GHILIMELE (SEMNELE CITĂRII) s. f. (< fr. guillemets): semne de punctuație sub forma a două virgulițe sau unghiuri dispuse paralel („” sau « ») întrebuințate în scrieri pentru reproducerea citatelor, titlurilor, vorbirii directe, fragmentelor, grupurilor de cuvinte sau cuvintelor la care scriitorul face referire, care îl interesează dintr-un anumit punct de vedere, pe care vrea să pună accentul sau să le evidențieze. Astfel: „Țugulea cu ai săi sta pe o măgură și se uita” (P. Ispirescu); „O, cum ai răscula norodul, / «Sărmana plebe care-asudă» – / Ai da nebun cu calapodul / În rânduiala asta crudă!” (G. Topârceanu); „...și într-un târziu îi aduse un maior... care striga întretăiat, ca și cum se îneca: «După mine, băieți, după mine, băieți». Așa i-a adus prin rovinele semănate de morți înapoi” (Em. Gârleanu); „Mă uitam la el cum clătina din cap și mormăia: «hm!... de!» la orice socotea el că e un act de risipă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pandurii primiseră învoire de la el să dobândească însă doar averile «rău agonisite», dar acum era greu de lămurit” (Camil Petrescu); „Foarte mulți, foarte ușor și acest «foarte» crește-n închipuirea ei” (I. Slavici); „Când a înnoptat, l-a dus la unul din «palate»: o colibă de stuf...” (V. Em. Galan); „Dar împăratul a zis la rândul său: «Acest lapte nu se mai bea»” (Ion Creangă); „«Să trăiască Domnul Ștefan!» mii de glasuri îi urează” (V. Alecsandri).