GIULGIU, giulgiuri, s. n. (Și în forma giulgi) 1. Pînză subțire și fină, care se așterne peste ceva; învelitoare. Valurile izbite se înalță și se fugăresc ca niște fantome cu giulgiuri albe. ANGHEL-IOSIF, C. L. 223. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale, Un vînăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. EMINESCU, O. I 170. ◊ Fig. Dedesubt, din cotlonul văii, dintr-o baltă aproape uscată, căptușită cu giulgi de mătasă verde, izbucni fără samă orăcăitul broaștelor. SADOVEANU, F. J. 283. Totul se îmbrăcase într-un giulgiu de ger și de întristare. ODOBESCU, S. III 208. Omătul acopere ca un giulgiu întristat coastele aprige ale munților. RUSSO, O. 135. 2. Pînză cu care se acoperă mortul. Pe un catafalc improvizat, acoperit cu un giulgi, zăcea cadavrul Nadinei. REBREANU, R. II 244. Anei nu-i plăcea Mă-sa ce zicea, Deci se tot gîndea, Moartă se făcea... Fira-i punea La cap făclioare, Făclii la picioare, Giulgiul preste față Cruce preste brață. COȘBUC, P. II 155. Luat-ai seama atunci la o ceață ce vine și se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor și a clopotniților. NEGRUZZI, S. I 270. – Pronunțat: giul-giu. - Pl. și: (s. m.) giulgi (TOPÎRCEANU, B. 102). – Variante: (Mold., Transilv.) giolgi (SBIERA, P- 68), giulgi s. n.