VAD, vaduri, s. n. 1. Loc (adîncit în pămînt) pe unde curge o apă (v. albie, matcă); p. ext. apă, valuri. Vadul își murmură cîntul Și foile sîsîie ca șerpoaicele. BENIUC, V. 99. Se auzea slab gîlgîitul vadurilor Moldovei. SADOVEANU, O. I 57. Tu împletești în curcubeie Comoara lacrimilor noastre Și cel mai scump nisip tu-l duci în vadul Dunării albastre. GOGA, F. 16. În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale. COȘBUC, P. I 191. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad. EMINESCU, O. I 204. ◊ Fig. I se rumpe A lui suflet, cînd privește peste-al vremurilor vad. EMINESCU, O. IV 113. 2. Loc pe cursul unui rîu, unde malul, e jos și apa puțin adîncă, permițînd trecerea prin apă de la un mal la altul. La vadul Popricanilor călărimea ieșise cu caii la adăpat. SADOVEANU, O. VII 24. Lîngă vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit. CERNA, P. 142. Nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi. HOGAȘ, M. N. 217. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’de vad, Naintea lor se-nalță puternic vechii munți. EMINESCU, O. I 98. ♦ Fig. Loc de trecere, p. ext. loc de salvare, de scăpare. Pe-aici și-au făcut vad oștile turcești. VLAHUȚĂ, R. P. 19. Eu cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCU, O, I 92. Că urîtul n-are vad Decît scîndura de brad. ALECSANDRI, P. P. 307. 3. Țărm, mal, liman. Lîngă vaduri, se zăresc niște cîrciume ticăloase. RUSSO, O. 152. Sări-n mare Ca o floare Și-mi ieși-n vad Ca un brad. TEODORESCU, P. P. 71. 4. Loc situat în apropierea unei căi mai mari de comunicație, pe unde trece multă lume și care asigură unui negustor o clientelă numeroasă și un cîștig bun; p. ext. afaceri prospere. Vad bun, treabă bună, mai ales în alegeri, cînd cartierul general al bătăliei pe mahala era în cîrciuma lui. PAS, Z. I 152. Umblă... după o prăvălie cu vad bun. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 56. Gherasim luă conducerea comerțului, păstrînd aceeași firmă care făcuse un vad așa de bun. BART, E. 322.