SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

a sări peste cal expr. a depăși limita admisă, a exagera.

SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. ◊ (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”) A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pămînt avîntîndu-se în sus printr-o mișcare bruscă și a reveni în același loc (adesea ca o manifestare de bucurie, de exuberanță); a sălta. [Copiii] rîd și sar într-un picior, Se-nvîrtesc și țipă-ntr-una Mai cu zor. COȘBUC, P. I 226. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Îmi vine să sar, Să joc ca nebunii. ALECSANDRI, T. 202. ♦ A dansa, a țopăi; a zburda. Cellalt cîine, o corcitură de șase luni, care sărea pe la spatele babei. REBREANU, R. I 147. Nu-i de vină, dacă [oile] au sărit toată ziua ca mieii primăvara. SBIERA, P. 8. Să sărim în hop și-n trop, Că e ziua de uncrop. ALECSANDRI, P. P. 384. Ursul sare de nevoie. ◊ (Tranz., în expr.) A sări tontoroiul (sau drăgaica) = a fi neastîmpărat. Dar unde fu pomana aia, ca să stea la un loc? Sărea și el tontoroiul, fără să vrea. ISPIRESCU, L. 237. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc într-altul prin salt. Un cucoș sări pe zăplazul de scînduri. SADOVEANU, O. I 344. Sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. ISPIRESCU, L. 56. Pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Deplasarea are direcția de sus în jos) Irinel sări ușor din trăsură. DELAVRANCEA, H. T. 69. ◊ Expr. A sări din lac în puț = a ajunge din rău în mai rău, a scăpa dintr-o primejdie căzînd în alta mai mare. Omul nemulțumit fuge de bine și dă peste mărăcine. Sare din lac în puț. PANN, P. V. III 105. ◊ (Deplasarea prin salturi constituie mersul obișnuit al unor ființe) Văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui. ISPIRESCU, L. 184. Vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel. EMINESCU, O. I 87. ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. Și-i sări deodată gîndul la vițel: N-a lăsat în uger lapte pentru el. COȘBUC, P. I 248. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. Sări ca o pisică de ușure peste prag. ISPIRESCU, L. 30. Eu am sărit peste uluci prin fundul curții. CARAGIALE, O. I 56. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Peste gardul mititel, sare și-un cățel. ◊ Expr. A sări peste cal = a trece de țintă; a exagera. Simțea că greșește undeva, că «sare peste cal», dar socotea de datoria lui să-și arate gîndul pînă la capăt. GALAN, B. I 36. ◊ (Gimnastică și sport) Atletul a sărit 1,80 m în înălțime. ◊ Tranz. Căpitanul Cozmuță a sărit din doi pași cele patru trepte. SADOVEANU, N. P. 187. A fost odată, cînd a fost... pe cînd puricele sărea dintr-o săritură muntele. ȘEZ. I 97. Zid de piatră nalt sărea. Și sărind așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 91. Cine sare multe trepte deodată, își frînge gîtul. Capra sare masa și iada sare casa v. capră. ◊ Expr. A sări garduri sau (intranz.) peste garduri = a umbla după aventuri amoroase. Apoi doar eu nu-s de-acelea de cari crede el: n-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Bree!... ce berbantlîc!... Îmi ia fata, îi mănîncă zestrea și sare garduri. ALECSANDRI, T. III 1278. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. Așa... ba nu... Am sărit o slovă. DELAVRANCEA, O. II 189. 4. A se ridica brusc (și a porni) de undeva. [Ursilă] deodată sare mînios din birlog. CREANGĂ, P. 53. Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea sărind de la fereastră. EMINESCU, L. P. 179. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva). Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gaia să sară de cîte ori trebuia ceva. SADOVEANU, B. 58. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. Zice cel mai mare: săriți și deschideți ușa, că vine mama. CREANGĂ, P. 22. Să sărim, voinici, la treabă. ALECSANDRI, O. 66. ◊ Expr. A sări cu gura = a interveni brusc cu vorba. Moș Ioan Roată sare cu gura: Aveți bunătatea de vorbiți mai moldovenește, cucoane. CREANGĂ, A. 155. (Eliptic) Și boierul sări și zise și el... ISPIRESCU, L. 69. A sări cu gura la (sau pe) cineva = a cicăli pe cineva, a-i face observații, reproșuri; a lua la rost. Sare cu gura pe Avendrea, natantolul de Gîngu. STANCU, D. 252. Preutul... au început a-l cîrti și a sări cu gura la dînsul. SBIERA, P. 266. A-i sări (cuiva) de (sau, rar, în) gît = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; fig. a arăta cuiva dragoste (adesea în mod exagerat). Îți venea să crezi că, dacă peste un ceas nu-ți va sări de gît, dar pentru a doua zi... te puteai aștepta negreșit la așa ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Dinaintea oamenilor era să-ți sar în gît? ALECSANDRI, T. 195. A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întîmpinarea cuiva. Ea-i sări înainte, întinzîndu-i mîna de departe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Sorioara... îndată i-au sărit înainte. SBIERA, P. 53. Crîșmărița, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte. CREANGĂ, A. 96. ♦ A-i veni cuiva în ajutor, a interveni grabnic pentru a ajuta pe cineva. Avea impresia că cineva a sărit pentru el, să-l sprijine, să-l ajute. SAHIA, N. 81. Sări îndată în ajutorul lui Luca. REBREANU, R. I 132. Pîn-or sări oamenii de la nuntă... casa are să se topească. CREANGĂ, P. 175. Prieten bun pentru prieten sare. ◊ Săriți! = strigăt desperat de ajutor. Nu-i lăsați! Săriți!... Dar nu sărea nimeni. REBREANU, I. 39. Săriți, flăcăi! Unde-s voinicii mei? NEGRUZZI, S. I 161. Săriți, frați, Nu mă lăsați! TEODORESCU, P. P. 280. ♦ (De obicei cu determinări introduse prin prep. «la», «asupra» sau «pe») A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. Pricop sări la el cu pumnul ridicat. DUMITRIU, P. F. 55. Se răscolesc și cîinii De prin curți și sar la ei. COȘBUC, P. I 227. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva, a lua la rost. Eu, în cap cum să nu-ți sar, Dacă ești un ulițar! MARIAN, S. 4. 5. A apărea, a se ivi pe neașteptate; a răsări. Acolo trebuie să ne sară vrun iepure de prin ogoarele nestrînse. SADOVEANU, O. VIII 159. Iaca mă! da aista de unde-o sărit cu poeziile lui? ALECSANDRI, T. 564. Nu știi de unde sare iepurele v. iepure. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. 6. (Mai ales determinat prin «în sus», «în picioare») A se scula, a se ridica în sus printr-un salt brusc. Sărise îngrozit de pe divan și se uita năuc la el. SADOVEANU, O. I 436. Atunci au sărit Pepelea, care ațipise puțin, drept în picioare. SBIERA, P. 2. Oamenii săriră arși în sus. SANDU-ALDEA, U. P. 48. Nurorile atunci sar arse în picioare. CREANGĂ, P. 11. ◊ Expr. A-și sări din minți (sau din fire) = a-și pierde mințile, a se țicni. Din pricina năcazurilor uneori parcă își sare din fire. SADOVEANU, O. VIII 38. Dar lanțul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce rîvnise procopseala necurată, că acesta își sărea din minți. GALACTION, O. I 44. A-și sări din țîțîni (sau din balamale) = a-și pierde răbdarea, a se mînia. Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. PREDA, Î. 11. II. (Despre lucruri) 1. A se ridica brusc în sus, de obicei sub impulsul unei forțe din afară. Așa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele pe care le stîrneam... cît mine de sus. CREANGĂ, A. 67. Ele (= izvoarele) sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). Podul a sărit în aer. Plînge de sare cămașa de pe el = plînge foarte tare. [Smărăndița] plîngea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4 ♦ (Despre obiecte elastice) A se ridica în sus în urma unei lovituri. Mingea sare. 2. (Mai ales cu determinări locale, introduse prin prep. «din» sau «de la») A se mișca, a-și schimba brusc poziția; a se desprinde, a ieși brusc din locul în care a fost fixat. Măi Michiduță, cînd oi chiui eu... au să-ți sară creierii din cap. CREANGĂ, P. 54. Cu zgomot sare poarta din vechii ei ușori. EMINESCU, O. I 93. Sare ivărul la ușă. id. ib. 155. Așchia nu sare departe de trunchi (= copiii seamănă cu părinții; se spune mai ales cînd e vorba de defectele lor). ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă, rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa, Inima din loc îmi sare, Cînd aud că sună cleampa... Este ea. EMINESCU, O. I 106. Cînd el o zărea, Inima-i sărea. ALECSANDRI, P. P. 188. A-i sări (cuiva) țandăra (țîfna sau muștarul) = a se înfuria, a se mînia. Atît i-a trebuit bunicii s-audă – că spune bunicul că vrea să moară... I-a sărit țîfna. STANCU, D. 251. Baba se opri în mijlocul ogrăzii, ascultă o bucată, dar de la o vreme îi sări țandăra. DUNĂREANU, CH. 73. [Lui Pupăză] îi era sărită țandăra, și cînd îi sărea lui țandăra, era sărită și pace bună. SLAVICI, O. I 228. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și jurăminte) Ba mă prind, să-mi sară ochii! CONTEMPORANUL, I 405. Duducuță, să-mi sară ochișorii dacă se află alt om mai fericit decît supusă sluga matale. ALECSANDRI, T. I 55. ♦ A țîșni. Din fierul înroșit sar scîntei. ▭ Ca flacăra ce sare deodată, – ca izvorul Ce sparge stîncă tare, așa învinge dorul. EFTIMIU, C. 28. Sîngele din ea sărea. ȘEZ. I 14. 3. (Regional, despre animale, mai ales despre armăsar) A îndeplini actul împreunării sexuale. – Prez. ind. și: (regional și popular) sai (CREANGĂ, P. 215, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434), săr (DUMITRIU, B. F. 27, STANCU, D. 297, VĂCĂRESCU, P. 216).

cal s. m., pl. cai, art. caii (și în: a sări peste cal)

*OBSTACOL (pl. -le) sn. 1 Piedică, tot ce se împotrivește Ia săvîrșirea unui lucru: inteligențele alese nu se opresc dinaintea nici unui ~ (I.-GH.) ¶ 2 Gard, șanț, etc. care se face pe un cîmp de curse și peste care trebue să sară caii: cursă de ~e [fr. < lat.].

GARD, garduri, s. n. 1. Construcție făcută din scînduri, oțel, nuiele împletite etc., cu care se împrejmuiește o curte, o grădină, se despart două proprietăți vecine, două terenuri cu destinații diferite etc. Stau la gard bătrînele în soare. D. BOTEZ, P. O. 163. Toți stăteau, care răzămați de gard, care pe jos, așteptînd să-i cheme. BUJOR, S. 145. Ba Peneș-Împărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I. 58. Sărace dragostele, Ciripesc ca pasările Pe toate gardurile, Sub toate streșinile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Gard viu = împrejmuire făcută din plantații dese de arbuști, de obicei tunși în diferite forme. În dreapta și în stînga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii. REBREANU, I. 10. Gard de sîrmă ghimpată = împletitură de sîrmă ghimpată (servind la împrejmuirea unui teren de obicei cultivat sau, în război, ca obstacol contra infanteriei inamice). ◊ Expr. A-și pune gard la gură = a-și impune tăcere. Florico, pune-ți gard la gură, că... te-oi lua frumos de spate și te-oi da afară. ALECSANDRI, T. 915. A nimeri (mai rar a da, a vîrî ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit cu situația sau cu logica, a face o prostie, a face una boacănă. Dacă mergem tot așa, hîța-hîța, o vîrîm cu oiștea-n gard. CARAGIALE, la TDRG. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a îmbrobodi (pe cineva). Nu mă legi la gard cu vorba. VISSARION, B. 142. A dezlega calul de la gard v. dezlega. A sări peste garduri = a fi destrăbălat, a umbla după aventuri. Apoi doar eu nu-s de-acelea de cari crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. A lega (ceva) la (sau de) gard = a lăsa, a abandona, a părăsi, a renunța (la ceva). Credeam că am legat de mult la gard telegarii închipuirii tinerești. GALACTION, O. I 181. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine. ALECSANDRI, T. 695. A lega cartea (sau școala) de gard = a nu se mai ține de învățătură. Cu tata sînt prietin; școala o mai leg de gard. SADOVEANU, N. F. 70. (Mold., familiar) Din gardul Oancei, se spune ca răspuns negativ la o cerere care nu poate fi satisfăcută. Fata Împăratului-Roș nu se capătă așa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ți-a da-o împăratul, dacă n-oi fi și eu pe-acolo. CREANGĂ, P. 244. 2. (Popular) Împletitură de nuiele sau de trestie cu care se face un baraj de-a curmezișul unei ape, lăsîndu-se numai o trecătoare îngustă, în care se îngrămădesc peștii. 3. (Sport; mai ales la pl.) Obstacole folosite la cursele de alergări.

GARD ~uri n. 1) Construcție (de lemn, de piatră, de metal etc.) care înconjoară un teren, o curte sau o grădină. * ~ viu împrejmuire formată din plantații dese de arbuști. A nimeri (sau a da) (ca Eremia) cu oiștea în ~ a spune sau a face ceva nepotrivit într-o situație; a da greș. A lega ceva de ~ a abandona ceva; a se lăsa de ceva. A sări peste ~ a trece peste limitele admise. A dezlega calul de la ~ a găsi ieșire dintr-o încurcătură. 2) Baraj de nuiele sau de trestie făcut de-a curmezișul unei ape curgătoare pentru a opri peștele. 3) pl. sport Obstacole amplasate special pe o pistă de alergări. /<alb. gardh, sl. gradu

voltă s.f. 1 Mișcare în formă de cerc sau de arc de cerc (făcută mai ales de un călăreț cu calul în manej). Iarăși... o oprire, iarăși locuste care săreau peste cîmp cu volte smintite (SADOV.). 2 fig. Schimbare (bruscă) în atitudine, trecere subită de la o concepție la alta. Se ilustră chiar din prima legislatură prin cîteva volte de o adresă și agilitate în adevăr artistice (VLAH.). 3 (scrimă) Mișcare bruscă (de rotație) făcută pentru a para o lovitură a adversarului la scrimă. 4 (mar.) Manevră de schimbare de direcție a unei ambarcațiuni sau a unei nave (cu pînze), pentru a utiliza cît mai eficient puterea vîntului. ◊ Voltă în vînt = manevră de schimbare de direcție împotriva vîntului. Voltă sub vînt = manevră de schimbare de direcție în sensul vîntului. 5 (mar.) Buclă de fixare a capătului unei parîme. 6 (muz.) Semn care indică repetarea unui fragment muzical, de fiecare dată cu un alt sfîrșit. • pl. -e. /<fr. volte, it. volta.

bătrîn, -ă adj. (lat. veteranus, pop. vetranus și betranus, vechĭ, bătrîn, d. vetus, véteris, vechĭ. V. vechĭ, veteran). Care trăiește de mult timp: om, cal, copac bătrîn. Cal bătrîn (iron.), om bătrîn: acuma-s cal bătrîn! Porc bătrîn (Iron.), bătrîn nerușinat. Pește bătrîn (Suc.), pește sărat. Subst. Persoană bătrînă. Pămînt moștenit din bătrînĭ (Mold.). Din bătrînĭ, pe cît se ține minte, din tradițiune. V. moș, babă, getbeget.

COARDĂ¹ (pl. -de, corzi) sf. 1 Frînghie, funie, sfoară întinsă; (P): nu întinde (prea mult) coarda, că se rupe ¶ 2 Sfoara răsucită care întinde ferestrăul, strună ¶ 3 Sfoara întinsă la un arc: Sbîrnăe coarda din arcu-i, fulgeră săgeata ’n vînt (ALECS.); Ⓕ: a avea și alte coarde la arc, a avea mai multe mijloace spre a izbuti ¶ 4 🎼 Fir (făcut dintr’o fășie îngustă și răsucită de maț de oaie sau din păr de cal, de mătase, de metal) întins pe anumite instrumente muzicale și care produce sunete prin vibrațiune, strună: arcușul lui luneca așa de bine pe coarde (GN.); o ~ lovită într’un clavir, și tot vibrează mai mult (VLAH.): instrumente cu coarde, toate instrumentele de muzică la care se întrebuințează strune sau coarde, făcîndu-le să vibreze prin frecare (cu arcușul), prin lovire (cu ciocănașul) sau prin pișcare cu degetele (vioara, violoncelul, contrabasul, ghitara, mandolina, cobza, țimbalul, clavirul, harpa, lira, etc.); Ⓕ: a atinge coarda simțitoare, a vorbi de un lucru care atinge pe cineva mai de aproape, care-i pricinuește mai multă plăcere sau supărare: a o lua (sau a începe) pe altă ~, a încerca alte mijloace (de persuasiune, de constrîngere, etc.) ¶ 5 🫀 * Coarde vocale, ligamentele inferioare ale glotei (🖼 1328) ¶ 6 🫀 🐕 - TENDON; Ⓕ: coardele puterii sale s’au rupt (NEGR.); Și coardele vieții în pieptu-mi obosit Se rup! (ALX.) ¶ 7 📐 Linia dreaptă ce unește capetele unui arc (🖼 1327) ¶ 8 * Ștreang lung ce se leagă de gîtul calului cînd voim să-l facem să alerge împrejur ¶ 9 * Frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea (🖼 1329) ¶ 10 Arc de oțel la broasca ușii, la o armă de foc, la un ceasornic, etc. ¶ 11 🍽 Însușirea de a se întinde (vorb. de șerbeturi, dulcețuri etc.): nu-s destul de legate dulcețile... nu au ~ nicidecum (ALECS.) ¶ 12 💒 Grindă mare și groasă așezată de-a curmezișul casei pe care se sprijinesc celelalte grinzi și greutatea podului casei: și iar lua mama nănașa (= varga) din ~ și iar ne jnăpăia (CRG.); pr. ext. grindă: Și de ger s’aud într’una în pod corzile troznind (VLAH.) ¶ 13 🐕 poet. Grumazul calului, îndoitura de la gîtul calului: se culcă pe coarda armăsarilor, și, așa plecați, împușcă în urma lor (ALECS.) ¶ 14 Tulpină de Viță ¶ 15 🌿 Coarda-ielelor = SILNIC ¶ 16 🏚 Corzi, pl. Două stinghii curmezișe la stratul coșului morii, numite și „brațe”, „speteze”, „chingi” sau „curmozișuri”: moara își ridică și lasă în jos corzile (LUNG.) ¶ 17 Corzi. pl. Niște funii din nuiele împletite întrebuințate la car și la sanie ¶ 18 🐟 Corzi pl. Sforile groase ce trec de o parte și de alta prin ochiurile volocului de pescuit [lat. chorda, în parte (cele însemnate cu) cu accepțiunile fr. corde].

ȘOIMAN, -Ă, șoimani, -e, s. m. și f. Șoim. La cuibul șoimanului Țipă puiul corbului Și pe ploaie Și pe ceață și-n seară și-n dimineață. TEODORESCU, P. P. 614. ◊ Fig. (Mai ales în poezia populară) Om voinic, ager, viteaz, mîndru, semeț. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim. DELAVRANCEA, A. 55. Juni ostași ai țării mele, însemnați cu stea în frunte! Dragii mei vultani de cîmpuri, dragii mei șoimani de munte! ALECSANDRI, O. 247. ◊ (Adjectival, poetic) Șoimanul soare Strălucea dositelor ostroave. BUDAI-DELEANU, Ț. 201. ♦ Fig. (Mai ales în poezia populară) Cal aprig, plin de foc. I-aș aduce eu în dar Un șoiman de armasar Care zboară, care sare Peste munți și peste mare. ALECSANDRI, P. II 177.

PESTE prep. I. Introduce complemente circumstanțiale de loc. 1. În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! COȘBUC, P. I 165. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. ◊ (În legătură cu verbe ca: «a da», «a lovi», «a izbi» etc.) Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. Și ea-l lovește-ncetișor Zîmbind, cu palma peste gură. COȘBUC, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. ◊ Loc. adv. Picior peste picior v. picior. ◊ (Mișcarea are direcție orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafața, întinderea) De-a lungul... Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. ♦ Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui. SLAVICI, N. I 70. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. Și-i întunerec peste tot. IOSIF, P. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. ♦ De jur împrejur. Brațul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Și te-n- treabă: «Dragă, strîngu-l?». COȘBUC, P. I 104. Hiltruna vine drept Spre el și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. 3. (În legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina» etc.) Deasupra... M-aplec înfrigurat peste țarină Și caut rădăcinile ascunse. BENIUC, V. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față. EMINESCU, O. I 120. Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii, Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteți, moșule? întrebă el cătînd cu blîndețe peste ochelari. MIRONESCU, S. A. 32. Stelele clipesc peste bălțile de sînge. VLAHUȚĂ, R. P. 25. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie... și inima i se umple de îndărătnicie. SLAVICI, N. I 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?... Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc. EMINESCU, O. I 133. ◊ (În prepoziții compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. apoi dădu drumul căpăstrului și trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu pe gîtul calului. PREDA, Î. 138. 5. (În legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea etc.) Dincolo de... Cînd astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricînd și streșina gardului. SLAVICI, N. I 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. EMINESCU, O. I 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ (În prepoziții compuse) Din munți și văi, de peste mări. Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. Era bîlciul de toamnă de la Sărata. la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 134. II. Introduce complemente circumstanțiale de timp. 1. (Urmat de substantive care de obicei sînt însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărîte) După... Peste un ceas începem să urcăm dealul. VLAHUȚĂ, R. P. 51. Nu se mai îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina și va pierde gîndul de dragoste pentru păstor. SLAVICI, N. I 120. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. 2. În timpul, în cursul. Încă duminecă se vorbea că peste săptămînă Toderică va peți pe Marta. SLAVICI, N. I 98. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna Și peste zi de-atitea ori Și noaptea totdeauna. EMINESCU, O. I 190. Peste noapte am visat că aveam un nas cît a lui de mare. NEGRUZZI, S. I 7. III. în construcții modale. 1. Fiind așezat între două părți de vorbire identice, exprimă ideea de superlativ. În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. SADOVEANU, O. I 420. Și ce să vezi?... Biserici peste biserici, cruci peste cruci, pustnici peste pustnici. DELAVRANCEA, O. II 317. Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. adv. Peste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depășind puterile cuiva. Peste măsură v. măsură. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decît... Peste o mie de bolnavi zăceați în camere. MIRONESCU, S. A. 122. ♦ (Rar) împotriva, contrar... Se întoarce numaidecît, peste așteptarea tutulor. ISPIRESCU, L. 367. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Și-am zis: E bine! Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. COȘBUC, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toți stăpînii din casă. SLAVICI, N. I 80.

COARDĂ¹, coarde, s. f. I. 1. Fir elastic confecționat din metal sau din intestine de animale care, întins pe anumite instrumente, produce, prin vibrare, sunete muzicale; strună. ♦ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punind accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda pînă se rupe (sau plesnește) = a împinge pînă la extrem o acțiune sau o discuție potrivnică cuiva. ♦ (La pl.) Instrumente cu strune. ♦ Coardele vocale = cei doi mușchi paraleli din interiorul laringelui prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămâni, se produc vocea. 2. Piesă elastică din otel special, care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; arc. 3. Fir împletit din cînepă, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 4. Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. II. 1. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin învîrtirea penei, se răsucește întinzând pînza uneltei. 2. (La pl.) Cele trei frînghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. ♦ Frînghie sau sfoară mai groasă, de care se servesc sportivii pentru a executa diverse exerciții; frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea. III. 1. (Pop.) Vină, nerv; mușchi; tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 2. Partea superioară a gîtului la cal, la bou sau la bivol (acoperită de coamă). 3. Curmeiul sau lăstarul viței de vie, care se întinde ca o sfoară. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 4. Șuvită consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. IV. (Reg.) Bîrnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei și de care se atîrnă diferite lucruri din casă. [Pl. și : corzi] – Lat. chorda.

obadă sf [At: (cca 1620) IORGA, D. B. I, 37 / V: (îrg) obea~^[1], (reg) obedă / Pl: rar, obede / E: vsl обєдъ] 1 Fiecare dintre bucățile de lemn încovoiat care, unite, alcătuiesc partea circulară a unei roți de lemn. Si: (reg) ciolan, năplăț. 2 (Pgn) Parte circulară a roții de lemn, peste care se montează șina. 3 (Reg; d. caii de tracțiune; îe) A se face ~ A-și îndoi spinarea, opintindu-se. 4 (Reg; îe) A-i sări ~da A se înfuria. 5 Parte periferică, circulară a roții unui autovehicul, peste care se montează cauciucul. 6 (Reg) Cui de lemn cu care se împreună obezile unei roți Si: cep. 7 (Reg) Cui care fixează lațurile de căpriori la casele acoperite cu stuf. 8 (Mpl) Instrument alcătuit din două bucăți de lemn având fiecare câte o scobitură în formă de semicerc și care, închizându-se, prindeau membrele condamnaților Si: butuc, (înv) dibă, gros, (reg) tumurug. 9 (Pex; lpl) Cătușe. 10 (Îvp; îe) A pune (în) obezi A subjuga. 11 (Ban) Veșcă de la sita sau de la pietrele morii. 12 (Reg) Cadru de lemn folosit ca gherghef. 13 (Îvp) Vas din scoarță de copac, de obicei de tei folosit la spălat sau la pescuit. 14 (Ban; Trs) Bor al pălăriei. 15 (Reg) Cozoroc. 16 (Trs) Tiv în partea de sus a izmenelor sau a șorțului, prin care trece șnurul cu care acestea se leagă. 17 (Trs; Mol) Semn distinctiv, în formă de semicerc, făcut în urechea oilor. 18 (Reg) Fiecare dintre bârnele care leagă partea de deasupra a stâlpilor casei Si: (reg) cosoroabă. corectat(ă)

SĂRITURĂ, sărituri, s. f. 1. Rezultatul acțiunii de a sări; salt. Dacă calul nu făcea o săritură la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa [în fată]. ISPIRESCU, L. 14. Fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvîrl peste gard... și-mi pierd urma. CREANGĂ, A. 50. Din o săritură îi jos de pe prispă. ȘEZ. III 179. ♦ Omisiune (de litere, de pagini), trecere cu vederea. 2. Spațiu cuprins printr-un salt; distanță mică. Cozonac Clopotarul se prinse să fie și slugă la popa, fiind casa lui numai de o săritură de aici. SLAVICI, O. I 65.

CAPRĂ (pl. -re) sf. 1 🐒 Animal domestic, din ord. rumegătoarelor, cu coarne lungi întoarse înapoi, cu coada scurtă și cu trupul acoperit de o lînă aspră numită „păr”; dă un lapte foarte bun și e numită adesea de economiști „vaca săracului” (Capra hircus) (🖼 486); proverb: a împăca și capra și varza, a mulțumi și pe unii și pe alții, a împăca două interese opuse; pe unde a sărit capra, sare și iada, copiii fac ce au văzut de la părinți, năravurile părinților trec și la copii; caprei îi cade coada de rîie, și ea tot sus o ține, se zice celor mîndri, înfumurați cari își păstrează îngîmfarea cu toate loviturile soartei, cu toată păcătoșia lor ¶ 🐒 CAPRĂ-NEAGRĂ, numită și CAPRĂ-SĂLBATICĂ, speță de antilopă, cu coarne mici, care trăește pe creștele cele mai înalte ale Alpilor și Pirineilor și sare din stîncă în stîncă cu o ușurință și o dibăcie fără pereche (Capella rupicapra) (🖼 847): se ducea tocmai pe Vulcan de împușca cîte un puiu de urs și o ~-neagră I. -GH. ¶ 3 🐦 CAPRA-DRACULUI LUPUL-VRĂBIILOR ¶ 4 🎲 Arșic scos din încheietura piciorului caprei: averea noastră în arșice se suia într’o vreme pînă la două mii, tot capre curățite în var I. -GH. ¶ 5 Fig. familiar Poreclă dată Grecilor de la noi din țară: ~ rîioasă, Grec înfumurat ¶ 6 Scaunul trăsurei pe care șade birjarul sau vizitiul (🖼 848): vezeteul să dă iute jos din capra trăsurii CRG. ¶ 7 Patru picioare de lemn dispuse cîte două cruciș și împreunate între ele, pe care se taie lemne cu ferestrăul (🖼 849); împreunate în alt chip, aceste patru picioare se întrebuințează ca suport al unei mese, al unei schele de zidari, etc. ¶ 8 💒 Doi căpriori (de la acoperișul casei) încheiați la vîrf (🖼 850) ¶ 9 🔧 Compasul dogarului, pas, pașnic ¶ 10 Trans, ⛓ Vîrtelniță de depănat tortul (🖼 851); ~ de țevi, un fel de vîrtelniță așezată pe trei crăcane, pentru depănat țevi (🖼 852) ¶ 11 Trans. Crăcană pe care se pune ciubărul cu rufe ¶ 12 Trans. Coșul cuptorului, hornul, făcut din nuiele {DENS.~} ¶ 12 Mold. Bucov. Maram. Om îmbrăcat cu un cojoc întors pe dos și deghizat ca o capră, care umblă jucînd și sărind în patru labe în ajunul sfîntului Vasile sau la petrecerile organizate la priveghiu (🖼 853): capra clămpănea în toate părțile, repezindu-se după fete SAD. ¶ 14 De-a capra, joc de copii în care unul sare peste unul sau mai mulți copii aplecați și sprijinindu-se cu mîinile de genunchi (🖼 854) ¶ 15 🎼 👉 ARCUȘ ¶ 16 🌿 BARBA-CAPREI, numele mai multor plante și ciuperci 👉 BARBĂ; – CAPRĂ-NEMȚEASCĂ = CALCEA-CALULUI; – PICIORUL-CAPREI¹, plantă erbacee cu tulpina groasă, cu flori albe sau roșietece întrebuințată odinioară ca leac contra podagrei (Aegopodium podagraria) (🖼 855 ; -PICIORUL-CAPREI² – SPANAC-SĂLBATIC; -ȚÎȚA-CAPREI¹, plantă erbacee cu flori galbene dispuse în capitule (Tragopogon pratensis) (🖼 856); – ȚÎȚA-CAPREI² – BARBA-CAPREI¹ [lat. capra].

A SĂRI sar 1. intranz. 1) (despre ființe, lucruri) A se desprinde brusc din loc, deplasându-se într-o anumită direcție (în sus, în jos, înainte, înapoi, în stânga, în dreapta); a sălta. ◊ ~ peste cal a îngroșa lucrurile; a exagera. ~ cu gura a) a se amesteca (nepoftit) în vorbă; b) a ocărî; a batjocori. A-i ~ cuiva în gât a) a se repezi la cineva pentru a-l îmbrățișa; b) a manifesta dragoste (exagerată) pentru cineva. A-i ~ cuiva înainte a se repezi în întâmpinarea cuiva. Surcica nu sare departe de trunchi se spune despre copii care seamănă, mai ales prin unele apucături, cu părinții. 2) A veni în grabă (pentru a acorda ajutor). ◊ Săriți! Ajutor! 3) A se repezi cu scop agresiv; a se arunca; a ataca. ~ la bătaie. ◊ ~ în capul cuiva (sau a-i ~ cuiva în cap) a se năpusti asupra cuiva cu vorbe de ocară; a-i face cuiva scandal. 4) A apărea pe neașteptate; a răsări ca din pământ. ◊ ~ în ochi a fi foarte evident. 5) (despre obiecte prinse de ceva) A se desprinde brusc (din locul pe care îl ocupă); a-și schimba momentan poziția; a se detașa brusc. Ușa ~t din țâțâni. ◊ A-i ~ cuiva inima (din loc) a fi cuprins de o emoție puternică. A-i ~ cuiva țandăra a se înfuria. A-i ~ cuiva ochii (din cap) se spune când cineva simte o durere fizică acută, când mușcă ceva foarte iute, acru etc. Să-mi sară ochii (din cap)! pe cuvânt de cinste! ~ în aer a exploda. Plânge de sare cămașa de pe el se spune despre cineva, care plânge foarte tare. A-și ~ din minți (sau fire) a) a-și ieși din minți; a se sminti; b) a se mânia peste măsură. A-și ~ din țâțâni (sau din balamale) a-și pierde răbdarea; a nu mai putea suporta ceva. 6) A se juca zburdând. 2. tranz. 1) A traversa printr-un salt. ~ șanțul. 2) A trece cu vederea (voit sau din greșeală). ~ un alineat. /<lat. salire

* DRESA (-esez) vb. tr. 1 A învăța, a forma, a deprinde un cal la călărie sau la ham a învăța un cîine la vînătoare ¶ 2 A învăța pe un animal domestic sau sălbatic să facă anume mișcări, anumite acte care amuză pe spectatori: a dresa cîinele să sară peste o frînghie; ~ o focă, un elefant, o maimuță, un urs ¶ 3 pr. ext. A deprinde, a învăța pe cineva cum să se poarte, cum să slujească, etc.: dacă vrei să ai o slugă bună, dreseaz’o cu răbdare și cu blîndețe (BR.-VN.) ¶ 4 A așterne pe hîrtie, a redacta: ~ un proces-verbal [fr. dresser].

COARDĂ¹ ~e f. 1) Fir elastic, flexibil, care, fiind fixat la instrumente muzicale (vioară, pian etc.), produce oscilații acustice; strună. ~ de chitară. ◊ Orchestră de ~e orchestră alcătuită din instrumente muzicale cu coarde. A întinde ~a până se rupe a întrece măsura în ceva. 2) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe plane, fără a o intersecta. 3) Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău cu rama, pentru a ține întinsă pânza. 4) Sfoară având la capete două mânere, cu care se joacă copiii sărind peste ea sau se folosește în unele exerciții sportive. 5) pop. Țesut conjunctiv, membranos, alb-sidefiu, rezistent, care leagă mușchii de oase; tendon. ◊ ~ele vocale cele două membrane simetrice ale laringelui, a căror vibrație produce vocea. 6) Curbura gâtului la cal (acoperită de coamă). 7) Ramură din tulpina viței de vie. 8) Șuviță de sirop de zahăr sau de dulceață prea tare legat. [G.-D. coardei; Sil. coar-dă] /<lat. chorda

SPETI, spetesc, vb. IV. Refl. (Mai ales despre animale de tracțiune) A se îmbolnăvi de speteală; a se deșela. La deal moș Nichifor se da jos și trăgea de-a valma cu iepele. La vale iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. CREANGĂ, P. 107. Strîns-a tetea, strîns-a pește, De gîndeai că se spetește. CONTEMPORANUL, II 655. Boii se spetesc întinzînd la jug și carul scîrțîie prin glod. ALECSANDRI, T. I 359. Caii se spetesc. ȘEZ. IV 128. ◊ Tranz. Într-o zi Ghemiș punea Șepte buți alăturea, Cu vînăta le sărea, Pe vînăta o spetea! ALECSANDRI, P. P. 129. ♦ A se istovi muncind, a munci din răsputeri. El tolănește și noi ne spetim muncind și tot noi leneși. STANCU, D. 105. În ogradă, argații umblau forfota în toate părțile, se speteau cu treaba. SADOVEANU, O. III 112. Omule, te văz harnic, muncești de te spetești. ISPIRESCU, L. 175. Comuna... ar putea îndestula toate trebuințele comunale, fără ca să se spetească oamenii. I. IONESCU, P. 57. ♦ A se ruina. M-am spetit!... Zece mii cinci sute de lei, frate, și via cu poamă coarnă. ALECSANDRI, T. 289.

AJUNGE, ajung, vb. III. 1. Intranz. (Adesea cu determinări locale introduse prin prep. «la», «pînă la», «în» etc.) A sosi (la destinație sau într-un punct anumit). Scrisoarea a ajuns la București. ◊ Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea întîmplărilor înfricoșate de la curte. SADOVEANU, N. P. 388. Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. EMINESCU, O. I 144. ◊ Expr. A ajunge departe = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti. Omenirea ar fi ajuns mult mai departe pe drumul progresului dacă muncitorimea nu ar fi fost scizionată. ◊ C-un asemenea cap [ca al lui Dionis] omul nu ajunge departe. EMINESCU, N. 36. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. A ajunge la mal (sau la liman) = a răzbi prin greutăți. A-i ajunge cuțitul la os = a fi într-o situație desperată. A ajuns cuțitul la os bieților oameni. ȘEZ. V 20. ♦ A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme); a trăi. El ajunsese la căruntețe și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. De-aș ajunge pin’ la toamnă, Să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ (Eliptic) Sărmana [maică-ta]... n-a ajuns să te vadă mare și mîndru. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Tranz. (Ironic) Să trăiești, fine, cu bine, Să n-ajungi ziua de mîne! HODOȘ, P. P. 125. 2. Tranz. (Adesea determinat prin «din urmă») A sosi, venind din urmă, lîngă o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. Uitați-vă cum se zvîrle! mai să-l ajungă pe scumpul meu pui! SADOVEANU, N. F. 34. Du-te... că acuși te ajung din urmă. CREANGĂ, P. 113. Apucai pe drum la vale Și-ajunsei pe Leana-n cale. ALECSANDRI, P. P. 237. ◊ Fig. Și neguri se-nalță din vale. E noapte, și ziua de mîne Ne-ajunge pe cale! COȘBUC, P. II 28. ◊ Expr. A-l ajunge (pe cineva) zilele (sau anii de pe urmă) = a îmbătrîni, a-i fi trecut vremea. Spune craiului viteaz, din parte-mi, că e bătrîn, că l-au ajuns zilele. DELAVRANCEA, S. 94. ◊ Fig. A atinge același nivel moral sau intelectual cu cineva, a egala. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? EMINESCU, O. I 134. 3. Tranz. (Despre o armă, un proiectil, o lovitură etc.) A nimeri, a lovi. Fiul pașei din Ianina Sare-n șa, îndoaie brîul, Bate-n cal nebun cu frîul – Și-l ajunge carabina. COȘBUC, P. I 63. ◊ Fig. Mărturisesc că lovitura a fost tare și m-a ajuns drept în inimă. SADOVEANU, N. F. 97. ♦ (Despre un neajuns, o nenorocire) A da peste... a lovi. Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a ajuns? = ce ți s-a întîmplat? Ce te-a ajuns, dragă Petre? Spune-mi să știu, că mi se rupe inima. RETEGANUL, P. II 56. ♦ (Despre o stare sufletească sau fizică) A cuprinde, a răzbi. Mă ajungea truda zilei din ajun. SADOVEANU, N. F. 152. Fiind... ajuns de osteneala drumului, puse și el capul jos și-l fură somnul. ISPIRESCU, L. 109. De mergea ce mai mergea, Greu zăduf îl apuca, Osteneala-l ajungea. TEODORESCU, P. P. 438. 4. Intranz. A se întinde pînă la..., a atinge. Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile-n nouri! CREANGĂ, P. 293. ♦ (Mai ales în construcții negative) A reuși să atingă un obiect care e prea sus sau prea departe, întinzîndu-se sau servindu-se de un instrument. Dragă mi-i lelița naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Să-ntindea și n-ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarița) la nas = a fi ținut la distanță de cineva înfumurat. Acum patru ani, măi Dumitrache Hau, nu-ți ajungeam cu prăjina la nas. SADOVEANU, N. F. 94. Multe capele a sucit [Sultănica]; mulți ochi au jinduit-o; ea, aș, n-aude, nu vede; nu doară c-ar fi fudulă să nu-i ajungi cu strămurarița la nas, dar inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. ◊ Tranz. La noi oamenii își fac grădinile de legumuri pe lîngă casă, de poți ajunge și pin fereastră ce-ți trebuie. SBIERA, P. 180. 5. Refl. A se întîlni (unul cu altul), a se împreuna, a se uni. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului. EMINESCU, N. 67. ◊ Fig. A se potrivi, a se înțelege, a cădea de acord. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. ALECSANDRI, T. 348. 6. Intranz. (Despre prețuri, p. ext. despre mărfuri) A atinge un nivel, a se ridica pînă la... În țările capitaliste articolele de primă necesitate au ajuns la prețuri foarte ridicate. 7. Intranz. (Urmat de determinări ca: «rezultat», «scop», «împlinire» etc. introduse prin prep. «la») A realiza, a împlini, a atinge. Printr-o muncă asiduă am ajuns la bune rezultate. ◊ Refl. impers. Nu ne-a fost de loc indiferent cum se va ajunge la realizarea planului și la depășirea lui. ♦ A fi în situația de a..., a avea parte de... Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracul. CREANGĂ, P. 51. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. 1147. 8. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «la») A trece într-o stare nouă, într-un nou fel de viață (ca urmare a unor procese de transformări, de schimbări succesive sau de răsturnări revoluționare). ♦ A se vedea, a se pomeni într-o situație nouă sau neașteptată; a deveni, a se face. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. Ne-au înșelat [stăpînii de altădată] cum c-au să ne deie pămînt. Nu mi-au dat nici măcar pe-al meu. Am făcut o jalbă la domnie. Cum n-ai primit tu răspuns, așa n-am primit nici eu; și-am ajuns precum mă vezi. SADOVEANU, N. F. 95. Ajunse ca un buștean pîrlit. ISPIRESCU, U. 124. Vei ajunge și tu o dată mare și tare. CREANGĂ, P. 223. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea, a se compromite, a fi în situație proastă. Ajunsese rău din pricina beției. PAS, Z. I 55. A ajunge bine (sau repede) = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti, a ajunge departe. A ajunge pe drumuri = a rămîne fără sprijin, a sărăci, a scăpata. A ajunge pe mîinile cuiva = a fi la discreția cuiva, a fi în puterea cuiva. Cum se poate... să ajungă pe mîinile unora și altora, pe care nu putea să-i vază de urîți ce-i erau? ISPIRESCU, L. 26. A ajunge de pomină v. pomină. A ajunge la sapă de lemn v. sapă. A ajunge în mintea copiilor v. minte. 9. Intranz. (Peiorativ) A se căpătui; a parveni. Oportunistul se zbate ca s-ajungă. ◊ Refl. Te-ai ajuns! 10. Intranz. (Construit cu dativul) A fi în cantitate suficientă pentru a îndestula pe cineva. [Amorului] mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. EMINESCU, O. I 189. ♦ A fi destul. Ajunge o măciucă la un car de oale. ◊ Refl. Ciorbă lungă, să se ajungă. PAS, L. I 93. ◊ (Rar; refl. ca formă și impers. ca înțeles) Vă poftesc... Slănini grase, Cîrnați lungi, Pîn’ la toamnă să te-ajungi. SEVASTOS, N. 291. ◊ (La indicativ, mai rar la conjunctiv, cu valoare de interjecție, în construcții eliptice) Ajunge! sau ajungă! = destul! Ajungă atîta sînge vărsat! NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Tranz. (în expr.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a ști, a se pricepe (într-un moment dat) ce e de făcut. Acu nu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. SADOVEANU, N. F. 116. - Forme gramaticale: perf. s. ajunsei, part. ajuns.

TRÎNTI, trîntesc, vb. IV. 1. Tranz. A arunca (cu putere) un obiect, o povară etc.; a azvîrli. Trîntea cărțile cu mare zgomot. DUMITRIU, N. 38. Cînd ajunse acasă, trînti sacul jos. ISPIRESCU, L. 267. Paharul ce-l aveam în mînă, trîntindu-l pe masă, se sparse în bucăți. BOLINTINEANU, O. 379. Cobilița și-o trîntea, Iute-acasă se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 560. ◊ Expr. A trînti pe cineva la dubă (sau la închisoare, la gros, la temniță) = a băga la închisoare. De punea mîna ispravnicul pe noi, ne trîntea poate la gros! ALECSANDRI, T. I 117. Aș ieși și nu cutez, Că părinții mă păzesc, Și ei dacă mă găsesc, În temniță mă trîntesc. BIBICESCU, P. P. 71. ♦ Intranz. (În corelație cu alte verbe) A arunca lucrurile cu ciudă, a-și da drumul mîniei. Se miră că singur moșneagul nu trîntește și nu înjură. C. PETRESCU, S. 34. Baba... se sculă cu noaptea-n cap și începu a trînti și a plesni prin casă. CREANGĂ, P. 7. ♦ A culca (la pămînt), a doborî. Turcul sfîșie cămașa osînditului și-l trînti în genunchi cu pieptul pe proțap. GALACTION, O. I 290. Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. ♦ (Despre animale de călărie) A arunca din șa pe călăreț. Săriți de opriți calu!... nu mă lăsa, Ioane, că mă trîntește. ALECSANDRI, T. I 185. Calul ți se poticnească, Pe tine să te trîntească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266. ♦ Fig. (Familiar) A respinge un candidat la un examen; a nu promova. ♦ Intranz. A lovi tare. Pepelea... trîntindu-i cu măciuca aceea peste cap, l-au omorît. SBIERA, P. 5. Fuga la fereastra boierului și începe a trînti cu ciocul în geamuri. CREANGĂ, P. 66. ♦ A mișca puternic (uși, porți); a face să se izbească; a izbi. Ieși pe poartă și o trînti îndărăt cu piciorul. DUMITRIU, P. F. 65. Bătrînul de se mînie, strigă, trîntește ușile. DELAVRANCEA, H. T. 16. Vîntul trîntește, gemînd, și ușile tinzii și poarta. COȘBUC, P. II 61. 2. Refl. A se așeza brusc, aruncîndu-se cu toată greutatea corpului. M-am trîntit pe iarbă și încep să tremur. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Se trînti îmbrăcat în pat, cu fața în sus, cu mîinile împreunate sub ceafă. C. PETRESCU, C. V. 49. Se dezbrăcă, se trînti pe pat. REBREANU, R. I 226. 3. Tranz. A-și pune la repezeală un obiect de podoabă sau de îmbrăcăminte; a se îmbrăca în grabă, neglijent. Apoi își trînti căciula în cap. DUMITRIU, N. 24. Ci eu cu pălăria trîntită pe-o ureche Trec fluierînd un cîntec pe drumul îndrăzneț. BENIUC, V. 60. Într-o clipă îmi trîntisem cizmele cele galbene, binișul, legătura la cap și hangerul la brîu. GHICA, S. 4. 4. Refl. A se lua la trîntă, a se lupta corp la corp, a se bate în luptă dreaptă. Voi vreți să vă trîntiți cu mine? SBIERA, P. 182. Ce vrei, îl întrebă zmeul, din luptă să ne luptăm, din pușcă să ne pușcăm, ori din trîntă să ne trîntim? ȘEZ. II 53. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A face, a produce (acționînd energic, violent, zgomotos). Trîntește o brumă pe păreți, de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Urieșii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare. ALECSANDRI, P. A. 150. Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoțchi trînti un hohot de rîs, de se cutremurară păreții. NEGRUZZI, S. I 88. ♦ A spune ceva nepotrivit, nelalocul lui. Trîntea cîteva vorbe de-și aducea aminte pînă la moarte! SADOVEANU, O. VI 207. ♦ A aplica lovituri, a lovi, a izbi cu furie, cu violență. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trîntindu-le prin turbincă niște ghionturi. CREANGĂ, P. 303. Trage podul la o parte Că-ți trîntesc un glonț în spate. BIBICESCU, P. P. 367.

CĂDEA vb. 1. a pica. (Statueta a ~ de pe etajeră.) 2. v. prăbuși. 3. a pica, a se prăbuși, a se prăvăli, a se răsturna, (rar) a se poticni. (Calul a ~ la pământ.) 4. a se prăbuși, a se prăvăli. (Apa ~ de la înălțime, formând o cascadă.) 5. a scăpa. (Îi ~ pâinea din mână.) 6. a sări. (I-au ~ patru nasturi de la haină.) 7. v. lăsa. 8. a se așeza, a se așterne, a se depune, a se lăsa, a pica. (A ~ bruma peste câmpii.) 9. a da. (A ~ o ploaie zdravănă.) 10. v. apleca. 11. v. atârna. 12. a eșua, a pica. (A ~ la examen.) 13. a muri, a pieri. (A ~ la datorie.) 14. a se nimeri, a pica, a se potrivi, (pop.) a se brodi. (Sărbătoarea a ~ într-o sâmbătă.) 15. v. veni. 16. v. cuveni. 17. v. trebui. 18. v. putea. (Se ~ ca noi să stăm pasivi?) 19. v. reveni.

SĂRI vb. 1. a sălta, (reg.) a zăleti. (A ~ în înălțime.) 2. a sălta. (A ~ peste gard.) 3. v. escalada. 4. a sălta, a țopăi, (reg.) a hopăi. (Nu mai ~ atâta!) 5. a se arunca, a se avânta, a se azvârli, a se precipita, a se repezi, a se zvârli, (pop.) a se chiti, (Transilv.) a se aiepta. (~ pe cal și pornește în goană!) 6. a se arunca, a se azvârli, a se năpusti, a năvăli, a se precipita, a se repezi, a tăbărî, a se zvârli, (rar) a se prăbuși, (înv. și pop.) a cădea, (înv. și reg.) a năduli, a se prăpăstui, (reg.) a iuruși, a năboi, a se năprăti, a nooti, a se tovărî, (Transilv.) a se aiepta, (Transilv. și Ban.) a se șupi, (înv.) a se da, a năbuși, a năvrăpi, a se slobozi. (Au ~ asupra dușmanului.) 7. v. cădea. 8. v. omite. 9. v. împroșca.

SĂRI vb. 1. a sălta, (reg.) a zăleti. (~ în înălțime.) 2. a sălta. (~ peste gard.) 3. a escalada, a trece. (~ un zid.) 4. a sălta, a țopăi, (reg.) a hopăi. (Nu mai ~ atîta!) 5. a se arunca, a se avînta, a se azvîrli, a se precipita, a se repezi, a se zvîrli, (pop.) a se chiti, (Transilv.) a se aiepta. (~ pe cal și pornește în goană.) 6. a se arunca, a se azvîrli, a se năpusti, a năvăli, a se precipita, a se repezi, a tăbărî, a se zvîrli, (rar) a se prăbuși, (înv. și pop.) a cădea, (înv. și reg.) a năduli, a se prăpăstui, (reg.) a iuruși, a năboi, a se năprăti, a nooti, a se tovărî, (Transilv.) a se aiepta, (Transilv. și Ban.) a se șupi, (înv.) a se da, a năbuși, a năvrăpi, a se slobozi. (Au ~ asupra dușmanului.) 7. a cădea. (I-au ~ patru nasturi.) 8. a omite. (A ~ o parte din text.) 9. a împroșca, a stropi, (reg.) a proșca. (Noroiul ~ în toate părțile.)

CĂDEA vb. 1. a pica. (Statueta a ~ de pe etajeră; a ~ o frunză.) 2. a se dărîma, a se nărui, a pica, a se prăbuși, a se prăvăli, a se surpa, (reg.) a se îmburda. (A ~ casa pe ei.) 3. a pica, a se prăbuși, a se prăvăli, a se răsturna, (rar) a se poticni. (Calul a ~ la pămint.) 4. a se prăbuși, a se prăvăli. (Apa ~ de la înălțime, formînd o cascadă.) 5. a scăpa. (Îi ~ pîinea din mînă.) 6. a sări. (I-au ~ patru nasturi de la haină.) 7. a coborî, a se lăsa, a scoborî. (~ ceața, noaptea.) 8. a se așeza, a se așterne, a se depune, a se lăsa, a pica. (A ~ bruma peste cîmpii.) 9. a da. (A ~ o ploaie zdravănă.) 10. a (se) apleca, a atîrna, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, a (se) pleca, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile ~ de-atîta rod.) 11. a atîrna, a curge, a spînzura. (Pârul îi ~ pe spate.) 12. a eșua, a pica. (A ~ la examen.) 13. a muri, a pieri. (A ~ la datorie, în luptă.) 14. a se nimeri, a pica, a se potrivi, (pop.) a se brodi. (Sărbătoarea a ~ într-o sîmbătă.) 15. a i se potrivi, a-i ședea, a-i veni. (Haina îi ~ bine.) 16. a cadra, a se cuveni, a trebui, (înv.) a se dostoi, a privi. (Nu se ~ să faci asta!) 17. a se cere, a se cuveni, a se impune, a trebui, (înv. și pop.) a căuta. (Se ~ să procedăm astfel...) 18. a se cuveni, a (se) putea. (Se ~ ca noi să stăm pasivi?) 19. a i se cuveni, a-i reveni, (înv. și reg.) a-i veni. (Dă-mi partea care mi se ~.)

sări² vi [At: (cca 1550) CUV. D. BĂTR. II, 457/2 / Pzi: 1: sar și săr, (pop) sai, săi, (reg) ser, sar; 2 sari și (pop) sai, sări, săi, (reg) seri, sei; 3 (pop) saie, (reg) săre; 4 (reg) săim, serim; 5 (reg) săiți, seriți; 6: (pop) săr, (reg) ser, sar / Cj: (pop) să săr, (reg) să sau, 3 să saie / Imt: 2 (pop) sai, sări, săi, (reg) seri; 5 sărizi / E: ml salire] 1 vi (D. ființe) A se desprinde brusc de la pământ (sau de pe un punct de sprijin) avântându-se în sus și a reveni în același loc sau a se deplasa (puțin) (de obicei repetând mișcarea) Si: a sălta (1). 2 vi (Reg; îe) A ~ într-un călcâi A fi vrednic, iute la treabă. 3 vi (Pop) A dansa (1). 4 vt (Pop; d. animale mascule, mai ales d. cai) A efectua monta Si: a fecunda. 5 vi (De obicei urmat de determinări care indică punctul de plecare sau direcția, locul în care se face acțiunea) A se deplasa prin salt² de sus în jos, de jos în sus sau pe o traiectorie curbă (spre a se plasa undeva). 6 vi (Îe) A ~ din lac în puț A intra dintr-o nenorocire în alta, a scăpa ori a fugi de un caz și a da de altul și mai mare. 7 vi (Rar; îe) A ~ în pod A fi foarte bucuros, fericit. 8 vi (Fig) (Adesea urmat de determinarea „de la una la alta”) A trece brusc, în cursul unei expuneri, de la o idee la alta. 9 vi (Pgn) A sălta (13). 10 vi (Fig; d. puls, temperatură) A înregistra brusc valori ridicate. 11 vi (Reg; pan; d.soare) A răsări¹. 12 vit A trece printr-o săritură sau prin escaladare peste un obstacol sau peste ceva care se înterpune Vz escalada. 13 vi (Îe) A ~ peste cal A exagera în manifestările, în acțiunile sale. 14 vt (Pop; îe) A ~ groapa A scăpa (cu greutate) de moarte sau de o boală extrem de gravă. 15 vt (Pfm; îe) A ~ pârleazul A avea purtări ușuratice, imorale. 16-17 vit (Pop; îe) A ~ garduri (ori gardul sau vi peste garduri) A umbla după sau a avea aventuri amoroase. 18 vt (Îc) Sare-garduri Persoana care umblă după sau are aventuri amoroase. 19 vt (Fig; c. i. elemente ale unui ansamblu) A lăsa la o parte (involuntar sau conștient), a trece cu vederea. 20 vi (Olt; Mun) A depăși o anumită cantitate, o anumită greutate, un anumit volum, o anumită dimensiune etc. (considerate ca etalon). 21 vi (Mun) A cere să dea mai mult decât prețul oferit (de cumpărător). 22 vi (De obicei udp „în”, „din”, „de la”, „de pe”) A se ridica brusc de undeva. 23 vi (D. vânat) A ieși brusc (și în salturi²) din culcuș, din ascunzătoare etc. când e stârnit de vânător sau de câine. 24 vi (De obicei udp „din”) A se trezi brusc din somn sau dintr-o stare de somnolență, de visare, de apatie, de neatenție etc. 25 vi (De obicei udp „din”) A tresări din cauza unei emoții puternice și neașteptate. 26 vt (Fig; fam; d. somn, lene) A dispărea. 27 vi (D. obiecte sau părți de obiecte) A se deplasa brusc în sus sau mai sus, de sus în jos, de obicei sub impulsul unei forțe exterioare. 28 vi (Îe) A ~ în aer A se preface în bucăți (în urma unei explozii). 29 vi (Îae) A se desființa. 30 vi (Îe) A ~ în țăndări A se sparge sau a se rupe în mai multe fragmente ca urmare a unei solicitări violente exterioare. 31 vi (Îe) Plânge (sau râde) de sare cămașa de pe el Plânge (sau râde) foarte tare, în hohote. 32 vi (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „din”; și prin lărgirea sensului) A se deplasa, a ieși, a cădea etc. (brusc) din locul în care se află sub acțiunea unor forțe exterioare. 33 vi (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „din”; și prin lărgirea sensului) A-și schimba brusc poziția datorită unei forțe exterioare. 34 vi (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „din”; și prin lărgirea sensului) A se desprinde în mod brusc, neașteptat etc. de... datorită unei forțe exterioare. 35 vi (Îe) A(-i) ~ inima (din loc) A simți în mod brusc o mare frică sau o emoție intensă. 36 vi (Îe) A-și ~ din minți (sau, popular, din fire ori, reg, din urmă) A se comporta ca un nebun Si: a înnebuni. 37 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) țandăra (de-a-ndoaselea sau așchia, țâfna, muștarul, bâzdâcul, arțagul) A se enerva. 38 vi (Fam; îe) A-și ~ din țâțâni (sau din balamale, din nituri) ori (reg) a ~ de pe țăncuș A nu mai avea răbdare, a nu mai putea suporta, a-și pierde cumpătul Si: a se enerva. 39 vi (Reg; îe) A-i ~ cheful A se supăra (15). 40 vi (Îac) A-i trece timpul potrivit, favorabil, optim. 41-42 vir (Fam; fig) A înnebuni. 43 vt (Reg; c. i. membre ale corpului) A-și luxa. 44 vt (Înv; d. focuri, incendii) A se extinde. 45 vi A se repezi să facă ceva. 46 vi A interveni prompt, grabnic într-o acțiune. 47 s (Reg; îc) Sai că-l înghit Papanaș. 48 vi (Îe) A-i ~ (cineva) înainte A alerga în întâmpinarea cuiva cu mare grabă. 49 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) (de sau, asr, în) gât A îmbrățișa pe cineva (cuprinzându-l cu brațele pe după gât). 50 vi (Îae; pex) A arăta cuiva o dragoste exagerată sau impudică, senzuală. 51 vi (Spc) A interveni grabnic, prompt pentru a ajuta pe cineva. 52 vi (Spc) A interveni într-o discuție sau a începe discuția brusc, neașteptat sau nedorit. 53 vi (Îe) A ~ cu gura (mare) sau cu vorba la (sau pe) cineva (sau asupra cuiva) A face cuiva reproșuri în mod vehement, cu tonul ridicat. 54 vi (Spc; adesea udp „asupra”, „la”, „pe” etc.) A se repezi la cineva cu dușmănie, cu agresivitate Si: a se năpusti. 55 vi (Îe) A ~ în capul cuiva sau a-i ~ cuiva în cap A se repezi la cineva cu vorbe aspre, violente, critice etc. 56 vi (Reg; îe) A ~ în coada cucoanei A se obrăznici. 57 vi A apărea pe neașteptate, brusc (în salturi² ). 58 vi (Îe) A(-i) ~ în ochi A(-i) apărea cu evidență. 59 vi (Rar; îae) A se distinge (în mod șocant) Si: a se evidenția. 60 vi (D. elemente de același fel) A se împrăștia brusc (și neîntrerupt) în toate părțile. 61 vi (Pex; d. lichide) A ieși cu presiune printr-o crăpătură, o tăietură, o deschizătură etc. Si: a țâșni.

zvîcni vb. IV. intr. 1 (despre inimă) A bate repede și cu putere (de oboseală, de emoție, de durere etc.); a palpita, a zvîcîi. Inima copilului a zvîcnit de bucurie (VOIC.). ♦ (despre vase sangvine) A se zbate din cauza circulației mai intense a sîngelui. Vîna de la tîmple îmi zvîcnește (BLA.). ◊ Analog. Tîmplele-i zvîcneau, gata să plesnească (POPOV.). ♦ (despre sînge) A circula mai repede decît este normal. Sîngele începea să-i zvîcnească mai puternic în vine (REBR.). 2 (despre ființe) A porni repede, pe neașteptate dintr-un loc; a țîșni, a sări pe neașteptate (de undeva). Caii au încercat să zvîcnească din nou în galop (GALAN). ◊ Analog. Nădejdea zvîcni din nou în inima sa (AGÂR.). ◊ Fig. Zvîcnesc cruciș trăsnetele urii (VOIC.). ♦ Spec. A sări brusc în picioare. Zvîcni de pe scaun (CE. PETR.). ♦ (despre vehicule) A porni brusc. ♦ (despre motoare) A intra în funcțiune. 3 (pop.) A se smuci. Ea tresări... și zvîcni ca un pește..., dar Bîlea o cuprinse în brațe (PRED.). • prez.ind. -esc. /zvîc + -ni.

COARDĂ, coarde și (rar) corzi, s. f. I. 1. Fir elastic confecționat din metal sau din intestine de animale care, întins pe anumite instrumente, produce, prin vibrare, sunete muzicale; strună. Coarde de vioară. ▭ Picăturile de ploaie cad ca niște note din coarde obosite. DEMETRESCU, O. 112. Mi-aruncă... floarea veștedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Ai atins coarda cea mai zbîrnîitoare a inimii mele. ALECSANDRI, T. 1300. Nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolele lumii și de nenorociri. ALEXANDRESCU, M. 127. ◊ Expr. (Familiar) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punînd accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil, a-i aminti ceva care-i produce mai multă plăcere sau supărare; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda pînă se rupe (sau plesnește) = a împinge lucrurile prea departe, pînă la extrem. ◊ (La pl.) Instrumente cu coarde. Concert pentru orgă și orchestră de coarde. ♦ Coardele vocale = cei doi mușchi paraleli din interiorul laringelui, înveliți într-o mucoasă fină, prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămîni, se formează vocea. Timbrul vocii omenești variază după grosimea, lungimea și extensibilitatea coardelor vocale. 2. Fir împletit (din cînepă, păr, intestine de animale sau sfoară) care ține întinse capetele unui arc. Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, P. A. 46. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. 3. Dreapta care unește două puncte ale unei linii curbe sau, în particular, extremitățile unui arc de cerc. În același cerc sau în două cercuri egale, unghiurilor la centru egale le corespund arce și coarde egale. II. 1. Sfoară care, prin învîrtirea penei, se răsucește, apropiind brațele și întinzînd pînza ferăstrăului; strună. 2. (Numai la pl.) Cele trei frînghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. Boxerii intră pe ring trecînd printre corzi. ♦ Frînghie sau sfoară mai groasă de care se servesc sportivii pentru a executa diverse exerciții; frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea. III. 1. (Popular; prin asemănare cu o funie întinsă) Vînă, arteră; nerv; mușchi; tendon, ligament care se încordează la anumite mișcări. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde. EMINESCU, O. I 172. Apoi se spală cu oțet, trăgîndu-l peste frunte, între ochi, între tîmple și coardele gîtului. ȘEZ. XXIII 2. Partea superioară a gîtului la cal, la bou sau la bivol, acoperită de coamă. Daleu! dragă primăvară, De-ai veni cînd aș vrea eu, Să mai ies voinic prin țară... Și pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dezmierd murgul voinic. ALECSANDRI, P. A. 57. Briar... Se puse drept în cale-i... Și-i frînse [ bivolului] coarda-n luptă. ALECSANDRI, P. A. 195. ◊ Fig. Frîntă e coarda puterii În trupul sărmanelor vite. NECULUȚĂ, Ț. D. 62. 3. Fiecare dintre vițele, șuvițele sau nuielele unei împletituri. Lică stătea înaintea ei și, împărțind fuiorul în opt șuvițe, începu să împletească în opt coarde, cum ea- nu mai văzuse mai-nainte. SLAVICI, O. I 187. 4. Curmeiul sau lăstarul viței de vie, care se întinde ca o sfoară groasă. La sosirea lui Costandin, se aplecă și-i arătă coardele tăiate de la butuc. DUMITRIU, N. 249. 5. Șuviță de dulceață desprinsă din masa de sirop care s-a întărit prin fierbere. Nu-s destul de legate dulcețile... Privește, nu au coardă nicidecum. ALECSANDRI, T. I 31. IV. 1. (Mold.) Bîrnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei și pe care se păstrează sau de care se atîrnă diferite lucruri din casă; culme. De ger, s-aud într-una în pod corzile trosnind. VLAHUȚĂ, O. A. 87. Acuși iau varga din coardă, și vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Pe coardă stăteau aruncate niște straie. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; arc.

coardă¹ sf [At: VARLAAM, C. 222/2 / V: (îvr) cordă / Pl: ~de, corzi / E: ml chorda] 1 Fir elastic din metal (din intestine de animale etc.) care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete Si: strună. 2 (Înv; fig; îs) ~a (sau ~dele) inimii Sensibilitate. 3 (Fam; îe) A atinge la ~da sensibilă (sau, înv, simțitoare ori subțire) A pune accentul într-o discuție pe un fapt la care interlocutorul este sensibil Si: (înv) a vorbi pe placul cuiva. 4 (Fam; îe) A întinde ~da până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare ~da A depăși limitele îngăduite într-o anumită situație. 5 (Îvr) Mijloc de impresionare a unei persoane. 6 (Înv; îe) A începe (sau a da) pe altă ~ A încerca alte mijloace (de convingere). 7 (Înv; îe) A lucra pe ~da sa A nu se amesteca în afacerile altuia. 8 (Înv; îe) A (o) lăsa în (sau pe ori pre) ~da de (mai) jos sau a muia ~da A (mai) reduce din pretenții. 9 (Înv; îe) A (o) ține în ~da de sus A avea pretenții mari. 10 (Înv; îe) A mișca toată ~da A face tot posibilul pentru a izbuti. 11 (Îlav) Ca o ~ (întinsă) Foarte încordat. 12 (Îvr; îe) Lăutarul ~de vede, ~de visează Fiecare vede viața prin prisma nevoilor lui. 13-14 (Lpl) (Grup de) instrumente muzicale cu coarde (1). 15 (Îs) ~ vocală Fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și care prin vibrare produc sunete. 16 (Îs) ~ dorsală Schelet intern situat în partea dorsală la cefalopode. 17 Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 18 (Îvp; șfg; îe) A ține (drumul) ~ A merge (drept) înainte. 19 (Mat) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 20 (Îvr; la biliard) Linia trasă prin cele două puncte fixate, peste care nu poate pune bila cel care începe jocul. 21 (Bot; reg; îc) ~ de găină Scânteuță (Anagallis arvensis). 22 (Bot; reg; îc) ~da ielelor Silnic (Glechoma hederaceum). 23 (Bot; reg; îae) Silnic (Glechoma hirsutum). 24 (Reg; îc) ~-(h)ălor-din-vânt Planta Salaginella helvetica. 25 (Bot; reg; îc) ~da-vântorului Buruiană nedefinită mai îndeaproape. 26 (Bot; reg; îf ~de) Fluturei (Gaillardia picta). 27 Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău și care, prin întindere cu o pană, întinde lama ferăstrăului. 28 Ramură (tânără și elastică) a butucului de viță-de-vie. 29 Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 30 (Îvp) Funie de ceapă. 31 (Lpl) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a-i împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 32 Frânghie sau sfoară mai groasă de care se folosesc gimnaștii pentru diverse exerciții. 33 Frânghie folosită la exerciții sportive sau jocuri de copii, peste care se sare ritmic. 34 Frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 35 Funie, frânghie sau sârmă pe care merg acrobații. 36 (Spt) Partea interioară a curbei unei piste de alergări. 37 Funie sau sfoară cu care legi sau încingi ceva. 38-39 (Înv) Funie (sau lanț) petrecută peste încărcătura unei căruțe sau sănii, care se strânge prin răsucirea unei prăjini. 40 Dispozitiv din lemne sau nuiele care fixează lemnele plutei. 41 (D. cai; îe) A da la ~ A alerga în cerc un cal legat de gât cu o frânghie. 42 Sfoară cu care se aliniază ceva. 43 Sfoară cu care se întind diferite părți ale uneltelor de pescuit. 44 (Țes) Firele care formează urzeala. 45 (Pop) Vână, nerv, mușhi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 46 (Pop; spc) Ligament de la gâtul animalelor mari. 47 (Pop) Partea de la umeri la coadă la animale. 48 (Pop) Vinele de la burta calului. 49 (Pop) Rădăcină aeriană. 50 (Reg; la minele de aur; îs) ~ stearpă Partea de steril a unei vâne. 51 (Reg) Fân adunat într-un șir lung Si: vândălag. 52 (Pop) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). 53 (Înv; îs) ~ de boltă Arcuirea unei boite. 54 Arc de oțel. 55 (Pop) Muchia de sus a fierului de la coasă. 56 (Reg) Legăturile de dedesubt ale căruței sau carului. 57 (Reg) Bârsa plugului. 58 (Îvp) Arcul ce ține despărțite cele două picioare ale compasului. 59 (Reg) Funie care leagă proțapul de sanie. 60 (Reg; pex) Lemne de care este prinsă coarda (59). 61 (Reg) Lemnele care formează laturile scocului. 62 (Reg) Lemnele orizontale care fixează podul coșului de la moară. 63 (Înv) Șuviță desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și e prea vâscos. 64 (Îrg) Scândurică la coșul vetrei. 65 (Îrg) Om leneș. 66 (Arg) Tânără (ușuratică). 67 (Arg) Prostituată.

NĂZDRĂVAN, -Ă, năzdrăvani, -e, adj. 1. (În basme) Înzestrat cu puteri supranaturale, capabil să ghicească gîndurile, să prevadă viitorul și să săvîrșească isprăvi miraculoase. Calul știa de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile-mărului. ISPIRESCU, L. 29. Gerilă atunci, năzdrăvan cum era el, chemă tovarășii săi deoparte. CREANGĂ, P. 249. Genarul, om nalt și puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. EMINESCU, N. 14. ◊ (Substantivat) Voinea, ca un năzdrăvan ce era, ghici de la început tot ce zăcea în inimile fraților și cumnatelor. POPESCU, B. III 9. Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. 2. Care iese din comun, extraordinar, minunat. Tat-tău... nu va da peste noi pînă nu va săvîrși o faptă năzdrăvană. ISPIRESCU, L. 216. El s-au dus ca să găsească... Două oi țigăi, bîrsane Și copile năzdrăvane. ALECSANDRI, P. P. 302. 3. Care se ține de năzbîtii; care provoacă hazul, poznaș, glumeț. Om chipeș, hazliu, năzdrăvan, de te ții cu mîna de inimă. DELAVRANCEA, S. 12. ◊ Fig. Norocul e cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an. TEODORESCU, P. P. 184. – Variante: năzdravan, -ă (ALECSANDRI, P. P. 2), năzdravăn, -ă (RETEGANUL, P. I 25), nezdravăn, -ă (COȘBUC, P. II 138) adj.

PRĂVĂLI, prăvălesc și prăvăl, vb. IV. 1. Refl. A se duce de-a rostogolul pe un povîrniș; a se rostogoli, a se precipita. Ai zice că stau să se prăvale pilcurile de brazi și fagi din coasta muntelui. I. BOTEZ, ȘC. 223. Pe unele locuri, ne uităm cu frică-n sus, la stîncile ieșite din zid, gata să se rupă și să se prăvale peste noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 133. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. ◊ Fig. Cît de zdrobite mi se prăvăleau. gîndurile, ca într-un potop de întuneric, în viitoarea pustiitoarei vremi. VLAHUȚĂ, N. 122. ♦ Tranz. A rostogoli, a da de-a rostogolul, a arunca la vale. Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui și vă prăvălesc cu piciorul în rîpă. SADOVEANU, E. 123. Peste piuă prăvăli o bucată de stînca. EMINESCU, N. 7. ◊ Fig. Cei doi tovarăși au început a prăvăli la vale spre stină chemări lungi și repetate. SADOVEANU, O. L. 176. ♦ (Despre ființe) A fugi în goana mare, a se năpusti ja vale; a năvălii a se repezi spre ceva. Ilie sări din drum în tufișuri și începu să se prăvălească la vale către sat. DUMITRIU, N. 203. S-au prăvălit de pe culmi, rotindu-și săbiile, călăreții. GALAN, Z. R. 68. Străinul se prăvăli spre cal și slugile lui pedestre îl aburcară în șa. SADOVEANU, O. VII 32. ♦ (Despre ape) A curge cu repeziciune, căzînd de la înălțime. Se auzea... glasul unui pîrîuaș ce venea ca și noi din deal în vale, prăvălindu-se și izbindu-se de cele stînci. CREANGĂ, A. 31. Pîraie răpezi... se prăvălesc în cataracte printre acele amenințătoare stînci de piatră. ODOBESCU, S. III 516. ♦ Fig. A se întinde, a se revărsa. Un fuior de fum... se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie. REBREANU, I. 10. Trandafirii împreună cu glicinele... se prăvălesc de-a lungul zidurilor. MACEDONSKI, O. III 91. 2. Refl. (Despre vînt, ploaie) A se dezlănțui cu putere. S-a prăvălit de pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri și vîrtejuri de ninsoare: SADOVEANU, B. 128. 3. Refl. A cădea, răsturnîndu-se (peste ceva). V. surpa, dărîma, răsturna. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. REBREANU, I. 53. Toate s-au prăvălit pe punte și clopotul bordului începu să bată într-o dungă. BART, S. M. 52. Două ziduri din palat se prăvălesc de izbirile artileriei. BĂLCESCU, O. II 45. ◊ Fig. Lumea veche se prăvălește și pe a ei dărîmături slobozenia se înalță. RUSSO, O. 23. 4. Tranz. A răsturna, a da peste cap. După ce-am adus-o aici numai într-o fugă de cal... cînd la plată... vrea să-mi mănînce dreptul, sub cuvînt c-am prăvălit-o [cu căruța] de cinci ori. ALECSANDRI, T. I 216. Acest pîrîiaș... se face atît de mare, încît adese prăvale carele încărcate. NEGRUZZI, S. I 316. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A doborî, a culca la pămînt, a trînti. Au sărit în spinarea turcului, l-au prăvălit la pămînt. STANCU, D. 22. Calul i se poticni și-l prăvăli. SADOVEANU, O. VII 32. Vînătorul întinse arcul și, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică. ISPIRESCU, L. 141. ◊ Refl. Trupul se prăvăli în lături și calul se opri tremurînd și sforăind. SADOVEANU, O. VII 13. Baba tace și înghite, iar moș Anghel se prăvălește pe-o coastă în bătaia focului, se uită poznaș la babă. DUNĂREANU, CH. 87. ◊ Fig. A închis ochii și s-a prăvălit iarăși în fumuiagul lui cu. știme de iad. POPA, V. 156. 6. Tranz. (Învechit) A înfrînge, a răpune. De trei ori romînii împinseră și prăvăliră pe turci și de trei ori fură respinși înapoi. BĂLCESCU, O. II 90.

ACELA², ACEEA, aceia, acelea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; în opoziție cu acesta) Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată. CREANGĂ, P. 28. Și de-a-ntreba drumețul pe călăuzul său: Ce munte e acela? Gîndind la mine, spuneți Că e mormîntul meu! NEGRUZZI, S. II 73. ◊ (Înaintea unui pronume relativ; atestat în forma acel) O, an, prezis atîta, măreț, reformator! Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează, Arată semn acelor ce nu voiesc să crează. ALEXANDRESCU, P. 78. ◊ (În corelație cu un «care» anterior, are. valoare de întărire) Care dintre cai a veni la jăratic... acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. (Familiar, cu valoare, de superlativ) Ca acela = puternic; însemnat; minunat, extraordinar... Eram cu toții la masă, sub bolta de viță; Gavril aducea niște fripturi ca acelea. Toți își lăsară furculițele și cuțitele și începură să bată din palme. SADOVEANU, O. V 705. Unde nu dă o căldură ca aceea și se topește omătul. CREANGĂ, A. 28. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Bune-s și acestea... dar bună ar fi și aceea cînd ar avea, cineva un fecior. CREANGĂ, P. 78. ◊ Loc. adv. De (sau pentru) aceea = pentru acest (sau acel) motiv. De aceea îi bîțîiau mîinile și picioarele, de aceea i se clătina capul pe umeri: de băutură multă. PAS, L. I 9. La soare te puteai uita, dar la dînsa ba. Și de aceea Harap-Alb, o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. CREANGĂ, P. 276, După aceea = în urmă, apoi. O vede [pe babă]... ridicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. (învechit) Într-aceea = în acel timp. Într-aceea, pe cînd Ferhat-pașa se ocupa cu construcția podului, vrăjmașii săi...nu stau în nelucrare. BĂLCESCU, O. II 77. Afară de aceea sau pe lîngă aceea = în plus. Drept aceea = de aceea; deci, prin urmare. Omul neînvățat e ca un copac neîngrijit... Drept aceea învățătorul este pentru un tînar aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora. – Variantă: (învechit) acel, acea pron. dem.

CĂLCA, calc, vb. I. I. 1. Intranz. (Urmat de determinări locale sau modale) A pune piciorul pe ceva sau undeva; a păși. Calcă parcă altfel. Are mersul mai mult sărit. SAHIA, N. 97. Fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardoseala băii și pe velințele... așternute prin palat, de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. Purcelul calcă înainte pe covoare. CREANGĂ, P. 38. ◊ (Arătînd felul de a merge, de a păși) A călca înțepat. Calcă în vîrful picioarelor. Calcă ușor. ▭ Sentinela umbla pe puntea de tablă de fier. Avea cizme țintuite, călca greu, și tot șlepul gol și uriaș răsuna ca un clopot. DUMITRIU, N. 135. ◊ Expr. (Rar) A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. Cum o să-și răsucească mustața de grozav printre tineret, o să calce din pod. DELAVRANCEA, S. 39. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stîngaci; a face o gafă. A călca în urma cuiva = a merge după cineva, a urma pe cineva. Nici un os nu mai găsea, Că-n urma voinicilor Calcă ceata lupilor. ALECSANDRI, P. P. 262. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile sau obiceiurile cuiva. Calcă pe urmele tatălui-său. A călca... = a) a umbla ca... Barba și punga... te făcea să calci a popă. CREANGĂ, A. 86; b) a promite să ajungă... A călca strîmb (sau într-aiurea sau alături cu drumul) = a se abate de la linia bunei conduite, a face o faptă nepermisă. Iubești pe alta... Te-am înțeles eu de mult că-mi calci într-aiurea. ALECSANDRI, T. 1017. A călca cu stîngul = a începe ceva greșit; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva bine. ◊ Tranz. Simții că m-a călcat oarecine pe rochie. ISPIRESCU, L. 236. ◊ (Expr.) A nu mai călca iarbă verde = a nu mai trăi, a muri, a fi mort. Pînă cînd va călca el... iarbă verde, noi n-om fi... în ticnă. SBIERA, P. 241. A călca apa = a înota în poziție verticală, mișcînd numai picioarele. Fana călca apa și știa să facă pluta, înota voinicește, cu o mînă sau cu amîndouă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. ♦ Tranz. A apăsa cu piciorul pe piciorul altcuiva pentru a-i face semn sau a-i da să înțeleagă ceva. Cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o călca pe picior... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A trece peste ceva pășind pe deasupra. Ercul Erculean, Căpitan rîmlean, Calcă peste piatră. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu, ca să se ducă a se cununa cu el. NEGRUZZI, S. I 52. 2. Intranz. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «pe», «prin», «în», «pe la») A intra, a veni undeva, a se abate. Tata l-a poftit să nu mai calce pe la voi. PAS, Z. I 253. Aici sîntem pe moșia unei gheonoaie care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Mi-a hotărît să nu-i mai calc în casă, de cînd i-am zis că se dă cu roș. ALECSANDRI, T. I 40. ◊ Tranz. (în expr.) A călca pragul (sau casa) cuiva = a intra undeva, a merge la cineva. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul. CARAGIALE, O. III 34. Eu casa nu i-o voi mai călca. RETEGANUL, P. TV 4. A călca pragul = a ieși din casă. Dar nici pragul n-am călcat Și altul mi-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. 3. Tranz. (Cu privire la un drum, la o regiune etc.) A cutreiera, a colinda, a străbate. Toată [pădurea] o călcă, pînă ajunse la o căsuță. RETEGANUL, P. IV 13. De cînd mă simt bărbat, Multe țări eu am călcat. ALECSANDRI, P. I 97. Eu toți munții am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. 4. Tranz. Fig. (Subiectul e dușmanul, hoții etc.; cu privire la om, țară, hotar, casă) A da năvală, a intra (pe neprevăzute) și a lua în stăpînire; a încălca pustiind, prădînd sau jefuind. L-au călcat într-o noapte hoții și erau să-l taie. PAS, Z. I 26. Din porunca domniei, Roșea îl călcase noaptea și-l ridicase din pat de lîngă jupîneasă. SADOVEANU, Z. C. 228. Nu care cumva să fi trecut să calce țara turcului? ISPIRESCU, M. V. 60. Subprefecții călcară peste noapte casa din Curechi, unde dormea liniștit Crișanul, și-l prinseră legat. ODOBESCU, S. III 533. ◊ Fig. (Subiectul e primejdia, durerea etc.) Pe noi ne-a călcat mare jale. GALACTION, O. I 255. Măi, podar...! Trage podul, Să trec Oltul, C-aicea te calcă focul Și te prăpădesc cu totul. TEODORESCU, P. P. 292. ♦ (Familiar) A veni fără veste undeva sau la cineva, a face cuiva o vizită (pe neașteptate). Peste vreo opt zile, m-a călcat d. Guță iar, și iar mi-a șters carboava. CARAGIALE, M. 284. II. Tranz. (De obicei determinat prin «în» sau «sub picioare») 1. A strivi, a zdrobi, a nimici. Omul în frămîntarea luptei nu mai e om. Îl lovești, nu-l doare. Cade și alții îl calcă, nu simte. DELAVRANCEA, A. 46. Să călcăm în picioare și cal și călăreț. ISPIRESCU, M. V. 23. Calu-i turbă, mușcă, sare... Calcă trupuri sub picioare. ALECSANDRI, P. II 16. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ◊ Fig. Vijelia-ngrozitoare... calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania în picioare! ALECSANDRI, P. A. 82. Săracă și-a mea inimă, Cum o calcă răii-n tină! ANT. LIT. POP. I 30. Noi, țăranii, vai de noi, Ne-au fript hoții de ciocoi! Ne mănîncă din sudoare Și ne calcă în picioare. ANT. LIT. POP. I 558. ◊ (Subiectul este un vehicul) Trenul a călcat un călător. ♦ A bătători, a îndesa, a frămînta ceva printr-o călcare repetată cu picioarele: a) a bătători pămîntul, iarba, semănăturile; b) a tescui cu picioarele strugurii în lin. Și voi veți călca poate în picioare Strugurii putrezi de copți. BENIUC, V. 26; c) a frămînta cu picioarele lutul. Fata... călcă lut și lipi cuptorul. CREANGĂ, P. 287. ♦ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A învinge, a înfrînge o pornire sau un sentiment. Calcă, mîndro, pe mînie, Acum mi-a trecut și mie. HODOȘ, P. P. 189. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a se hotărî la o acțiune învingînd anumite sentimente care îl opreau. A văzut-o orășanca. s-a întunecat. Și-a călcat totuși pe inimă și i-a spus: Să ne ajuți la gospodărie, fată. STANCU, D. 17. 2. (Cu privire la o hotărîre, un angajament, o obligație, o lege etc.) A nu respecta, a nesocoti. Și-a călcat cuvîntul. a își propusese de atîtea ori să nu mai vorbească despre lucrurile acestea și totuși mereu își călca hotărîrea. REBREANU, R. I 43. Nu voia să calce sfatul bătrînilor! SBIERA, P. 42. Aș călca hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul. NEGRUZZI, S. I 38. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. Unde să m-ascund? A!... în dulapul ist cu rochii... Nu-s călcate rochiile, dar le-oi călca eu. ALECSANDRI, T. I 40. Ba îmbracă pe cucoana... ba gătește duducile... ba calcă rochii de bal... ba arde nucușoară de sprîncene. ALECSANDRI, T. I 126. [Cămașa] să ți-o calc apoi frumos. TEODORESCU, P. P. 308.

capră sf [At: CORESI, EV. 26/9 / Pl: ~re / E: ml capra] 1 Gen de mamifere rumegătoare, paricopitate, cu părul lung, cu coarne mai mari și diferențiate la masculi (Capra). 2 Animal care face parte din genul Capra (1). 3 (Pre) Femelă a unui mamifer din genul Capra (2). 4 (Îs) ~ de stâncă Capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coamele în formă de spadă (Capra ibex). 5 (Îs) ~ domestică Animal domestic rumegător crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). 6 (Îe) A împăca și ~ra și varza A împăca două interese opuse. 7 (Îe) ~ra sare masa și iada sare casa Copiii își întrec părinții. 8 (Mol; îe) Sare ca ~ra în zestre Se spune fetelor obraznice, când se produce o dezordine mare, un talmeș-balmeș. 9 (Pfm; îs) ~ râioasă Om înfumurat. 10 (Îe) ~ra râioasă poartă coada îmbârligată Se zice despre un om sărac și mândru. 11 (Îe) A merge ~ A umbla de-a bușilea. 12-15 Piele de capră (2-5). 16 (Înv) Păr de capră (5) tuns (folosit la urzeala hainelor de calitate inferioară). 17 (Îc) ~-neagră sau ~ de munte Capră sălbatică cu blana brună-neagră, cu coame scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 18 (Orn; îc) ~ra dracului Sfrâncioc mare (Lanius excubitor). 19 (Bot; reg; îc) ~ nemțească Calcea calului (Caltha palustris). 20 (Bot; reg; îae) Bulbuci (Trollius europaeus). 21 Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul Nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (2), care bate ritmic din falei Si: țurca. 22 Personajul mascat din jocul capra (21). 23 (Șîcs) De-a ~ra Joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. 24 Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 25 (Olt) Instrument pentru măsurat distanțe, asemănător compasului (format din două șipci așezate în unghi, unite printr-o a treia șipcă pentru susținere) și care are, de obicei, o deschidere de doi metri. 26 Sistem de lemne încrucișate, care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 27 (Îs) ~ra podului Element de construcție format din două picioare, unite sus cu o cosoroabă. 28 (Îs) ~ra casei Grindă groasă la acoperișul casei. 29 Parte a morii pe care se ridică piatra de deasupra Si: (reg) cumpănă. 30 Roată cu care se întoarce moara spre vânt. 31 (Teh) Piesă metalică de susținere pentru diferite organe ale unei mașini. 32 Mașină de ridicat greutăți. 33 Parte a unei viori. 34 Suport mobil cu picioare, utilizat în gospodăriile țărănești pentru susținerea albiei de rufe. 35 Lemn cu mai multe ramuri, utilizat în gospodăriile țărănești ca picior pentru vârtelnița de depănat sau ca suport pentru uscatul trifoiului. 36-39 Scaun sau ladă care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 40 Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patra picioare, cu înălțimea reglabilă. 41 Arșic de miel. 42 Clește. 43 Compasul dogarului. 44 (Reg) Hom de-a lungul podului casei, în lungime de aproximativ un metru, prin care iese fumul în pod Vz cahlă. 45 (Ast; pop) Steaua principală din constelația numită „Vizitiul”. 46 (Ast; pop; îs) Zodia ~rii Luna septembrie.

MARE², mări, s. f. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată și amară, de obicei unită cu oceanul printr-o strîmtoare sau formînd partea oceanului de lîngă țărm; nume generic dat apelor sărate de pe suprafața pămîntului. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea, Și sărut a tale mîne și-i întreb de poți ierta. EMINESCU, O. I 30. Marea limpede și albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur. ALECSANDRI, O. P. 312. Lup de mare v. lup. Cal de mare v. cal (3). Spumă de mare v. spumă. Rău de mare v. rău. ◊ Expr. Marea cu sarea = imposibilul. A făgădui marea cu sarea. ▭ Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II 88. A cerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sînt foarte mici. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. (În legătură cu verbe de mișcare) Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe, v. nouă. Și merg ei și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. A vîntura mări și țări = a cutreiera lumea largă, a hoinări. ◊ Fig. Întindere mare, suprafață întinsă, vastă; imensitate. La asfințit un soare roșu, încununat de nouri de jăratic, se cufunda în mările verzi ale codrilor. SADOVEANU, O. I 325. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Stele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158.

GARD¹ (pl. -duri) sn. 1 Împrejmuire în jurul unei grădini, unei curți, unui țarc sau ocol de vite, făcută mai adesea din pari împletiți cu nuiele (🖼 2304); alte-ori din spini, bolovani, etc.: a ocoli, a îngrădi, a împrejmui cu un ~; înaintea ușei era o curte îngrădită cu ~ de nuiele (MERA); ~ul fără proptele cade în timpuri grele (ZNN.); ~ viu, împrejmuire formată din arbuști plantați și în plină vegetație (🖼 2305): toată grădinița mea (e) înconjurată cu ~ viu (NEGR.); (P) F: a sări peste ~uri, a umbla după femei (sau femeile după bărbați); a lega pe cineva la ~, a-l prosti, a-l face să creadă lucruri neadevărate; a lega cartea de ~ (SAD.) (PAMF.), a se lăsa de carte; prost ca ~ul, foarte prost; a o potrivi, a o nimeri (ca Ieremia cu oiștea’n ~, a face sau a spune o prostie, a face una boacănă; a-și pune ~ la gură, a-și pune lacăt la gură; a deslega calul de la ~ (CRG.), a deschide gura să vorbească, a spune ce știe; a da ceva din ~ul popii (PAMF.) sau din ~ul Oancei. a refuza să dea: din ~ul Oancei ți-a da-o împăratul, dacă n’oiu fi și eu pe-acolo (CRG.) 👉 'OCHIU, ORB ¶ 3 🐟 Împletitură de nuiele așezată în mijlocul unei ape, pentru prins pește; numită și „gard sterp” (🖼 2306) [comp. alb. gard].

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

AFUNDA, afund, vb. I. Refl. 1. A se cufunda (într-un lichid). Greu le vine a străbate Lunecuș de frunze moarte, Că se-afundă roatele, Lunecă cioboatele, Se taie suflările Și trosnesc spinările. DEȘLIU, M. 24. Fiecare picior i se afundă parcă în pămîntul umezit. SAHIA, N. 88. Un sloi de gheață care se afundă-n apă sub picioarele celui ce calcă pe el. RETEGANUL, P. 111 61. ◊ Fig. Pe străzi își trece toamna șopîrle de aramă, Grădinile se-afundă în fluvii de frunziș. DRAGOMIR, P. 59. ◊ Tranz. Mere (= merge) nora la fîntînă Cu cămașa soacrii-n mină Și-o afund-o dată-n baltă Și o țîpă peste poartă: Na-o, soacră, că-i spălată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 455. 2. A se face mai adînc, a se adînci. Ploaie mare s-a vărsat... Groapa i s-a afundat Și mormîntu-i s-a stricat. TEODORESCU, P. P. 625. 3. A pătrunde adînc (de obicei într-o pădure); fig. a se pierde în zare, în depărtări, a dispărea. Mă afund printre salcîmii din arie și citesc. STANCU, D. 321. Spre seară cîrduri lungi de păsări Tăcut s-afundă-n depărtări. DEMETRESCU, O. 72. Sărind cu veselie Pe-al său cal de voinicie, În văzduh s-au afundat. ALECSANDRI, P. I 50. Fig. A se cufunda într-o acțiune, a fi absorbit de o muncă. Cînd te-afunzi în paginile ei [ale legii], Prinzi putere proaspătă în luptă! POEZ. N. 453.

MAL, maluri, s. n. 1. Fîșie, margine îngustă de pămînt de-a lungul unei ape; țărm; p. ext. regiune de la marginea unei ape. Îi venea să se arunce peste bord... să înoate, să zboare pînă la celălalt mal al Dunării. BART, E. 184. Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit. EMINESCU, O. I 61. ◊ Expr. Din mal în mal = (despre o apă) de la o margine la alta, pe toată porțiunea albiei. [Gîrla] se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. REBREANU, R. I 74. A se îneca (tocmai) la mal = a se da (sau a fi) bătut sau învins, ori a renunța la ceva tocmai cînd țelul era aproape atins. Cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal! ISPIRESCU, L. 59. A ajunge la mal v. ajunge. 2. Peretele unei gropi, al unei rîpe, al unui șanț etc. Cînd sărea peste cîte un șanț, malu se prăbușea în urma lor. BUJOR, S. 127. ♦ Rîpă. Și să-mi alergați La valea adîncă La poteca strîmtă, La răscruce-n deal, La muche de mal. TEODORESCU, P. P. 498. ◊ Expr. A da de mal (pe cineva sau ceva) = a prăpădi, a nimici. Cu informațiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. CARAGIALE, O. II 297. ♦ (Regional) Deal. ◊ Expr. (A fi gras, mare etc.) Cît malul! sau Cît un mal = (despre ființe) (a fi) foarte mare, foarte gras, mătăhălos. Am un cal, Cît un mal. TEODORESCU, P. P. 241. Mal de om (sau de femeie) = namilă de om (sau de femeie), bărbat (sau femeie) mare din cale-afară. Olivanca, un mal de femeie, cu un ochi umflat, gemea într-un colț. CAMILAR, N. II 301. Nu vezi că-i coșcogemite mal de om? DUNĂREANU, CH. 223.

STĂPÎN, -Ă, stăpîni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care folosește în gospodăria sa una sau mai multe slugi, considerată în raport cu acestea. Noroc măcar dac-ai avea Să dai de vreun stăpîn milos. IOSIF, PATR. 34. Cînd aș da odată peste un stăpîn cum gîndesc eu, n-aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? CREANGĂ, P. 200. ◊ Expr. A intra la stăpîn = a se angaja slugă la cineva. Ia, sînt și eu un băiet sărman, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să întru la stăpîn. – Să intri la stăpîn?! D-apoi tu nici de păscut gîștele nu ești bun. CREANGĂ, P. 147. (Glumeț) Cînd îmi dai voie să fumez? – Asta e acum! Nici să nu te aud, se supără Sonia... – La ce stăpîn am intrat! se văită Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 218. (A fi) fără stăpîn = (a fi) liber, de capul lui; p. ext. fără rost. Rătăcesc ca un cîine fără stăpîn... Dar nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 25. A-și găsi stăpînul = a-și găsi nașul, v. găsi. 2. (Astăzi mai ales la pl., denumind categoria socială a exploatatorilor) Persoană care folosește muncă salariată în întreprinderea sa (industrială, comercială etc.) considerată în raport cu angajații săi. V. patron, jupîn. Foloasele stăpînilor de odinioară rămîn azi în mîna muncitorilor. SADOVEANU, E. 29. Stăpînii socotesc, Cînd cei buni din lanț voiesc Să dezlege Leul, Că au cine oare-atunci Ar mai duce-n chin și munci, Pentru dînșii, greul? NECULUȚĂ, Ț. D. 44. 3. Posesor al unui lucru material (considerat în raport cu lucrul posedat); proprietar. A rămas singur stăpîn pe pămînt, pe casă, pe acareturi. STANCU, D. 29. Cînele înțelegea că e vorba de el. Se oprise, negru și cu lustru ca păcura, și privea la stăpîni cu doi ochi așa de deștepți, parcă numai glasul îi lipsea. SADOVEANU, O. IV 17. Astă-noapte chiar, frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. ♦ Proprietar de sclavi (considerat în raport cu aceștia). Chestiunea dezrobirii țiganilor... a început a se agita prin însăși inițiativa parțială a stăpînilor de țigani. KOGĂLNICEANU, S. A. 194. 4. Stăpînitor, conducător (al unui stat, al unui popor); domnitor, suveran. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari. EMINESCU, O. I 88. Azi vin și pun piciorul pe-acest pămînt romîn și zic: Moldovo-n mine cunoaște-al tău stăpîn. ALECSANDRI, T. II 69. Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de al credinței sau al Tibrului stăpîn... Uriaș e al Daciei sau e Mircea cel Bătrîn? ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Poetic) Cînd intrarăm în Bogdănești, noaptea era desăvîrșit stăpînă. SADOVEANU, O. VII 181. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A fi stăpîn pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare. ♦ Fig. (Adesea adjectival) (Persoană sau colectivitate) care dispune de sine, care-și făurește singură viața, soarta, viitorul. Ei bine, ce sîntem noi aici? Stăpîni pe soarta noastră sau robi plecați sub bici? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ Expr. A fi stăpîn pe sine = a fi capabil să-și înfrîneze pornirile și pasiunile; stăpînit, reținut. Penelopa, lîngă el, se ținea bine. Demnă, severă, stăpînă pe sine, sta măreață în rochia ei galbenă. BART, E. 76. Omule... Spune-mi, ești stăpîn pe tine? Dai pravili inimei tale? CONACHI, P. 276. ♦ Fig. (Mai ales la feminin) Epitet dat persoanei iubite. Mi-aduc aminte de duduia Ionița, stăpîna visurilor noastre de la doisprezece ani. IBRĂILEANU, S. 32. Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă! EMINESCU, O. I 154. 5. Persoană care are autoritate în familie; (în raport cu oaspeții) gazdă. Ardă-i focul de bărbați! Să-i lăsăm azi nemîncați. De nimică nu ne pasă, Că sîntem stăpîne-n casă. ALECSANDRI, T. I 243. Cucoană Caliopi, să-i vorbești d-ta. – Ba d-ta, cucoane Matachi, ca stăpînul casei. id. ib. 356.

MUSCEL¹ s. n. 1. Culme deluroasă prelungă, nu prea înaltă, cu povîrnișuri domoale, cu profilul transversal convex în partea superioară și concav către bază. V. m u n c e l, c o l i n ă. Cf. CUV. D. BĂTR. i, 246. Suflet avea Italia-n latinele muscele. I. VĂCĂRESCUL, P. 135/6, cf. BARONZI, L. 114. Se îndreptă apoi spre Vîlcea ca de acolo să se-ntoarcă, pe sub muscele, la locul unde se adunase la tabără fiii săi. ODOBESCU, S. I, 164. Brîiele de mușcele se zăreau într-o lumină leșioasă. DELAVRANCEA, T. 201. Cele două focuri pocniră de parcă s-ar fi spart bolta cerului și pe urmă hăuliră sfărîmîndu-se peste muscel. CAMIL PETRESCU, O. I, 549. Văzui mândruțele mele, Le văzui pe cîte trele Coborînd după muscele. ȘEZ. I, 142. Ce cați Leano pe colnic ? – O vacă ș-un vițel mic. – Ce cați Leano pe muscel ? Cat o vacă și-un vițel. MAT. FOLK. 1109. Au plecat pe muscele în sus peste munți în Ardeal. RĂDULESCU-CODIN, Î. 84. Voinici caii-ș potcovește . . . Cu calele de oțăl, Săvai rabde la muscel. GRAIUL, I, 131. Și într-o noapte întunecoasă, fără a prinde de veste boierii, își încărcă două care cu scule și cu tot ce avea mai prețios și o porni la drum peste muscele. I. CR. VI, 238. 2. (Regional) Imaș (GRAIUL, I, 288); cîmp situat în vecinătatea satului (ALR II/784). Am păscut oile pînă-n crăciun și pe urmă le-am adus îndărăt, pă muscel. GRAIUL, I , 132, cf. PĂCALĂ, M. R. 219. – Pl.: muscele. – Și: (regional) mușcél s.n. – Din *munțicei (pl. lui munticel). BL VII, 136.

MÍE num. card., s. f. I. Num. card. (Adesea în componența unor numerale cardinale compuse) Numărul care, în numărătoare, are locul între 999 și 1001. 1. (Cu valoare adjectivală; de obicei, precedă substantivul determinat, de care este legat prin prep. „de”) Scoseși întru pustie patru mie de bărrbați. COD. VOR. 36/17, cf. 168/11. Mîncători era ca cinci mie de bărbați. CORESI, EV. 256, cf. 282, 327. O mie de anii ca o dzi. id. l. 185/2. Într-acea dzi cădzură . . . așa ca la trei mie de bărbați (a. 1 582). CCR 78/22. Cu 10 pîini cinci mie de năroade sătură (a. 1642). CP 369/28. Un om era datoriu altuia o mie de talanți (a. 1642). GCR I, 95/37, cf. 96/5. Iară carii mîncară era patru mie de oameni. N. TEST. (1648), 21^r/1. Au săturat cu 5 pite cinci mii de oameni (a. 1 678). GCR I, 238/10. O mie de ani Doamne intru ochii tăi, ca dzua de ieri care au trecut (a. 1 692). id. ib. 296/37.0 mie și o sută de zloți tăt&răști (a. 1 785). URICARIUL, XXV, 11, cf. ȘINCAI, HR. II, 62/22. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir (a. 1812). GCR II, 210/16, cf. URICARIUL, XXV, 289, BUIDAI-DELEANU, LEX., lb, BARCIANU, V., COSTINESCU. Era. . . îmbrăcat: Cu antereu de canavașă Ce se ținea numa-n ață Și cu nădragi de anglie Petece pe ei o mie. CREANGĂ, P. 148, cf. SIMIONESCU, F. R. 404. Trece unul, zece, o sută, o mie. . . de valuri. GALAN, Z. R. 382. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da: Pentr-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNIK-BÎRSEANU, D. cf. ISPIRESCU, L. 36. Mai bună e o bucată de pîne goală, în pace, decît o mie de dulcețuri cu ceartă. ZANNE, P. IV, 53, cf. II, 822. Decît o mie de ani răi, mai bine unul bun. DDRF. Aduci pe dracul în casă cu lăutari și apoi nu-l poți scoate cu o mie de popi, se spune, în glumă, despre o nevastă nepotrivită. Cf. ZANNE, P. VI, 579. (Prin exagerare) Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I, 47. A împăturit gînditor demisia în patru, în opt, în șaisprezece, a rupt-o repede, dar meticulos, într-o mie de bucățele. GALAN, B. I, 27. (E x p r.) Îl trec o mie de nădușeli (sau de sudori), se spune despre cineva care izbutește cu mare greutate să facă ceva sau care se află într-o situație dificilă. Cf. ZANNE, P. II, 645. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) Roata D[umne]zeului înturearecu și înturearecu în o mie rodeaște-se. PSALT. 128. Dentre voi vor goni pre o sută pre zeace mii (a. 1 560). GCR I, 4/8. Cînd amu au o sută de talanți, nu foarte sînt săraci, ce încă și o mie jeluiesc. CORESI, EV. 431, cf. 1. Las'că te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. CREANGĂ, P. 271. Sută, cum lași tu pe unul munca ta să o mănînce Și tu, mie, cum lași suta în durere să te-mbrace? BELDICEANU, în CV 1 950, nr. 5, 18. D-amiazi pînă în chindie Tăia Novac șapte mie. POP., ap. GCR II, 304. Tu te duci, bade sărace. Eu cu dorul tău ce-oi face? – Da tu, mîndr-ai face bine, Că mai sînt voinici ca mine! – Lasă, bade, las' să fie Chiar o sută, chiar o mie. JARNIK-BÎRSEANU D. 109. (Prin exagerare) Bolnavul zice o mie, Doftorul face ce știe. PANN, P. V. III,140/3.Mai bine o pasăre în colivie decît o mie pe casă. ZANNE, P. I, 580. Dă cu o mînă și ia cu o mie. id. ib. II, 240. (În formule fixe, în poezia populară) Frunză verde dintr-o mie, Altul nu-mi trebuie mie. jJARNIK-BÎRSEANU, d. 35. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! id. ib. 164. (Expr.) Dintr-o mie să pui mîna pe el (sau pe ea), se zice despre un om mîndru, falnic. CIAUȘANU, GL. Îi dă (cuiva) o mie înainte, se spune despre un om foarte priceput, inteligent. Cf. ZANNE, P. V, 426. ♦ (La pl.; adesea prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Pomeni în veacu leage asa cuvîntu ce dzise în mii de neamuri. PSALT. 218, cf. 256. În mii de griji slăbeaște-și sufletul. CORESI, EV. 289, cf. 3, 234, 282. Vreadnic de mii de laude ești. BIBLIA (1688), [prefață] 8/12. Mii de dezmierdări deșarte (a. 1750). GCR, II, 47/30. Amfilog împărat. . . au plecat la Ierusalim cu atîte mii de oști (cca 1 750). id. ib. 55/34. Deaca în gura a doi sau trei stă și să află adevărul, cu cît mai mult cînd cu mii de guri îi strigă lumea. MOLNAR, RET. 100/8. Cum iarăși întîmplarea a putut să întocmească minunata orînduială a stelelor, a planeților și a comeților care de mii de ani păzesc între dînșii aceeași depărtare. MARCOVICI, C. 12/24, cf. 16/9. Între mii de dobitoace, o, ce multă felurime ! CONACHI, P. 269, cf. 104, 275. Căci mii de glasuri stinse d-al tiraniei fer În strigări dureroase s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, M. 10. Mii de duhuri ies la lună. ALECSANDRI, P. I, 12. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. id. ib. 176; Cînd tăia tata porcul și-l pîrlea și-l opărea și-l învălea iute cu paie. . . eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei. CREANGĂ, A. 41. Îi venea să se dea la umbră sub cîte un copaci. . . în care miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ISPIRESCU, L. 17. Sar în joc ștergare albe, Rîd la soare mii de salbe. BELDICEANU, p. 56. Mii de cai în herghelie. EFTIMIU, Î. 14. Se plantează astăzi atîtea mii. . . de flori. CONTEMP. 1961, nr. 782,1/4, cf. ȘEZ. V, 106. (Întărit prin repetare) Podu Mogoșoaiei era înțesat de mii și mii de oameni. CAMIL PETRESCU, O. II, 508. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) Că mai bire o dzi în curțile tale decătu mii. PSALT. 174. Cădea-va de partea ta mii și înturearece de-a dereapta ta. ib. 191, cf. 316. Cum goneaște unul mii și doi rădică untunearece. CORESI, ap. GCR Î, 16/9, cf. id. ev. 194, 274. Pe poduri ferecate Trec mii nenumărate Și le taie capetele Și le schimbă numele (Moara). FUNDESCU, ap. GCR II, 370. (întărit prin repetare) Opt se pornesc, Patru se-ntîlnesc, Mii și mii se clatină (Berbecii, cînd se bat). GOROVEI, C. 22. (L o c. a d v.) Cu miile (sau, rar, cu mia) = în cantitate sau în număr foarte mare. Dumnedzău le adaoge cu miile binele și darurile. VARLAAM, C. 279, cf. LB, BARCIANU, V., DDRF. În două părți infernul portalele-și deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele hîde Tiranilor ce pier ! EMINESCU, O. I, 25. Fluturi cu miile joacă pe cîmpie. IOSIF, P. 61. ◊ (Și la sg.; în corelație cu „sută”) Femeile știu să spună o mie și o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decît spun bărbații lucrurile cele mai serioase. CARAGIALE, O. I, 231. Lupul frică n-are de mii și sute de oi. ZANNE, P. I, 150. Mii și sute de întîmplări de la mînă pînă la gură. id. ib. II, 242. (Cu elipsa substantivului determinat) Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Frunză verde-a mărului Nu crede feciorului. . . Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. id. ib, 276. Mai bine un iepure și-n mînă, de cît mii și sute prin crînguri. ZANNE, P. I, 489. (Loc. adv.) Cu mia și cu suta = în cantitate sau în număr foarte mare. Cu mia și cu suta Gălbănași ț-oi număra. ȘEZ. IV, 225. (Expr.) A avea o mie și o sută pe cap = a avea foarte multă treabă sau griji, necazuri etc. Cf. CIAȘANU, GL. 2. (Numărul abstract corespunzător) Trec la periodul următor, carile este a miilor. ASACHI, I, 6/2. Mia este și ea considerată ca o unitate. CLIMESCU, A. 10. 3. (Intră în componența numeralului adverbial corespunzător) Cf. LB, DDRF. Am o grebliță Cu cinci dințișori, Pre zi îm trebe De o mie de ori (Mîna). GCR II, 369. ◊ (Prin exagerare) Aflarea tiparului, mulțumită, de o mie de ori mulțumită aceluia care cel dintîi a găsit această artă. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. Decît așa viață, mai bine moarte de o mie de ori. CREANGĂ, P. 222, cf. 118. Ți-am spus noi sau nu ți-am spus de-o mie de ori să nu mai lucrezi de capul tău? PREDA, D. 134, cf. 34. ◊ (La pl.; prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Repetează de mii de ori ideea sa. HELIADE, O. II, 20. Un prilej de întîlnire De mii de ori îl aprinde. CONACHI, P. 84, cf. 102. O slujnică . . . vede . . . furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap. CREANGĂ, P. 96. 4. (Popular, cu valoare de numeral ordinal) Omul ăl d-o mie. ALR II 2 339/79, cf. 2339/191, 284, 531, 812, 899, 987. ♦ (În componența numerelor care indică anii calendaristici, pe lîngă substantivul determinat „an”) Era și cursul anilor cel de la mîntuire O mie și șase sute și noao zeci și noao (a. 1700). GCR I, 332/11. (Cu elipsa substantivului determinat) În o mie nouă sute patruzeci și cinci a luat sfîrșit cel de-al doilea război mondial. II. S. f. (Ieșit din uz) Bancnotă a cărei valoare era de o mie (II) de lei; (familiar) miar (2). – Pl.: mii și (învechit și regional) mie. – Lat. milia (pl. lui miile).

AVÎNTA, avînt, vb. I. 1. Refl. A se repezi plin de însuflețire (spre cineva sau ceva), a-și lua avînt. Vă pe marea largă, Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă Peste valuri negre, să le spargă, Pentru mult visata pace sfîntă. BENIUC, V. 42. Și azi el se avîntă pe calul său arab. EMINESCU, O. I 97. Cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor d-asupra rovinilor. ODOBESCU, S. III 136. ◊ Fig. O! Viață! Sufletul ce se avîntă Cîntă. MACEDONSKI, O. I 158. Iar sufletu-mi, în zboru-i, S-avîntă fericit. ALECSANDRI, P. III 99. ◊ Tranz. fact. Cu ce scop oare, cu ce hotărîre își părăsise el pustia casă părintească...? Însuși el nu putea ști; dar o răsăritură a inimii îl avînta-se spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zîna înflăcăratelor sale visări. ODOBESCU, S. I 120. ♦ A-și deschide drum cu îndrăzneală, biruind piedici. Mă-sa l-a trimis în sat. Vezi de-aceea-i încruntat Și s-avîntă și se crede Că-i bărbat. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Nu poți opri pămîntul să rotească, Nici soarele din marșul lui fierbinte, Nici fluierul să cînte, nici frunza să foșnească, Nici lumea să se-avînte de-a pururi înainte! DEȘLIU, G. 56. 2. Tranz. A împinge (pe cineva sau ceva) cu energie înainte. Radu... săltă iute-n luntre; apoi, îmbrîncind tare țărmul cu vîsla, cîteva voinicești lovituri de lopată avîntară micul vas departe de coastă. ODOBESCU, S. I 141. ◊ A imprima (cuiva sau unui lucru) o mișcare violentă. Și-a avîntn.t pușca în spate ș-a pornit șuierînd printre dinți. AGÎRBICEANU, S. P. 15. Și scoate-o măciucă groasă... Și-avîntînd-o într-o parte, Trage la ciocoi pe spate. MARIAN, S. 174. ◊ A insufla avînt, a însufleți. Și Herbor Lukasiewitz, viteaz cu părul sur, Se duce să avînte armata cea crăiască Și cu romînii aprigi în piept să se lovească. ALECSANDRI, P. III 223.

RĂSCOLI, răscolesc și răscol, vb. IV. Tranz. I. 1. A răvăși pentru a căuta pe cineva sau ceva; a scotoci. Ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele, să-mi zăpăcești hîrtiile? BARANGA, I. 162. În zadar răscoli tot portul. BART, E. 247. Ia să mi te scoli, Crînguri să-mi răscoli. De l-ăi nimeri Și de l-ăi găsi... La tăiat să-l duci. TEODORESCU, P. P. 464. ◊ Fig. Scepticul acesta... Ce taine ale naturii răscolise? Nimica și totuși vorbește cu dispreț de știință. IONESCU-RION, C. 74. ◊ Intranz. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți, găsi în sfîrșit... armele și hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. Și-n asemenea cărți el răscolea c-un feli de patimă. EMINESCU, N. 80. ♦ (Cu complementul «jăratic», «foc») A mișca, a scormoni pentru a înviora. Intrară în pădure și răscolind cu niște pari un jăratec... îngropară într-însul toți mieii. FILIMON, C. 126. ◊ Fig. Florile vor răscoli din nou inima și nervii tatei. SAHIA, N. 25. Titu Herdelea nu înțelese și totuși nu mai stărui. Simțea că a răscolit o rană. REBREANU, R. I 81. Și așa, răscolind trecutul, simții că mă îneacă lacrămile binefăcătoare. DELAVRANCEA, O. II 126. De ce răscolești tu toată durerea? EMINESCU, O. IV 106. ♦ (Cu complementul «loc», «pămînt») A scurma, a rîcîi, p. ext. a ara. Se opri în dreptul locurilor răscolite de Marin Oproiu, în fața tractorului care venea. MIHALE, O. 197. Schijele răscoliră pămîntul într-o fumărie amestecată cu țărînă și praf. SADOVEANU, O. VI 22. În urma noastră rămîneau... scobiturile piciorului de lemn, care răscolea pămîntul umed ca o cîrtiță. SAHIA, N. 61. ♦ A pune în mișcare, a face să plece din locul unde se află, împingînd în lături sau ridicînd în sus. Poștalionul aleargă răscolind colbul, tras de patru perechi de cai. CĂLINESCU, E. 64. Valurile... tulburi, răscolite de un vînt ușor, saltă cînd la dreapta cînd la stînga pluta pe care stă moș Anghel. DUNĂREANU, CH. 83. ◊ (Poetic) Iarba se ridica înaltă, la dreapta și la stînga potecilor, pînă la gîtul calului, și vîntul serii răscolea întinderea verde. SADOVEANU, O. I 161. 2. A agita, a tulbura, a face să se revolte. Născut pentru luptă și dominare, răscolea lumea pe unde trecea și nu-și îmblînzea privirea decît pentru cei din jurul lui. C. PETRESCU, Î. I 11. ♦ Refl. A se deplasa, a se isca (în tumult). Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit, Din munți și văi, de peste mări, Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit! COȘBUC, P. I 55. Ba se răscolesc și cînii De prin curți și sar la ei. id. ib. 227. II. A desface toamna stîna, alegînd sau despărțind oile după proprietarii lor. (Refl. pas.) Laptele acru de oi începe a se face pe la finele lui august, după ce s-au răscolit (deosebit) oile. ȘEZ. VII 76.

SÎNGERAT, -Ă, sîngerați, -te, adj. 1. (Despre ființe sau despre părți ale corpului) Plin de sînge, din care curge sînge; rănit, tăiat. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. Vînătorul vesel o azvîrlă sîngerată în tolba sa. ODOBESCU, S. III 36. Cad trupuri peste trupuri grămadă, sîngerate, Și tot rămîn în urmă, ca spicuri săcerate. ALECSANDRI, P. II 158. Cînd mă deșteptai din amețeala mea, văzui calul numai spumă și coastele lui sîngerate de pinteni. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ Fig. Atît de albă fața-i ș-atît de nemișcată, Dar ochi-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. ♦ Fig. Îndurerat. Peste sufletul lui greu izbit și sîngerat se așeza o liniște ș-o hotărîre. SADOVEANU, O. VII 103. Așa-n răstriștea vieții, poetul și el tace Cu inima rănită în pieptul sîngerat. MACEDONSKI, O. I 108. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat, înroșit de sînge. În lumina trandafirie îi fulgerară o clipită ochii sîngerați. SADOVEANU, O. VIII 106. Spume făcea la gură; dinții îi scrîșneau și ochii săi sîngerați se holbaseră. NEGRUZZI, S. I 165. 2. (Învechit și popular, despre obiecte) Pătat de sînge, plin de sînge. Ne caută ceasloavele și cînd le vede așa sîngerate cum erau, își pune mînele în cap de năcaz. CREANGĂ, A. 4. Duhul răzbunării cu manta-i sîngerată. ALEXANDRESCU, M. 31. Eu n-am fost... învățată Să spăl cîrpe sîngerate De la voinici aruncate. BIBICESCU, P. P. 168. ◊ Fig. Războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc. ALEXANDRESCU, M. 16. ♦ Amestecat cu sînge. Se pleca ca să bea apă, Macovei îi da în ceafă, De bea apă sîngerată, Cu măsele-amestecată. TEODORESCU, P. P. 592. 3. Fig. De culoarea sîngelui, roșu-aprins. Spre asfințit multă vreme zarea rămînea sîngerată. Pădurile și apele deodată se cufundau în umbră. SADOVEANU, O. VIII 136. 4. (Popular, despre vite) Care e bolnav de sînge (6). O vacă a murit sîngerată, una a murit de bătrînețe. STĂNOIU, C. I. 81. Ce-i lipsește cerbului de nu paște? Poate nu-l adapă la vreme și poate că-i sîngerat. SBIERA, P. 176.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică, ușoară, de ridicare și coborîre (v. val, talaz); p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). Priveam în unda limpede jocul peștilor care fulgerau prin lumina apei ca niște săgeți de argint. SADOVEANU, O. VII 294. Bătrîne Olt! – cu buza arsă Îți sărutăm unda căruntă. GOGA, P. 15. Unde zglobii împrejur clipotind se-nălțau curioase, Nava plutea ușurel, fără pilot în lumină. TOPÎRCEANU, P. 47. Pîrîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. ◊ Fig. Undele poporului se despică îndată sub pașii lor... și se închid după ei. BOLINTINEANU, O. 287. (Cu aluzie la mișcarea ondulatorie a apei) O părere de rău cumplită îi aduse în piept o undă de dor. SADOVEANU, O. II 29. Intra, oare, în tulburarea mea și ceva din prestigiul acelui obraz atît de drag... sub undele arămii ale părului? GALACTION, O. I 58. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 93. Pe fața femeii trecu o undă de înviorare. REBREANU, R. II 65. ◊ Expr. A ieși în undă = a ieși la suprafață, a se afirma. Vroința să ne fie tare și vom ieși iar în undă. ALECSANDRI, S. 110. Sfînta dreptate a ieșit în undă pentru toți. id. T. III 1470. (Despre lichide) A da în undă v. da³ (II 9). ♦ Șuvoi, torent. Am trecut eu Tazlăul de-amu vro trei zile, după bureți, da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi. HOGAȘ, M. N. 212. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care se abate în trîmbe, fără continuitate. Cătră sfîrșitul lunii martie veniră cîteva unde reci de lapoviță. SADOVEANU, O. IV 51. Ploaia cade-n unde. ALECSANDRI, P. III 453. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. Intrai c-o undă aspră a vijeliei. SADOVEANU, O. I 434. Unde de fierbințeală vibrau peste bisericuța adormită. GALACTION, O. I 42. Ciocîrliile înnebuniseră, plutind și ciripind în undele curate ale înălțimilor. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui... oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. ◊ (Determinat prin «de vînt») Clopotele se stingeau în vreo undă de vînt rece. DUMITRIU, N. 54. Ce de joc și veselie cînd e soarele la toacă! Iată-le, sărind se joacă Undele de vînt. COȘBUC, P. II 16. ◊ Fig. Luca Talabă intră cu cîțiva tovarăși, aducînd o undă violentă de usturoi. REBREANU, R. I 170. (Cu aluzie la durata scurtă, dar puternică a mișcării de deplasare) Calul se năpustea cîte o undă. SADOVEANU, O. I 511. 3. Mișcare de vibrație; zgomot, sunet. Începură în noaptea de primăvară, afară, a tremura vibrările clopotului celui mare. Veneau unde după unde, cînd mai slăbite, cînd mai pline. SADOVEANU, O. IV 54. II. (Fiz.) Fenomen variabil în timp, care se produce într-un mediu continuu printr-o acțiune din aproape în aproape. ◊ Undă sonoră = undă care, prin propagarea ei, transmite sunetul într-un mediu. Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive, în direcția de propagare a unei unde periodice, în care oscilația are aceeași fază, după depășirea căreia valorile succesive ale funcțiunii de undă se reproduc cu aceleași valori și în aceeași ordine. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pămînt și de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pămîntului. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime de 0-50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m.

ochi (ochi), s. m. – 1. Organ al văzului. – 2. Vedere. – 3. Butonieră, cheutoare. – 4. Adîncitură de apă. – 5. Deschizătură, gaură. – 6. Corp luminos, lumină. – 7. Spațiu între doi stîlpi de pod. – 8. Ferestruică, oberliht. – 9. Sticlă, geam. – 10. Poiană, luminiș. – 11. Verigă, za de lanț. – 12. Guleraș de capsă. – 13. Rotunzimea unei litere. – 14. Laț de plasă, de împletitură. – 15. Laț, nod slab, ușor de desfăcut. – 16. Ou prăjit cu gălbenușul întreg. – 17. Pată colorată pe coada păunului. – 18. Nuanță, strălucire. 19. Cristal de sare gemă. – 20. Gură de vas pentru lichide. – 21. Vîrtej, volbură, vîltoare. – 22. Punct pe zaruri, pe cărți. – 23. Foaie de hîrtie (in-octavo). – Mr., megl., istr. ocl’u. Lat. oc(u)lus (Pușcariu 1217; Candrea-Dens., 1279; REW 6038), cf. it. occhio, prov. uelh, fr. oeil, sp. ojo, port. olho. Cu excepția sensurilor 1, 7 și 22, în celelalte sensuri se folosește pl. n. ochiuri. Pentru sensul 21, cf. M. L. Wagner, Oje de aqua, NRFH, IV, 40-3; pentru 16, ngr. ἀβγά μάτι (Graur, BL, V, 71, semnalează corespondența dintre ngr. πλύνω τὰ μάτια și a spăla pe ochi. Aceste expresii comune ambelor idiomuri se pot înmulți cu ușurință, cf. de ochii lumii, νιὰ τά μάτια τοῦ ϰόσμου; cu ochii în patru, τὰ μάτια σου τέσσερα; a vedea cu ochi răi, παίρνω ἀπò ϰαϰό μάτια; pe ochii mei, στὰ μάτια μου etc.). Legătura dintre 3 și 4 cu sl. okno „fereastră” (Pușcariu 1217) nu este o ipoteză necesară. – Cf. oacheș. Der. ochi, vb. (a se uita, a reprivi, a trage cu ochiul; a ținti; Trans., a arde soarele); ochiadă, s. f. (privire intensă, semn cu ochiul), după it. occhiata, fr. oeillade; ochian, s. n. (telescop), cu suf. -an (după ipoteza improbabilă a lui Graur, BL, IV, 104, din it. occhiale), cf. cuvîntul următor; ochiană, s. f. (pește, Leuciscus rutilos, Scardinius erythrophthalmus), numit așa din cauza ochilor săi mari); ochiar, s. m. (Bucov., insectă, Drosophila graminun); ochenat, adj. (cu ochi mari), prin încrucișare cu sprîncenat (Candrea); ochete, s. m. (ochi de plasă, împletitură etc.; inel de zale, verigă de lanț; sticlă de geam), în Olt. și Banat; oceri, s. m. pl. (Trans. de N, ochelari), cu der. neclară; ochiat, adj. (Trans., cu găurele, spongios); ochilă, s. m. (ciclop din anumite povești populare); ochios, adj. (cu ochi mari); ochișor, s. m. (dim.; plantă, Anagallis arvensis; Arg., monedă de aur); ochitor, s. m. (țintaș, servant de tun); deochi, s. n. (boală provocată de privirea cuiva); deochia, vb. (a provoca un rău, a nenoroci cu privirea), cuvînt cunoscut peste tot (ALR, I, 242) cf. cal. aducchiare; deochiat, adj. (nenorocit datorită deochiului; discreditat).

SUNĂTOR², -OARE, sunători, -oare, adj. 1. (Despre obiecte de metal) Care produce sunete. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. III 15. ◊ Bani sunători (uneori substantivat, m.) = a) monede, bani de metal. (Rar la sg.) Ș-orice adaos, orice spor de bogăție, În loc ca să-l mărginească, îi dă o poftă mai vie, O dorință mai setoasă ș-un avînt mai arzător De-a vedea lucind în ladă-i sunător pe sunător. HASDEU, R. V. 110; b) bani gata, în numerar, bani gheață. Cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărît să se pună pe petreceri. CARAGIALE, O. III 60. ♦ (Substantivat, f., rar) Avere în bani; zestre. Fără sunătoare nu mă prinde pe mine nici una. CONTEMPORANUL, V_II 501. ♦ Șarpe sunător = crotal. I-a pus sigiliul și a însemnat-o ca pe un gușter cu culoarea și forma sa hidoasă, ca pe șarpele sunător cu clopoței. GHICA, A. 694. ♦ Care foșnește; foșnitor. Clopotul din turn cînd geme, Cheamă vreme-ngroapă vreme, Poartă cîntece și rugi Printre stînci și buturugi, Peste turme, peste ani, Peste codrul sunător. LESNEA, I. 11. Un vînt de biruință se pornește îndelung și lovește rînduri, rînduri în frunzișul sunător. EMINESCU, O. I 144. ♦ Care vîjîie; șuierător. Un vînt sunător și cald a topit nămeții, desfundînd puhoaiele munților. C. PETRESCU, R. DR. 312. 2. Fig. (Despre cuvinte, fraze etc.) Bombastic. Acest simțămînt al sublimului... ori mai bine zis... ca și noțiunea frumosului, sînt cele mai predilecte noțiuni ale esteticei, pentru că amîndouă se pretează la speculațiuni nebuloase și la fraze sunătoare. GHEREA, ST. CR. II 35. 3. Care sună puternic și prelungit; răsunător. Un sunet prelung și jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră și făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului. HOGAȘ, M. N. 132. Calu-i turbă, mușcă, sare, Nechezînd cu înfocare, Calcă trupuri sub picioare, Sfarmă arme sunătoare. ALECSANDRI, P. II 16.

MAL¹ s. n. 1. (Învechit și popular) Ridicătură de pămînt mai puțin înaltă decît dealul, avînd coastele cu povîrnișuri repezi. V. c o l n i c, dîlmă, dîmb, măgură, movilă. Văzu 4 capete de aspidă, unde să iviră din malul acela. NEAGOE, ÎNV., ap. GCR I, 165/35. Oastea leșascâ ce ave cu sine o au tocmit mai la cîmp, despre Șcheia, pe supt un mal. M. COSTIN, O. 46. Precum munții cei înalți și malurile ceale înalte, cînd să năruiesc de vreo parte, precît sînt mai înalți, pre atîta și durăt fac mai mare cînd să pornesc. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. După o jumătate de ceas, ajunserăm pe un mal ridicat și plin de flori. ALECSANDRI, O. P. 12. Și să-mi alergați La valea Adîncă, La poteca Strîmtă, La răscruce-n deal, La muche De mal. TEODORESCU, P. P. 498. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd proporțiile exagerate) Vezi cîte un hodorogit, d-abia să tîrăște, și trăiește, parcă l-a uitat moartea, și o fată cît un mal se duce-n cîteva zile. CARAGIALE, O. VII, 262. Cît malu m-aș face..., de mi-ar șiui pă la ureche vestea că... , cu mic cu mare, și-au îndulcit inima. JIPESCU, O. 21. Unii abia așteaptă Ignatul, să-și taie grăsunul cît malul. DELAVRANCEA, S. 7. Am un cal Cît un mal. TEODORESCU, P. P. 241, cf. ZANNE, P. II, 580, 767, CIAUȘANU, GL. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Nu vezi că-i coșcogemite mal de om? DUNĂREANU, CH. 223. Olivanca, un mal de femeie, cu un ochi umflat, gemea într-un colț. CAMILAR, N. II, 301. Mal de femeie. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ Expr. Un deal ș-un mal = interval mare de timp. Mai ie un dial ș-un mal pînă la primăvarî. ALR I 1385/746. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbul „a cădea”) Ca un mal¹ (1), greoi. Împiedicîndu-se d-un bostan. . . , cade mal peste . . . copilași. SĂM. I, 387. Cade mal peste trupurile celorlalți. CIOCÎRLAN, P. P. 97, cf. DR. IV, 730. ♦ (Învechit) Mal de (sau cu) sare = munte de sare. V. o c n ă, s a l i n ă. Păzitorii malurilor cu sare (a. 1830). DOC. EC. 459. În sud... Să află malurile de sare (a. 1830). ib. 460, cf. 457. ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd componența ) Grămadă (mare). Sentimentul de belșug și senzația coloristică sînt maxime pentru cine se află deodată în fața unui mal de știuleți de porumb. CONTEMP. 1961, nr. 782, 2/7, cf. H XI 322, ALR SN I h 33. O rîdicat un mal di pămînt. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Popular) Perete, margine (rîpoasă) a unei adîncituri de teren (v. r î p ă); p. e x t. fîșie îngustă de pămînt de-a lungul unei adîncituri. Cf. LB. Sus, pe malul lunecos Și-n tăcerea adîncită, Satan urlă furios. ALECSANDRI, P. I, 11. Cînd sărea peste cîte un șanț, malul se prăbușea în urma lui. BUJOR, S. 127. A luat poteca de pe malul șanțului, pe lîngă salcîmi. POPA, V. 110. Lîngă drum bătut de sănii Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii. TOPÎRCEANU, B. 17. Munții s-or cutremura, Maluri mari că s-or surpa. TEODORESCU, P. P. 627. ◊ (Prin exagerare) Cele patru degete țapene ale dreptei sale. . . surpau din malul mămăligei. HOGAȘ, M. N. 69. ◊ E x p r. A da (pe cineva sau ceva) de mal = a nimici, a prăpădi; a da de rîpă, v. r î p ă. Domnule Caracudi, nu merge așa! Cu informațiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. CARAGIALE, M. 54. Au fost în stare să dea de mal un zmeu așa de spurcat. ap. DDRF. (Glumeț) Joacă hora și bătuta, brîul și chindia, de dîrdîie pâmîntul, pînă dă de mal pe toți flăcăii satului. CARAGIALE, S. N. 129. A da carul de mal = a eșua într-o acțiune sau într-o întreprindere. Cf. ZANNE, P. V, 131. ♦ (Regional) Rîpă adîncă, prăpastie. Cf. ALR I 394/610, 898, 922, A V 26, 35. Cînd o oaie dă de mal, toate se duc după ea, se spune despre un om care imită fără discernămînt pe alții. Cf. ZANNE, P. I, 570. 3. Fîșie (îngustă) de pămînt, de-a lungul unei ape. V. ț ă r m, f a l e z ă. Răpegiunea apii îndată-l va duce la malul dintîiu, de undi au ieșit. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/14. Să facă dovadă la fața locului că amîndouă malurile sînt ale lor (a. 1760). BUL. COM. IST. IV, 201, cf. BUDAi-DELEANU, LEX., LB. Versurile făcute pe malul unui pîrîiaș, la umbra unui copaciu. HELiADE, O. II, 124. Un vuiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri. ALEXANDRESCU, M. 26. Apriga furtună. . . Se-nalță, se lățește și vîjîie și tună, Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. I, 193, cf. III, 12. Gemea sub maluri rîul. BOLINTiNEANU, O. 6, cf. 427. De-a lui maluri sînt unite cîmpii verzi și țări ferice. EMINESCU, O. IV, 113. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile? id. ib. 396. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo de cela mal. CREANGĂ, P. 237, cf. 205. Cînd văzu cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Dunărea începe să vîjîie mînioasă, e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. VLAHUȚĂ, O. A. II, 115. Rară E zbaterea apei, cînd valul Atinge cu aripa-i malul. COȘBUC, P. II, 28. Gîrlele... se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. REBREANU, R. I, 74. Râulețele, departe, își sărută malul ud. EFTIMIU, Î. 126. Valurile lepăiesc ușor, și la fiecare lovitură malul se surpă într-o fârîmare ușoară. SADOVEANU, O. III, 80. Curge domol printre maluri înalte, rîpoase. STANCU, U.R.S.S. 159. M-am apropiat de el ca de un mal drag, pe care multă vreme l-am visat. V. ROM. august 1958, 53. De-a întreba unde sînt eu, Tu să-i spui că eu m-am dus Pe malul apei, în sus. ALECSANDRI, P . P. 21. Salcie pletoasă. . . Ce pe mal creștea. TEODORESCU, P. P. 455. Frunză verde de pe mal, Rădiță de către deal, Ce lași vremea-așa uitată? JARNIK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ F i g. După malul cel mărginit al vieții întinz a mea vedere. MARCOVICI, C. 10. ◊ Exp r. A fi una cu malul = (despre o apă) a crește, a se umfla, a umple toată albia. Cf. CIAUȘANU, GL. A ieși la mal = a duce ceva la bun sfîrșit, a o scoate la capăt. Cine dă din mâni nu se îneacă, ci iese mai curînd la mal. SBIERA, P. 215 L-a scos apa la mal, se zice cînd cineva scapă cu bine dintr-o primejdie sau dintr-o nenorocire. Cf. ZANNE, P. I, 207. A se bate ca apa de maluri = a se frămînta zadarnic, a nu găsi ieșire dintr-o situație dificilă. Cf. ZANNE, P. I, 207. Să te bați ca apa de maluri. ȘEZ. II, 72. (Cu parafrazarea expresiei) Bătută-s de gînduri Ca vîntul de dealuri, Ca apa de maluri. POP., ap. GCR II, 346. A se îneca (tocmai sau ca țiganul) la mal = a da greș într-o acțiune sau a renunța la ceva tocmai cînd scopul era aproape atins. Cum se poate să se lase, ca să se înece tocmai la mal? ISPIRESCU, L. 59. Să nu te îneci ca țiganu la mal. ȘEZ. II, 72. – Pl.: maluri. – Cf. alb. m a l l „munte”.

RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pe», «asupra», «contra») A-și face singur dreptate, a obține satisfacție pedepsind pe cel care a făcut un rău, o nedreptate etc.; a face (pe cineva) să plătească răul comis; a întoarce răul cu rău. A început să se răzbune. DUMITRIU, N. 131. De cînd rămase feciorul de capul lui, a început să se răzbune în toată forma. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Bine că te-am prins în mînile mele, să mă răzbun... Vino la luptă. ALECSANDRI, T. I 445. ◊ (Cu pronumele în dativ) Dar sfîntul Soare ziua-ntreagă Pîndește brîul – l-ar fura, Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nțeleagă Și el acum și-ar răzbuna. COȘBUC, P. I 122. A zis dumnezeu... să iasă Moartea la liman, ca să-și răzbune și ea acum pe Ivan. CREANGĂ, P. 323. De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșală Să nu îmi răzbun eu. ALEXANDRESCU, M. 36. ♦ A-și vărsa focul, mînia, necazul pe cineva; a se descărca pe cineva. Vine acasă supărat din oraș și se răzbună pe mine. 2. Tranz. (Complementul indică persoana în folosul căreia se face acțiunea) A satisface pe cel care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind pe cel care i-a făcut un rău. S-adună toți vulturii stol... Pe Horea să-l răzbune. BENIUC, V. 113. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni Și aruncă fierul crunt din mîni: «Te-or răzbuna copiii mei!». COȘBUC, P. I 114. Am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoșari și pe grauri. ODOBESCU, S. III 32. ♦ (Complementul indică fapta ce trebuie pedepsită) A răscumpăra. Episodul și mutra lui Cotcodel răzbunau cu prisosință toate supliciile abnegațiilor trecute. C. PETRESCU, A. R. 20. Acuma or răzbuna ei omorul fîrtaților săi. SBIERA, P. 278. II. (Popular) 1. Refl. (Impersonal) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. A stat ploaia? – Da, acum e frumos, s-a răzbunat. SADOVEANU, O. I 98. Cît stătură ei, afară se răzbunase. ȘEZ. VII 138. ◊ (Cu subiectul «vremea») Și de se răzbuna cîte-oleacă vremea înspre amiază, răpede, răpede vedeai ceriul iar îmbrobodit cu nouri. CONTEMPORANUL, V_I 290. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) la inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) îmbuna, a (se) înveseli. Cînd te văd, badeo, la lună, inima mi se răzbună. HODOȘ, P. P. 85. Calul bun Și mîndra bună, La inimă mă răzbună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. 3. Tranz. (Rar) A însănătoși, a vindeca. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește Și ia grebla de-o adună Și de boală mă răzbună. ALECSANDRI, P. P. 310.

OLAC, (1) olaci, s. m., (2) olace, s. n. (învechit) 1. Curier special (călare); sol, ștafetă. Ce fugă! Ce primblare de olac... cale de-o poștă călare. ALECSANDRI, T. 601. Spre noi vine Un olac; în drum ne ține. De praf negru ca arapul, Sare, dă să-și spargă capul. VĂCĂRESCU, P. 337. ◊ Lipcan de olac = curier poștal călare. Doi lipcani de olac se trămiseră cu această veste banului. ODOBESCU, S. A. 100. 2. Căruță de poștă; poștalion, diligență. Înhămase la olac cînd mă vesti Moghilă. DELAVRANCEA, A. 108. Dînd ei printr-un lac Să răstoarnă-ntr-însul micul lor olac, PANN, P. V. I 43. Cal de olac = a) cal de poștă. Și noi ne-am luat, Din conac în conac, Pe cai de olac. SEVASTOS, N. 100. Butca e gata; pe drum așteaptă cai de olac din poște-n poște. CARAGIALE, O.III 45; b) cal datorat de săteni trimișilor domnești în țară (ca prestație temporară în secolele XV-XVIII). ◊ Expr. A fi cal de olac = a fi muncit peste, măsură. ♦ Cal de poștă. Unde te rătăciși? Crezi c-avem picioare de olac? Te căutăm de-un ceas. CONTEMPORANUL, VI_II 204.

MEȘÍNĂ¹ subst. 1. S. f. Piele de oaie sau de capră, tăbăcită, folosită la confecționarea unor obiecte de îmbrăcăminte și de încălțăminte, mai ales la căptușirea încălțămintei; p. ext. (mai ales la pl.) bucată sau sort de piele de acest fel; obiect confecționat dintr-o astfel de piele. Căpeteniile înfășară în prostirile aceale ce primiră . . . si în meșinuri. DOSOFTEI. ap. GCR I. 258/27, cf. ANON. CAR. Vama cea mare precum s-au așezat . . . Meșine de 52: 1 leu (a. 1 726-1 733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Învățătură pentru cum să dai ape roșii pe meșină la cărți (începutul sec. XIX). GRECU, P. 402. Scauni îmbrăcați cu meșănă (a. 1 821). IORGA, S. D. XXI, 414. Nici să să puie la lucru în loc de saftiian meșină, că aceea este înșelăciune (a. 1 823). DOC. EC. 289. Ceară, bumbac, meșini, hier, pietre, tutun, pește sărat, cafea, pînză, și marfă de Țarigrad. CR (1 832), 208 ²/26. Boierii cei mari se îmbrăcau cu. . . papuci sau cizme galbene de meșină. GHICA, S. 501. Cizmarul întrebuințează pentru căptușeala pantofilor și a cizmelor meșină albă și roșie, ce se aduce din Turcia. I. IONESCU, M. 704. Tureatca este căptușită cu un fel de piele roșie-gălbuie, subțire și păroasă, numită meșină. PAMFILE, I. C. 348. Făceau ciubote pentru țărani, iminii. . . și papuci femeiești de meșină. N. A. BOGDAN, C. M. 178, cf. NICA, L. VAM. Două ghete de meșină deșelată. KLOPȘTOCK, F. 222. Privea nehotârît în jos, la noroiul ce căuta să-i treacă peste opincile-i subțiri, ca de meșină. MIHALE, O. 48. Întinsese bucata de meșină pe masa de croit. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 798. Drag mi-a fost și-mi pare bine C-am cal negru pe supt mine Și cu șaua de meșină. MAT. FOLK. 371, cf. ȘEZ. IX, 33. Pe față poartă un obrăzar făcut de meșină. I. CR. II, 12. 3. Subst. pl. (Mold., în forma meșini) Pantaloni țărănești confecționați din piele tăbăcită de oaie sau de miel. 6 pt. pe nești meșini [glosat: „nădragi din piele de oaie”] (a. 1 743). BUL. COM. IST. I, 228, Cf. IZVOADE, 340, H i 103, VI 33, 228, X 112, XVI 272, 289. Pe cel deal, pe cel colmel, Primblă-mi-s-un voinicel Cu cușmă creață de miel, Cu meșini, cu cojocel. SEVASTOS, C. 173, cf. 159, ȘEZ. I, 10, I. CR. III, 377, VASILiU, C. 14. Călduroasele meșini (cioareci din piei de oaie cu lîna înlăuntru). JUN. LIT. XII, 47. Toată iarna n-o scos meșinii de pe el! Com. din DARABANI-DOROHOI. – Accentuat și: (neobișnuit) méșină. BARCIANU. – Pl.: meșini, (1 și) meșine, (învechit) meșinuri. – Și: (rar) meștínă (ZANNE, P. II, 485, III, 229) s.f., (învechit) meșín s. n. – Din tc. meșın.

ÎNAPOI adv. I. (Cu sens local) 1. În spate, în dos, îndărăt. Un voinic pe-un murg călare Înapoi se uită dus. IOSIF, PATR. 51. Scoate gresia... și o aruncă înapoi. ISPIRESCU, L. 25. La plăcinte înainte Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. ◊ Expr. A da înapoi = a) a face cîțiva pași îndărăt, a se retrage. Calul fiului de crai... începe... a sări în două picioare și a da înapoi. CREANGĂ, P. 187. (Fig.) Făcînd un pas ca acesta nu mai puteam da înapoi. CARAGIALE, O. III 90; b) fig. a regresa, a decădea, a fi în declin. (Pleonastic) A se trage înapoi = a se retrage. Uncheașul s-a tras înapoi și a dat prin niște rîpi străine. SADOVEANU, V. F. 50. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. ♦ (Învechit; într-un text, ca trimitere la un pasaj anterior) Mai sus. Sinan-pașa fu apoi chemat la Constantinopol și depărtat din vizirat, după cum am văzut înapoi. BĂLCESCU, O. II 69. 2. La locul de proveniență, în locul unde a fost mai înainte. Plecarea înapoi a fost la opt seara. CAMIL PETRESCU, U. N. 124. Să aducă înapoi pe boieri. REBREANU, R. II 230. Peste zece minute căruța veni înapoi ca să mă ieie de a doua pară. ALECSANDRI, O. P. 258. ◊ Expr. A da înapoi = a restitui, a înapoia. Pămîntul înapoi nu-l mai dăm! REBREANU, R. I 133. A-și lua vorba înapoi = a-și retrage vorba, făgăduiala făcută, a-și călca angajamentul; a reveni asupra celor spuse, rectificînd o greșeală. Își luă vorba înapoi și... reduse coada vulpii pînă la vreo doi stînjeni. ODOBESCU, S. III 46. A veni înapoi = a reveni, a se întoarce. (Regional) A veni carte-napoi = a veni răspuns la o scrisoare. Ș-o venit carte-napoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433. 3. Într-un loc inferior (ca valoare), cu o treaptă îndărăt, în urmă. Cîn’ te văd, mîndro, pe tine, Coasa mea nu taie bine; Cîn’ne-ntîlnim amîndoi, Rămîn cu lucru-napoi. ANT. LIT. POP. I 146. II. (Cu sens temporal) Mai demult, (mai) înainte de timpul actual. Înapoi cu veacuri...

ZOR, (rar) zoruri, s. n. 1. Activitate grăbită, febrilă, însuflețită; grabă mare, urgență. Se auzeau uși trintite, pași grăbiți, zor mare. BASSARABESCU, V. 17. Era zor mare în lot satul. Moș Șărban, moș Sandu și încă vreo zece țărani... se îndeletniceau fiecare să mai dreagă cîte ceva la car. BUJOR, S. 132. Ce era foc și zor pe pînzele maestrului flamand deveni grație naturală și vioaie pe ale discipolului francez. ODOBESCU, S. III 138. Dă mai iute, soacră-mare, Că la nuntă e zor tare. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. Fluturii de prin vîlcele Tu-i ascunzi acum cu zor! Culci în cuiburile lor Veselele rîndunele. COȘBUC, P. I 219. Mama toarnă cu tot zond Apă-n pumni, și se grăbește La copil și-i răcorește Obrăjorul. id. ib. 222. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Grăbite, pentru că își știu timpul măsurat, viorile cîntă de zor. BOGZA, C. O. 164. Într-un șopron, șoferul curăța automobilul, fluierînd de zor o melodie nemțească. REBREANU, R. II 49. Se pregătea de zor să-și treacă examenul de bacalaureat. VLAHUȚĂ, O. A. 95. Cu zorul = cu forța. Să ne desparță cu zorul, Să ne pedepsim cu dorul. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ Expr. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă, a se grăbi. Dă zor-nainte, inimă bolnavă, Și arde, gînd, în vîlvătăi și pară. BENIUC, V. 17. Și sărind, mugind, da zor Peste mîndrul vînător. ALECSANDRI, P. P. 166. (Eliptic) Copiii... zor înainte l-al patrulea asalt. ALECSANDRI, P. III 456. (Fig.) Copacii dau muguri ce cresc văzînd cu ochii, viața dă zor pretutindeni. La TDRG. A-i da zor cu... (sau că...) = a nu mai conteni cu... sau din..., a insista, a persista; a o ține una și bună. [Tata] îi da zor că m-a bătut cineva. PREDA, Î. 48. În atmosfera acestor generoase iluzii, el îi dă zor cu scrisul. VLAHUȚĂ, la TDRG. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna, a sili pe cineva. Mereu îmi dă zor să mă-nscriu și eu numaidecît. CARAGIALE, O. VII 232. Văzînd Mihai că nobilii nu înaintează mai încolo de Turda, începu a le da zor și le porunci ca în trei zile să pornească spre Alba- Iulia. BĂLCESCU, O. II 305. Comisarul dă zor calului său, ca s-ajungă la culcuș. RUSSO, O. 142. (Fig.) Dacă-ți spui vro veste dulce, Tu-i dai zor și ea se duce. ȘEZ. VIII 80. A avea zor = a avea grabă, a se grăbi. Naica Floare are zor. SLAVICI, N. I 54. A lua (pe cineva) la zor = a dojeni, a mustra, a cere socoteală. Luat atunci din nou la zor, a început să povestească isprăvile ce le-a făcut. La TDRG. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forță (pe cineva). Plîngerile și rugăciunile lor m-au atins la ficați și nu mă lasă inima... ca să-i iau cu zorul. ISPIRESCU, la TDRG. Zor-nevoie v. nevoie (3). (Rar) A-și face zor mîniei = a se ațîța singur, a-și face singur sînge rău, a se necăji. Bătu cu ciudă din picior Și repede-a plecat. S-a poticnit de-un lemn în tindă Și-și mai făcu mîniei zor. COȘBUC, P. I 256. (Rar) Zor-zor = în mare grabă. Unchiașul mîna, mîna zor-zor și calea nu se mai isprăvea. DELAVRANCEA, S. 251. Necesitate urgentă, nevoie; strîmtoare, necaz. În timpul acela însă, armeanul avea alte zoruri. TUDORAN, P. 341. Sărăcia, dacă văzu zorul, dele dosul pe ușă. ISPIRESCU, L. 209. Că la vreme și la zor Mult mi-a fost dăruitor. TEODORESCU, P. P. 354. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a nu-ți trebui, a nu-ți fi necesar numaidecît. Că de lînă zor n-avea. TEODORESCU, P. P. 597. A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... Domnul Moldovei nu avea nici un zor de a-și atrage ura unui puternic regat învecinat. HASDEU, I. V. 20. Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? Ce zor ai de ce-a spus el?

HOP², hopuri, s. n. 1. Ridicătură sau groapă în drum (peste care trebuie să treacă un vehicul). Mergeam cu sania pe un drum plin de hopuri și de viscolituri. SADOVEANU, P. S. 27. Mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe ulițile Iașilor, am ajuns într-un tîrziu, noaptea. CREANGĂ, A. 128. Roțile se alungau, săltînd din hopuri în hopuri. ALECSANDRI, C. 112. ♦ Fig. Obstacol, piedică, dificultate. Trecem noi și hopul ăsta. Nu se poate ca d-ta... și tovarășa Irina... și noi toți să nu găsim pînă la sfîrșit buba. BARANGA, I. 180. Un mic hop mai e de trecut, la bacalaureat. VLAHUȚĂ, O. A. 110. Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. 2. Săritură (peste ceva), salt, zguduitură (mai ales a unui vehicul în mers). Un hop al trăsurei mă trezi din acel vis frumos. ALECSANDRI, O. P. 283. Îl suii în trăsură [pe bolnav]... țiindu-l strîns de mînă, căci cel mai mic hop îl dobora. RUSSO, O. 51. ◊ Loc. adv. În hop = în salturi. Fă cît poți, și las’ să rîdă Cei ce sar viața-n hop. COȘBUC, P. I 156.

MÎNDRU, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. (Învechit; despre oameni) înțelept; priceput, isteț; capabil. Aceasta Domnului dați? Aceștia oameri neburi și nu mîndri (î n ț ă l e p t D)? PSALT. 313. Fiți, mîndri. . . ca șerpii. CORESI, ap. DHLR II, 457. Mîndri simt a fac[e] rău, iar a face bine simt neștiutori (a. 1600-1650). GCR I, 141/27. ◊ (Substantivat) Lucrul mic a samă a nu se băga, sau a mîndrilor sau a nebunilor lucru iaste. CANTEMIR, IST. 146. ♦ (Substantivat, m.) Învățat, filozof; mag² (1). Unde-s mîndrii, unde-s cărtularii, unde-s înțelepții lumiei aceștiia ? CORESI, L. 285/3. Chiemă înlăuntru toți vrăjitorii Eghipetului și toți măndrii și spuse lor visurile sale. PALIA (1581),166/2. Mîndrii de la răsărit veniră în Erosalim. N. TEST. (1648), 4^r/8. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulțumit, satisfăcut, încîntat, fericit; care are un sentiment de demnitate, de Încredere in calitățile proprii, demn. Cu ce bucurie mîndră mă plimbam în mijlocul mărețului lăcaș, MARCOVICI, C. 15/18. Ce mai veste- poveste, Dinule? întrebă vătaful, mîndru de pozițiunea sa. FILIMON, O. I, 128. A murit cum trebuie să dorească a muri tot românul care se simte mîndru de numele lui ! ALECSANDRI, T. II, 20. Era prea mîndru ca să se plîngă de asta. CARAGIALE, O. III, 28. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, L. 21. D-aproape am văzut-o [moartea] mai mult decît oricine, Ca s-o afrunt, tot mîndru ș-acuma voi putea. MACEDONSKI, O. I, 251. Și cîntă legănîndu-și capul Cobzarul, mîndru cerșetor. IOSIF, PATR. 23. Domnica înțelegea că Pantelimon face toate de dragul ei, se simțea mîndră. REBREANU, R. I, 130. Acolo unde era o cucoană mai frumoasă, domnii zvîrleau mai multe flori, iar ea rîdea mîndră. PAS, Z. I, 238. ♦ Care este pe măsura calităților cuiva, demn de cineva. Mă lăsară-n pace, Ca să cînt în lume, Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume. EMINESCU, O. I, 9.Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, trufaș, înglmfat. Mîndria lui certase Dumnedzău cu stricăciune, căci era mîndru. VARLAAM, C. 328. Nu era mîndru, nici făce cheltuială țării. NECULCE, L. 94. Rușinează-te, om mîndru. CONACHI, P. 272. Unii mîndri și-ngîmfați Ca beșici cu vînt umflați ! ALECSANDRI, T. I, 95. Pe cei slugarnici, mîndri și luxoși îi arăta cu degetul. CREANGĂ, A. 136. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale ? COȘBUC, B. 12. Nu fi mîndru, c-o să-ți pară rău. GALACTION, O. 183. Să tine mai mîndră. ALR II 3 702/172, cf. 3 702/141, 3 722/157, 192, 235. ◊ (Substantivat) Ca un mîndru iarăș în deșert mă laud. CORESI, EV. 4. Să nu-și mai rădice mândrul și sîmățul Glătejul în fală. DOSOFTEI, PS. 35/5. Și pre norodul cel sărac vei mîntui și ochii mîndrilor vei smeri. BIBLIA (1688), 238²/18. Aceste bîrfește mîndrul. CONACHI, P. 265. Nu. . . te mîndri, căci mândrului îi stă Dumnezeu împotrivă. NEGRUZZI, S. I, 250. Cînd mîndrul ajunge domn, pămîntul să cutremură. ZANNE, P. VIII, 391. Mîndrul povață nicicum primește. id. ib. 393. ♦ (Învechit, rar) Pretențios, mofturos. Am un gust deosebit Sînt cam mîndru la iubit. PANN, E. V, 135/5. 4. (Învechit și popular). Frumos, strălucitor, splendid, minunat (ca aspect, înfățișare). Are înlăuntru curți împărătești foarte mândre și frumoase. FL. D. (1680), 49^v/13. El nu rîvnește niciodată mîndrelor îmbrăcăminți a spaniolului, IST. AM. 63^v/3. Radul Vodă au dăruit pe Basta cu o șa și cu sărsamuri de un cal foarte mîndre. ȘINCAI, HR. II, 303/36, cf. I, 15/35. O scoarță purpurie în late vergi florate . . . [Cu] mîndri ciucuri. HELIADE, O. I, 220. O țeară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, M. V. 307. Folosindu-mă de mîndrul timp, m-am coborît împreună cu dragomanul cancelariei noastre la țărmul numit Cornul de Aur (a. 1859). URICARIUL, V, 170/10. Dragoș mîndru ca un soare A plecat la vînătoare. ALECSANDRI, P. II, 89, cf. I 9.,Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I, 96. Îmbrăcați. . . cu bondițe mîndre. CREANGĂ, A. 75. Dragi-mi erau. . . mîndrele dealuri de după cari-mi zîmbeau zorile. id. ib. 117. Își alese . . . hainele cele mai mîndre și mai bogate. ISPIRESCU, L. 13, cf. 6, 17. Ce mîndru-i satu-n care doarme Copilăria mea-ngropată. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșita-n cale ales alai. COȘBUC, B. 19. Ce mîndre nunți, ce luminate fețe Văzură ochii săi odinioară. IOSIF, P. 29. Multe povești mîndre și frumoase mi-au spus mie părinții și moșii mei. ȘEZ. XII, 102. O mîndră epopee e viața. DENSUSIANU, L. A. 111. Soțul meu, flăcău mîndru și voinic. SADOVEANU, B. 89. Rodico, să-mi vorbești De cerul țării mele, de mîndrele ogoare. EFTIMIU, Î. 166. Cînd a pornit rădvanul cu mireasa (mîndră între celelalte fete. . .), vioara lui Mură a trecut prin toți ca fiorii patimei și ai morții. GALACTION, O. 74. Adormirăm fericiți, luînd cu noi împărăția viselor mîndre. BRĂESCU, A. 79. Îi cumpăram cu bani scumpi un rînd de haine de cele mîndre, domnești. V. ROM. februarie 1957, 109. Avea cupeul cel mai frumos, caii cei mai mîndri. PAS, Z. I, 224. Să le spui curat Că m-am însurat C-o mîndră crăiasă, A lumei mireasă. ALECSANDRI, P. P. 2. Mîndră-i lumea cu feciori Ca grădina cu bujori. JARNIK-BÎRSEANU, D. 400, cf. 150, 412. S-au dat peste cap de s-au făcut un păun mîndru-mîndru și au zburat în ogradă. SBIERA, P. 33. Scoală-te și-mi ieși afară Și te primblă prin ogradă Să crească mîndră otavă. MARIAN, Î. 128. A înflorit mărul acela într-o primăveară . . . nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mîndre. RETEGANUL, P. IV, 69. Am giucat pi cei mai hîdă, C-o fost cu cămeșa mîndră. MAT. FOLK. 1437, cf. 1463. Fata era drăgălașă și mîndră, cum a zis cel din poveste, ruptă din soare. MERA, L. B. 85. Pe-atîta cunosc că-i vară, Pe creangă de lozișoară Și pe-o mîndră păpădie care crește la cîmpie. BUD, P. P. 47. Mlndru-i codru și-mpenat. GR. S. VI, 239. Păr des și mîndru. ALRM I/I h 99. Casa mea ie tot așa de mîndră ca ș-a ta. ALR I 248/56, cf. 16/35, 266, 248/63, 65, 129, 257, 266,. 280, 347, 359, 361, 554, 591. Calu aista-i mîndru. ALR I 255/214, cf. ALR II 2 959/102, A I 22, II 12. Ce-i mîndru la sat Și bun de mîncat (Grîul). GOROVEI, C. 180. ◊ (Substantivat) Acasă sînteți, mîndrii mamii? CAMILAR, N. II, 131. ◊ (Adverbial) îmbracă. . . mîndru pe copilă. IST. AM. 90^v/8. Din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I, 83. Brizeis cea mîndru cu brîul încinsă. MURNU, I. 16. cf. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 78. Mîndru șuieră Ion Cu coatele pe oblon. BUD, P. P. 30. S-o lăut mîndru. ALR I 16/278. Mîndru-i pieptănat. ib. 16/337. S-o copt mîndru. ALR II 4 008/365. ◊ C o m p u s: mîndra-nopții = barba-împăratului (Mirabilis Jalapa). Cf. BARCIANU. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; regional) Ielele (Mihăileni-Miercurea Ciuc). ALR II 4232/574. ♦ Falnic, semeț. Copaci nalți și mîndri. CONACHI, P. 102. Mîndru vultur ce-n văzduh se cumpănește. ALEXANDRESCU, M. 22. (Trăsnetul) un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I, 252. Acolo veghea un om sur cu frunte mîndră și ochi adînci. TEODOREANU, M. U. 76. ♦ (Regional) Elegant, fercheș (Voiniceni-Tîrgu Mureș). ALR II 3 266/235. II. Subst. 1. S. m. și f. (Popular) Persoană pentru care altă persoană de sex opus simte o afecțiune deosebită, iubire. V. d r a g, i u b i t, i b o v n i c, a m a n t. Eu pe mîndru-ți l-oi aduce. ALECSANDRI, P. I, 11. Miron. . . se oprește Și cu durere-n suflet pe mîndră lui privește. NEGRUZZI, S. II, 132. La mijlocul nucului Scrisu-i dorul mîndrului. F (1889), 31. Le tocise [cizmele] umblînd după mîndre. SADOVEANU, M. 43. Cîntă-ți, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul. ALECSANDRI, P. P. 24. Turturică dragă mie, Spune-i mîndrului să vie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 121, cf. 182. Badea. . . Cîți bani a avut Cu mîndrele i-a băut. MARIAN, SA. 17, cf. 77. Măcar lupii să mă mînce, Tot la mîndră mea m-oi duce. HODOȘ, P. P. 43. Eu, mîndruț, te-oi blestema. . . Pentru-o mîndră ce-ai iubit, Că te-ai dus și n-ai venit. BUD, P. P. 6. Mîndră be și chiulește, Mîndru tace și plătește ( = unul petrece pe socoteala celuilalt). Cf. ZANNE, P. III, 452. 2. S. f. sg. (art.) (Regional) Numele mai multor dansuri populare; melodie după care se execută aceste dansuri. Cf. VARONE, D. 113, VI 98, I. CR. I, 155. – Pl.: mîndri, -e. – Din v. sl. мѧдръ.

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

VAD, vaduri, s. n. 1. Loc (adîncit în pămînt) pe unde curge o apă (v. albie, matcă); p. ext. apă, valuri. Vadul își murmură cîntul Și foile sîsîie ca șerpoaicele. BENIUC, V. 99. Se auzea slab gîlgîitul vadurilor Moldovei. SADOVEANU, O. I 57. Tu împletești în curcubeie Comoara lacrimilor noastre Și cel mai scump nisip tu-l duci în vadul Dunării albastre. GOGA, P. 16. În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale. COȘBUC, P. I 191. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad. EMINESCU, O. I 204. ◊ Fig. I se rumpe A lui suflet, cînd privește peste-al vremurilor vad. EMINESCU, O. IV 113. 2. Loc pe cursul unui rîu, unde malul, e jos și apa puțin adîncă, permițînd trecerea prin apă de la un mal la altul. La vadul Popricanilor călărimea ieșise cu caii la adăpat. SADOVEANU, O. VII 24. Lîngă vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit. CERNA, P. 142. Nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi. HOGAȘ, M. N. 217. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’de vad, Naintea lor se-nalță puternic vechii munți. EMINESCU, O. I 98. ♦ Fig. Loc de trecere, p. ext. loc de salvare, de scăpare. Pe-aici și-au făcut vad oștile turcești. VLAHUȚĂ, R. P. 19. Eu cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCU, O. I 92. Că urîtul n-are vad Decît scîndura de brad. ALECSANDRI, P. P. 307. 3. Țărm, mal, liman. Lîngă vaduri, se zăresc niște cîrciume ticăloase. RUSSO, O. 152. Sări-n mare Ca o floare Și-mi ieși-n vad Ca un brad. TEODORESCU, P. P. 71. 4. Loc situat în apropierea unei căi mai mari de comunicație, pe unde trece multă lume și care asigură unui negustor o clientelă numeroasă și un cîștig bun; p. ext. afaceri prospere. Vad bun, treabă bună, mai ales în alegeri, cînd cartierul general al bătăliei pe mahala era în cîrciuma lui. PAS, Z. I 152. Umblă... după o prăvălie cu vad bun. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 56. Gherasim luă conducerea comerțului, păstrînd aceeași firmă care făcuse un vad așa de bun. BART, E. 322.

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). ♦ (top.) Vârful Omul (1.931 m), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu, 1940); cf. Vf. Omul, din Munții Bucegi, Omul de Piatră, din Munții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf”, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu, 1966). 4. (mit.) Omul Apei, personaj imaginar din basmele maramureșene: „Omul Apei este un spirit malefic, cu toate că în unele legende este inofensiv. Este imaginat în chip de om și locuiește în apele adânci, fiind și stăpânul peștilor, cu care îi atrage pe cei pe care îi întâlnește, pentru a-i îneca și mânca. Unele legende iau aspect de basme, deoarece Omul Apei le dăruiește peștișorul de aur, simbol al bogăției” (Bilțiu, 1999: 30). 5. (mit.) Omul Fiarelor (Sălbatice), personaj mitologic local, numit și Împăratul Lupilor: „Omul Sierelor era înalt, cât un brad de o sută de ani și avea numai jumătate trup, de-a lungul, adică din creștetul capului și până la talpa piciorului. Și această jumătate ardea ca focul, de nu te puteai uita la el de groază și spaimă, căci cine cuteza a se uita la el murea în scurtă vreme” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 46). 6. (mit.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Feciorul Pădurii, Omul Vântului), personaj mitologic înfățișat ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele (Eretescu, 2007:11). Era un om „cu fălci și cu dinți ca de cal”, cu ochii „cât boul” și cu nasul „cât pumnul” (Bilțiu, 1999: 31). Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, pe care o prinde, o omoară rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă (Eretescu, 2007). „Omu Nopții sare într-un picior ca și iepurele când merge. Și umblă pe dealuri și pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia și o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlnești cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic” (Ioan Ivănciuc, 54 ani, Cornești, cf. Bilțiu, 1999: 173). „Tată-meu o fo’ pribeag mare, șî venea la el Fata Pădurii șî trecea șî să ducea. După ceea o zinit Omu Nopțî. Da o-ntrebat: N-ai văzut pă Ileana Sân-Ziana? Da’ zice pribeagu’ că n-o văzut-o. Omu Nopții zicea: Eu mă duc după ea să o găsăsc. Dară, să ducea după ea / Șî o găsea, / Țâțele i le tăia, / Pădurea după ea zdera / Și tătă că o rupea” (Ileana Codrea, Vadu Izei, 1922, cf. Papahagi, 1925). 7. (astr.) Omul, numele popular al constelației Hercule. Potrivit unei legende românești, la facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ. Însă, într-o zi, o femeie ce îngrijea un copil nou-născut a aruncat spre cer un scutec murdar, încât era gata să mânjească cerul cu el. Dumnezeu s-a supărat și a îndepărtat cerul de pământ. Atunci, Omul s-a hotărât să plece la cer, la Dumnezeu, să-l convingă să aducă cerul înapoi, aproape de pământ. A luat cu el Carul Mare, cu patru boi, Carul Mic, Candela, Crucea de la biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul, Cloșca cu pui, Scroafa, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul, Porcarul, Hora din sat etc. Cam pe la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer, s-a întâlnit cu Dracul, cu care s-a luat la harță. Diavolul a scos din traistă Balaurul, Ursul, Scorpia. Omul s-a luat la trântă cu dracul și l-a învins. Urmele acestei bătălii se văd și astăzi pe cer. – Lat. homo „om, muritor, bărbat” (Scriban, Șăineanu; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, B. F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).