene la năravuri răvnitori... v-ați arătat lui Pavel. mineiul (1776), 148^v1/25, cf. 188^v2/27. Naravurile și obiceiurile peruvienilor. ist. am. 62^v/9. Au vrut întăiași dată să facă cu el după năravul turcilor. șincai, hR. ii, 37/31. Au fost cu line năravuri. maior, ist. 202/6. Face pre născuții lor aseamenea șie întru năravuri (a. 1809). gcr ii, 202/31. Își aleage muiate șie mai vîrtos frumoasă decît cu năravuri bine cuviințate. calendariu (1814), 128/22. Am scris aceste obiecturi, satere, prin care arăt osebite caracteruri și rele năravuri. mumuleanu, ap. gcr ii, 246/20. O casă de corecție... al căria scopos este de a întoarce la năravuri bune pe acei ci au început a înfrînge legile. ar (1829), 226¹/19. Comedia, prin batjocora sa, luînd în rîs prejudețele și urîtele năravuri, a fost biciul cel mai grozav al vițiului celui îngîmfat. heliade, o. ii, 58. Constantin Stamati, bărbat literat, ...are tălmăcite... alese istorii pentru întocmirea năravurilor celor bune. cr (1830), Fericirea... stă... în năravuri lăudate, marcovici, c. 98/23, cf. 129/6, id. d. 10/19. Pururea vă învățăm acele ce socotim de cuviință spre folosul și împodobirea năravurilor voastre. drăghici, r. 4/6, cf. 158/26. Mă întreba adeseori ca să le povestesc despre toate ale Vavilonului, adică despre năravuri, despre prăvili și despre oștirile și veniturile împărăției. gorjan, h. ii, 10/30. Îndată ce am trecut în Silezia... alte năravuri și altă idiomă de limbă ne-au vestit că nu mai eram în aceiaș țară. kogălniceanu, s. 8. Cînd relele năravuri vuiesc neîncetat, Atunce adevărul nu este ascultat. DONici, f. 87, cf. id. f. ii, 32/10. Amar ție! că ț-ai răpus năravurile bune Și ai ajuns desăvîrșit întru nențelepciune. pann, e. iii, 23/11. Hainele, naravurile, pămîntul au luat prifacere. russo, s. 11. Naravurile erau simple, căci domnii erau simpli. negruzzi, s. i, 272. Cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate, E oricine fericit. alexandrescu, o. i, 297, cf. id. m. 254. Sîntem în stare să producem, atunci mai ales cînd nu ne-am răsipi puterile, după răul nostru nărav. odobescu, s. iii, 646. Năravurile vîrstelor pe rînd le observați Cu cele-n cursul anilor prefaceri ale firii, ollănescu, h. a. p. 20. Pe cetitorul de mijloc îl pasionează mai mult... năravuri caracteristice ale oamenilor mari. f (1906), 21, cf. 9. De data aceasta, colegii mei sînt mai mult decît punctuoși. De și-ar ținea năravul! agîrbiceanu, l. t. 307. Dar năravurile sînt tot acele și, sub numele nou, oamenii tot aceiași. c. petrescu, c. v. 80. Eu din copilărie am năravul să dorm tîrziu dimineața. teodoreanu, m. ii, 195. Așa cred eu că unde m-am născut la apa Moldovei ș-am trăit la baltă și-ntre pescari – de aceea a rămas acest narav în mine. sadoveanu, o. ix, 453, cf. id. p. m. 115. Alții cată, după năravul tîlhăresc, jur împrejur – poiana toată. v. rom. octombrie 1954, 27. Numai de și-ar ține mult năravul ista. camilar, n. i, 164, cf. 253. De unde să-i treacă prin cap că regimentele aveau nărav să-și scrie pe numele lor caii oamenilor și încă ai voluntarilor? galan, z. r. 40. Dar Piperea-i ca și dracul, Știe rîndul și năravul. reteganul, tr. 36, cf. alr i 1 310/9, 746, 748. Cîți oameni, atîtea năravuri. zanne, p. ii, 371. ◊ loc. adv. Întru (sau pre, din) nărav = conform obiceiului, tradiției. Și într-acelaș nărav iară sărută pre ei cu cuvîntul. coresi, ev. 129. Învăță întru nărav și se rugă de ei să fie întru învrătoșarea credințeei Domnului (a. 1569-1575). gcr i, *11/6. Vă poftesc, din nărav vechi, Trei căzi pline cu curechi. sevastos, n. 291. ◊ Expr. (învechit) A umbla pe nărav de... = a se comporta ca..., a imita pe... Episcopul ce... va umbla pre nărav de cocon (a. 1640). ap. tdrg. ♦ (Învechit) Fel, chip, mod; posibilitate. Lăcuiia el în năravul fierilor. coresi, ev. 364. Părea-i amu că-l va învăța Hristos pre el și va da nărav, ca și în vecie viu să fie. id. ib. 432. Loc și nărav pipăiia s-afle... ca să vază pre iubitulu-ș. id. ib. 452. 2. Spec. Obicei, apucătură, deprindere rea; cusur, viciu, patimă (4), (regional) nărăvie, madea (13), natură (3), parfie(1). E să urîciuni amară aveți și năravure întru inimile voastre, nu vă lăudați și nu mințireți (a. 1569-1575). gcr i, *10/18. Pre iubitorii de argint arată năravul lor: cel cumplit. varlaam, c. 177, cf. 64. Socotind că-ș va părăsi năravul. neculce, l. 310. Cei clătiți de năravurile vicleanului luptătoriu. mineiul (1776), 158^r1/31. Începuse a deprinde puturosul narav [fumatul], russo, s. 28. Ajută-mă ca să mă dezbăr de pîrdalnicul meu de nărav. odobescu, s. iii, 45. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. creanga, p. 332, cf. 48. Radu, ca un băiat cuminte și înțelegător..., s-a dezbărat de năravul lui. vlahuță, o. a. 96, cf. 154. A biciui anumite năravuri, spre a moraliza pe contemporani. ibrăileanu, sp. cr. 219. Zădarnică e orice protestare. Voi, cei ce-n lume ați comis păcate, Lăsați-vă năravul la intrare. TOPÎRCEANU, B, 95. Iar ciocoiu satului, Cu năravu dracului. marian, sa. 173. Hai, mîndruță, la părău, Să-ți arăt năravul meu; Cîte zile-s într-un an, Atîtea năravuri am. doine, 218. Lasă-te, mîndro, de mine... – Io mă las cu Dumnezău, Nici un pic nu-mi pare rău; Ci-mi șede cîta cu greu, Că ț-am luat năravul tău. hodoș, p. p. 151. Holercuță, draga mea... Eu te beu și tu mă-nbeți, Multe năravuri mă-nveți. șez. i, 143, cf. iii, 51. Are un nărav, de cam mănîncă mult și străfigă. i. cr. ii, 290. Măi bărbate, ce mi-i bate, Din nărave nu mi-i scoate. bîrlea, c. p. 61. Năravul din fire nu are lecuire. odobescu, s. iii, 48, cf. sbiera, p. 247. ◊ Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. La ce tot dai [cerșetorilor]? Îi înveți cu nărav! delavrancea, o. ii, 315. S-ar învăța cu nărav. Ar aștepta să-l atingem la manșetă de cîte ori îl înjuri. stancu, r. a. iv, 351. ♦ (La animale, mai ales la cai) Obicei de a mușca, de a azvîrli din picioare, de a nu trage la ham etc. I se năzare ca la caii cei cu nărav, alecsandri, t. 1173. Sui, cuconașule, ...n-are nărav dobitocul, jos nu te dă. contemporanul, iii, 827. Pe cal nu se dă cu „zbiciul”, ca să nu capete „nărav”. priheagul, p. R. 66. Cal cu nărav, alr i 1 110/333, cf. ib. 1 110/77, 200, a iii 3, 16. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. negruzzi, s. i, 248, cf. ALECSANDRI, P. III, 125, BOLINTINEANU, O. 158, f (1903), 160, zanne, p. i, 519. Cine încalecă măgarul, să-i sufere și năravul, românul glumeț, 40, cf. zanne, p. i, 534. ◊ Expr. A fi cu nărav = a fi capricios, dificil; a fi încăpățînat, îndărătnic. Căpitane! Îți aducem pe nepoata lui Moțoc. E cam cu nărav ciocoaica: n-o auzi vorbind de loc... hasdeu, r. v. 64. (Fig.) La 60 de ani picioarele-s cam nesigure, cam... cu nărav; ele te răstorn ușor. alecsandri, t. 1 198. 3. (Învechit și popular) Fire, temperament, natură (3). Numai dulceața și bunătatea lu Dumnezeu ajuta lu Iosif, de îmblînziia și muiia năravul cela iutele a lui Pilat. coresi, ev. 137. Oștile văzură năravul lui fără milă și svireap ca de lup. moxa, 378/26. Acesta Leu, cu numele și cu năravul de leu și cu sufletul de fiară. id. 379/19. Curioasă titulă. Dinadins am potrivit-o așa, cunoscînd năravul românului. f (1906), 3. Mîndra mea cu d-altul șede. Da șază cu Dumnezeu, Că mie nu-mi pare rău... Numai o țîr cam cu greu, Că știam năravul său. jarnikbîrseanu, d. 158, cf. hodoș, c. 52. Du-te, mîndruluț, în draci, Cu al tău nărav nu-mi placi, Că tu pe toate le tragi, Și pe cari nu ți-s dragi, Numai mie but să-mi faci. bîrlea, c. p. 169. Orice om cu năravul său. zanne, p. ii, 447. La cărți, la drum și la beție se cunoaște întreg năravul. id. ib. viii, 428. – pl.: năravuri și (învechit) năravure, (regional) nărave. – Din v. sl. нракъ. cf. hg. нърав.

NĂZUI, năzuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A tinde cu putere și stăruință către ceva, a aspira, a rîvni, a dori stăruitor ceva, a ținti la ceva. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători... cei ce n-au dreptate, n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150. La asemenea viață, volnică și voinicească se prinseră a năzui cu dor toți romînii din Ardeal. ODOBESCU, S. III 524. ♦ Refl. (Regional, în forma nizui) A se strădui, a se munci. Nime n-ar putea zice că Ganul țiganul nu era om cuminte, căci el și ca om sărac totuși s-a nizuit să aibă familie. RETEGANUL, P. III 60. ♦ (Învechit) A se îndrepta către cineva cerîndu-i ajutor, a recurge, a apela la sprijinul, la bunăvoința cuiva. Îi spuse toată șiretenia... omului ce năzuia la mila lor. ISPIRESCU, L. 123. Unii se dau prinși la dușman, la mila lui năzuiesc. NEGRUZZI, S. I 130. După ce se văzu scăpătat cu totul din starea sa cea bogată, năzui pe la prietenii săi, ca să îl ajute. GORJAN, H. IV 66. 2. A se îndrepta..., a se duce spre..., a ținti să ajungă la... Trei avioane mari apărură din direcția în care năzuia convoiul. SADOVEANU, M. C. 105. Porniserăm din văi adînci Și ne tîram acum pe brînci Să nu ne prind-Osman de veste Că năzuim la deal spre creste. COȘBUC, P. II 39. Năzuiește pîn’la stele, fă-te tot și tot mai mare. HASDEU, R. V. 123. – Variantă: nizui vb. IV.

neadormit a. 1. care nu doarme; 2. fig. neobosit, pururea în mișcare.

NEADORMIT adj. 1 Care nu doarme, care nu stă adormit: nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel ~ (CRG.) ¶ 2 Neobosit, fără preget, pururea activ.

NEBÎNTUlT, -Ă adj. (Învechit și regional) Negativ al lui bîntuit; care nu este supărat, stingherit (de nimeni sau de nimic); teafăr, întreg. Venit-au la Domniia mea de a lor bunăvoe, de nimenea nesiliți și nebîntuiți (a. 1695). ap. hem 3 215. Iau mărgăritare, oricîte voiesc, nebîntuit de nimica. gorjan, h. iv, 112/7, cf. doc. ec. 344. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători..., cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și pururea la judecată... iar societatea bună ar remănea nebîntuită. creangă, a. 150. Se întoarse cu merele la împăratul lui, teafăr și nebîntuit precum îl făcuse mă-sa. ispibescu, u. 65. – pl.: nebîntuiți, -te. – pref. ne- + bîntuit.

NECĂJI vb. IV. 1. Tranz. (Învechit) A supune la suferințe fizice sau morale, a provoca suferințe fizice sau morale; spec. a împila, a obidi, a năpăstui (2). Vă năcăjăscu pre voi cu lipsă de pîine. BIBLIA (1688), 91²/1. Să-i necăjască stăpînii ca să plătească haraci fără dreptate (a. 1705). GCR. I, 354/33. L-au pus în fiară și-l năcăja cu foame și cu bătăi. AETHIOPICA, 38^v/5. Isachie Anghel... sili toată cheltuiala aceia să o dea orașele și țerile cu carea... foarte le necăji. MAIOR, IST. 208/12. ♦ Refl. A suferi, a pătimi din punct de vedere fizic sau moral. Ai răbdat, cuvioase, ...necăjindu-te cu nemîncare cumplită. MINEIUL (1776), 91^r1/5, cf. 91^v1/21. 2. Refl. A depune eforturi (mari) pentru realizarea unui scop; a se trudi, a se munci, a se căzni, (regional) a se canoni. cf. MAN. GÖTT., LB. Porni să se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboasă, necăjindu-se să-și gonească vedenia babei din minte. REBREANU, I. 211. Se necăjea să-și croiască drum, cu coatele prin furnicarul de lume ce se grămădea la intrarea cafenelei. id. n. 5. Pușcașii se necăjeau să scoată un polobocel de vin. SADOVEANU, O. I, 232. De cînd mă năcăjăsc să rădic piatra asta. ALR II 3 532/2, cf. 3 468, 3 532. ◊ (Glumeț) Gata, bunicule, haidem, zisei, năcăjindu-mă cu niște costițe de porc afumate și cu niște cîrnați fripți ce mi-i pusese mama dinainte. CREANGĂ, a. 23. ◊ Intranz. (Popular) Năcăjind să prindă un bou în funie. MIRONESCU, S. A. 96. După ce au necăjit mult prin baltă..., au ieșit la mal. ȘEZ. I, 258, cf. 100. Năcăjesc mai mult di-un an Să fac pelinu zahar. Șî pelinu-i tot amar. ib. III 21. Vai de mama cu feciori, Necăjește Pînă-i crește, Impăratu-i cătănește. BIBICESCU, P. P. 124. Năcăjăsc făr’di rost. ALR i 1 323/510. ♦ Intranz. (Popular) A trăi, a-și duce existența (în condiții grele, cu chiu cu vai). Că zînele știu toate și-mi vor spune Fără de sminteală unde năcăjește Puiul meu. BUDAI-DELEANU, T. v. 52. Ce mai faci? Cum mai trăiești, draga mea? – Ia, năcăjesc și eu cum pot. SBIERA, P. 307. Ce faci, frate?... – Ce să fac! Ia, năcăjesc. PAMFILE, VĂZD. 146. 3. Tranz. A pricinui (cuiva) o neplăcere (2), un neajuns¹ (2) ; a nemulțumi, a supăra; a deranja, a incomoda. Și au necăjit Amoreul pre fiii lui Dan la munte căce n-au lăsat pre ei să să pogoară la vale. BIBLIA (1688), 174¹/5, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., DRLU, LB. Părinții mei, pe carii eu cu nebunia mea am cutezat să-i năcăjăsc. DRĂGHICI, R. 89/12, cf. VALIAN, V. Făclia ce-n ochii noștri pururea vrei a aprinde Numai cît ne necăjește, iar de rău nu ne descinde. CONACHI, P. 281, cf. PONTBRIANT, D. Tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjești oamenii și să chinuiești nevasta și copiii. CREANGĂ, PP. 47. A fost și ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinților pe care nu-i asculta, ci li tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4, cf. DDRF. Mă mai necăjea el cîteodată... Dar îi părea grozav de rău... Venea pe urmă să-și ceară iertare. CAMIL PETRESCU, P. 353. Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți, Dar eu, zău, nu i-am furat, Făr’ cu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. Am lăsat o mînzișoară Să-și care cu ea la moară, Și dacă m-o necăji Și de-aceea i-oi lipsi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 291. Săraca nevasta mea... Apuca-m-oi de iubit, că ea mult m-a necăjit. HODOȘ, P. P. 149, cf. ȘEZ. II, 187. Nedreptățile iștea mă necăjesc. ALR II 3 706/192, cf. 3 579, 3 706, a III 18. ♦ Refl. A se supăra, a se mînia; a protesta, a cîrti. cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Mă necăjeam cînd vedeam pre cîte un om cu haina sa cea pre dedesupt mai lungă decît căpeneagul. BĂRAC, T. 74/8, cf. PONTBRIANT, D. Și Dumnezeu s-a necăjit și l-a blestemat [pe arici] să rămîie ghem, ș-așa stă d-atunci. JIPESCU, ap. GCR II, 261. Cu cît se vedea mai neîndemănatic, cu atît se necăjea mai rău. VLAHUȚĂ, O. A. 111, cf. DDRF, REBREANU, I. 17. Ea de rumenele-ntreabă Și de cumva nu găsește, Doamne, râu se năcăjește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 439, cf. 77. Muierea este vas slab, de nimic se necăjește și cu nimic se îmblînzește. ZANNE, P. II, 283. (Învechit și popular; urmat de determinări care indică obiectul supărării) Năcăjindu-se pe brașoveni pentru niște vorbe deșarte ce auzise de la dînșii, îi amenință că le va prăda cetatea. BĂLCESCU, m. V. 437. Nu te năcăji pre soartă. NEGRUZZI, S. I, 250. Nu te năcăji pe mine. ALR II 3 715/2, cf. 3 715/29, 76. *(Glumeț) Nu te năcăji, că mai rău te superi. I. CR. III, 119. ♦ Tranz. (Rar) A face în ciudă, a stîrni invidia cuiva. Ne facem cîte o rochie nouă, cu care să năcăjim pe amicele noastre. F (1900), 584. 4. Tranz. A nu lăsa în pace, a hărțui, a urmări, a zădărî; a sîcîi, a agasa, a plictisi, a deranja. Vrăjmașii nu-l lăsa, ci-l necăjiia în tot feliul ca să-l surpe din domnie. ANTON, CANTAC., CM i 220. Subt Attila, craiul lor, au foarte năcăjit, nu numai pre strămoșii noștri, ci toată Europa. ȘINCAI, HR. I, 57/24, cf. II 26/31. Îndată să repeade... asupra nelegiuiților acelora ce năcăjia pre bătrînul. BELDIMAN, n. P. II, 88/24. Duhuri necurate... Nu au să-l mai năcăjească prin videni-ngrozitoare. CONACHI, P. 263. Dacă vreun cuget de gelozie măi necăjește, un „adagio sustenuto” mă face să-mi cunosc amăgirea și să vărs lacrimi de căință. NEGRUZZI, S. I, 75. Ian lasă-ne, cucoană hăi... nu ne mai năcăji, că destul năcaz avem noi cu rădvanul ista, ardă-l focu. ALECSANDRI, T. 394. În cetate comanda Gheronțios... Barbarii îl amenințau, îl necăjeau și-l zădăreau tot mereu. ODOBEȘCU, S. III, 636. Vechea ei tuse o necăji, și o spaimă tainică i se-ncuibă în suflet. ANGHEL-IOSIF, C. L. 79. Să n-ai grijă că te-or năcăji frigurile. GOROVEI, CR. 33. Nu mă năcăji, jupîne, lasă-mă în treburile mele. SADOVEANU, O. XII, 202, cf. X, 165. O viespe vrîstată galben cu negru mă tot necăjea și eu o alungam cu cartea. id. E. 100. Ați necăjit într-o zi, prin gard, un păun care s-a înfoiat pe dată. PAS, Z. I, 47. Visul iar mă necăjește Și cu tine mă-ntîlnește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 164, ALR II 3 729/27, 105, 272. ◊ refl. recopr. S-a năcăjit ei între ei și s-a luat la bătaie. ALR II 3 579/812. ♦ A tachina. Se găsea însă din cînd în cînd cîte un om care, neavînd altă treabă, se lega de el și-l necăjea. SLAVICI, O. I, 227. Îi luau vorba din gură și-l necăjeau rîzînd. DELAVRANCEA, ap. TDRG. – prez. ind.: necăjesc și (regional) năcăj (A III 18). – Și: (popular) năcăji, (neobișnuit) necăși (PORTBRIANT, D.) vb. IV. – v. necaz. cf. slavonul наказатн, накажж „a pedepsi; a aviza”.

NEÎNTRULOCAT adj. (Mold.) Despărțit. Doi frați... carii cu starea locului și cu depărtarea, deosăbirii trupești, macar că ... depărtați și cu petreacerea neîntrulocați ar fi..., însă după a sufletelor ... pururea nedepărtați. CANTEMIR, DIVANUL, s. v. întroloca. Etimologie: pref. ne- + întrulocat. Vezi și întroloca.

NEMULȚUMIRE s. f. Negativ al lui mulțumire. 1. (Învechit) Lipsă de recunoștință; ingratitudine. Va veni să ne giudece... ca un leu de certare pentru nemulțămirea noastră. VARLAAM, C. 22. El pentru nemulțămire lui fu gonit. id. ib.178, cf. LB, VALIAN, v. Împărăteasa ceartă aspru și pe poporul român, îi impută nemulțămire... și multe delicte. BARIȚIU, P. a. I, 459, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. 2. Stare a celui nemulțumit (1); supărare, mîhnire, (astăzi familiar) parapon, (învechit, rar) paraponiseală; insatisfacție, contrarietate; (învechit și popular) nemulțumită (v. nemulțumit 2), (învechit) neodihnă (2), neodihnire. Partizanii săi nădăjduiesc că a sa ființă va astîmpăra oarece nemulțămirea trupelor. AR (1832), 7¹/6, cf. ib. (1838), 45¹/ 26, ib. (1839), 14¹/11. Căci cu mine nu se-mpacă, într-a sa nemulțumire, Sufletul meu ticălosul ce-i pururea în clătire. CONACHI, P. 103. Intrigile lui pe lîngă patriarchul au adus mare nemulțămire. BĂLCESCU, ap. GHICA, a. 254. Mare nemulțumire era în palatele Olimpului, locaș al zeilor nemuritori, de cînd Zevs biruise pe zeii cei bătrîni. ODOBESCU, ap. VIANU, m. 230. Pentru unii un semn caracteristic al pesimismului e nemulțămirea în privința condițiunilor de trai. GHEREA, ST. CR. II, 293. Taica-Pascali... umbla de colo-colo și mormăia cu nemulțumire. SADOVEANU, O. v, 451. În fiecare creț al feței lui Cristescu se putea citi deslușit și nemulțumire și nedumerire și nerăbdare. v. ROM. martie 1954, 11, cf. ib. septembrie 1955, 60. Bine, bine, l-oi duce, – scînci omul fără să-și ascundă nemulțumirea, GALAN, B. I, 49. Simțea ceva nedeslușit, între duioșie și nemulțumire. T. POPOVICI, SE. 320, cf. 182. Salariații săi nu au manifestat vreodată vreo nemulțumire. BARBU, Ș. n. 132. Echipa... s-a retras de pe teren provocînd nemulțumirea tuturor spectatorilor. SP. POP. 1961, nr. 3944, 4/1. ♦ Neajuns¹ (2), neplăcere (2), necaz (1). Munca despăgubește de multe necazuri și împacă multe nemulțămiri din viață, F (1897), 3. Nu mai găsi în sine nici una din măruntele nemulțămiri ale începutului. SADOVEANU, O. IX, 97. Se sileau să-i rezolve nemulțumirile, v. ROM. octombrie 1954, 125. Ea îi povestea nemulțumirile ei. T. POPOVICI, SE. 51. – pl.: nemulțumiri. – Și: (învechit și popular) nemulțămire s. f. – pref. ne- + mulțumire.

NERODIRE s. f. (Popular) Negativ al lui rodire; faptul, însușirea de a nu rodi, de a nu produce roade, lipsă de roade; p. ext. secetă. cf. lb, polizu, pontbriant, d. O mulțime de comune au fost bîntuite de nerodire în anul 1866. î. ionescu, m. 125, cf. ddrf, babcianu, alexi, w., șăineanu, d. u. Cînd lupii urlă mereu, însemnează moarte, război și nerodire. șez. xiii, 104. ◊ fig. Cu cît va petrece un neam întru neîngrijire... despre învățături, cu atît mai mult va fi el defăimat...; și pururea acel neam... va fi pe calea amorțirii și a nerodirii (sec. xix). cat. man. ii, 180. ♦ (Învechit, rar) Loc, teren care nu rodește, care nu produce roade sau care produce foarte puțin. Nerodirea pustiei o ai lucrat. mineiul (1776), 122^v1/24. ♦ (Med.; rar) Sterilitate, bianu, d. s. 696. – pref. ne- + rodire.

NEVOINȚĂ s. f. (Învechit) 1. Greutate, dificultate. Să nu ne se pare că numai înșine isprăvim nevoința biruirei. coresi, ev. 16. Luo copilul la dînsul, crescîndu-l și pedepsindu-l cu nevoință și cu politiia vieții călugărești. mineiul (1776), 57^vl/26. Înțălepțăi nevoințăle de multe ori le biruiesc (cca 1800). gcr ii, 181/19. Cercetînd noi izvodul și puind înainte strîmtoarea și nevoință care urmează... nicidecum nu este chip a urma plata lefelor fără scăderea a unor lefi din izvod (a. 1814). uricariul, i, 219, cf. 212. Erau deprinși cu tot felul de nevoințe. stănoiu, c. I. 159. ◊ loc. adv. Cu (multă) nevoință = cu greu, anevoie. Plugariul cu multă trudă ară și seamănă cu nevoință și cu lacrăme. coresi, ev. 78. Acest caic... cu multă nevoință abia putînd a se apropia oarece în prijma cîrmei... l-au tras cu agiutoriul frînghiii pînă lîngă corabie. drăghici, r. 11/23. 2. Necaz (1, 2), suferință, chin; tortură. Mai apoi obîrși nevoință cu mucenicie. dosoftei, v. s. septembrie 22^v/31, cf. noiembrie 127^v/23. Și-ncă-m vez și nevoința și-mi audzi și de suspinuri. id., ap. gcr i, 242/1, cf. 251/31, 257/18. Și să voiești a-m plăti chiriia cu lacrămi, cu suspinări..., cu nevoință, cu defăimare? (a. 1750). gcr ii, 47/12. I se veștejise frumsețile de multa nevoință. mineiul (1776), 51^v1/35, cf. 26^r1/27, 43^r2/32, 92^r1/19. ◊ loc. adv. Cu nevoință = aspru, fără milă¹. Teofil purtîndu-se și el împotriva sfintelor cu nevoință. ib. 78^r2/19. În nevoință = chinuit, torturat. Îl lăsară să-ș petreacă în nevoință. dosoftei, v. s. septembrie 13^r/24. Au întărit pre mucenicii care sta în nevoință și cînta. mineiul (1776), 41^r1/1. 3. Trudă, strădanie, străduință, osteneală, silință, stăruință, efort; zel, asiduitate. Să ne nevoim într-alalte nevoințe cu lucrure bune. coresi, ev. 28. Nevoință de folosul sufletului răsfiră-se. id. ib. 88. După multă nevoință birui Bogdan Vodă pe tată-său. ureche, l. 79. Cu nesocotința vor să-și piardză toată nevoința. eustratie, prav. 1/18, cf. 3/17. Au căutat a se surpare toate nevoințele lui Craiu. m. costin, let. i, 289/12. Carte... cu lungă nevoință și cu lexicoane de agiuns tălmăcită. dosoftei, ap. gcr i, 251/15. Fost-au dară gîndul și ne-voința noastră, ca tot trupul hronicului... în doauă tomuri (adecă cărți mari) să-l împărțim. CANTEMIR, hr. 50. După dreptate ai luat răsplătirile nevoințelor tale. mineiul (1776), 65^r1/l. Nevoința fiilor latinești nu totdeauna au fost întocma întru învățătura cea gramaticească. maior, Ist. 240/11, cf. id. p. 80/20. ◊ loc. adj. Cu nevoință = stăruitor, silitor, zelos. Cu dorire era pentru fapte și cu nevoință ca să le săvîrșească. arhiva r. i, 66/11. ◊ Expr. Cu (multă sau mare, bună) nevoință sau cu toată nevoința = cu tragere de inimă, cu rîvnă (deosebită); în mod insistent, stăruitor. Să nu fii lenivos, ce cu toată nevoința ceteaște și ia aminte. coresi, ev. 5. Cu bună nevoință să ne nevoim den cel lucru rău spre cela bunul. id. ib. 26. Cu toatî nevoința fac voauă scriso[a]re, pentru mîntuirea voastră (cca 1618). gcr i, 49/11. Văzînd acest sămn, cu nevoința întrebă Xerxis pre vrăjitori. herodot (1645), 373. Gligorie Ureche ce au fost vornic mare, cu multă nevoință cetind cărțile și izvoadele, și ale noastre și cele striine, au aflat cap și începătură moșilor. ureche, l. 57. Înțelepții și putearnicii... cu mare osîrdie și nevoință... cearcă și sapă pămîntul (a. 1646). gcr i, 118/16. Să învețe cu multă nevoință și să să roage lui Dumnezău. n. test. (1648), 191^r/7. Cu toată nevoința am silit a scrie voao. ib. 200^v/14, cf. 245^v/34. De să va întîmpla să vă și biruiască vrăjmașii voștri, ei nu vă vor goni cu toată nevoința. neagoe, Înv. 241/24. Să nu ne lenevim spre lucrurile ceale bune, ce cu mare nevoință să ne păzim a le umplea. gavril, nif. 5/13. Fieștecarele cugetă întru inima lui cu nevoință spre răutăți, în toate zilele. biblia (1688), 4²/38. Au lăsat acel loc crijecilor ca cu nevoință pururea să oștască crijecii asupra păgînilor. n. costin, l. 206. Au pus cu toată nevoința meșteri fîntînari de au adus o fîntînă cu apă foarte bună. R. greceanu, cm ii, 87. Cu (sau prin) nevoința cuiva = prin munca asiduă a cuiva, datorită eforturilor depuse de cineva. Cu nevoința prea sfințitului mitropolit chir Teofil... ne-au dăruit dar ca acesta, carte pre limba rumunească (a. 1644). gcr i, 110/2. Sfînta scriptură prin nevoința măriei tale să citeaște și cunoscută să face și la mari și la mici. biblia (1688), [prefață] 8/9. Costandin Vodă făgâduindu-i că cu nevoința lui îl va băga în Ardeal, Ist. ț. r. 30. Cu nevoința Irimii[i] Vodă au stătut legături de pace între hanul tătărăscu și între Zamoschii. n. costin, l. 583. L-au ales la domnie... cu nevoința și cheltuiala lui Șerban Vodă. neculce, l. 93. A pune (sau, rar, a face, a avea) (multă) nevoință (sau toată nevoința) = a depune eforturi (deosebite), a-și da (toată) osteneala, a se strădui (din toate puterile). Eu vă las a ști cîtă nevoință am pentru voi. coresi, l. 459/17. Puse multă nevoință cu cetățeanii și cu mare chin și meșterșug de abia dobîndi cetatea, moxa, 379/13. Multă nevoință punea de slujea lui Hristos. varlaam, c. 106. Chiemă pre împăratul prin soli, zicînd cum toată nevoința vor puni împrotiva celorlanți greci. herodot (1645), 357. Leșii n-au nevoință să strîngă avuție. ureche, l. 113. Cela ce nu pune nevoință să socotească pre cel bolnav, ce se dzice pri cel otrăvit, cum l-au fost socotind și la alte boale, face prepus cum să-l fie el otrăvit, prav. 111. Aceasta am făcut la tălmăcirea aceștii sfinte scripturi, făcînd multă nevoință și destulă cheltuială. biblia (1688), [prefață] 4/41. Numai să puie nevoință craiul, să-l așează domnu în scaonul tătîne-său. n. costin, l. 178. Drept aceia au pus măriia sa nevoință împreună cu unchiul măriii-sale... de o au făcut cu tărie, ca multora scăpare și apărare să fie. R. greceanu, cm ii, 87. Fiind om isteț, au pus nevoință, au învățat cartea și limba turcească, canta, let. iii, 184/10. Într-un an să nu poată, punînd nevoință, învăța atîta din limba cea ungurească. maior, Ist. 165/7. A pune nevoință la... = a insista, a stărui pe lingă (cineva). Nicolai Vodă... i s-au rugat, mergînd la Țarigrad, să puie nevoință la Poartă pentru slobozitul boierilor ce era trimiși la Varna. AXINTE URICARIUL, LET. II, 145/26. 4. Necesitate (1), nevoie (1). Caracterul ajutoarelor ce trebuiesc date este arătat prin natura nevoințelor. kogălniceanu, s. a. 79. – pl.: nevoințe. – Nevoi + suf.-ință.

Nicicând ≠ oricând, orășicând, pururea, totdeauna

Niciodată ≠ întotdeauna, oricând, pururea

NOAPTE sf. 1 Timpul de la apusul soarelui pînă la revărsatul zorilor, cînd pămîntul e învăluit în întunerec: ~ adîncă, întunecoasă, înstelată, senină, fără lună, liniștită, caldă, răcoroasă, furtunoasă; întunerecul nopții; la miezul nopții, în toiul nopții, în puterea nopții; ~ de iarnă, de vară; n’am dormit, n’am închis ochii toată ~a; ~ de durere, de insomnie; as(tă) ~, azi ~; a petrece undeva ~a; se face ~, înnoptează; e ~; zi și ~, necontenit, pururea; a face ~a zi și ziua ~, a lucra, a petrece, etc. în timpul nopții și a dormi ziua; ~ albă 👉 ALB I. 11; o mie și una de nopți, titlul unei culegeri de basme arabe, halima; ~ bună! urare la despărțire noaptea, înainte de culcare; e prost ca ~a, e foarte prost; (P): nu te prinde, Ioane (sau Stane), că e ~a mare, nu te bucura prea de vreme, căci lucrurile se pot întoarce altminteri; de ~, de cu ~, pe cînd e încă întunerec, pînă nu s’a sfîrșit noaptea: a doua zi se sculă de ~ și începu să măture (S.-ALD.); dimineața îmi place să mă scol de cu ~ (I.-GH.); la ~, în noaptea care vine; peste ~, în timpul nopții; a mînea undeva peste ~; cu ~a în cap, în cap de ~ 👉 CAP¹ 9 ¶ 2 Noaptea adv. În timpul nopții: ziua doarme și ~a chefuește; (P): ziua fuge de bivoli și ~a îi apucă de coarne 👉 CORN I. 1 ¶ 3 Ⓕ Întunerec, întunecime, ceea ce întunecă mintea, inima, etc.: Cu-al tău zîmbet luminează-mi Noaptea gîndurilor mele (VLAH.); ~a timpurilor, vremile cele mai îndepărtate despre care nu se știe nimic ¶ 4 Ⓕ ~a vecinică, moartea [lat. n o c t e m].