MÎNĂȘTÉRGURĂ s. f. 1. (Învechit și regional) Prosop; șervet. [Pavel] purrta măreștergura de sudorile greațeei capului. COD. VOR. 4/25. 2 meneșterghiri de mînă cu fir (a. 1734). BUL. COM. IST. IV, 69. 4 mîneșterguri de obraz (a. 1780). URICARIUL, XI, 249, cf. XVII, 57. Au mai găsit lăzi pline cu straie . . ., colțuni, minișterguri, șerveti. DRĂGHICI, R. 234/21. Aduce soacra cea mică mai multe mîneșterguri de bumbac. MARIAN, NU. 550, cf. 670, id. Î. 88. Cu meneștergu-l ștergea. ALECSANDRI, P. P. 111, cf. TEODORESCU, P. P. 180. Patruzeci de mînișterguri țesute cu peri de iepuri. MARIAN, SA. 75. În cornul cel de masă . . . Stă și-o ploscă cu vin, Și-o mănăștergură de in Ca buzele să le ștergem. MAT. FOLK. 413. ♦ (Regional) Batistă lucrată de fete înaintea măritișului. Pentru fecior, măneștergura e cinste mare; le întrebuințează mai ales la jocul „învîrtita”, de se prinde feciorul cu fetele de ea cînd le joacă. CONV. LIT. XXIV, 1060. Sade . . . și chindisești La prapori împărătești, la măneșterguri domnești, ib.
2. (Regional) Broboadă. Mînișterguri de-mbrobodit. MARIAN, NU. 144. Moarta sta-ntinsă pe masă. . . i-au înfășurat capul într-o mineștergură cu fes dedesupt. LUNGIANU, CL. 158. Poartă miniștergură și catrință. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. – Pl.: mînășterguri. - Și: mîneștérgură, mîniștérgură, măneștérgură, miniștérgură, mineștérgură, meneștérghiră s. f.; meneștérg s. n. – Mînă¹ + ștergură.