OLAC, (1) olaci, s. m., (2) olace, s. n. (învechit) 1. Curier special (călare); sol, ștafetă. Ce fugă! Ce primblare de olac... cale de-o poștă călare. ALECSANDRI, T. 601. Spre noi vine Un olac; în drum ne ține. De praf negru ca arapul, Sare, dă să-și spargă capul. VĂCĂRESCU, P. 337. ◊ Lipcan de olac = curier poștal călare. Doi lipcani de olac se trămiseră cu această veste banului. ODOBESCU, S. A. 100. 2. Căruță de poștă; poștalion, diligență. Înhămase la olac cînd mă vesti Moghilă. DELAVRANCEA, A. 108. Dînd ei printr-un lac Să răstoarnă-ntr-însul micul lor olac, PANN, P. V. I 43. Cal de olac = a) cal de poștă. Și noi ne-am luat, Din conac în conac, Pe cai de olac. SEVASTOS, N. 100. Butca e gata; pe drum așteaptă cai de olac din poște-n poște. CARAGIALE, O.III 45; b) cal datorat de săteni trimișilor domnești în țară (ca prestație temporară în secolele XV-XVIII). ◊ Expr. A fi cal de olac = a fi muncit peste, măsură. ♦ Cal de poștă. Unde te rătăciși? Crezi c-avem picioare de olac? Te căutăm de-un ceas. CONTEMPORANUL, VIII 204.