MEGIEȘÍE s. f. 1. (Învechit și regional) Teritoriu, țară sau oameni, ființe aflate în vecinătate ; p. e x t. vecinătate. Iară despre părțile noastre ce să vor înnoi dupre datoriia megieșiei pururea vei avia dumneataa de la noi știre de toate. (a. 1674). BUL. COM. IST. II, 226, cf. I, 177. El nu uită binele și mila lui Bator Jicmontu, frățîne-său, care l-au agiutorit împrotiva turcilor, și precum au fostu în bună megieșie, așea și acmu cu Bator Andriiaș. N. COSTIN, L. 592, cf. CANTEMIR, IST. 165. Împotriva. . . neamurilor necredincioase a megieșiei. IST. AM. 19^r/5. Multă vitejie Fâcusâ în ținut, dară mai cu samă într-un munte nalt din megieșie. BUDAI-DELEANU, T. V. 125, cf. 160. Vîlvoarea se-ncinde. . . Satul e-n primejdii și megieșia Toată se deșteaptă. HELIADE, O. I, 129. Evenimentele ce începuseră în megieșie, încuragiară și înlesniră vrednica sa hotărâre. BĂLCESCU, M. V. 33. Toată megieșia se văietă de furturile ce făcea ea. ISPIRESCU, L. 75, cf. com. MARIAN. 2. (Învechit, rar) Proprietate (rurală). Au fost întîi meșter de hem, cu megieșie aproape de Halepiiani. N. COSTIN, L. 82. – Pronunțat: -gi-e-. – Pl.: megieșii. – Megieș + suf. -ie.