TOIAG, toiege, s. n. 1. Băț lung și drept de care se sprijină cineva la mers sau de care se servește pentru a se apăra. ♦ Fig. Sprijin, ajutor, reazem. ♦ Lovitură dată cu toiagul (1). 2. Un fel de baston purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei demnități sau autorități. 3. (Pop.) Lumânare care se așază în mâna, pe pieptul sau la capul mortului. 4. (La pl. art.) Numele popular al celor trei stele luminoase așezate la rând în mijlocul constelației Orion. [Pr.: to-iag] – Din sl. tojagŭ, tojaga.

TOIAG ~ege n. 1) Băț lung care servește drept sprijin la mers. 2) Lovitură dată cu un astfel de băț. 3) fig. Susținere materială sau morală; ajutor; sprijin; reazem. 4) Baston purtat ca simbol al unei demnități sau autorități. 5) pop. Lumânare care se pune în mâna sau la capul mortului. /<sl. tojagu, tojaga

borboase s.f. pl. (reg.) 1. farmece, vrăji. 2. certuri, neînțelegeri. 3. bube mari pe corp. 4. turte puse la capul mortului.

cap (-pete), s. n. – 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfățișare. – 3. Minte, inteligență, spirit. – 4. Viață, existență. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avuție. – 7. Șef, căpetenie, conducător. – 8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. – 9. Început, parte inițială. – 1O. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrșește ceva. – 11. Față, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morți; se face de obicei chiar în ziua morții (capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. *capum, forma vulgară de la caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezintă, deci, o fază arhaică, întocmai ca sp. cabeza, față de fr. și it. Cf. căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totuși, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent capetele armatei și capii armatei. Der. capăt, s. n. (parte extremă; sfîrșit, deces, moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morților; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul ă se explică prin labiala precedentă cf. omăt-omeți, făt-feți; capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; căpețel, s. m. (înv., început; capăt, fragment, crîmpei; colac de pomană), dim. al lui capăt cu suf. -el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și DAR, din lat. capĭtĕllum „căpșor”; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugerăm); căpețea (var. căpățea(lă), capețea, căpețeală), s. f. (parte a frîului care trece peste capul și botul calului), der. de la căpețel (cf. cel-cea; purcel-purcea; cățel-cățea etc.), așa cum pe drept a observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și DAR, din lat. capĭtium al cărui rezultat *căpeț s-a format probabil cu suf. -ea); căpetenie, s. f. (căpetenie, șef), de la capete, cu suf. abstract -enie; căpui (var. încăpui) vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți pomana numită cap sau căpețel), cuvînt pe care DAR; Pușcariu, Dacor., I, 595 și Scriban îl derivă de la mag. kapni „a căpăta, a obține”, dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepții din rom. De aceeași proveniență trebuie să fie căpușe, s. f. (mugure, mai ales de viță de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. căpușă, prin intermediul suf. dim. -uș, f. -ușe (ca mănușe, picioruș, etc.). Der. propusă de Pușcariu, Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 și DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl derivă de la caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai puțin convingătoare (din bg., după Pascu, II, 184; de la *cap, postverbal de la capēre, su sensul de „(lucru) care se șterpelește”, după Giuglea, Contributions). Alb. këpušë („căpușă” și „fragă”), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie să provină din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relațiile cu alb., Philippide, II, 703 și Capidan, Meglonoromînii, 59). Der. căpuși (var. încăpușa), vb. (a înmuguri); căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum); căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. și mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru suf. Pușcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *căpușun, cu suf. -un, cf. gărgăun, și cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă); căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii). Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoțoman etc. Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- „sărac” sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotoșman.

nici în ruptul capului / mort expr. v. nici cu miliția.

lumină, -i, (lumnină, lumninea), s.f. – 1. Lumânare: „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea 1924 II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel 1962). Creștinismul a preluat lumânarea ca element de cult din Antichitatea greacă și romană. 2. Lumina ochiului, pupila (ALR 1964: 39). – Lat. lux „lumină”.

TOIAG, toiege, s. n. 1. Baston pe care se sprijină cineva la mers sau de care se servește pentru a se apăra. ♦ Fig. Sprijin, ajutor, reazem. ♦ Lovitură dată cu toiagul (1). 2. Baston purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei demnități sau autorități. 3. (Pop.) Lumânare care se așază în mâna, pe pieptul sau la capul mortului. 4. (La pl. art.) Numele popular al celor trei stele luminoase așezate la rând în mijlocul constelației Orion. [Pr.: to-iag] – Din sl. tojagŭ, tojaga.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

TOIAG, toiege, s. n. 1. Băț lung și drept, de care se servește cineva pentru a se sprijini în timpul mersului sau pentru a se apăra la nevoie. V. baston, bîtă, ciomag. Îl înconjurară pe oștean, își dădură căciulele brumării pe ochi și se răzimară în toiege. SADOVEANU, O. VII 160. Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? EMINESCU, O. I 147. A purces să să ducă... c-un toiag în mînă și c-un sac d-a spinare. NEGRUZZI, S. I 87. ◊ Loc. adj. În toiag = care se sprijină în toiag, care are nevoie de toiag din cauza mersului nesigur, de bătrîn. Doi oameni s-arătară, Era un copilandru, era un biet moșneag, Copilul plin de viață – bătrînul în toiag. MACEDONSKI, O. I 46. ♦ Fig. Sprijin, ajutor, reazem. Palamon, cîntăreț bun și toiagul starițului, nu putea să rămîie acasă. GALACTION, O. I 213. A crezut că Florica cu Pavel îi vor fi toiagul bătrînețelor și i-a luat în casa ei. REBREANU, R. I 150. Vinul e toiagul bătrînețelor și nebunia tinerețelor. PANN, P. V. I 114. 2. (Învechit) Baston (putînd avea diferite forme) purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei anumite demnități sau autorități. V. sceptru, cîrjă. Ușor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Și ține-n mînă un toiag Încununat cu trestii. EMINESCU, O. I 170. El iaste vreadnic să priimească toiagul stăpînirei. ȚICHINDEAL, F. 65. 3. (Popular) Lumînare care se așază în mîna, pe pieptul sau la capul mortului. Începură a vorbi despre stîrlici, toiag, năsălie. CREANGĂ, P. 14. Pe masă... era așezat un mort la capul căruia ardea toiagul, într-un sfeșnic. ȘEZ. XVIII 16. 4. (La pl. art.) Numele popular al celor trei stele luminoase, așezate la rînd, în mijlocul constelației Orion.

lumină, lumini, (lumnină, lumninea), s.f. – 1. (reg.) Lumânare: „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea, 1924, II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel, 1962). Creștinismul a preluat lumânarea ca element de cult din Antichitatea greacă și romană. Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. Lumina ochiului = pupila (ALR, 1964: 39). – Lat. *lumina < lat. lumen, luminis „lumină, claritate” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

FLUTURE. Subst. Fluture, fluturaș (dim.), fluturel, lepidopter. Albiliță, fluture-alb, fluture-de-varză, nălbar; aripa-gîștei; bombyx; cap-de-mort, capul-morților, capul-lui-Adam, strigă, buha-ciumei; falenă; fluture-de-mătase; fluture-inelat; inelar; fluture-roșu, ochiul-păunului, păun-de-noapte; mărgica-cucului, somnișor, buhoci; molie; molia-albinelor, găselniță; molia-stupilor; molia-merelor; molia-strugurilor; porumbac; răchitar, sfredeluș (sfredelușul-lemnului); strelici (reg.); strigoiaș; urzicar. Insecte lepidoptere, lepidoptere. V. insectă.

urar sn [At: MARIAN, Î. 63 / V: (Dob) ~al / Pl: ~e, urări / E: nct] (Mun; Olt) 1 Panglicuță de pânză pe care se fac nouă cruciulițe din arnici roșu și albastru, care se coase la pânza de pe fața mortului. 2 Coroniță împletită din fâșii de pânză și arnici roșu și negru sau găteală de mătase în mai multe culori, care se pune pe capul mortului. 3 (Lpl) Panglici de diferite culori cu care se împodobește de jur-împrejur căciula sau fruntea unui flăcău mort.

stâlp sm [At: PSALT. HUR. 110^v/13 / Pl: ~i, (înv) ~uri / E: vsl стлъпъ] 1 Lemn lung și gros, uneori cioplit, fixat în pământ pentru a susține ceva Si: bârnă, grindă, (îvp) pociarb, (pop) șarampoi², (reg) bâlvan, șaf¹, șaranț, soș, șteamp¹ Vz: par¹, parmai¹. 2 (Pex) Element al construcției din lemn, fier, ciment, piatră etc., așezat vertical, servind la susținerea sau la ornamentarea unei clădiri, unui pod etc. Si: bârnă¹ (1), grindă (1), (îvp) pociumb, (pop) șarampoi², (reg) bâlvan, șaf¹, șaranț, soș, șteamp¹ Vz: coloană. 3 (Îs) ~ de telegraf (sau de telefon, electric etc.) Fiecare dintre stâlpii (1) așezați la o anumită distanță unul de altul, de care sunt fixate, pe suporturi izolatoare, firele telegrafice, telefonice, electrice, de radio etc. 4 (Îs) ~ de cafenea (sau de cabaret, de șantan etc.) Persoană care-și irosește viața în petreceri ușoare, fiind un obișnuit al anumitor localuri. 5 (Reg; îs) ~ de strugur Ciorchine de strugure. 6 (Îe) A fi (ori a sta sau a rămâne) ~ (de cremene ori de piatră) A fi (ori a sta sau a rămâne) pironit, împietrit (de spaimă, de mirare etc.) 7 Indicator de frontieră sau de hotar. 8 (Reg; spc) Par¹ (din mijlocul clăii de fân). 9 (Îvr) Stindard (6). 10 (Reg; îs) ~ pentru găleți Prepeleac la stână. 11 Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru cineva, mai ales pentru o colectivitate Si: personalitate, om de vază. 12 (Îs) ~ul casei (sau al familiei) Capul familiei. 13 (Îvr; îs) ~ul dughenei Proprietar al unei dughene. 14 Monument, de obicei în formă de coloană Si: columnă. 15 (Îvr) Turnul Babel. 16 (Reg; șîs ~ul mortului) Monumnent funerar (provizoriu) din lemn sau din piatră, în formă de cruce sau cu o cruce în vârf, care se așază la capul mortului. 17 (Pop; în practicile religiei ortodoxe; mpl; șîs ~ii morților) Fiecare din cele patru evanghelii pe care le citește preotul la slujbele pentru morți. 18 (Reg; în practicile religiei ortodoxe) Stare (3). 19 (Fig; de obicei urmat de determinări care arată felul) Coloană de foc, de fum, de lumină etc. care se înalță în sus. 20 (Pex) Trâmbă. 21 (Înv) Coloană (de cifre, într-un text). 22 (Îvr; fig) Sens. 23 (Min) Porțiune dintr-un zăcământ lăsată neexploatată pentru susținerea pereților galeriei. 24 (Min) Porțiune de substanță minerală utilă, în formă de prismă, cuprinsă între două galerii paralele și pregătită pentru exploatare. 25 (Înv; Mol) Unitate de măsură, de lungime variabilă, pentru pământ Vz: funie. 26 (Mol) Fiecare dintre cei patru stâlpișori (1) (doi dinainte și doi dinapoi) înfipți în tălpile războiului de țesut, în care se sprijină sulurile Si: (reg) braț¹ (20), cujbă (8), ciocan (23), furcă (37), mână. 27 (Reg) Fiecare dintre cele două lemne pe care se reazemă perna morii. 28 (Reg; la joagăr) Fiecare din cele două laturi verticale ale jugului. 29 (Reg; la joagăr) Fiecare dintre cele două scânduri între care se mișcă jugul. 30 (Pes; șîs ~ii talianului) Fiecare dintre cei 16 piloți pe care este întins talianul. 31 (Reg; îs) ~ul din mijloc Stinghie (9). 32 (Îs) ~ul aripei Fiecare dintre cele patru doage mici, pe fundul unui vas de lemn, așezate între aripi și cele două doage din mijloc. 33 (Îs) ~ul mujlociu (sau din mijloc) Fiecare dintre cele patru doage din mijloc perpendiculare pe doaga cea mai lungă de pe fundul unui vas de lemn. 34 (Reg) Treaptă¹. 35 (Îrg; șîs ~ul sau ~ii ușii) Ușor¹ (1). 36 (Nav) Stanță¹ (5). 37 (Îrg) Ram¹. 38 (Îvr; pan) Braț, ramificație a unui obiect. 39 (Mun) Fiecare din cele două ramificații ale unei sobe țărănești de cărămidă prin care trec fumurile despărțite prin firidă. 40 (Reg) Canin (5). 41 (Înv; îs) ~ul lui Volta (sau ~ voltaic) Pilă electrică V pilă². 42 (Ast; pop) Steaua-Polară V polar.

strigă sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~răgă / Pl: ~igi, (reg) ~ige / E: lat striga] 1 Pasăre răpitoare de noapte, sedentară, cu penajul galben-ruginiu și cu pete brune întunecoase, care se hrănește în special cu șoareci Si: (reg) buhă-cu-cârpă, huhurez-de-casă (Tyto alba guttata). 2 (Șîc ~ga-nopții, ~-de-noapte) Fluture mare cu pete albe pe aripi, asemănătoare cu un cap de mort, care zboară numai în amurg și care, când este prins, scoate un zgomot ascuțit Si: cap-de-mort, (pop) strigoi², (reg) strigoiaș, buha-ciumei, cap-de-moarte, capul-lui-Adam, capul-morților, fluturul-morții, suflet-de-strigoi (Acherontia atropos). 3 (Reg) Ochiul-păunului Vz ochi¹ (Saturnia pyri). 4 (Reg) Libelulă (Libellula depressa). 5 (Reg) Molie (Tinea). 6 (Olt) Larva gândacului de mătase. 7 (Pop; în superstiții) Strigoaie Vz strigoi² (3). 8 (Reg) Strigoaie Vz strigoi² (1). 9 (Reg) Duh rău la vite Si: (reg) strigoi² (1), strigoaică¹ (1). 10 (Orn; reg) Păpăludă¹ (Caprimulgus europaeus). 11 (Reg) Coșul sobei.

borboase s.f. pl. 1 (pop.) Farmece, vrăji, descîntece. 2 (pop.) Certuri, neînțelegeri. 3 (pop.) Bube mari care apar pe corpul omului. 4 (reg.) Turte care se pun la capul mortului. • /form. expr.; cf. bongoase.

CAP¹ (pl. capete) sn. 1 🫀 Partea superioară a corpului omului în care se află creierii și principalele organe ale simțurilor (🖼 817): îl doare ~ul; a-și lua căciala din ~; a-și smulge părul din ~; a-și pune mîinile în ~; a da din ~; a-i fi drag ca ochii din ~; din ~ pînă ’n picioare, din creștet pînă ’n tălpi, de sus pînă jos, desăvirșit: Natalia mea ... este muzicantă din ~ pînă’n picioare NEGR. ¶ 2 De asemenea, despre partea anterioară a corpului animalelor: ~ de cal; familiar ~ de bou, om prost ¶ 3 pr. anal. Vîrf, creștet: Buba ~ nu face, pînă nu se coace PANN. ¶ 4 Fig. Minte, deșteptăciune. pricepere: are ~ bun: om cu ~, fără ~; ~ sec, prost, nepriceput: nu se mai învață minte, ~ete seci ce sînt DLVR.; e greu de ~; ușor de ~; mai cu ~, mai priceput, mai deștept; a(-și) băga în ~ 👉 BATE I. 1; a(-și) bate ~ul, a-și sparge ~ul BATE I. 10; a deschide ~ul cuiva, a-I face să priceapă; a-i intra în ~, a pricepe; a-și închipui; a (nu)-l tăia sau a (nu)-l duce ~ul, a (nu) se pricepe: apoi de, cocoane, ~ul meu nu mă duce așa departe ISP.; a-și pierde ~ul, a se zăpăci; ajuns de ~ 👉 AJUNS I. 4 ¶ 5 Fig. Viață: nu-ți pune ~ul în primejdie CRG.; a-și pune ~ul, a-și răpune viața; pr. exag. a se prinde, a pune rămășag pe viața lui; a-și risca viața, a-și pune viața în primejdie; proverb: a-și pune ~ul sănătos subt evanghelie, a se băga de bună voie în belea, într’o situațiune neplăcută; vai de ~ul lui, vai de viața lui, nu e de invidiat; o jur pe ~ul meu; a mînca ~ul cuiva, a-l prăpădi, a-l face să-și piarză viața ¶ 6 Fig. Partea de sus. partea superioară, partea dinainte a unui lucru, frunte: în ~ul mesei (în opoz. cu coada mesei), în ~ul bucatelor, în locul de cinste; în ~ul regimentului ¶ 7 Fig. Capăt, margine, căpătîiul de sus sau de jos: cum mă vede, se dă jos în ~ul scării I. -GH.; satul era înghițit, ca într’un fum spulberat, aci către un ~ al satului, aci către ceilalt DLVR.; ~ul podului; Fig.: din ~ul locului, de la început ¶ 8 Fig. Început: judecata Patriarhului iaste începătură și ~ tuturor judecăților bisericești PRV. -MB.; îți sporesc simbria la fie-care ~ de an S. -ALD.; de (la) un ~ vreme, de la o vreme încoace; stai s’o iau de la {~CAR.; pop.: ~ de post PAMF.} ¶ 9 Fig. Toiu, miez: lelea Nastasia rămăsese de bărbat, cu cinci copii, în ~ de iarnă {~RET.; ~ de noapte 👉 21 ¶ 10 Fig. Bucată, căpătîiu, capăt; sfîrșit: un ~ de ață; a o scoate la ~, a o scoate la căpătîiu; a-i da de ~, a da gata; a prăpădi: leul ... le-a făcut sfîrșitul, adică le-a dat de ~ ȚICH. ¶ 11 Fig. Persoană, individ: un ~ încoronat; am plătit cîte un leu de ~ (=de fie-care); dare pe ~, impozit personal; pop.: un ~ de om, un om; deasemenea despre animale, unitatea unui număr colectiv, bucată: ne-o perit vre-o zece capete de vită ALECS. ¶ 12 Fig. (pl. capi, ‡ capete) Căpetenie, șef; om (mai) de frunte: ~ul Statului: ~ul familiei; de vor fi unii dentrînșii mai ~ete, cum s’are zice ispravnici PRV. -MB.; Fig.: a ajuns coada ~, a ajuns cel din urmă, cel mai prost, să fie în fruntea celorlalți; -Fig. Cap de operă 👉 CAPODOPERĂ ¶ 13 Chip, mijloc, putință: Dac’am prins de-a o iubi, N’a fost ~ a o urî IK. -BRS.; nime n’are ~ să se odihnească în casa asta, de răul vostru CRG. ¶ 14 ‡ Paragraf, articol, capitol; ⚖️ titlu, punct: ~ de acuzare ¶ 15 ⚚ Capital: asigurîndu-le plata integrală, capete și dobînzi, cînd se vor vinde proprietățile I. -GH.; Fig. a-și scoate din capete, a se despăgubi, a-și scoate din pagubă ¶ 16 💫 ~DE-BOU, constelația Taurului ¶ 17 🌿 CAP-DE-COCOȘ = DULCIȘOR; -CAPUL-ARICIULUI = BUZDUGAN 4; – CAPUL-CĂLUGĂRULUI, plantă ierboasă, cu flori galbene (Leontodon autumnalis) (🖼 818) ; -CAPUL-ȘARPELUI, plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); – CAPUL-VIPEREI = IARBA-ȘARPELUI¹ ¶ 18 🐙 CAP-DE-MORT, CAP-DE-MOARTE, CAPUL-MORȚILOR, CAPUL-LUI-ADAM, insectă numită mai adesea „strigă” 👉 STRIGĂ; – CAPUL-CERBULUI – RĂDAȘCĂ ¶ 19 CAPU-’NTOARCE sm. PĂC. 🐦 = CAPÎN-TORTURĂ ¶ 20 proverb (Nici) în ruptul ~ului, odată cu ~ul, pentru nimic în lume, nici mort, cu nici un preț: zicea că odată cu ~ul nu putea el crede una ca asta ISP.; cu ~ul amînă 👉 AMÎNĂ; om numai cu ~ul, singur pe lume (fără familie); fără nici o stare; singur cu ~ul (său), singur-singurel, fără nimeni; a se bate cu ~ul de pereți (sau de toți pereții) 👉 PERETE; a da cu ~ul de pragul de sus 👉 PRAG; a umbla cu ~ul între urechi 👉 URECHE; ori cu ~ul de piatră, ori cu piatra de ~, tot una e, cel sărac, cel mai slab, e totdeauna fără noroc; nevoie de ~ 👉 NEVOIE; a-i fi de ~, a-i fi spre pierzarea capului, mai ales în blesteme: fi-le-ar de ~: de (sau din) ~ul meu, tău, său, independent, liber; din propria inițiativă, nesilit de nimeni: am rămas liberă, de ~ul meu ALECS.; spune drept, tu ai făcut-o din ~ul tău ? VLAH.; a-și face de ~ , a) a face tot ce-i place, b) a face fapte care-l duc spre pierzare; a sta, a se ținea de ~ul cuiva, a nu-i da pace, îmboldindu-l cu rugăminți; în ~ pînă la unul, deplin, tocmai: peste un an de zile în ~ , are să-l ia de bărbat CAR.; cu noaptea în ~, pe cînd e încă noapte întunecoasă; în ~ de noapte, în ~ul nopții, în miez de noapte, în toiul nopții: nu mă alunga de la casă în ~ de noapte RET.; cît păr în ~, mulțime nenumărată; a-și lua lumea în ~, a fugi fără să știe unde, încotro îl vor duce ochii; a se sparge în ~ul cuiva, a cădea asupră-i consecințele, urmările unei fapte săvîrșite de altul; a pune ~ul, a ațipi, a trage un puiu de somn; a se pune pe ~ul cuiva, a stărui mult pe lîngă cineva, a nu-i da pace; a sta, a ședea pe ~ul cuiva, a nu se deslipi de cineva, aducîndu-i supărare; pe ~ete, a) pe întrecute, care mai de care; b) ca nebunii: a (se) da peste ~, a) a (se) răsturna, a (se) rostogoli, a (se) prăvăli; b) a întrebuința toate mijloacele, a se face luntre și punte, a face tot ce e cu putință; a da paharul peste ~, a-i deșerta: a da ochii peste ~, a muri; a nu avea nici ~ nici coadă, a nu avea niciun înțeles, nici un rost; a nu avea unde să-și plece ~ul, a nu avea nici un căpătliu, a nu avea unde să șază sau să doarmă, a nu avea nimic; a nu avea ce-și face capului, a nu avea încotro, a nu putea face altfel, a fi silit să facă cum i se impune; a nu ști ce să-și facă capului, a fi în mare încurcătură, a nu ști ce să facă ca s’o scoată la capăt; a-și scoate capul în lume, a se arăta, a ieși între oameni; nu-i un ~ de lume, nu e cine știe ce lucru mare: nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un ~ de lume, va trece și ea RET.; a-și lua lumea în ~, a pleca în lume, a porni în lumea largă; a nu-și vedea ~ul (de trebi), a avea mult de lucru: Ce-i ea, copil? Nu-și vede ~ul de supărări, de griji, de casă VLAH.; ~ ai, minte ce-ți mai trebue?, se zice în ironie unuia care face mereu greșeli, și nu vrea să ție seamă de sfaturi; ~ul face, ~ul trage, fie-care sufere urmările greșelilor sale; ~ul plecat nu-l taie sabia, cine știe să se plece, să se umilească, scapă de primejdie; ~ul să trăească, că belele curg 👉 BELEA 1; cîte capete, atîtea și căciuli, cîți oameni, atîtea păreri; cine-și păzește limba, își păzește ~ul, cine știe să-și măsoare vorba, scapă de supărări; unde nu e ~, vai de picioare, vai de omul fără minte, vai de poporul fără buni conducători; 👉BARBĂ, PEȘTE, PICIOR [lat. caput, capĭta].

lumínă, lumini, (luminea), (dial. lumnină), s.f. 1. (reg.) Lumânare: „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel, 1962). ■ „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea, 1924, II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. 2. (în expr.) Lumina ochiului = pupila. ■ Exclusiv în Maram. și nordul Trans. (ALR, 1938, h. 29). – Lat. *lumina (DEX, MDA).

privighetór, -oare, privighetori, -oare, s.m.f. 1. Supraveghetor. 2. Persoană care stă de veghe noaptea, la capul mortului: „Când era la cântători, / La Vălean, privighetori, / De la fete și feciori…” (Bilțiu, 2015: 260). – Din priveghea „a păzi” + suf. -tor.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

BUHA-CIUMEI s. v. cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, strigă.

CAP s. 1. (ANAT.) (pop., fam. și depr.) căpățână, devlă, scăfârlie, (reg.) boacă, (fig. și depr.) bostan, dovleac, glavă, tărtăcuță, tigvă, (arg.) moacă, tabacheră. (~ al omului.) 2. v. avers. 3. v. persoană. 4. cap încoronat v. rege. 5. (ENTOM.) cap-de-mort (Acherontia atropos) = strigă, fluture-cap-de-mort, (reg.) strigoiaș, buha-ciumei, capul-lui-Adam, fluturul-morții, suflet-de-strigoi, sufletul-morților. 6. v. comandant. 7. v. corifeu. 8. v. frunte. 9. frunte, început. (~ul coloanei.) 10. v. capăt. 11. capăt, căpătâi, extremitate. (La ~ul patului.) 12. v. căpătâi. 13. v. extremitate. 14. v. capăt. 15. v. vârf. 16. v. cioc. 17. (reg.) frunte. (~ la scaunul dulgherului.) 18. v. căpățână. 19. (TEHN.) cap pierdut v. maselotă.

CAPUL-LUI-ADAM s. v. cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, strigă.

FLUTURE s. 1. (ENTOM.) lepidopter. 2. (ENTOM.) fluture-cap-de-mort (Acherontia atropos) v. cap-de-mort; fluture-de-mătase v. vierme-de-mătase; fluture-de-varză v. albiliță; fluture-inelat v. inelar; fluture-roșu (Vanessa urticae) = (reg.) urzicar. 3. v. paietă.

FLUTURUL-MORȚII s. v. cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, strigă.

STRIGĂ s. 1. v. cap-de-mort. 2. (ORNIT.; Tyto alba guttata) (reg.) buhă-cu-cârpă, huhurez-de-casă.

STRIGOIAȘ s. v. cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, strigă.

SUFLET-DE-STRIGOI s. v. cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, strigă.

SUFLETUL-MORȚILOR s. v. cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, strigă.

cap-de-mort (zool.) s. n.

CĂPĂȚÂNĂ ~i f. 1) Cap de animal tăiat sau mort. 2) iron. Cap mare (de om). 3) Partea sferică a unor plante. ~ de varză. ~ de usturoi. [G.-D. căpățânii] /<lat. capitina

STRIGĂ ~gi f. 1) Fluture mare de noapte, care are pe spate pete albe, ce înfățișează un cap de mort; fluture cap-de-mort; fluturele morții. 2) Pasăre răpitoare de noapte, cu penaj cenușiu-ruginiu, cu pete albe și brune-întunecate, care se hrănește, mai ales, cu șoareci. 3) (în superstiții) Ființă imaginară despre care se crede că chinuie copii mici sau că ia mana de la vaci. /<lat. striga

căpățînă (căpățîni), s. f. – 1. Cap despărțit de trunchi. – 2. Cap, doxă, inteligență. – 3. Cap, parte mai groasă a unui obiect. – 4. Craniu, hîrcă. – 5. Bulb, ceapă. – 6. Căpățînă de zahăr. – 7. Butuc de roată. – Mr. căpățînă, megl. căptsǫnă. Origine incertă. Se consideră ca der. de la lat. *capĭtῑna, de la caput (Pușcariu 275; Candrea-Dens., 239; DAR), format pe baza modelului lui morticina, cf. alb. kaptinë; este însă evident că sensul de „cap de mort” sau „craniu” nu poate fi primitiv. Este vorba mai curînd de un der. expresiv de la cap, ca ierbotină, de la iarbă, cf. bolbotină, foloștină. – Der. căpățînos, adj. (cu capul mare; prost, netot; încăpățînat, căpos); încăpățîna, vb. (a se îndîrji); descăpățîna, vb. (a tăia capul). Din rom. vine bg. kăpăcin (Capidan, Raporturile, 227) și posibil și alb.

SAIMIRI s. m. maimuță mică din America tropicală, cu coada lungă, neprehensilă; maimuță cu cap de mort. (< fr. saïmiri)

STRIGĂ s. f. 1. vampir imaginat ca o femeie care chinuiește copiii, ia mana de la vaci etc. 2. pasăre răpitoare de noapte, galben-roșcată și cu pete brune, care se hrănește cu șoareci. 3. fluture cap-de-mort. (< fr. strige, lat. striga) corectat(ă)

spulbera (-r, at), vb. – 1. A ridica praful. – 2. A risipi, a dispersa, a împrăștia. – 3. A dezagrega, a desface, a îndepărta. – 4. (Trans.) A se indigna. – Mr. spulbir(are). Lat. *expŭlverāre (Pușcariu 1631; Candrea-Dens., 1457; REW 6842), cf. it. spolverare. – Der. spulber, s. n. (dispersie, dispariție), postverbal folosit artificial în literatură; spulberat, adj. (împrăștiat, risipit; s. m., cap-de-mort, hîrcă), la care, sensul al doilea pare un calc din fr. dissipé; spulberatic (var. spulberatec, înv. spulberos), adj. (inconstant, nestatornic, ușuratic; ușor); spulberătură, s. f. (cantitate de praf, zăpadă, pleavă etc., care se ridică în vînt; plantă, Teucrium chamaedrys). – Cf. pulbere.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gît. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire. (Pînă) peste cap = prea mult. Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață. Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trînti (pe cineva) la pămînt; fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A i se urca (cuiva) la cap = a) a deveni îngîmfat, îndrăzneț, obraznic; b) a fi amețit de băutură. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întîmplă. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz. A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins. Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins. Pe după cap = pe după gît, la ceafă. Bătut (sau căzut) în cap = tîmpit, prost. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creîndu-i neplăceri). A sta (sau a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lîngă cineva. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se lua cu mîinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde); p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit. 2. Căpătîi; căpătîiul patului. 3. Individ, ins, om. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La pl.) Capital. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU). 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva ceva) în cap = a face pe cineva să creadă ceva. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe; a ține minte. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpîni mereu (același gînd). A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe. A-l duce (sau a-i sta) capul la... = a-i trece prin minte, a se gîndi la... A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = a se gîndi intens (spre a soluționa o problemă). A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. (Astăzi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva. O dată cu capul = cu nici un preț. În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor¹; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. 1. Vîrf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfîrșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (Reg.) Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stînd în pat, stînd așezat, șezînd. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămînă, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămîni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rîndului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfîrși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Pînă la un cap de ață = tot. – Lat. caput.

cap-de-mort (fluture) s. m., art. capul-de-mort

priveghetór și (ob.) -ighitor, -oáre s., pl. orĭ, oare. Persoană care priveghează, supraveghetor. Vechĭ. Suprefect. S. f., pl. orĭ. O păsărică cenușie (luscinia philoméla) care cîntă și noaptea. Lumînare care arde la capu unuĭ mort (V. veghetoare). – Vechĭ pre-.

cap n. (pl. capete) 1. partea corpului la om, sau la animale, care conține creerul și organele simțurilor, afară de pipăit; 2. fig. minte, inteligență, rațiune: om cu cap; a tăia capul pe cineva, a se pricepe; 3. partea principală, cea mai de margine sau cea mai de frunte, început sau sfârșit: stând în capul mesei printre căpitani BOL.; 4. om sau animal, bărbat sau femeie, individ: dare pe cap, au murit șase capete de vite; a-i fi de cap, a-și atrage nenorociri; a-și pune capul, a garanta cu persoana sa; odată cu capul, (în ruptul capului), nici mort, cu nici un preț; în cap, până la unul, tocmai; 5. capitol: cap II; 6. pl. capital: dobânda cu capetele; 7. nume de plante: capul ariciului, buzdugan. [Lat. CAPUT].

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

FORMĂ s. f. (< fr. forme, it., lat. forma): 1. complex de sunete prin care se exprimă sensul unui cuvânt; aspect exterior al unui cuvânt prin care acesta exprimă o valoare sau o funcție gramaticală (componentă care realizează o unitate dialectică cu conținutul cuvântului). În accepțiunea hjelmsleviană f. este unul dintre cele două componente (alături de substanță) ale conținutului și expresiei semnului lingvistic (cuvântului). Între planul conținutului (semnificantul) și planul expresiei (semnificatul) există o relație de interdependență (se presupun reciproc), iar între forma și substanța fiecărui plan, o relație de subordonare, în care rolul determinant îl are forma. Ca atare, după Hjelmslev, semnul lingvistic, cuvântul, este de fapt unitatea dintre forma conținutului și forma expresiei, legate între ele printr-o relație de solidaritate. În raport cu părțile de vorbire existente se poate vorbi, în gramatica tradițională, despre o f. substantivală, o f. adjectivală, o f. numerală, o f. pronominală, o f. verbală, o f. adverbială, o f. interjecțională, o f. prepozițională și de o f. conjuncțională. ◊ ~ lexicală: f. pe care o are un cuvânt ca parte de vorbire sau ca element al unei clase morfologice. ◊ ~ polimorfice: f. morfologice diferite sub care se prezintă un cuvânt notat într-o anchetă dialectală, ca rezultat al reacției subiectelor anchetate. ◊ ~ pronominală accentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care reliefează prin accent persoana în comunicare, ca de exemplu mie – mine, ție – tine; lui, ei; nouă; vouă; lor. ◊ ~ pronominală neaccentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care nu reliefează persoana prin accent în comunicare, ca de exemplu îmi, mi – mă; îți, ți – te; îi, i – îl, o; ne, ni – ne; vă, vi – vă; le, li – îi, le. ◊ ~ pronominală independentă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată independent în comunicare (nu cu alte cuvinte – v. exemplele de mai sus). ◊ ~ pronominală conjunctă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de acesta prin cratimă, ca de exemplu mi-, -mi-, -mi; -mă-, -mă, m-, -m-; ți-, -ți-, -ți; te-, -te-, -te; i-, -i-, -i; l-, -l-, -l; o-, -o-, -o; -ne, -ne-, ne-; ni-, -ni-; ne-, -ne-, -ne; -vă-, -vă, v-, -v-; le-, -le-, -le, li-, -li-; i-, -i-, -i; le-, -le-, -le. ◊ ~ verbală hortativă: f. verbală care exprimă un îndemn, o poruncă, un ordin, ca de exemplu f. verbală de imperativ. ◊ ~ reduplicate: f. verbale care conțin în structura lor repetarea unei silabe, pentru exprimarea unei alte valori temporale, ca de exemplu dădeai și stăteai (f. de imperfect), în raport cu dai și stai (f. de prezent, dar și de imperfect). ◊ ~ verbală accentuată: f. de persoana I singular sau a III-a (singular și plural) a verbului a fi, la prezentul indicativului, care reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu sunt, este, sunt. ◊ ~ verbală neaccentuată: f. de persoana I sau a III-a a verbului a fi, la prezentul indicativului, care nu reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu -s, îs (nu-s copil, îs atent – la pers. I singular), -i, îi (nu-i acasă, îi plecat – la pers. a III-a singular); -s, îs (nu-s bune, îs vechi – la pers. a III-a plural). ◊ ~ verbală independentă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată independent în comunicare (nu cu alt cuvânt), ca de exemplu îs, îi, îs (îs obosit, îi fricoasă, îs veseli). ◊ ~ verbală conjunctă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de aceasta prin cratimă, ca de exemplu -s, -i, -s (nu-s de-aici, nu-i vinovat, nu-s grei). ◊ ~ verbală afirmativă (pozitivă): f. verbală care conține o afirmație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de afirmare a acțiunii, ca de exemplu lucrează, a mers, va trece, să vorbească, ar pleca, ascultând, asfaltat etc. ◊ ~ verbală negativă (negată): f. verbală care conține o negație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de negare a acțiunii, datorită adverbului nu sau particulei ne- care precedă unele f. verbale, ca de exemplu nu lucrează, n-a mers, nu va trece, să nu vorbească, n-ar pleca, neascultând, neasfaltat etc. ◊ ~ verbală iodizată: f. verbală în care e inițial este rostit cu un iod (cu un i scurt, cu semivocala ĭ), ca diftongul ie, în exemple ca eram („ĭeram”), este („ĭeste”), edifica („ĭedifica”), elabora („ĭelabora”), emana („ĭemana”), erija („ĭerija”), evita („ĭevita”) etc. ◊ ~ verbală iotacizată: f. verbală în care o consoană este înmuiată (palatalizată) sub influența unui iot următor (a unui i sau e scurt, semivocalic), în momentul trecerii de la latină la română, sau sub influența analogiei, după formarea limbii române, ca de exemplu lat. *potĕo > poci, lat. sedĕo > șez, lat. vidĕo > văz, lat. remanĕo > rămâi, lat. *excotĭo > scoț, lat. salio > sai etc.; aprind > aprinz, pun > pui, cer > cei, trimit > trimiț etc. De aici și existența a două feluri de f. iotacizate: f. iotacizate originare (moștenite) și f. iotacizate analogice (refăcute) – poci, șez, văz, rămâi, scoț, țiu, sai, simț, viu etc.; amâi, aprinz, caz, cei, pui, spui, trimiț etc. ◊ ~ verbală inversă: f. verbală în structura căreia ordinea elementelor componente este inversată, ca de exemplu trecut-au, venit-a, opritu-s-au, ducă-se (< să se ducă) etc. ◊ ~ simplă: f. reprezentată printr-un singur cuvânt, printr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu crin, parfumat, zece, voi, cere, aici, vai!, în, să etc. ◊ ~ compusă: f. reprezentată printr-un cuvânt compus, rezultat din îmbinarea a doi sau mai mulți termeni, ca de exemplu bunăvoință, gri-închis, nouăsprezece, oarecare, binecuvânta, nicicând, hodoronc-tronc, de pe lângă, ca să etc. ◊ ~ mixtă: f. care presupune îmbinarea unor elemente cu funcții diferite (îmbinare a două tipuri de f.: simple și compuse), ca de exemplu f. modale realizate cu ajutorul sufixelor flexionare, al auxiliarelor morfologice și al unor morfeme de origine prepozițională sau conjuncțională; f. modale cu timpuri simple și cu timpuri compuse (indicativul, conjunctivul și infinitivul). ◊ ~ gramaticală: f. luată de un cuvânt pentru a exprima un anumit raport gramatical. Astfel, f. copii este o f. gramaticală de plural nearticulat a substantivului copil; f. de genitiv-dativ singular (al) trenului este o f. gramaticală a cuvântului tren etc. ◊ ~ supletivă: f. gramaticală cu rădăcină diferită, care completează seria paradigmelor incomplete sau defective ale unor cuvinte flexibile. Astfel, sunt și ești sunt f. supletive în paradigma verbului a fi, ele având o altă rădăcină decât f. de infinitiv a acestuia; la fel, iau în raport cu radicalul infinitivului lua (lu-). ◊ ~ hibridă: f. rezultată din contaminarea a două elemente diferite. Astfel, vroiesc, vroiești, vroiește etc. sunt f. hibride rezultate din contaminarea f. vreau, vrei, vrea cu f. voiesc, voiești și voiește. ◊ ~ redundantă: (în teoria informației) f. de prisos, superfluă, nenecesară, care nu aduce nici un plus de informație. ◊ ~ proprie: f. pronominală moștenită din latină, ca de exemplu sie, sieși, sine, sineși, -și, se sunt f. proprii ale pronumelui reflexiv. ◊ ~ împrumutată: f. pronominală adăugată ulterior paradigmei unui alt pronume, ca de exemplu îmi, îți, ne, vă, mă, te, ne, vă sunt f. împrumutate ale pronumelui reflexiv de la pronumele personal de persoana I și a II-a, pentru cazurile dativ și acuzativ. ◊ ~ flexionară: f. rezultată din flexiunea unui cuvânt, proprie unui cuvânt cu flexiune (flexibil); f. care se modifică în raport cu categoriile gramaticale specifice părții de vorbire căreia-i aparține. Astfel, f. (unei) case este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului casă; f. gliei este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului glie; f. vorbești este o f. flexionară de prezent indicativ a verbului a vorbi etc. F. flexionară este în același timp și o f. gramaticală. ◊ ~ flexionară analitică: f. flexionară care exprimă cu ajutorul unor cuvinte-instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, pronume reflexive, verbe auxiliare morfologice), separate de cele de bază, o relație, o valoare sau o caracteristică gramaticală. Astfel, f. de învățat (prepoziție + participiu) reprezintă modul supin; f. să vină (conjuncție + verb) reprezintă modul conjunctiv prezent; f. se duce (pronume reflexiv + verb la prezentul indicativ) reprezintă o diateză reflexivă; f. a vorbit (f. specializată de verb auxiliar morfologic + participiu) reprezintă perfectul compus; f. va fi mergând (viitorul verbului a fi + gerunziu) reprezintă prezumtivul prezent etc. ◊ ~ flexionară sintetică: f. flexionară care exprimă un raport, o valoare sau o caracteristică gramaticală cu ajutorul unor afixe (sufixe și desinențe). Astfel f. flexionară sintetică făcusem (rădăcina făc-, sufixul perfectului -u-, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența -m) reprezintă mai mult ca perfectul etc. ◊ ~ fixă: f. neschimbătoare, împietrită, proprie unui cuvânt fără flexiune (neflexibil) sau unei construcții gramaticalizate. Astfel, unde, na, cu și să sunt f. fixe, ele aparținând, în ordine, adverbului, interjecției, prepoziției și conjuncției – părți de vorbire neflexibile; f. câte este o f. fixă în structura gramaticală (de numeral distributiv) câte doi etc. ◊ ~ perifrastică: f. verbală temporală cu aspectul unei perifraze, în structura căreia intră un verb auxiliar morfologic, ca de exemplu am să vin, o să vină, era mergând, era plecat etc. ◊ ~ multiple: f. în număr de două la unele substantive, în raport cu singularul sau în raport cu pluralul. ◊ ~ multiple de singular (la substantivele vechi, nediferențiate semantic, de genuri diferite sau de același gen sau la substantive noi, împrumutate, nediferențiate sau diferențiate semantic): de exemplu călăuz – călăuză, rod – roadă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture, livadă – livede; basc – bască, poem – poemă; cartel – cartelă, cifru – cifră etc. ◊ ~ multiple de plural: (la trei serii de substantive, vechi și noi, împrumutate fără diferențieri semantice și cu diferențieri semantice, unele cu f. de masculin singular, altele cu f. de feminin singular și altele cu f. de neutru singular): de exemplu bobi – boabe, cocoși – cocoașe, ochi – ochiuri, curenți – curente, derivat – derivate; boli – boale, școli – școale, haine – haini, ulițe – uliți, secerători – secerătoare, balamale – balamăli, cărni – cărnuri, mâncări – mâncăruri, lefi – lefuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, chibrite – chibrituri, ghivece – ghiveciuri, rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. 2. aspect exterior, ținută a unui cuvânt sau a unei comunicări. ◊ ~ literară (îngrijită): f. care corespunde normelor limbii literare actuale; f. corectă, curată, realizată cu grijă, îngrijită, ca de exemplu înfățișează, al meu, l-a trimis, ei fac etc. ◊ ~ neliterară (neîngrijită): f. care nu corespunde normelor limbii literare actuale; f. incorectă (dezacord, greșeală de pronunțare, ortografică, de punctuație, gramaticală etc.), ca de exemplu înfățișază, al mieu, la trimes, ei face etc. ◊ ~ dialectală: f. fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică ce caracterizează o anumită varietate geografică (teritorială) a unei limbi. Astfel: conservarea lui u final în Crișana și estul Munteniei – capŭ, mortŭ, palatalizarea labialelor în Moldova – g’ine (= bine), k’atră (= piatră) etc.; conservarea lui arină („nisip”) și păcurar („cioban”) în vestul Transilvaniei, a lui curechi („varză”) în Moldova; f. identice pentru indicativul prezent, persoana a III-a singular și plural – (el, ei) vede – și f. verbale iotacizate – (eu) văz, să văz – în Muntenia; conservarea construcției cu infinitivul – mere a vâna („merge să vâneze”) – în Maramureș etc. F. dialectale se opun, în cazul unei limbi date, f. populare (specifice vorbirii populare și nelimitate la o anumită zonă geografică) prin grade diferite de generalitate pe un anumit teritoriu. Împreună cu cele populare, ele se opun, în plan socio-cultural, f. literare. Există o interferență permanentă între f. dialectale și varietatea literară a unei limbi. Anumite f. dialectale selectate în procesul istoric al constituirii normei supradialectale participă la elaborarea varietății literare a unei limbi. Limba literară poate avea o coloratură dialectală într-o provincie cu prestigiu cultural și economic deosebit și cu tradiții bogate, datorită infiltrării particularităților (sub)dialectului respectiv. Unele f. dialectale și populare sunt utilizate de scriitori în operele lor ca mijloc de realizare a culorii locale. Influența limbii literare asupra graiului și a (sub)dialectului contribuie la nivelarea diferențelor dialectale. ◊ ~ populară: f. care aparține vorbirii populare, ca de exemplu beutură „băutură”, casăle, cășile „casele”, cearcă „încearcă”, ficior „fecior”, vor moștini „vor moșteni”, Pătru „Petru” etc. ◊ ~ hipercorectă: f. greșită, izvorâtă din teama de a nu greși, din aplicarea, prin analogie, a unei reguli lingvistice potrivite pentru alte situații, ca de exemplu piftea (în loc de chiftea), poplen în loc de poplin), ștart (în loc de start), ficsonomie (în loc de fizionomie) etc. – v. hipercorectitudine.

MORT, MOARTĂ, morți, moarte, adj. 1. Care nu mai trăiește; decedat, defunct, răposat. O palmă îi trase... și căzu mort. ISPIRESCU, L. 10. Nu știți că mătușa-i moartă, de cînd lupii albi.? CREANGĂ, P. 23. Cînd a venit doctorul îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A se face mort îu păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic, a face pe nevinovatul. Să vă faceți moarte-n popușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13. A o lăsa moartă în păpușoi = a o lăsa încurcată, a o lăsa baltă; a abandona. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. A fi mort fără (sau după) cineva sau ceva = a nu putea trăi fără cineva sau ceva; a fi doritor sau ahtiat de (sau după) ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. II 452. A fi mai mult mort (decît viu)... = a fi istovit, prăpădit (de oboseală, de boală, de frică etc.). Robinson... de frică era mai mult mort. DRĂGHICI, R. 10. Nici mort sau mort-tăiat = cu nici un chip, sub nici un motiv. N-ați vrea să plecați de aici? – Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort. COȘBUC, P. I 109. Dar noi aveam poruncă de la Miloradovici, morți-tăiați să nu părăsim locul. GHICA, S. 18. Mort-copt = cu orice preț, necondiționat, neapărat. Împăratul.. dete poruncă ca, mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. N-am încotro; mort-copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. A cădea mort = a muri. ◊ (Prin exagerare, urmat de determinări exprimînd o senzație fizică sau o stare sufletească, arată că acestea sînt simțite foarte intens) Oamenii aceștia sînt morți de frică. REBREANU, R. II 20. Trecui valea mort de sete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. ◊ (Pe lîngă un adjectiv, în comparații eliptice, cu valoare de superlativ) Eram ostenit mort, abia isprăvisem șira. PREDA, Î. 20. ◊ Expr. Beat-mort sau mort (de) beat v. beat. A umbla (sau a se ține) mort după cineva (sau ceva) = a umbla mult pentru a obține un lucru rîvnit, a persevera, a se zbate. ◊ (Substantivat) Ieșeam la pîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poartă. CREANGĂ, A. 14. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață. EMINESCU, O. I 94. Ce aveți în car? – Un mort. NEGRUZZI, S. I 31. Morții cu morții și viii cu viii. ◊ Expr. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se zice cînd un lucru e pierdut definitiv, cînd nu mai e nădejde să-l recapeți. Ce-a făcut a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce. VORNIC, P. 172. A umbla ca după mort = a umbla încet. ♦ Apa morților v. apă. ◊ Compus: (fluture) cap-de-mort = specie de fluture mare, care are pe spate o pată brună, asemănătoare cu un craniu; strigă. ♦ (Pe lîngă verbele «a dormi», «a adormi») Fără să-și dea scama de ce se întîmplă; dus. Dormea mort. îl zgudui, îl scutură. ISPIRESCU, L. 370. Am adormit mort și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. 2. (Despre părți ale corpului) Paralizat, înțepenit. O mînă iese afară, degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca. GHEREA, ST. CR. II 88. ◊ Os mort = excrescență cartilaginoasă, nedureroasă, pe corp (mai ales la cai), provenită de obicei dintr-o lovitură. (Popular) Carne moartă = carne care se formează deasupra rănilor și prin care nu trec ramificații nervoase. 3. (Despre plante) Uscat, veșted. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. 4. Fig. (Despre lucruri) Fără viață, neînsuflețit. Construite din materiale moarte, ele [satele] trăiesc totuși asemeni unor ființe vii, adevărate organisme biologice. BOGZA, C. O. 238. -4- (Despre lucruri aflate de obicei în mișcare) Nemișcat, încremenit. Aerul era tot acela, mort, nemișcat, fierbinte. DUMITRIU, V. L. 115. Pustiul tace, aerul e mort. EMINESCU, N. 46. ◊ (Mil.) Unghi mort = loc de pe distanța de tragere a unei arme de foc pe care nu-l poate atinge proiectilul. (În pictură) Natură moartă v. natură. ♦ Liniștit, lipsit de zgomot. Îl treziră bătăi în poartă în puterea nopții, în ceasurile tîrzii și moarte dinspre dimineață. DUMITRIU, V. L. 67. ♦ (Despre orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate; în care nu se întîmplă nimic deosebit. 5. Fig. (Despre culori, nuanțe etc.) Fără strălucire, mohorît. În sat, pe ulițele viscolite, patrulau în lung și-n lat dorobanții din Șoimii, spintecind cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivățului. MIRONESCU, S. A. 23. 6. (În expr.) Limbă moartă = limbă care a încetat a mai fi mijloc de comunicare. Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I 140. Timp mort (mai ales la pl.) = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul cînd ar trebui să lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Inventar mort v. inventar. Linie moartă = linie de cale ferată care se înfundă, servind numai pentru garare. Literă moartă v. literă. A ajunge la un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, în imposibilitate de a găsi o soluție. (Despre persoane) A fi (a se afla, a trece) pe linie moartă = a nu mai îndeplini sarcini de răspundere, a nu mai juca un rol de seamă.

SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar. ◊ ~ abstract: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie. ◊ ~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi. ◊ ~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist. ◊ ~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbe – înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbe – împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe – acolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.

TRUNCHI, trunchiuri, s. n. 1. Partea cea mai groasă a unui copac, situată între rădăcină și locul de unde pornesc ramurile; tulpină. Am ajuns, șopti Micluț, arătîndu-i prin ceață platoul unduit și coliba înfundată în pămînt, între tufișuri și trunchiurile înalte ale fagilor. DUMITRIU, N. 213. Lunca de mesteceni era toată verde, un verde gingaș, tremurător în lumina veselă. Albe ca niște stîlpi subțiri de zăpadă se ridicau drepte trunchiurile. SADOVEANU, O. VII 367. Dafinul se desfăcu în două, și fata pieri, cu flori cu tot, în trunchiul său. POPESCU, B. II 34. ◊ (În metafore și comparații, cu aluzie la masivitatea și rezistența tulpinii unor copaci) Era acest Costan al Șărpoaiei un trunchi de om, închegat ca din granit. DAN, U. 216. ♦ Tulpina unui copac tăiat de la rădăcină (uneori curățată de crengi și de coajă); buștean. [Rîul] a cărat amar de ani Buturugi și bolovani, Rădăcini fărîmițate, Trunchiuri mari încălecate Și crenguțe rășchirate. DEȘLIU, M. 22. Trunchiurile brazilor, din care se mai auzea parcă foșnetul pădurii, au fost transformate în vagoane de scînduri. BOGZA, C. O. 130. Pădurile desființate se prefăcură într-un val înalt și nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încîlcite, la un loc, cu crengile lor. HOGAȘ, M. N. 167. 2. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; butuc. Ce le pasă: lemne la trunchi sînt, slănină și făină în pod este deavolna. CREANGĂ, A. 38. Banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele. id. ib. 120. Așchia nu sare departe de trunchi. ȘEZ. I 221. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) butuc care servea călăului pentru decapitarea osîndiților la moarte. Puse capul pe trunchiul pregătit, lîngă care sta călăul. NEGRUZZI, S. I 108. 3. Trupul unui om sau al unui animal (în afară de cap și de membre). O jiganie cu patru picioare cu șeale de cal și cu trunchiul de om. ISPIRESCU, U. 74. 4. (În expr.) Trunchi de piramidă = volum obținut tăind o piramidă printr-un plan paralel cu baza ei și cuprins între acest plan și bază. Trunchi de con = troncon. Trunchi de prismă = porțiunea rămasă dintr-o prismă tăiată de un plan care nu e paralel cu baza ei. 5. Fig. (Neobișnuit) Fragment, parte, frîntură dintr-o operă, dintr-o lucrare etc. Și timpul și spesele ar fi cruțate, publicîndu-se îndată de Societatea Academică acele trunchiuri de material. ODOBESCU, S. II 325. – Pl. și: (m.) trunchi (EMINESCU, O. I 85).

URDINIȘ, urdinișuri, s. n. Deschizătură pe unde ies și intră albinele în stup. Pretutindeni, în fața clădirilor din cazarmă, vedeai soldați strînși, pîlcuri, pîlcuri, la intrări, ca albinele la urdiniș. V. ROM. noiembrie 1953, 126. Răzășii noștri de la Dăvideni sînt ca albinele care nu sufăr în știubei fluturele cu cap de mort și-l străpung la urdiniș cu acele lor. SADOVEANU, N. P. 60. Nu se lasă pînă ce găsește un buștihan putregăios, îl scobește cu ce poate și-i face urdiniș; după aceea... se duce la roi, răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan. CREANGĂ, P. 238.

ZDRELIT, -Ă, zdreliți-, -te, adj. Cu pielea jupuită; julit, zgîriat. Mai răcnea și un băiețaș, schiopătînd și ținîndu-se cu mîna de piciorul zdrelit. C. PETRESCU, A. R. 60. Unul cu mîna ruptă, altul cu falca zdrelită. DELAVRANCEA, O. II 213. ♦ Sfărîmat, zdrobit. Pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit. DELAVRANCEA, H. T. 104.

STRIGĂ, strigi și strige, s. f. 1. (În superstiții) Ființă imaginară, închipuită ca o femeie care chinuiește copiii mici, ia mana de la vaci etc.; strigoaică. Crengile de rug se pun în cruci pe la portițe, pe la ferești... pe la grajdul în care se adăpostesc caii și vitele... altfel intră ielele și strigele. EMINESCU, N. 137. Noaptea... năpădesc pe mine... strigoii, moroii... simzienele, strigile, pănă și papaluga. ALECSANDRI, T. 616. 2. Fluture mare, cu pete albe pe spate, așezate astfel încît seamănă cu un cap de mort; zboară numai în amurg și, cînd este prins, scoate un zgomot ascuțit ca un fel de strigăt (Acherontia atropos); cap-de-mort.

NEGARE. Subst. Negare, negație, denegare, denegație, tăgadă, tăgăduială, tăgăduință (înv.), tăgăduire, dezmințire, contestare, contestație, renegare, dezicere; respingere, refuz, refuzare, recuzare, recuzație; combatere, refutare (înv.), refutație (franțuzism.înv.), dezaprobare, reprobare, reprobațiune (rar), dezavuare (livr.). Opoziție, opunere, contrazicere, obiecție; rezistență, împotrivire, împotriveală (rar), înfruntare; protest, protestare, protestație (înv.). Anulare, anulație (rar), abolire, abolițiune (înv.), infirmare, abrogare, abrogație, contramandare, revocare, revocație, retractare. Atitudine negativă, negativism, nihilism. Negator (livr.), împotrivitor (înv.); negativist, nihilist. Non- (nonexistență; nonsens; nonvaloare etc.). Adj. Negator (livr.); tăgadnic (înv.). Negativ; contrar, opus. Opoziționist, împotrivitor (înv.). Contestabil, refutabil (livr.), recuzabil. Anulabil, infirmabil, revocabil. Non- (nonconformist; nonfigurativ etc.). Vb. A nega, a denega (înv.), a tăgădui, a dezminți, a contesta, a renega, a dezice; a respinge, a refuza, a nu accepta, a nu admite, a nu recunoaște, a recuza; a combate, a refuta (franțuzism înv.), a dezaproba, a reproba, a dezavua (livr.). A nu fi de acord, a se opune, a contrazice, a obiecta, a zice (a spune) împotrivă, a se împotrivi, a fi (a sta, a ședea) împotrivă, a protesta. A anula, a aboli, a infirma, a abroga, a contramanda, a decomanda (franțuzism), a revoca, a retracta. Adv. Nu, ba, deloc, defel, nicidecum, nicicum (pop.), nicicacum (reg.), nicidecît (reg.), nici vorbă, da de unde, nici gînd, în nici un chip, în nici un caz, nici în ruptul capului, nici mort, pentru nimic în lume; niciodată, nicicînd, niciodinioară (înv.). Împotrivă, în contra. V. anulare, dezacord, împotrivire, opoziție, renunțare.

buha-ciumei s. v. CAP-DE-MORT. FLUTURE-CAP-DE-MORT. STRIGĂ. corectat(ă)

CAP s. 1. (ANAT.) (pop., fam. și depr.) căpățînă, devlă, scăfîrlie, (reg.) boacă, (fig. și depr.) bostan, dovleac, glavă, tărtăcuță, tigvă, (arg.) moacă, tabacheră. (~ al omului.) 2. avers, față. (~ al unei monede.) 3. individ, ins, om, persoană, (fig.) căciulă. (Cîte 5 lei de ~.) 4. (ENTOM.) cap-de-mort (Acherontia atropos) = strigă, fluture-cap-de-mort, (reg.) strigoiaș, buha-ciumei, capul-lui-Adam, fluturul-morții, suflet-de-strigoi, sufletul-morților. 5. căpetenie, comandant, conducător, șef, mai-mare, (înv. și reg.) tist, (Transilv.) birău, (înv.) călăuz, căpitan, comandir, nacealnic, povățuitor, proprietar, tocmitor, vîrhovnic, voievod, (latinism înv.) prepozit. (~ al oștirii.) 6. corifeu, fruntaș, protagonist. (~ al Școlii ardelene.) 7. frunte. (În ~ bucatelor.) 8. frunte, început. (~ coloanei.) 9. capăt, final, fine, încheiere, sfîrșit, (înv.) concenie, coneț, cumplire, săvîrșit, sfîrșenie, sfîrșitură, termen. (A dus-o cu bine la ~.) 10. capăt, căpătîi, extremitate. (La ~ patului.) 11. căpătîi, creștet. (La ~ cuiva.) 12. capăt, colț, extremă, extremitate, limită, margine, (înv.) sconcenie. (La celălalt ~ al țării.) 13. capăt, extremitate. (~ de dinapoi al bărcii.) 14. capăt, extremitate, vîrf. (~ bastonului.) 15. bot, capăt, cioc, vîrf. (~ al unui obiect ascuțit.) 16. (reg.) frunte. (~ la scaunul dulgherului.) 17. (TEHN.) căpățînă, cioc, (reg.) broască, ciochie, clobanț. (~ al scăunoaiei dogarului.)

capul-lui-Adam s. v. CAP-DE-MORT. FLUTURE-CAP-DE-MORT. STRIGĂ.

FLUTURE s. 1. (ENTOM.) lepidopter. 2. (ENTOM.) fluture-cap-de-mort (Acherontla atropos) = strigă, cap-de-mort, (reg.) strigoiaș, buha-ciumei, capul-lui-Adam, fluturul-morțll, suflet-de-strigoi, sufletul-morților; fluture-de-mătase = vierme-de-mătase, (pop.) gîndac-de-mătase; fluture-de-varză (Pieris brassicae) = albiliță, (reg.) fluture-alb, (Bucov.) curechiță, fluture-inelat (Gastropacha neustria) = inelar, fluture-roșu (Vanessa urticae) = (reg.) urzicar. 3. fluturaș, paietă, (reg.) șic. (~i la o rochie.)

fluturul-morții s. v. CAP-DE-MORT. FLUTURE-CAP-DE-MORT. STRIGĂ.

STRIGĂ s. 1. (ENTOM.; Acherontia atropos) cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, (reg.) strigoiaș, buha-ciumei, capul-lui-Adam, fluturul-morții, suflet-de-strigoi, sufletul-morților. 2. (ORNIT.; Tyto alba guttata) (reg.) buhă-cu-cîrpă, huhurez-de-casă.

strigoiaș s. v. CAP-DE-MORT. FLUTURE-CAP-DE-MORT. STRIGĂ.

suflet-de-strigoi s. v. CAP-DE-MORT. FLUTURE-CAP-DE-MORT. STRIGĂ.

sufletul-morților s. v. CAP-DE-MORT. FLUTURE-CAP-DE-MORT. STRIGĂ.

priveghetor, ~oare [At: MOXA, 370/4 / V: (reg) ~iu, ~eghit~, ~eghitoriu, ~vighe~, ~vighit~, ~vighitoriu, (îvr) previgătoriu / Pl: ~i, ~oare / E: priveghea + -tor] 1-2 smf, a (Înv; șîf privighetor) (Persoană) care veghează. 3 smf (Trs; îf previghetor) Persoană care veghează noaptea la un mort Si: (reg) privegieș. 4 sf (Trs; pex) Lumânare care arde la capul unui mort și care are, de obicei, lungimea acestuia Si: (reg) toiag. 5 sm (Asr) Paznic. 6 a (Înv) Păzitor. 7 a (Înv) Străjuitor. 8 a (Înv) Pânditor. 9 a (Înv) Urmăritor. 10 a (Înv) Atent. 11 (Mol; înv) Subprefect.

zdrelit, -ă adj. (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Care are pielea jupuită; care este rănit prin julire. Mai răcnea și un băiețaș... ținîndu-și cu mîna piciorul zdrelit (CE. PETR.). ♦ Care este zdrobit, sfărîmat. Pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit (DELAVR.). • pl. -ți, -te. /v. zdreli.

cap-de-mort (fluture) s. m., art. capul-de-mort

CRANIOCLAZIE s.f. Zdrobire și extragere a capului la fătul mort, făcută cu ajutorul cranioclastului. [Gen. -iei. / < fr. crânioclasie].

CRANIOCLAZIE s. f. zdrobire și extragere a capului la fătul mort, cu ajutorul cranioclastului. (< fr. crânioclasie)

EȘAFOD s. n. platformă ridicată într-o piață publică pentru execuția condamnaților la moarte în unele țări; (p. ext.) condamnare la moarte (prin tăierea capului). (< fr. échafaud)

CĂPĂȚÎNĂ, căpățîni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat (în vederea consumului). 2. Cap de om mort desprins de trup; p. ext. (ir.) cap. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățînă de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățînă de zahăr. – Lat. *capitina.

căpățână f. 1. cap mare de animal despărțit de corp; 2. cap de om mort despuiat de piele și păr, craniu; 3. fam. cap mare și sec; 4. fig. ce seamănă unei căpățâni: bulb (de ceapă, usturoiu sau varză), con (de zahăr), butuc (de roată). [Lat. *CAPITINA (din caput, capitis)].

DAT¹ s. n. I. Faptul de a da; (urmat de determinări introduse prin prep. «la») efectuarea anumitor operații de prelucrare. Datul la rindea. II. 1. Punct de la care se pleacă într-un raționament într-o discuție, într-o argumentare; fapt din care rezultă sau se deduc altele; noțiune fundamentală. Așadar acesta e datul... realitatea. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. 2. (În superstiții; numai în expr.) Așa e datul (cuiva) = așa e soarta (cuiva). (Pleonastic) Așa mi-e datul sorții, Să n-am eu pe băiatul meu La cap în ceasul morții. COȘBUC, P. I 193. 3. (În superstiții) Boală atribuită farmecelor, vrăjilor. Copila să-nflorească, Pe loc să se curățească De fapt, De dat, De pîră, De ură, De-ntristare Și de vătămare. ALECSANDRI, T. I 366. Să se spargă Toate pagubele, Daturile, Fapturile, Descîntecile, Farmecele Și vrajele. TEODORESCU, P. P. 385.

CĂPĂȚÎNĂ, căpățîni, s. f. 1. Cap de animal mort. Fata, cum îl văzu că adormi bine, luă o căpățînă de cal uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binișor pe dînsa... și... plecă la sănătoasa. ISPIRESCU, L. 324. După ce a ucis mistrețul, el îi înfige căpățîna în copaciul sacru care umbrește statua Dianei vînătorițe. ODOBESCU, S. III 75. ♦ Cap de animal bun pentru mîncare. A dejunat așa de ușor: trei ouă răscoapte, o căpățînă de miel cu borș, niște stufat, prune cu carne. CARAGIALE, O. II 169. ♦ Cap de om mort, desprins de trup; tigvă, hîrcă. Dete peste niște grămezi de căpățîni și oase de oameni. ISPIRESCU, L. 100. ♦ (Uneori ironic) Cap. O ființă din os sfînt poate pierde căpățînă prin sabia gîdei, dacă binevoiește a porunci împăratul. SADOVEANU, D. P. 29. Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă, De simțeam ca Galilei că comedia se mișcă. EMINESCU, O. I 140. În cap mîna că-i puneam, La pămînt îl aduceam, Căpățînă i-o tăiam. ALECSANDRI, P. P. 89. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină (v. bulb) sau din suprapunerea frunzelor. Căpățînă, de usturoi. Căpățînă de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Cei cu pricina de ieri o adus zece căpățîni de zahăr. ALECSANDRI, T. 194. – Variantă: căpățină (EMINESCU, N. 76, NEGRUZZI, S. I 156) s. f.

CRUCE, cruci, s. f. 1. Obiect de lemn, de piatră, de metal etc., format din două bucăți așezate perpendicular și simetric una peste alta, constituind simbolul credinței creștine. Noile tractoare înmormîntează fără cruci subt brazdă O lume putredă ce moare. BENIUC, V. 135. Face... o cruce și o înfige în pămînt. CREANGĂ, P. 48. Două lemne-ncălecate Stau la capu-ți după moarte (Crucea). ȘEZ. XIII 19. ◊ (În vechiul regim obiectul servea în armată, în fața instanțelor de judecată etc. pentru a depune un jurămînt) Dar pot spune cu mîna pe cruce. REBREANU, R. I 14. Cînd gîndesc că ieri, nu mai departe, luă crucea și jură pe sănătatea lui! NEGRUZZI, S. I 51. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, lichidat. De prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. M. I. CARAGIALE, C. 92. Cruce de aur (cu noi) în casă! invocație făcută de oamenii superstițioși, care cred că prin aceasta se pun la adăpost cînd se pomenește numele diavolului. Sîntem patru fete de împărat, pe cari ne-au luat patru draci, – cruce de aur în casă! SBIERA, P. 149. N-am crezut că am a face cu dracul.- Ferească dumnezeu, cucoane; cruce de aur cu noi în casă! CREANGĂ, P. 160. (Mai ales ironic) A fi cu crucea în sîn = a fi evlavios; a face pe evlaviosul. 2. Figură sau desen (în general astăzi nemaifolosită) reprezentînd o cruce (1) și avînd diferite semnificații: într-o listă de nume personale arată că numele însemnat astfel reprezintă un om decedat, în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină etc. Este... sărbătoare mare și cu cruce? CONTEMPORANUL, III 554. Îmi arată lista, însemnată cu cruci de sus pînă jos. GHICA, S. 427. Cruce roșie = cruce de culoare roșie, desenată, brodată sau aplicată pe un fond alb și indicînd în război neutralitatea spitalelor, trenurilor și avioanelor sanitare, ambulanțelor etc.; organizație internațională pentru ajutorarea răniților și bolnavilor (în timp de război) și pentru popularizarea cunoștințelor de prim-ajutor medical. 3. Simbol al ritului creștin, abstract sau concretizat printr-un gest făcut cu degetele la frunte, la umeri și pe piept. Se ridică-n două rînduri Și domol își face cruce. TOPÎRCEANU, B. 20. Moraru-și face cruce Privind în urma mea. COȘBUC, P. I 60. Cum auziră sătenii, începură să-și facă cruce și să-și scuipe în sîn de frică. ISPIRESCU, L. 138. Se temeau [dracii] de turbincă... mai rău decît de sfînta cruce. CREANGĂ, P. 310. ◊ (În imprecații) Se schimbă ades, ca să înșele mai lesne, ucigă-l crucea. ALECSANDRI, T. 61. Bată-mi-te crucea, drac! Cum te-oi prinde, te dezbrac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 466. ◊ Frate de cruce = prieten bun, nedespărțit. Din prietenia asta a noastră ne legasem frați de cruce. SADOVEANU, N. F. 36. Făt-Frumos ți-i frate de cruce. EMINESCU, N. 13. Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea. ALECSANDRI, P. P. Frăție de cruce = prietenie, tovărășie strînsă. Om lega frăție de cruce pe cît om fi ș-om mai. trăi. EMINESCU, N. 7. ♦ Compus: ucigă-l crucea = diavolul. 4. Religia, confesiunea creștină, creștinism. Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri. EMINESCU, O. I 146. (În jurăminte) Cînd aș fi Por-împărat, pe crucea mea că te-aș lua giupîneasă-n casă. ALECSANDRI, T. 897. (Prin metaforă) Nu trage armata cruce-n cruce... Cine sîntem noi și cine sînt ei? Tot oameni săraci, feciori de gospodari. DUMITRIU, N. 11. Se va bate crucea dreaptă cu crucea dreaptă. ȘEZ. III 97. Ziua crucii = numele unei sărbători creștine.5. (Intră în componența numelor a diverse insigne, medalii, decorații) Calică-i era haina, dar strălucea pe ea Și Crucea Sfîntul Gheorghe, și-a Romîniei Stea. ALECSANDRI, P. A. 210. 6. Nume care se dă la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte formate din două lemne, două scînduri, două bețe sau lațuri încrucișate. Cruci dalbe de ferestre. TEODORESCU, P. P. 40. Se duse cu ea [cu vaca] acasă, o legă de crucea unei ferești. ȘEZ. IX 50. ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițînd transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezișul în proțap. Ptru! ciii!... sai binișor pe ici, pe crucea căruței. CREANGĂ, P. 123. (Popular) Crucea spinării = os de formă triunghiulară format- din cinci vertebre, care continuă șira spinării. Crucea amiezii = punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază. Soarele scăpase din crucea amiezii; pe lanurile de grîie verzi, pe fînețele de iarbă tînără, plutea o pace de lumină. SADOVEANU, O. IV 76. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. Sfîrșindu-și cuvîntarea cu brațele în cruce, A lanțurilor sale verigi le scutură Ș-o palidă zîmbire pe buze-i flutură. MACEDONSKI, O. I 253. ◊ Expr. E cruce amiazăzi sau soarele e în cruci sau,(în) cruce (amiazăzi) = e la amiază, e ora 12 din zi. Se bagă în tăul cel de lapte dulce și se scaldă cîndu-i cruce amiazăzi. RETEGANUL, P. V 61. Cînd va fi soarele cruce amiazăzi, atuncea te răpede iute. SBIERA, P. 25. La amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalțe o prăjină. ISPIRESCU, L. 127. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc să ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. În crucea (sau, rar, crucile) nopții =la miezul nopții. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopții, de curg neguri pe Prut. SADOVEANU, F. J. 429. Cunoștea cloșca cu pui și mișcările ei în crucea nopții. SADOVEANU, P. M. 148. Cînd stai d-ta în crucea nopții cu bufnițele. HOGAȘ, DR. II 59. ♦ (Adverbial) Cruciș. Cu brațele albe pe piept puse cruce. EMINESCU, O. I 36. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. ♦ Instrument de tortură în antichitate, pe care osînditul îl purta adesea în spinare pînă la locul execuției și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. 7. Numele popular al constelației lebedei, formată din cinci stele așezate cruciș. 8. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspîntie. Era aici, unde se lăsa în vale capul satului, o cruce de drumuri. DUMITRIU, N. 86. Șovăi, în crucea drumurilor, dacă s-o ia spre Crîngașu sau spre casă. CAMILAR, TEM. 29. Zîmbeau toate rudele și toți prietinii lui Matei Dumbravă, la cruci de drumuri, sub streșina porților, pe prispele caselor. SADOVEANU, O. IV 387. Cum stăm pe trunchiul de fag răzimat, Lenos, avînd capul pe spate lăsat, Priveam într-un loc la o cruce de străzi. COȘBUC, P. II 204. ♦ Expr. A da cu crucea, peste cineva = a întîlni pe cineva din întîmplare, pe neașteptate. Merge ea... prin codru... și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup. CREANGĂ, P. 30. A i se face (sau a-i fi cuiva) calea cruce (sau cruci) = a se deschide înaintea cuiva o răspîntie; fig. a se ivi piedici înaintea cuiva. Merseră... pînă ce li se făcu calea cruci, aici se opriră. ISPIRESCU, L. 220. Dacă mergi Și nu mă duci, Facă-ți-se drumul cruci. BIBICESCU, P. P. 131. De mit m-aș duce, duce, Calea mi se face cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. A i se face (cuiva) calea cruce (cu cineva) = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. (Despre vehicule cu orar fix) A face cruce = a se întîlni într-o stație, venind din direcții diferite. Trenul nostru face cruce la Teiuș. 9. (învechit) Echipă compusă din doi pînă la patru soldați, pedestrași sau călărași, care erau obligați să plătească căpeteniilor, în mod solidar, o anumită cotă de impozite. Toate puterile pămîntene, și roșiorii și ferentarii... și toate crucile de pedestrași. ODOBESCU, S. A. [Dorobanții] erau în număr de 5000 cruci, sau 10000 oameni, și alcătuiau pedestrimea cea grea a țării. BĂLCESCU, O. I 13. 10. Expr. Cruce de voinic = bărbat în toată puterea, voinic. Dar nici nu știau ele, fetele din sat, ce cruce de voinic era Bodea. AGÎRBICEANU, S. P. 19. Fruntea flăcăilor totuși era Nicolaie Dragoș, fratele învățătorului, o cruce de voinic, cu mustăcioara pana corbului, înalt și spătos, deștept, și harnic cît patru. REBREANU, R. I 130. Ăștia să fie cruci de voinic? ei să ție potera în loc? DELAVRANCEA, S. 171. Se rușină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, așa puțin la inimă. ISPIRESCU, L. 388. II. Compus: crucea-pămîntului = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe sau roze (Heracleum Sphondylium); brînca-ursului.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

PUTERNICIE s. f. sg. (Învechit) Putere. Pătrunși de mare puternicia morții, am plecat capul. NEGRUZZI, S. I 254.

cânta [At: COD. VOR. 134/7 / Pzi: cânt / E: ml cantare] 1-2 vti A emite cu vocea sau cu un instrument un șir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. 3-4 vti (Îe) Joacă cum îi ~tă Face întocmai cum îi spune altul. 6 vti (Îe) A-i ~ popa la cap A fi mort. 7-8 vti (C.i. averea cuiva) A cheltui pe distracții. 9 (C.i. omul mort) A boci. 10-11 vti (D. păsări, insecte etc.) A scoate sunete plăcute la auz, caracteristice fiecărei specii. 12-13 vti A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, elogiindu-l. 14-15 vti A descrie ceva în versuri. 16 vt (Fam) A înșira vorbe goale.

cranioclazie sf [At: DN³ / P: ~ni-o~ / Pl: ~ii / E: fr cranioclasie] 1-2 (Med) Zdrobire și extragere a capului la latul mort, cu ajutorul cranioclastului.

lăsa [At: PSALT. 46 / Pzi: las / E: ml laxare] 1 vt (C. i. persoane, rude, prieteni) A părăsi. 2 vt (Fam) A divorța. 3-4 vtr (Îvp; îe) A(-și) ~ (sau a se ~ de) legea sa sau creștinească ori a ~ (pe) Dumnezeu(l) (său) etc. A trece de la religia creștină la o altă religie. 5 vt A părăsi pe cineva într-un moment dificil Si: a abandona, (îvp) a se lepăda, a trăda. 6 vt A părăsi pe cineva într-o stare fizică sau psihică proastă. 7 vt (Pfm; îe) Te (vă) las cu bine (sau sănătos, cu sănătate, cu Domnul, cu Dumnezeu), ori a ~ (cuiva) ziua bună (sau sănătate) Formulă de salut la despărțire sau de încheiere a unei scrisori. 8 vt (Îae) Formulă prin care un muribund se desparte de cei apropiați. 9-10 vtr A renunța de bunăvoie sau forțat la o îndeletnicire, o funcție, o profesie, un proiect etc. 11-12 vtr (Îvp; îe) A nu-și ~ vorba (sau cuvântul jos) sau a nu se ~ de cuvânt A-și ține o promisiune. 13 vt (Îvp; îe) A ~ viața, (lumea sau ortul popii) A muri. 14 vt (Îvp; îe) A nu ~ (pierzării) A sări în ajutorul cuiva. 15 vt A da dramul la ceva sau la cineva ținut strâns Si: a elibera, (înv) a slobozi. 16 vt A pleca dintr-un anumit spațiu, dintr-o anumită zonă geografică etc. 17 vt A ceda un spațiu, un loc sau o zonă geografică în urma unui război sau a unui pact politic. 18 vt A provoca cuiva o stare fizică sau psihică. 19-20 vr (Înv; îe) A se ~ de dulceața lumii A deveni (călugăr sau) pustnic. 21 vt (Îvp; îe) A-și ~ lumea sa A-și părăsi universul existențial. 22 vt (Îvp) A pierde nădejdea. 23 vt (Înv; îe) A ~ sânge A face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sânge de la cineva, în scop terapeutic sau pentru analize. 24 vt (Îae) A răni. 25 vt (Îae) A ucide. 26 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) gura apă A pofti foarte tare la ceva. 27 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) gura apă (după cineva) A dori să aibă relații sexuale cu cineva. 28-31 vt (Pfm; îe) Lasă-mă să te las Se spune despre un om (indiferent,) (lipsit de energie,) (neglijent sau) comod. 32 vt A elibera un animal. 33 vt (Pop; îe) A ~ la vatră A elibera din stagiul militar un soldat. 34 vt (Spc) A da drumul să cadă Si: (pop) a lepăda. 35-36 vt A (de)pune. 37 vt A preda. 38 vt A permite. 39 vt (Spc) A accepta ca ceva sau cineva să rămână într-o anumită stare, situație. 40 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) viu, cu viață, cu zile sau (a-i ~ cuiva zilele) A cruța (7). 41 vt(Pfm; șîe) A ~ (pe cineva) în pace sau (pop) încolo (sau în odihnă) A nu supăra pe cineva. 42 vt (Pfm; îae) A nu mai fi interesat de cineva. 43 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui A nu se amesteca în treburile cuiva. 44 vt (Pfm; îae) A nu contraria pe cineva. 45 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) oltean sau în sapă de lemn ori la papuci, la tinichea, cu scândura, (reg) la lemn, cu mâna la burtă, cu (ori în) pielea goală sau gol ori cu buzele umflate sau cu buza umflată ori pe drumuri A sărăci pe cineva. 46 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva cu buzele umflate A frustra pe cineva. 47 vt (Pfm; îae) A indispune. 48 vt (Pfm; îae) A dezamăgi. 49 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva în voie A da cuiva multă sau întreaga libertate. 50 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) rece A nu impresiona. 51 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) de (sau în) râsul cuiva (ori de râs, de batjocură, înv, în sfârlă sau de ori în rușine) A face de râs. 52 vt (Pfm; îe) A ~ ceva sau pe cineva (ori a o ~) baltă (ori încurcată) sau (reg) a o ~ moartă (în păpușoi ori, rar, în cânepă) A renunța să se mai preocupe de ceva. 53 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) cu gura căscată (sau praf, interzis, țuț, fleașcă, pop, brebenel, mut, mască) A uimi foarte tare. 54 vr (Pfm; îe) A nu se ~ (mai) pe (sau pre) jos A nu mai îngădui să fie întrecut de cineva. 55 vr (Pfm; îe) A nu se ~ cu una, cu două (sau o dată cu capul) A nu ceda cu ușurință. 56 vr (Pfm; îe) A se ~ păgubaș A renunța la ceva. 57 vr (Înv) A-și îngădui o ținută nepotrivită. 58 vt (Pfm; îe) A ~ de azi pe mâine A amâna. 59 vt A pleca de lângă cineva sau ceva. 60-61 vtr (Îfm; îe) A (se) ~ în (ori pe) seama (sau în grija, voia) A (se) da în seama sau în grija, voia cuiva Si: a (se) încredința. 62 vt (Pfm; îe) Las’(ă) (sau lasă-te) pe mine! Exprimă îndemnul de a avea încredere în sprijinul celui care vorbește. 63 vt (Pfm; îe) A ~ la naiba A trata cu indiferență. 64 vt (Îae) A nu se mai gândi la ceva. 65 vt (Înv) A nesocoti. 66 vt A omite. 67 vt A elimina. 68 vt (Șîe) A ~ la o parte sau (înv) într-o parte A trece cu vederea. 69-70 vt (Pfm; îe) Las' dacă Sigur (că nu). 71 vt (Pfm; îe) Lasă că... În afară de faptul că... 72 vt (Subiectul sunt facultăți fizice sau intelectuale, organe sau obiecte, c. i. posesorul) A se degrada. 73 vt (Subiectul sunt facultăți fizice sau intelectuale, organe sau obiecte, c. i. posesorul) A nu mai funcționa. 74 vt (D. dureri) A înceta. 75-76 vt ( Șfg; îe) A ~ în urmă A trece înaintea cuiva sau a ceva Si: a depăși, a întrece. 77 vr A renunța la un obicei. 78 vt A ceda un bun cuiva prin moștenire. 79 vt A face să persiste o imagine, o impresie, o amintire. 80 (Ccr) vt A degaja fum, miros, gaze etc. 81 vt A da o dispoziție în momentul plecării, la despărțire. 82 vt (C. i. o divinitate, un conducător) A statornici. 83 vt (Îe) A ~ cu limbă de moarte (sau cu jurământ) A da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 84 vr A ateriza. 85 vr (Bis; îe) A se ~ sec(ul) A începe zilele de post. 86 vt (Bis; îae) A petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea unui post. 87 vt A coborî. 88-89 vtr A (se) îndoi sub o greutate. 90-91 vtr A (se) așeza. 92-93 vtr A (se) culca. 94 vr (Pfm; îe) A se ~ greu A apăsa cu toată greutatea corpului. 95 vr (Pfm; îae) A consimți cu mare greutate să facă ceva. 96 vt (Pfm; asr; îe) A ~ pe cineva mare și devreme A uimi. 97 vt (Euf; îe) A ~ grea, îngreunată sau (înv) îngrecată, (pfm) borțoasă, cu burta mare, cu burta la gură A fecunda o femeie. 98 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva mort A ucide. 99 vt (Îe) A ~ rece pe cineva A nu impresiona. 100 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) cu izmenele dezlegate A părăsi pe cineva într-un moment nepotrivit. 101 vt (Pfm; îe) A ~ (pe) jos (sau lat, pe coaste) A lovi pe cineva făcându-l să se prăbușească. 102 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva stârvul (pradă) ciorilor (sau corbilor) A nu îndeplini ritualul înmormântării. 103 vt A ~ ceva sau pe cineva la bunul plac (sau la discreția, la cheremul, pe ori la mâna cuiva) sau A-i ~ cuiva ceva sau pe cineva la discreție (ori pe mână) A pune la dispoziția cuiva ceva sau pe cineva. 104 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) (tocmai când e) la aman A părăsi pe cineva atunci când are mare nevoie. 105 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) sub masă A batjocori. 106 vt (Îae) A nu băga în seamă. 107 vt (Pfm; îe) A ~ la latitudinea sau aprecierea, (înv), chibzuința, arbitrul, (rar) propunerea cuiva A accepta libera decizie a cuiva. 108 vt (Îe) A ~ în suspensie A abandona o idee, o acțiune etc. înainte de a o fi dus până la capăt. 109 vt (C. i. inanimate) A face să rămână într-o anumită poziție, stare, într-un anumit mod etc. 110 vt (Pfm; îe) A ~ tabără A părăsi diferite obiecte în dezordine. 111 vt (D. așezări, construcții; îe) A nu (mai) ~ nici piatră pe (sau peste) piatră A distruge complet. 112 vt (Pfm; îe) A ~ (rar în) afară sau pe din afară A nu include. 113 vt (Pfm; îe) A nu ~ din vedere (sau ochi) A urmări. 114 (Pfm; îae) A omite. 115 vt (Pfm; îe) A ~ ceva la spate A nu ține seama de un anumit lucru, de un anumit fapt. 116 vt (Pfm; îae) A ascunde intenționat Si: a piti. 117 vt (Șîe a ~ înapoi sau în urmă) A depăși o idee, o teorie, un argument etc. 118 vt (Pfm; îe) A ~ pe planul al doilea A considera ceva sau pe cineva ca având o importanță secundară. 119 vt (Pfm; îe) A ~ (ceva sau pe cineva) pe ultim(ul) plan A desconsidera. 120 vt (Pfm; îe) A ~ la o parte, sau (înv) în lături A nu folosi, fiind necorespunzător. 121 vt (Îae) A înlătura. 122 vt (Îae) A da deoparte. 123 vt (Pfm; îe) A nu ~ cartea din mână A citi continuu, pentru a se instrui. 124 vt A ~ armele A se preda. 125 vt (Pfm; îe) A ~ toate sau tot(ul) jos ori la sau în pământ (sau a ~ jos) A întrerupe brusc o acțiune, un proces de gândire etc. 126 vt A nu mai acționa fizic sau psihic asupra cuiva. 127 vt (Pfm; îe) A nu ~ pe cineva sau ceva din mână A ține cu autoritate lângă sine. 128 vt (Pfm; îae) A nu pierde o ocazie favorabilă. 129 vt (Pfm; îe) A ~ în bună pace sau, înv, în odihnă, ori a ~ în pacea lui A nu strica starea de liniște sau de repaos a cuiva. 130-131 vtr (Îe) A (se) ~ la (sau în) voia întâmplării (ori sorții, valurilor) sau a ~ în plata (sau în mila) Domnului, ori a (se) ~ în seama (sau în plata, în știrea, înv, în mâna, în judecata) lui Dumnezeu, ori a (se) ~ la Dumnezeu sau a (se) ~ în plata Sfântului (sau în paza Celui de Sus, în știrea Tatălui), ori, (înv) a se ~ la mila Cerescului împărat A nu mai fi interesat de ceva sau de cineva. 132 vr (Înv; îal) A nu mai fi interesat de ceea ce i se întâmplă. 133-134 vt (În imprecații, exclamativ; îe) A ~ ceva (sau pe cineva) la dracu (ori) naibii, boii, pustiei, pârdalnicii, sau dracului, (ori focului, morții, păcatelor sau, euf, încolo) ori (îrg) în năpust (sau năpustului) ori în trudă Exprimă îndemnul (de a întrerupe o acțiune, o stare etc. percepută ca fiind dăunătoare, malefică sau) de a nu se mai preocupa de cineva nedemn. 135 vt A nu lua cuiva ceea ce-i aparține. 136 vt (Îlv) A ~ amanet A amaneta. 137 vt (Îlv) A ~ cuiva cuvântul A înscrie pe cineva la cuvânt. 138 vt A părăsi pe cineva în compania unei persoane. 139 vt A face pe cineva să rămână undeva, într-un loc anumit. 140 vt (Îlv) A ~ pe cineva la examen A nu da nota de promovare cuiva. 141 vt (Îe) A ~ în loc(ul) A substitui. 142 vt (D. mijloace de transport) A transporta până la un punct din drum. 143 vt (Pfm; îe) A-și ~ pielea undeva A trece printr-un mare pericol. 144 (Îae) A muri. 145 vt A depăși, în mișcare, un punct dat. 146 vt (Arg; îe) ~ trompa (sau gura)! Exprimă îndemnul de a tăcea. 147 vr (D. drumuri, cursuri de ape, căi de acces etc.) A se desfășura, întinzându-se într-o anumită direcție. 148 vt A ~ ceva sau pe cineva în umbră A întrece performanțele cuiva. 149 vt (Îvp) A ierta. 150-151 vrt (D. lichide) (A se scurge sau) a face să se scurgă. 152 vt (C. i. urme, semne) A face. 153 vt (Îe) A nu mai ~ (cuiva) nici o (sau vreo) îndoială A da certitudinea. 154 vt (D. persoane; îe) A ~ un gol A reprezenta o mare pierdere prin dispariția fizică. 155 vt A transmite generațiilor următoare rezultatul unei munci deosebite, o realizare valoroasă, o însemnare, o scriere etc. 156 vt (Îe) A ~ un nume A face să rămână în urma sa o anumită faimă sau un anumit prestigiu. 157 vt (Șîe a ~ cu jurământ, sau cu legământ, cu blestem, cuvânt) A face pe cineva să îndeplinească un ordin, o obligație, o dorință etc. 158 vt (Îlv) A ~ poruncă A porunci. 159 vt (Îe) A ~ cuiva ceva în (sau, înv, la) vedere A atrage atenția. 160 vt A face să aparțină. 161 vt A face să existe. 162 vt (Pop; îe) ~-ți-ai oasele picioarelor și pielea vameșului Formulă de blestem. 163 vt (Pop; îe) A ~ să-și (mai) joace calul A lăsa să creadă că avantajul este de partea lui. 164 vt (Imt; precedând verbe la Cj; îf las') Exprimă nepăsarea. 165-166 (Imt, urmat de „că”; îaf) Exprimă un îndemn demobilizator sau liniștitor, o concesie, o amenințare. 167 vt (Pfm; îe) A ~ de capul lui (sau în doaga sau dodiile, frâul, treburile, banii, salba, apele, moarea, râul, sucul) A permite unei ființe, unui lucru, fenomen etc. să acționeze, să se desfășoare etc. conform propriei voințe, tendințe etc., fără a-l mai supraveghea. 168 vt (Pfm; îlv) A ~ pe cineva inima A se îndura. 169 vt (Îe) A ~ câmp (liber sau întins) A permite desfășurarea unor aspecte noi. 170 vi (Îe) A ~ de dorit A avea lipsuri sau defecte. 171 vt (Îrg; îe) A ~ la mas A primi în gazdă. 172 vt A păstra. 173-174 vtr (Îe) A(-și) ~ (o) portiță de scăpare A avea o soluție pentru ieșirea dintr-o încurcătură. 175 vt A face posibilă desfășurarea unei acțiuni, a unui gest, a unui fenomen etc. 176 vt (Pfm; îe) A ~ loc A permite să ocupe un spațiu. 177 vt (Îae) A permite în cadrul unui discurs, a unei atitudini etc., pătrunderea unei noțiuni, a unei interpretări etc. 178 vt (Urmat de v „a crede”, „a înțelege”, „a deduce” la Cj) A insinua. 179 vr (Pfm; îe) A se ~ moale A se așeza, lipsit de vlagă, de putere. 180 vr (Îae) A se relaxa fizic. 181 vr (Îae) A leșina. 182 vr (Îae) A nu mai avea voință. 183 vr (Îae) A-i scădea voința. 184 vr (Îae) A fi indecis. 185 vr (Pop; îe) A se ~ mai mic A-și recunoaște greșelile. 186 vr (Îae) A accepta o stare, o condiție de inferioritate. 187 vr A se așeza modificându-și centrul de greutate pe una din părțile propriului trup. 188-189 vr (Pfm; îe) A se ~ pe-o rână sau într-o dungă (A se culca sau) a se apleca pe o parte. 190 vr (Pfm; îe) A se ~ pe dreapta A se culca. 191 (Pfm; îe) vr A se ~ pe o ureche (sau, reg, pe urechea aia) A neglija. 192 vr A se baza pe ceva. 193 vr A se sprijini fizic. 194 vr (Pfm; d. animale de tracțiune) A se ~ pe tânjală A trage foarte încet, sprijinindu-se pe tânjală. 195 vr (Pfm; d. oameni; îae) A se lenevi. 196 vr (D. persoane) A deveni mai blând, mai calm, mai îngăduitor. 197 vt A ceda în fața unei acțiuni insistente sau agresive, fizice ori psihice, exterioare. 198 vt A nu insista. 199 vi (Înv) A renunța la o convingere sau la o pretenție. 200 vr (Pfm; îe) A nu ~ (pe cineva sau ceva) nici în ruptul capului (ori) nici mort A nu ceda sub nici o formă. 201 vr (Îe) A se ~ pradă (ori prada) cuiva A (se) abandona. 202 vr (Reg; îe) A nu se ~ deolaltă A nu dori să se despartă. 203 vr A nu mai opune rezistență cuiva. 204 vr (Pop; îe) A se ~ de nevoie (sau nevoii) A se neglija. 205 vt (Pop; îe) A ~ buza A-și manifesta vizibil nemulțumirea prin mimică. 206 vt (Pfm; îe) A ~ nasul în jos A nu mai fi îngâmfat. 207 vt A ~ bărbie A se îmbogăți. 208 vr (Șîe a ~ în brațe, la piept) A îmbrățișa pe cineva. 209 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva mână (sau mâna) liberă (ori, rar, mâinile slobode) A-i permite cuiva realizarea unei anumite acțiuni. 210 vt (Îe) A ~ (toată) libertatea (de sau de a...) A permite. 211 vt (C. i. trăsături fizice sau psihice) A se transmite la urmași. 212 vt (C. i. urmași, moștenitori, copii etc.) A avea. 213 vt (C. i. prozeliți) A forma. 214 vt (Îvp; c. i. urechile) A nu mai ciuli. 215-216 vtr (D. trape, obloane, supape etc.) A (se) închide. 217 vt A readuce un obiect sau o parte a acestuia în poziția inițială, de relaxare, de repaos. 218 vt (C. i. oameni) A elibera. 219 vt (Pfm; îe) A ~ (cuiva) frâu liber sau (pop) a ~ (pe cineva) în frâul său A permite cuiva să acționeze după propria voință. 220 vt (Pfm; îe) A mai ~ din cataramă A renunța la o serie din pretențiile sale. 221 vr (Rar; cf fr lâcher) A lansa. 222-223 vtr (D. legături) A (se) slăbi. 224 vr (D. organe, țesuturi etc.) A ieși din structura inițială. 225 vr (D. îmbrăcăminte) A atârna pe anumite porțiuni, modificându-și forma normală. 226 vr (D. îmbrăcăminte sau încălțăminte) A se lărgi. 227 vr (D. construcții) A se nărui. 228 vt (Pfm; îe) A ~ din preț A ieftini. 229-230 vt (Pfm; îe) A o ~ (ori a ~ ceva) mai ieftin (sau mai moale, mai domol, mai încet, înv, mai slab) (A nu exagera sau) a reduce din pretenții. 231 vr (Îae) A nu se pripi. 232 vt (Înv) A micșora durata unei pedepse. 233 vt (Îe) A ~ timp A amâna. 234 vt (C. i. vocea) A reduce din intensitate. 235 vt (Pfm; îlv) A ~ ancora A ancora. 236 (Îe) A ~ la apă A da drumul unui obiect plutitor pe suprafața apei. 237 vr A se scufunda. 238 vr (Pfm; îe) A se ~ la fund A nu se mai evidenția într-o activitate, într-o acțiune. 239 vr (D. aștri) A coborî spre linia orizontului. 240 vr (D. particule, substanțe etc.) A se depune. 241 vr (D. grupuri de oameni, armate etc. udp „asupra”) A se repezi. 242 vr A descinde. 243 vr (Îlv) A se ~ seara A se însera. 244 vr (Îlv) A se ~ întunericul A se întuneca. 245 vr (Îlv) A se ~ amurgul A amurgi. 246 vr (D. fenomene sau stări atmosferice) A se produce. corectat(ă)