BUIGUIRE s.f. 1. (Mold.) Vorbire fără rost, fără înțeles. Pildele meale buigu[i]ri și cuvintele meale într-aiuri țiind. CANTEMIR, IST. 2. (Mold., Trans. N) Zăpăcire, buimăcire, rătăcire cu mintea. A: Iară uimirea și buiuguirea menței lor iaste sămn cum i-au opustit Dumnedzău. L SEC. XVII, 136^v; cf. DVS, 106^r; L SEC. XVII, 138^r. C: Să ne trezim din buiguire lumiei aceștie. POGREB., 95^v. // B: Călugăriia iaste o buiguire a minții pururea de lucrurile ceale cerești. L ante 1693, 218^r; cf. L ante 1693, 216^r. ♦ Extaz, vedenie. A: Iară o femeaie de cinste, luminată cu duhul lui Dumnedzău, fu în buiguire de istîplenie, vădzînd pre Svînt Andrei unde <u>mbla prin nărod și lumina ca un stîlp de foc. DVS, 68^v; cf. DVS, 34^v, 149^r. Variante: buiuguire (L SEC. XVII, 136^v, 138^r). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguit¹, buiguit², buiguitor, buiguitură. Cf. brodelnicitură, buiguitură, îngăimeală; cebală; buiguit¹.