ÎMBĂTA, îmbăt, vb. I. 1. Refl. A ajunge în stare de beție, în urma consumării unei cantități de alcool. Se îmbăta pînă într-atît, încît nu mai știa dacă feată este ori băiat. ISPIRESCU, U. 104. Mai nainte, unde se intîmpla la tine să te îmbeți!... acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu. CARAGIALE, O. I 257. Mănîncă, bea, se-mbată și doarme dus. ALECSANDRI, T. I 447. ◊ Expr. A se îmbăta lulea (tun, turtă sau criță) = a se îmbăta foarte tare. ◊ Tranz. I-a dat țuică și l-a îmbătat. (Expr.) A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a amăgi (pe cineva) cu vorbe goale. Nu mă îmbeți pe mine cu apă rece. Te știu eu cine ești. V. ROM. martie 1953, 167. Ei! Să lăsăm frazele, nene Cațavencule! Astea sînt bune pentru gură-cască... Eu sînt omul pe care d-ta să-l îmbeți cu apă rece? CARAGIALE, O. I 136. 2. Tranz. Fig. A încînta, a fermeca, a ameți, a zăpăci. Se temea acum să nu-l îmbete Amețitoarea ochilor otravă. TOPÎRCEANU, B. 59. Pădurea mirosea de te-mbăta: înflorise tămîioara. SANDU-ALDEA, U. P. 65. Întindem buzele tremurătoare, Vrăjita-ți undă să ne mai îmbete, Viață pururea fermecătoare! VLAHUȚĂ, O. A, I 78. Dulcele parfum al florilor și al rîului intră în cameră și mă îmbată. BOLINTINEANU, O. 317. ◊ Refl. Nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire! VLAHUȚĂ, O. A. 75. În sărbătoarea noastră, tu singur ești tăcut! Îmbată-te de viața ce ne surîde nouă. BOLINTINEANU, O. 21.