RUȘII-MUNȚI, com. în jud. Mureș, situată la poalele NV ale m-ților Gurghiu, pe cursul mijlociu al râului Mureș, la ieșirea acestuia din defileul Toplița-Deda; 2.276 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul R.-M.). Prelucr. laptelui (cașcaval, brânzeturi), în satul Morăreni. Satul R.-M. apare menționat documentar, prima dată, în 1319. Centru de cusături și țesături populare, de pielărie și cojocărit.

podgórie f. (vsl. podŭgoriĭe, vale, d. podŭ, dedesupt, și gora, munte; sîrb. rus. podgorje, bg. -rie, regiune situată la poalele unuĭ munte. V. pogor). Vie mare la deal saŭ la cîmp: pin Putna-s întinse podgoriĭ. – În Olt. podgór n., pl. oare = vie (NPl. Ceaur, 90 și 91).

Athos m. celebru munte în Turcia (1935 m. înălțime), numit de Greci Aghion-Oros (Sfântul Munte), și de Ruși Sfetagura (Sfânta Agura), acoperit cu vr’o 20 mănăstiri de călugări greci (între cari și una românească), zidite pe promontorii ca niște cetăți cu ziduri și turnuri, formând un fel de republică monacală.

COBZĂ (pl. -ze) sf. 1 🎼 Instrument muzical, în formă de mandolină mare, cu zece coarde, care, pișcate cu o pană, produc numai cinci sunete, reducînd instrumentul numai la rolul de acompaniament (🖼 1338): Lin vioarele răsună, iară cobza ține hangul (EMIN.) ¶ 2 Ⓕ A lega ~, a lega strîns pe cineva, încît să nu se poată mișca: m’au prins și m’au dus legat ~ la un schit în munte (CAR.) [rut. rus. pol. ung. kobza].

grohot, -e, s.n. – Grohotiș; îngrămădire de bucăți de rocă colțuroasă, rezultate din dezagregarea stâncilor. (top.) Grohotu, munte în Borșa. – Din rus. grohot (MDA).

Agura (Sfânta) f. numele popular al muntelui Athos: la pusnicul Chiriac din Sfânta Agura CR. [Românizare din rus. SFETA GORA, sfântul munte]. V. Athos.

Eski-Zagara f. oraș în Rumelia orientală, la poalele munților: 20.000 loc. Ocupat de Ruși în 1828 și în 1877. Stațiune balneară.

córhă, corhe, (corhan), s.f. (reg.) 1. Versant abrupt. 2. Coastă de deal râpoasă. 3. Prăpastie, râpă; berdă. ■ (top.) Corha Bradului, deal în Săliștea de Sus; Corha Carelor, deal în Săcel; Corha Prelucilor, deal în Dragomirești; Corhele Pietrosului, gol de munte în Munții Rodnei. – Comp. cu rus., ucr. kurhan „putred” (Scriban, MDA).

prepelicar Legătura cu prepeliță. e indiscutabilă, dar formația nu e clară : de ce finala e -car în loc de -țar ? Cunoaștem cazuri de intervertire a lui c cu ț, de tipul donicuță, dar acolo pe de o parte consoana c rămîne prezentă în cuvînt, iar pe de altă parte, dacă cele spuse mai sus, la p. 38-42, sînt acceptate, este vorba de o disimilare care nu și-ar găsi locul în cazul discutaț aici. În mod curios, CADE nu dă nici o informație etimologică, nu numai pentru prepelicar, dar nici măcar pentru prepeliță. Pușcariu, DR, VI (1931), p. 232, explică pe prepelicar prin *prepelicer, cu č > k prin analogie ; de ce analogie e vorba, mi-ar fi greu să descopăr. Aproximativ pe aceeași linie a mers Scriban (urmat de DLRM), care, fără să explice schimbarea fonetică, propune ca punct de plecare s.-cr. prèpeličâr. Dacă era să intervină analogia, am fi așteptat prepelițar (acesta, la drept vorbind, există, dar slab atestat). Pe alt drum a mers TDRG, care trimite la sl. ◊ prepelka, rus. перепелка, pol. przepiórka, ceh. prepelka (de adăugat bg. препелка). Aceasta înseamnă că trebuie să alegem între două ipoteze : sau a existat un derivat slav, neatestat, în -ar, pe care romîna l-a împrumutat (introducînd pe i poate de la prepeliță), sau s-a format în romînește derivatul în -ar de la o formă de origine slavă, neatestată în romînește. Desigur nu ne vom speria de ideea că un cuvînt a putut dispărea după cea lăsat un derivat sau după ce a fost împrumutat de altă limbă. Dacă avem de ales între cele două ipoteze, cred că e preferabilă cea de a doua (pentru aceasta pare că a opinat și Pascu, Suf., p. 81), pentru motivul că sufixul -arjĭ nu formează în general, în slavă, nume de animale (exemple ca rus. глухарь „cocoș de munte”, bg. зайчар „iepurar” sînt excepționale), pe cînd în romînește asemenea derivate există numeroase și în totul asemănătoare cu prepelicar : cîini, iepurar, șorecar ; lup, cotețar ; urs, furnicar ; cal, telegar ; șoarece, alunar ; fluture, urzicar ; numeroase nume de păsări : alunar, cătinar, cireșar, furnicar, îepurar, lăcustar, muscar, păsărar, porumbar, prundar, (sitar?), șerpar, șopîrlar, șorecar, vișinar. Formații oarecum diferite, pentru că baza este un verb : cufundar (pasăre), (oaie) mulgară.

LOSTRIȚĂ ~e f. Pește dulcicol răpitor, de talie mare, asemănător cu păstrăvul, care trăiește în râurile de munte. [Sil. los-tri-] /cf. ucr., rus. losos

ARCTICA, reg. polară în N Pămîntului, care include reg. septentrională a Eurasiei, Americii de Nord și Oc. Arctic, precum și reg. alăturate ale oceanelor Atlantic și Pacific, și este încadrată de izoterma de 10 °C a lunii celei mai calde (iul.-aug.); c. 27 mil. km²; (dintre care 10 mil. km² uscat). Predomină pod. joase (marginile Platformei Ruse, C. Siberiene și Scutului Canadian) și munții mijlocii (prelungirile Uralilor și M-țior Bîrranga); alt. max.: 3.734 m (vf. Gunnbjorg, Groenlanda). În ins. Baffin, ins. Ellesmere și Arh. Spitzbergen se găsesc cărbuni, metale neferoase și metale rare. Temperaturi foarte scăzute, cu media în ian. de -3 °C în partea preatlantică de S și -40 °C în partea centrală, iar în iul. +10 °C și, respectiv, 0 °C. În reg. Polului Nord, temperatura minimă a fost de -52 °C, iar max. de +6 °C. Vînturi neregulate, la periferie cu caracter sezonier. Precipitațiile, sub formă de zăpadă, ating 75-100 mm în partea centrală și 300-400 mm la periferie. Nebulozitate mare, cețuri permanente și îngheț peren. Ghețuri plutitoare ocupă 11 mil. km² iarna și 8 mil. km² vara. Au efectuat cercetări în A. exploratorii: Barents (1596-1597), Litke (1821-1824), Vranghel (1820-1824), Franklin (1819-1827), Sverdrup (1888-1902), Norenskjöld (1858, 1872-1883), Nansen (1893-1896), Amundsen (1905-1906), Peary (1886-1909), Byrd (1926), Cikalov (1936-1937) ș.a.

AUL, aule, s. n. Sat de munte în Crimeea, Caucaz și Asia centrală. – Rus. aul.

poálă (oa dift.) f., pl. e (vsl. pola, jumătate, margine, sîn, polŭ lature, mal, sex, jumătate; polĭana, cîmp, parte de pămînt; bg. polá, poală de haĭnă saŭ de munte; polĭ, cîmp, sîrb. póla, jumătate, poală; rut. rus. polà, poală. V. poĭană, polcă, poliță 1, poloboc, pospolită). Partea de jos a uneĭ haĭne fîlfîitoare, maĭ ales la femeĭ: femeĭa ținea copilu’n poală, noroĭu îĭ stropise poalele rochiiĭ, poalele halatuluĭ Jidanuluĭ fîlfîĭaŭ în vînt. Față de masă pentru sfînta masă din altar saŭ pînză de drapat o icoană. Cantitatea de lucrurĭ ținute în poală: o poală de zarzăre. Partea de jos a unuĭ munte: la poalele munților. A umbla par’că aĭ oŭă’n poală, a călca cu mare precauțiune. Poala Maĭciĭ Domnuluĭ, volbură. Poala Sfinteĭ Mariĭ, numele maĭ multor plante: 1. granatu (V. granat), 2. o plantă erbacee labiată cu miros urît, (népeta núda). Poală albă, leŭcoree. V. pulpană.

grohot, grohote, s.n. – Grohotiș; îngrămădire de bucăți de rocă colțuroasă, rezultate din dezagregarea stâncilor: „Un om a văzut într-o noapte flăcări jucând în preluca aceea, din grohotu’ (surpăturile) de sub coasta dealului...” (Bilțiu-Dăncuș). ♦ (top.) Grohot, deal în Băiuț și Groșii Țibleșului (Vișovan, 2008); Grohotu, munte în Borșa. – Din vsl. grohotǔ „zgomot”, cf. rus. grohot (Scriban); probabil formă onomatopeică (DEX); din rus. grohot „zgomot produs de năruirea pietrelor” (MDA).

gróhot, grohote, s.n. Grohotiș; îngrămădire de bucăți de rocă colțuroasă, rezultate din dezagregarea stâncilor: „Un om a văzut într-o noapte flăcări jucând în preluca aceea, din grohotu' (surpăturile) de sub coasta dealului...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005). ■ (top.) Grohot, deal în Băiuț și Groșii Țibleșului; Grohotu, munte în Borșa. – Din vsl. grohotǔ „zgomot”, cf. rus. grohot (Scriban); probabil formă onomatopeică (DEX); din rus. grohot „zgomot produs de năruirea pietrelor” (MDA).

AUL s.n. Sat de munte (în Crimeea, în Caucaz și în Asia Centrală). [< rus. aul].

clean m., pl. enĭ (bg. klĭen, sîrb. klijen, rut. rus. klenĭ). Un pește care trăĭește pin rîurile de munte (squalius [céphalus orĭ dóbula]). Ajunge chear pînă la 3-4 kg. – Și clen (nord).

RUS, etnic, luat, ca și alte etnice, în funcția de prenume, din care se creează, în a doua generație, un patronim sau n. de familie, așa că el nu poate indica întotdeauna originea etnică; mai intervine și sensul de „blond, roșcat” (Tiktin) al cuvîntului rus ca și în l. sud-slave (Miklosich) și adj. rom. rus, rusav cu același sens. După 1775 „Rusu” indică numai originea etnică (BA sl. 19). I. 1. Rus b. (Ard; Moț; CL); -eni, -ești ss.; Rus Mihai și – Toader (Dm); -u (Ștef); -ul (Dm; Ștef; Buc); prenume: Rusul și fratele său Laur (17 A V 237); – fiul lui Gavril Nemiș (17 A V 262); – fiul lui Toader Parovii (17 A IV 453); – Soli, mold., 1618 (BCI IV 204); Rusul sîn Iona Tuțulescula, într-un act. slav. (Glos) „R. fiul lui Ioan Tuțulescu” (Tătulescu în mss. Singeorgiu 1507). 2. Rusulei, Ivan (17 A III 101). 3. Rusuleț, I. (17 A II 202). 4. Rusa f., act.; Rusa zis și Rusu și Rusin, Stan (Flor 36; Ț-Rom 105,111); Rusa = Rusul, Stoica1415 (Div 53). 5. Rusan fam. (Buc; Ard); -ul (17 A II 193); Rusăn/ești s. (C Ștef; Giur 331); -escu (IS 277); -escul (Sd XVI 74); cf. cu h: Hrusana (Conv. Lit. 1922 p. 410). 6. Ruse (P¹); – I. (17 A IV 118). 7. Rusea (17 A II 233); Rusia b. (Sd XI 87). 8. Rusăești s. (C Ștef). 9. Rusaila b. (Sd XV 79). 10. Rusen (17 B III 36); -i s., mold. (Ștef); -ești s. (16 B III 219). 11. Rusil din Drajna (Drj 49); -ă, C. (Ocina); Bîsca Rosilii sau Roșilii apare la 1819 în forma Basca Rusului (BCI IV 153). La Rusaila și Rusil(ii) poate fi o influență a subst. Rusalii. 12. Rusin b. (13 – 15 B 147; Drj 77; Cat; 16 B VI...) etc.; -ești (Cat). 13. Forma Rusii, cu s în loc de ș, apare în două toponime moldovene, sat și moșie (C Bog; Sur XXIV), zise mai tîrziu Siliștea Ruselor (C Neamț II 14 – 16) și numite, se spune, după Rus Toader 13 bis. Ruși și Rusciori ss. 14. + -man: Rusman diac din Vălenii de Munte 1711, 1719 (BCI XI 91, XV 62) și strămoșul acestuia (+ -ean): Rusmăneanul din Vălenii de Munte (17 B I 319), care la 1608 se vindea „vecin” cu moșia și feciorii. 15. + -oiu: Rusoiul, St. (17 B I 481). 16. Femininul circulă ca prenume de faimă sau de modă: Rusa, f., munt. (16 B III 322; P¹⁴); f., mold. (Sd VII 379); olt. (AO XV 287); dobr. (RI XI 205). 17. Cu u < o: Ros b. (Ard); Rosin, M. (Olt). 18. + Sindilar: Rusindelaru, act. II. Rus + -cu, -ca: 1. Rusco (Dm); boier (16 B IV 130); – post. (17 B II 281). 2. Ruscan, T. (Buc); -i s. (Ștef). 3. Feminin: Rusca (Ștef; Tec I; Isp ll¹; 17 A IV 486, V 277); – soră cu Mărica (16 A I 166); – fiica Șendrei hatman (A Gen II 71); – Căldărușoaia (17 A V 23, 156); – cneaghina 1609 (Sur XXI); în genitiv: Ruscăei. 4. Cu h: Rusca = Hrusca t., mold. 5. + Roșca: Rusca moșie (Tec II)_V; f. (Ard). III. Din ung. orosz „rus”: 1. Orăș b.(DM 33; Sd XI 86, 274; Isp I¹; 17 A I 12) etc.; -a, -ani, -eni, -inca ss.; cf. și (BA ung). 2. Oroș (Mar); – Cazan (17 B III 376). 3. Orîș, -escu (Dm). 4. Oreș, Iurie (16 A I 338). 5. Oriș fam. (Dm; Ștef). 6. Cont. cu subst. oraș: Oraș/a, -ani, -ul ss. La formele 1 – 5 înlocuirea lui s (< ung sz) cu ș provine din confuzia cu subst. oraș.

gróhot n., pl. e (vsl. grohotŭ, zgomot, adică „de năruire”; rus. sîrb. grohot, hohot. V. trohot). Vest. Dărămătură, surpătură (de deal, de munte), grohotiș: un bîrlog astupat de grohot (NPl. Ceaur, 48).

privéliște f. (d. priveală, privesc, și -iște ca’n vsl. sîrb. prozorište, rus. žrĭelišče, spectacul. Cp. cu izbeliște). Aspect, înfățișare: o priveliște încîntătoare de pe munte. – La Dos. prăviriște (d. prăvire, după lat. spectaculum), spectacul, teatru. În vest privelíște.

Cetate f. 1. com. urbană cu ruine vechi în județul Doljiu: 5000 loc., important sub raportul strategic: aci se dete o bătălie la 1854 între Turci și Ruși și ea jucă un rol în răsboiui pentru independență (1877); 2. localitate la poalele Munților Apuseni, pe teritoriul comunei ruinate.

BAHNĂ (pl. -ne) sf. 🌐 Loc mocirlos pe care crește papură și stuf, mlaștină, smîrc: stejarul cel drept crește pe munte, în aer viu și’n țelină sănătoasă, iar nu în ~ (ALECS.) [pol. rus. bagno, rut. ceh. bahno].

ALEXEIEFF, Alexandre (1901-1982), grafician, ilustrator, scenograf și regizor de film francez de origine rusă. Filme de grafică animată în tehnica proprie „ecranul cu ace” („O noapte pe muntele pleșuv”, „Tablouri dintr-o expoziție”).

corhă, corhe, (corhan), s.f. – (reg.) 1. Versant repede de munte (Papahagi, 1925); coastă de deal râpoasă (Vișovan, 2002). 2. Prăpastie, râpă; berdă (Ieud, 1987). ♦ (top.) Corha Bradului, deal în Săliștea de Sus; Corha carelor, deal în Săcel; Corha prelucilor, deal în Dragomirești (idem); Corhele Pietrosului, gol de munte situat între lacurile Buhăescu și muchia Piatra Albă, în Munții Rodnei, loc prăpăstios, inaccesibil (Monumente, 1976: 24). (Maram., Trans. de Nord, zona Someș.). – Comp. cu rus., ucr. kurhan „putred” (Scriban, MDA).

KANDINSKY, Wassilly (1866-1944), pictor și desenator rus, naturalizat german (1928), apoi francez (1933). Promotor al picturii abstracte, autorul primei opere nonfigurative („Prima compoziție abstractă”, 1910). Realizează o sinteză originală a unor elemente din arta populară rusă, din impresionismul lui Monet, din secession, favism și expresionism. Peisaje de mare intensitate emoțională („Muntele albastru”), compoziții („Improvizații”, „Elan domolit”). Unul dintre întemeietorii grupării „Der Blaue Reiter”. Eseuri („Despre spiritula în artă”); versuri. Lucrări teoretice.

porúncă f., pl. ĭ (d. poruncesc orĭ d. vsl. *poronka, d. ronka, mînă; rus. porúka, cauțiune). Ordin: porunca împăratuluĭ. Cele zece poruncĭ, decalogu, preceptele date de Moĭse pe muntele Sinaĭ și confirmate de Hristos. – Și poroncă (est) și porîncă (vest). Vechĭ și porîncită, pl. e, poruncă.

zănóagă, zănoage, s.f. (reg.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase, în zona munților înalți; căldare. ■ (top.) În Zănoagă, Sub Zănoagă (Rohia); Zănoaga Mare, Zănoaga Mică, căldări glaciare pe versantul nordic al Pietrosului Mare; Zănoaga, vf. (1.345 m) în Munții Maramureșului. ■ (onom.) Zănoagă, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XVI). – Cf. ucr. zanoha, rus. zanoga (DLRM, DEX).

cráinic, crainici, s.m. (reg.) Persoană care anunța poporul de deciziile autorităților; vestitor. ■ (top.) Crăiniceni, localitate (a.d. 1389) situată la poalele muntelui Crainicu, în Maram. din dreapta Tisei. ■ (onom.) Crainic, nume de familie în jud. Maram. – Din rus., ucr. krajnik „judecător” (Șăineanu, MDA); din vsl. krajnikú „regal” (Scriban, DER).

cocóș (vest) și cucóș (est) m. (vsl. kokošĭ, găină, kokotĭ, cocoș: sîrb. kokoš, găină, kokot, cocoș; bg. rut. kokóška, găină, rus. kókošĭ, găină; alb. kokóš; ngr. kokkósi, găină, kókkotas, cocoș; ung. kakas, cocoș). Masculu găiniĭ. Hurlup. Cocoș de munte, un fel de gotcan (tétrao tetrix). S. n., pl. cocoașe și cocoșurĭ. La unele puștĭ și revolvere, pĭesa care izbește capsa și care seamănă a cocoș.

RODONÍT (< fr. {i}; {s} gr. rhodon „trandafir”) s. n. (MINER.) Silicat natural de mangan, cristalizat în sistemul triclinic. Se întâlnește sub formă de mase granulare de culoare roz, formate prin metamorfismul sedimentelor cu mangan sau prin depuneri în filoanele hidrotermale. Este folosit ca material pentru ornamentații, în confecționarea bijuteriilor și în construcții. În România se găsește în zăcămintele de mangan de la Iacobeni, Răzoare, Delinești, Munții Sebeșului și în filoanele metalifere de la Cavnic, și Roșia Montană. De asemenea, r. se găsește în Federația Rusă (m-ții Ural), Suedia, Australia, S.U.A. (California, New Jersey) ș.a.

venghércă și vinghércă f., pl. e și ĭ (pol. wengierka, rus. véngerka, Unguroaĭcă, adamască. V. vengher). Est. Tunică blănită (cum poartă preuțiĭ), hăĭnuță bărbătească scurtă care se poartă la munte la zile maĭ deosebite. (Odinioară o purtaŭ boĭeriĭ tinerĭ). Hăĭnuță, lencuță, zambulică. – Dim. -cúță, pl. e.

UNGUR etnic. I. 1. – (Mar); – Petrea (17 A V 329); -ul mold., 1585 (Glos; 16 A I 395); munt. (16 B I 175). 2. – și Unguraș fam. (Jiul ard), ard.; -ul b. (Olt; 16 B I 162, III 343). 3. Ungurel, munt. I (Sd XVI). 4. Unguréu schit (într-un mss 1667); Unguriu s. (Bz); Ungurii, -ei, -elu, -eni, -aș ss. 5. Ungureanu n. de fam. frecv., pentru ardelenii trecuți peste munți; – Oanăș (Ștef). 6. Îngurianu (Hur 128). II. Din sl. ugrin „ungur”. A. 1. Ugrinus în doc. lat. 2. Ugrin, P. (Isp II¹), formă în uz și la sîrbi; -ești, -ăuți ss. 3. Ogrin b. (C Ștef); Ogrinii s. (16 B V 480); Ogrinul s. dispărut. 4. Ogărnea și Ogărnelea, I. din Vălenii de Munte (BCI CV 72); Ogîrnoiu Ana (VM); – familia dăinuiește în localitate. B. Cu afer.: Grin: 1. Grini, N. act. 2. Ugrinouți sau Grinouți = Hrinouți ss, echivalențe citate de Bogrea (An C I 385). 3. Din rus. Гpинкo: Grinc/ă b. (Dm); -a f. (16 A I 537); Grinc/o, -ovici, boieri (Dm; Ștef); 4. -inț: Grințescu; Grințieș munte, Grințăști s. (Tec I). C. Cu fonet. ucr. h < g: cf. N. Iorga, Observațiuni (BCI X 82). 1. Hrin/ea (< *Grinea) spătar, 1448 (Dm); – (16 A I 372); -escu buc, act. (M Put 131) 2. Grincă zis Hrinco (C Bog); Hrîncu t. Hrinco în textul slav, Hrinc/u, -ă (Dm); Hrincovici clucer (Ștef); Hrinc/e, -escu (Tec II); -ești s. 3. Prob. Uhorca b. (16 A IV 283) < feminin Ugorka.

péșteră f., pl. ĭ (vsl. peštera, pešt, peșteră, cuptor, d. pešti-pekon, a coace; bg. sîrb. peštera, rus. peščéra, peșteră; ung. pest, cuptor, Pesta [orașu]. V. becĭ, boștură, pecie). Cavernă, grotă, cavitate naturală supt pămînt orĭ în munte.

zănoagă, zănoage, s.f. – (reg.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase, în zona munților înalți; căldare. ♦ (top.) În Zănoagă, Sub Zănoagă (Rohia); Zănoaga Mare, Zănoaga Mică, căldări glaciare pe versantul nordic al Pietrosului Mare; Zănoaga, vf. (1.345 m) în Munții Maramureșului (Culmea Roșușnei, masivul Pietrosu-Bârdău). ♦ (onom.) Zănoagă, nume de familie în Maramureș. ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Cf. ucr. zanoha, rus. zanoga (Tiktin, Conev, cf. DER; Scriban, DLRM, DEX) < sl. zanogu (< noga „picior”) (Scriban).

jghiab (-buri), s. n. – 1. Canal, conductă deschise în partea superioară, ce permit scurgerea unui lichid. – 2. Streașină. – 3. Canal de irigație. – 4. Șanț de scurgere, rigolă. – 5. Albie, copaie. – 6. Crestătură, scobitură, adîncitură. – 7. Trecătoare, chei, pas îngust între doi munți. – 8. (Trans.) Sicriu. – Var. sghiab. Sl. žlĕbŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 157; Conev 82), cf. bg., sb., cr. žleb, ceh. žlab, pol. žlob, rus. žolob. Din același cuvînt sl. provine mag. zsilip, zselép, de unde jilip, s. n. (jgheab de moară; jgheab ce folosește pentru scoaterea, prin alunecare, a buștenilor tăiați la munte), dublet al cuvîntului anterior (Cihac, II, 510; Gáldi, Dict., 140; după Miklosich, Slaw. Elem., 22, direct din sl.). Der. jghebui, vb. (a face jgheab); înjgheba, vb. (a asambla; a alcătui, a face ceva; a aranja, a repara). Aceleiași familii pare a-i aparține jilapiță, s. f. (Banat, lapoviță), cf. sb. žljebica „adîncitură a buzei de sus”.

KONDAKOV, Nikodim Pavlovici (1844-1925), arheolog și istoric de artă rus. A emigrat (1920). Prof. univ. la Novorossisk, Petrograd, Sofia și Praga. A studiat cu predilecție arta bizantină și arta rusă veche. A elaborat metoda iconografică de studiere a artei medievale și a particularităților ei tipologice („Monumentele de artă creștină de la Muntele Athos”, „Emailurile bizantine”, „Iconografia Fecioarei”).

MINERALÓG s. m. Specialist în mineralogie; (învechit) mineralist, mineralizator (l), mineralogist. Mulți doctori mineraloghi. CR (1829), 202¹/34. S-au orînduit d. d. Vanzien și Love, mineralogi, ca să să preumble prin toți munții acestui prin țipat (a. 1834). DOC. EC. 552, cf. NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, CADE, DM. Pl.: mineralogi și (învechit) mineraloghi. – Din rus. минералог, germ. Mineralog.

crainic, crainici, s.m. – (reg.) Persoană care anunța poporul de deciziile autorităților; vestitor. ♦ (top.) Crăiniceni, localitate (a.d. 1389) situată la poalele muntelui Crainicu, în Maramureșul din dreapta Tisei. ♦ (onom.) Crainic, Crăiniceanu, Crainiciu, nume de familie (263 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din rus., ucr. krajnik „judecător” (Șăineanu, DEX, MDA); din vsl. krajnikú „regal” < krai „margine, district, județ” (Scriban, DER).

trúșnic și strúșnic n., pl. e (cp. cu torohină și cu rus. truhá, fîn mărunt, semințe din fîn; sîrb. trušni hljeb, trušnica, pîne de pîsat; bg. trušniĭa, conserve vegetale în oțet. V. trohot). Mold. la munte. Rămășiță de semințe din care s’a scos uleĭu. Plăcintă făcută din această rămășiță. Crint. – În Trans. trușnec.

tísă f., pl. e (vsl. sîrb. tisa). Un copac conifer veninos perpetuŭ verde care crește pe la munte și face niște boabe roșiĭ (taxus baccata). Lemnu luĭ, roșiatic și moale, se întrebuințează în industria casnică și în sculptură. – Și tis, pl. tișĭ (rus. rut. bg. sîrb. tis): o bisericuță dintr’un tis bătrîn (Vlah. Rom. Pit. Tismana, 88).

sótnie f. (rus. sótnĕa, o sută de oamenĭ, de lucrurĭ, d. sto, o sută). Escadron rusesc. - Și sótnă f, pl. e (Amintirile Col. Solomon Oltean, Văleniĭ de Munte, 1910, 34 și 48).

lavină sf [At: RUS, I. I, 230 / Pl: ~ne, ~ni / E: ger Lawine, cf rs лавина, it lavina] 1 Masă mare de zăpadă și de gheață care se prăbușește din munți, însoțită de zgomot puternic Si: avalanșă. 2 Masă minerală incandescentă, aruncată pe pământ din craterul unui vulcan în timpul unei erupții.

PAISIE (numele laic Petru Velicicovski) (1722-1794), călugăr rus. Stabilit în Moldova; stareț al Mănăstirii Neamț (din 1779). Arhimandrit (din 1790). Îndrumător al vieții monahale din Moldova. Studii la Poltava și Kiev. Între 1746 și 1763 a trăit la Muntele Athos, unde a pus bazele schitului „Sf. Ilie”. A inițiat numeroase traduceri din literatura patristică, postpatristică și ascetică greacă în limba română sau slavă și rusă, realizând el însuși c. 40 („Filocalia”). Creatorul unei importante școli de călugări ucenici, care i-au propovăduit în Moldova, Țara Românească și Rusia învățăturile („mișcarea spirituală paisiană”) și rânduielile. Canonizat (1988).

KÎRGÎZSTAN, Republica ~ (Kyrgyz Respublikasy), stat în centrul Asiei, fără ieșire la mare; 198,5 mii km²; 4,5 mil. loc. (1995). Limbi oficiale: kirghiză și rusă. Religia: islamică (sunniți), creștină, budistă. Cap.: Bișkek (fost Frunze). Orașe pr.: Oș, Djalal-Abad, Prjevalsk, Narîn. Este împărțit în șapte regiuni. Relieful este dominat de munți înalți ce aparțin în majoritate sistemului muntos Tian-Shan (alt. max. pe terit. K.: 7.439 m, Pik Pobedî). În SV se află M-ții Transalai, ce aparțin sistemului muntos Pamiro-Alai. Există depresiuni intramontane înalte (cea a L. Issîk-Kul) sau premontane (Ciuisk și Fergana) în SV. Climă temperat-continentală, aspră în reg. înalte (ghețarii Inîlcek, Kainda). Precipitații reduse în depr. intramontane (200-300 mm/an) și mai bogate în V și N (peste 800 mm/an). Râuri cu bogat potențial hidroenergetic: Narîn și Ciatkal (afl. Sîrdariei) sau Ciu ce se pierde în deșerturile din Kazahstan. Vegetație predominant ierboasă (în reg. aride, xerofită), iar pădurile ocupă supr. reduse. Variate resurse de subsol (expl. de petrol și gaze naturale, huilă, min. de cupru, plumb și zinc, rutiliu). Ind. diversificată ce antrenează 1/3 din populația activă și este concentrată în marile orașe (Bișkek, Oș, Prjevalsk) la care se adaugă marea hidrocentrală Toktogul de pe râul Narîn. Ind. produce: energie electrică (12,9 miliarde kWh, 1994), fontă și feroaliaje, mașini agricole, mașini-unelte, utilaj ind. divers, aparataj electric, ciment, produse chimice, textile din bumbac și lână, încălț., produse alim. (zahăr, băuturi, bere, țigarete, produse lactate). Agricultura concentrează 1/3 din populația activă și este specializată în creșterea animalelor și în culturi irigate în depr. Fergana. Se cultivă cereale (grâu, porumb), sfeclă de zahăr, bumbac, tutun, legume, fructe, plante aromate pentru parfumuri. Se cresc ovine și caprine (7,3 mil. capete, 1994), bovine și porcine. C. f.: 376 km. Căi rutiere: 28,4 mii km. Moneda: 1 som = 100 tîiîni. 80% din importuri și 95% din exporturi se realizează cu țările membre ale C.S.I.Export: bumbac, tutun, fructe carne etc. Import: Utilaje și echipament ind., bunuri de larg consum, produse chimice și alim. – Istoric. Locuit încă din Antichitate de triburi nomade, în sec. 6-12 a intrat în Kaganatul turcic, al Karlucilor și Karahanizilor. Triburile mongole ale kirkizilor, care populau în sec. 10 cursul superior al fl. Enisei, au migrat spre S, în reg. Tian-Shan, fiind înglobate (sec. 13-16), în Imp. Mongol. Din sec. 17, K. a intrat sub stăpânirea oiraților, iar în prima jumătate a sec. 19, a Hanatului Kokand, fiind apoi inclus, în dec. 6-7, în Imp. Rus. Între 1918 și 1924, K. este inclus în Republica Sovietică Socialistă Turkestan din componența R.S.F.S. Ruse; la 14 oct. 1924 este reorganizat ca Regiune autonomă Kara-kirghiză (din 1 febr. 1926 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Kirghiză), pentru a deveni, la 5 dec. 1936, R.S.S. Kirghiză, republică unională a U.R.S.S. În oct. 1990, este ales ca președinte Askar Akaiev, iar în dec. 1990 a fost adoptată nouă denumire, de Republica Kîrgîzstan, limba oficială a noului stat devenind kirkiza. În febr. 1991, orașul Frunze și-a reluat vechea denumire de Bîșkek. Sovietul Suprem al republicii votează proclamarea independenței K. la 31 aug. 1991. La 21 dec. 1991, K. se numără printre cele 11 republici care semnează actul constitutiv al Comunității Statelor Independente (C.S.I.). Republică prezidențială, potrivit Constituției din 1993. Activitatea legislativă este exercitată de un Parlament bicameral, format din Adunarea legislativă și Adunarea Poporului, iar cea executivă, de președinte și de guvern.

Ghervase Foarte rar în epoca contemporană, Gherváse este un nume a cărui etimologie rămîne încă nesigură, deși încercările făcute pînă acum sînt numeroase. Numele din limbile romanice apusene au la bază o formă lat. tîrzie Gervasius, primul purtător al acestui nume fiind un martir din Milano, în jurul anului 300. Cea mai răspîndită explicație a numelui latinesc este aceea care îl consideră de origine germanică: ar fi vorba deci de un nume compus din ger- „lance” și -wasjan „a fi puternic” sau „a vesti” (alți specialiști propun ca etimon al părții finale, fie wisu „bun”, fie pe hwas, hwaz, „ascuțit” ; a fost emisă chiar ipoteza unei origini celtice, vasso-s „vasal”). În afara dificultăților de natură lingvistică, originea germanică a numelui în discuție pare a fi serios pusă la îndoială din motive istorice și cronologice; pe bună dreptate, unii specialiști s-au întrebat dacă este posibilă apariția la Milano, în anul 300, a unui nume germanic. Analiza onomasticii din acea vreme pare să dea un răspuns negativ la această întrebare. Mai mult decît atît, susamintitul Gervasius a fost martirizat împreună cu fratele său geamăn Protasius, al cărui nume este de origine greacă și apare în izvoarele vechi grecești (are la bază numeralul protos „primul”). În această situație mult mai verosimilă pare originea grecească a lui Gervasius (probabil un nume de tipul *Gervas, care ar putea fi apropiat de alte antroponime grecești avînd la bază vb. gerúo „a celebra”). Numele apare și la popoarele slave (cele mai vechi atestări fiind scr. Gervasii, la 1243 și Gervasie la 1347), ceea ce presupune existența unei forme grecești Gervásios. Cea mai veche formă atestată la noi este Ghervasiu, în documentele transilvănene din sec. 11 – 13 (este deci vorba de influența latino-catolică). În Țara Românească și Moldova, formele Ghervase (cea mai frecventă), Ghervasăia, Ghirvasă, Ghervasie, fem. Arvasia etc. apar prin intermediul limbilor slave din sud sau răsărit, ceva mai tîrziu, după anul 1500 (Ghervasie, care apare într-un document din Țara Românească în anul 1433, era numele unui preot, probabil grec de origine, de la mănăstirea Zografu, de la muntele Athos). Raritate ca prenume, Ghervase este întîlnit astăzi mai mult ca nume de familie. ☐ Fr. Gervais, fem. Gervaise, it. Gervasio, magh. Gyárfás, bg. Ghervazii, Ghervasii, rus. Ghervasii.

păstrăv m. (bg. pŭstŭrva, sîrb. postrva, rus. pestrúha, păstrăv, d. vsl. pĭstrŭ, pestriț; ung. pisztráng, ngr. péstrova. V. păstrugă, pestriț, pistru, pistruĭ). Un fel de pește mic (salmo fario) care trăĭește în rîurile de munte (V. lostriță și hîrzob). Păstrăv de mare, alabalîc, un fel de pește marin (salmo salar labrax). Nord. Un fel de cĭupercĭ care cresc maĭ ales pe fagĭ și-s dezvoltate toamna și ĭarna (pleurótus [saŭ ’agáricus] ostreátus, merúlius niveus și polýporus cinnabárinus). – Și păstrov (Od. Ps. 253), păstru (Buc.) și păstrăg.

KODIAK [kóudiək], insulă americană în NE Oc. Pacific (G. Alaska), la S de pen. Alaska, de care este separată prin str. Shelikof; 13,9 mii km² (160 km lungime și 97 km lățime max.); c. 4,8 mii loc. (1980), în majoritate eschimoși. Prezintă țărmuri cu fiorduri și golfuri (Alitak, Uyak) și relief de dealuri și munți acoperiți cu păduri (alt. max.: 1.353 m). Climă rece. Bază navală și aeriană. Pescuit (în special somon). Condiții optime de viață pentru ursul de Kodiak. Descoperită în 1760 de comercianții ruși cu blănuri, care au format aici o așezare (1784). Localit. pr.: Kodiak, Port Lions, Karluk, Akhiok, Old Harbor.

stână, stâne, s.f. – Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc, pe timpul nopții, oile și păstorii. Stâna se constituie la „ruptul sterpelor”, când are loc însâmbrirea și măsurișul laptelui. Stâna este alcătuită din coliba păcurarilor, ridicată „în furci”, unde se așeza și vatra, din comarnic, staulul oilor, în dosul colibei și strunga oilor, în față (după Dăncuș, 1986: 49). „Centrul locuirii montane este așadar stâna, admițând cel puțin două din înțelesurile termenului: stâna = loc de preparare a laptelui (reședința baciului); stâna = întreg ansamblul unei așezări pastorale. (...) Dar stâna (fromagerie) are ca unic centru al său și al întregului complex focul și vatra focului. Stâna (sens lărgit) are un al doilea centru al său: strungile (țarcul în care, oile adunate, sunt mulse de trei ori pe zi)” (Latiș, 1993). După tipul de asociere: stâna pe cumpene (sistem clasic, tradițional, autohton, arhaic: asocierea proprietarilor de oi, constituirea stânei prin unirea mai multor lăptării, iar la Ruptu Sterpelor se face cărămbitul laptelui – se calculează în cumpene cantitatea de brânză și de urdă ce i se cuvine fiecărui proprietar de oi) și stâna pe fonți (sistem introdus de evrei la sfârșitul sec. al XIX-lea: după fiecare cap de oaie cu lapte se primesc 8-10 fonți de brânză (Georgeoni, 1936: 42-43). ♦ (top.) În Stânești, La Stânești, Preluca Stâneștilor, top. în Dragomirești (Faiciuc, 1998); Stânișoară, munte (1.629 m) ce face parte din Culmea Jupania (Munții Maramureșului) (Posea, 1980: 29). ♦ (onom.) Stâna, nume de familie în Maramureș. – Din sl. stanǔ, stana „oprire, stațiune”, de la stati „a sta”, cf. srb. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „stație” (Scriban; Lambrior, Cihac, Densusianu, Tiktin, Rosetti, Conev, cf. DER; DEX); „Este un cuvânt tipic păstoresc, general și străvechi în limbă, dar cu obârșie deocamdată echivocă; posibil autohton. Cei mai mulți filologi l-au considerat slav (ca împrumut arhaic), alții însă l-au declarat autohton, traco-dacic. Dintr-un traco-dacic *stana (rad. i.-e. *stā ”a sta, stațiune, loc de ședere„), ușor putea să derive rom. stâna” (Russu, 1981: 388-389); cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Reichenkron); cuv. de origine traco-dacă (MDA). Cuv. rom. > srb. stira, magh. esztena (Macrea, 1970: 13; Bakos, 1982; DER).

ZĂNOAGĂ, zănoage, s. f. 1. Depresiune circulară cu versante prăpăstioase, în zona munților înalți; căldare. 2. Poiană înverzită; platou sau coastă de deal bune pentru agricultură. 3. Ochi larg de apă adîncă, format pe cursul unei ape, mai jos de un stăvilar. – Slav (comp. rus zanoga, ucr. zanoha).

*artilérie f. (rus. artilériĭa, fr. artillerie; it. artiglieria). Material de războĭ compus din tunurĭ, ghiulele și altele: artileria unuĭ vas de războĭ. Trupă armată cu tunurĭ: artilerie de cîmp, de cetate, de munte. Știința de a trage cu tunurile, balistică. Pĭesă de artilerie, tun.

KAMCEATKA, mare peninsulă în NE Federației Ruse, mărginită de Oc. Pacific (la SE), M. Bering (la E) și M. Ohotsk (la V); 370 mii km². Lungime: c. 1.200 km; lățime max.: 450 km. Traversată de două șiruri paralele de munți. În V o câmpie joasă. Există peste 160 de vulcani (mai ales în E), dintre care 28 activi. Alt. max.: 4.750 m (vulcanul Kliucevski). Ghețari (558 km²), gheizere și izvoare termale. Climă temperat-maritimă, mai aspră în V. Păduri de rășinoase; tundră și pajiști alpine. Expl. de cărbuni, petrol, aur, mică, sulf. Vânătoare și pescuit. Oraș principal: Petropavlovsk-Kamceatski.

BULGARIA, stat în SE părții centrale a Europei, în Pen. Balcanică; 110,9 mii km²; 9 mil. loc. (1989). Limba de stat: bulgara. Cap.: Sofia. Orașe pr.: Plovdiv, Varna, Ruse, Burgas. Pop. urbană: 63,5%. Este împărțit în opt regiuni și capitala. Țară muntoasă, traversată în centru de M-ții Balcani (Stara Planina) și M-ții Sredna Gora, care în SV trec în munții, mai înalți, Rila și Rodopi (alt. max. din B., 2925 m, vf. Musala). În N alt. coboară treptat spre valea Dunării (Pod. Prebalcanic). Climă temperat-continentală cu cu nuanțe mediteraneene în S. Expl. de cărbuni (34,3 mil. t., 1988), cupru, zinc, plumb, bauxită, min. de fier, mangan, petrol și expl. forestiere. Ind. dă peste 60% din venitul național. Produce energie electrică (44,3 miliarde kWk, 1988), oțel, metale neferoase, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, autovehicule, nave, produse chimice, ciment (5 mil. t., 1989), țesături, zahăr, conserve de fructe, vinuri (3,7 mil. hl., 1988), esențe de trandafir. Terenurile cultivate reprezintă 37,3% din terit. B. pe care se cultivă grîu (4,7 mil. t, 1988), secară, porumb (1,6 mil. t., 1988), orez, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun (117 mii t., 1988), bumbac, in, cînepă. Pomicultură, legumicultură, viticultură (929 mii t. struguri, 1988) și vaste culturi de trandafiri. Pășunile și fînețele reprezintă 18,3% din supr. țării pe care se cresc ovine (8,9 mil. capete, 1988), bovine, porcine (4 mil. capete, 1988); e dezvoltată și sericicultura. C. f.: 4.300 km (2.588 km electrificați, 1988). Căi rutiere: 36.897 km (258 km autostrăzi, 1988). Flota comercială: 1,2 mil. t. Moneda: 1 leva = 100 stotinki. Exportă echipament ind., mijloace de transport (c. 1/2), produse alim., materii prime, bunuri de larg consum ș.a. și importă combustibili, materii prime minerale și produse metalurgice (c. 1/2), echipament ind., mijloace de transport (c. 1/3), materii prime agricole și forestiere, produse chim. ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi trace, terit. B. a făcut parte în sec. 1-4 din Imp. Roman, iar în sec. 5-7 din cel Bizantin. În sec. 5-6 terit. țării a fost populat de triburi slave, iar în a doua jumătate a sec. 7 de triburile protobulgare, asimilate de slavi în procesul cristalizării relațiilor feudale. În 681 se creează primul țarat bulgar, cu capitala la Pliska, care a dăinuit pînă în 1018, cînd a fost cucerit de bizantini. Ocupația bizantină s-a menținut pînă la răscoala din 1185-1186, condusă de frații Petru și Asan, de origine românească, în urma căreia s-a creat Imp. Vlaho-Bulgar, care a atins o mare înflorire în timpul domniei lui Ioan Asan II (1218-1241). La sfîrșitul sec. 14, B. a fost cucerită de turci, sub stăpînirea cărora a rămas cinci secole. Lupta de eliberare a poporului bulgar de sub jugul otoman a luat amploare în sec. 19, culminînd cu răscoala din mai 1876. În urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878), B. a fost eliberată și proclamată principat (1878), sub suzeranitatea Imp. Otoman; la 5 oct. 1908 și-a proclamat independența, iar Ferdinand de Saxa-Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al bulgarilor. În 1912-1913, B. a participat la războaiele balcanice (în urma cărora o serie de terit. au ieșit din componența statului bulgar), iar 1915 a intrat în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. Înfrîngerea Bulgariei, care a semnat Pacea de la Neuilly (1919), a favorizat ascensiunea lui A. Stamboliiski, ostil participării la război. Conducător al Uniunii Populare Agrare, el a preluat puterea, fiind răsturnat în 1920 de forțele de dreapta. Pentru a pune capăt instabilității politice, Boris al III-lea a introdus un regim autoritar (1934). Orientarea revizionistă a politicii externe a apropiat B. de Germania nazistă. B., beneficiind de sprijinul Puterilor Axei și al U.R.S.S., a silit România să-i retrocedeze Cadrilaterul (1940) și a participat, alături de Germania și Italia, la ocuparea Greciei și Iugoslaviei. În stare de război cu Marea Britanie și Franța, B. a rămas neutră față de U.R.S.S., care i-a declarat, totuși, război (5 sept. 1944). Intrarea Armatei Roșii în B. a făcut posibilă luarea puterii de către comuniști (9 sept. 1944), care au trecut la epurări sîngeroase, apoi la eliminarea adversarilor politici (execuția lui N. Petkov). Monarhia a fost abolită (15 sept. 1946), B. devenind republică populară. Regimul comunist sub conducerea lui Todor Jivkov, s-a angajat în industrializarea și colectivizarea forțată și a secondat cu fidelitate U.R.S.S., în acțiunile de politică externă. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului, au avut loc manifestații de stradă soldate cu înlăturarea lui Todor Jivkov în nov. 1989. Sub presiunea populară președintele Petăr Mladenov, implicat în intenția de reprimare a mișcărilor revoluționare de la sfîrșitul anului 1989, a demisionat (1990). Funcția de șef al statului a fost preluată de liderul grupărilor de opoziție, Jelio Jelev.

prăvălésc v. tr. (vsl. provaliti, a rostogoli, -iti sen, a se prăbuși; sîrb. provaliti, a despica, prevaliti, a prăvăli; rus. provalitĭsĕa, a se prăvăli, a se prăbuși. V. val 1, în și nă-vălesc, prostovălesc). Fac să cadă aplecînd orĭ rostogolind: a prăvăli o stîncă. V. refl. Stînca s’a prăvălit din munte, călărețu s’a prăvălit de pe cal, copacu tăĭat s’a prăvălit asupra luĭ. – Și prăval, prăvalĭ, el -ale, eĭ -ale, să -ale. Și prevălesc, sprăvălesc (ca sîrb. strovaliti, a prăvăli).

rutean, ruteni, s.m. – Nume care se dădea ucrainenilor din Austro-Ungaria: „Documentele privitoare la Țara Maramureșului îi menționează pe ucraineni, alături de români, începând cu sec. XIII și XIV, fie ca ruși, fie ca ruteni” (Petrovai, 2007). Această populație, originară din Galiția a întemeiat sau s-a stabilit în mai multe localități din Maramureș (Remetea, Rona de Sus, Bistra, Ruscova, Repedea, Poienile de sub Munte). – Din germ. Ruthene.

sloĭ n., pl. urĭ și m. (ca la N. Cost. 2, 30), pl. tot sloĭ (sîrb. rus. sloĭ, strat). Strat de ceară orĭ de seŭ (turtă) format în tipar și dat în negoț (Vechi). Strat de gheață care plutește pe rîurĭ: pe Dunăre aŭ început să curgă sloĭurĭ. Munte de gheață care se desprinde de la polĭ și plutește pe ocean spre marele pericul al navigațiuniĭ: giganticu transatlantic „Titanic” s’a cufundat la 1912 ciocnindu-se de un sloĭ. Trans. Un fel de mîncare de carne de oaĭe feartă cu multă ceapă în seu eĭ. Adv. Înghețat sloĭ (picioru, mîna), foarte înghețat. V. santă.

râșcov, râșcovi, (râșcă), s.m. – (reg.) Specie comestibilă de ciuperci (Lactarius volemus; Lactarius rufus): „Ciobanii, și în gospodăriile de pe munții din Borșa și Moisei, condimentează ciorbele și tocănițele în loc de piper, cu râșcovi, bureți iuți” (Beres, Marta, 2002: 357). – Din sl. ryždǐ „roșcat”, cf. ucr. ryžok (Candrea, cf. DER; MDA); poate din rus. ryžik, ryžiček „ciupercă” < ryžiǐ „roșcat” (Scriban).

rutean, ruteni, s.m. – Nume care se dădea ucrainenilor din Austro-Ungaria: „Documentele privitoare la Țara Maramureșului îi menționează pe ucraineni, alături de români, începând cu sec. XIII și XIV, fie ca ruși, fie ca ruteni” (Petrovai, 2007). Această populație, originară din Galiția, a întemeiat sau s-a stabilit în mai multe localități din Maramureș (Remetea, Rona de Sus, Bistra, Ruscova, Repedea, Poienile de sub Munte). – Din germ. Ruthene (DEX, MDA).

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion – Ionică – Nică – Nicuță – Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, Ionica – Ionică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot – Jeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.

leáh, lehi, (leș), s.m. (arh.) Polonez: „La lumina stelelor / Trece-om munții leșilor” (Bârlea, 1924: 87). ■ (top.) Fața Leahului, fânațe în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). ■ (onom.) Leach, Leahu, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. lěchǔ (Miklosich, după DER), cf. ucr. ljach (DER); din rus. lǐehǔ (Șăineanu, Scriban); din ucr. ljach (DEX).

rấșcov, râșcovi, (râșcă), s.m. (reg.) Specie comestibilă de ciuperci (Lactarius volemus; Lactarius rufus): „Ciobanii, și în gospodăriile de pe munții din Borșa și Moisei, condimentează ciorbele și tocănițele în loc de piper, cu râșcovi, bureți iuți” (Beres, Marta, 2002: 357). – Din sl. ryždǐ „roșcat”, cf. ucr. ryžok (Candrea, după DER; MDA); probabil din rus. ryžik, ryžiček „ciupercă”.

mălin (mălini), s. m. – Arbust (Prunus padus). Sl. (bg., cr., slov., ceh., pol., rus.) malina „zmeură” (Cihac, II, 185; Berneker, II, 12; Pascu, II, 220; Conev 44). Confuzia semantică se explică prin prezența plantei în aceleași desișuri în care crește zmeura. – Der. mălină, s. f. (fructul mălinului); măliniș, s. n. (munte în care există mulți arbuști din această specie); măliniță, s. f. (tulichină, Ligustrum vulgare).

bîrlóg n., pl. oage (vsl. bĭrlogŭ, brŭlogŭ, ascunzătoare [sîrb. brlog, cocină, vizuină, gunoĭ; rus. berlòga, bîrlog], de unde și ung. barlang, peșteră [Bern. 1, 120]. Cp. și cu turluc). Vechĭ. Îngrăditură, staul. Azĭ. Vizuină de urs. Fig. Iron. Căsuță, culcuș: ĭaca și bîrlogu meŭ! Olt. Loc dosit la munte unde ciobaniĭ, cînd se lasă toamna cu turmele la șes, își îngroapă uneltele și le dezgroapă cînd revin primăvara (BSG, 1932, 160). V. crov.

podnojie (podnojii), s. f. – Scăunel. Sl. podŭnožije (Tiktin). Sec. XVI-XVII, înv. E dubletul lui podnoje, s. f. (tălpig), din același cuvînt sl., al lui podnoșcă, mai frecvent în formă de pl. podnoști, s. f. (tălpig), din rus. podnožka sau bg. podnožki (Conev 61); al lui potnog, s. n. (pedală la războiul de țesut), din sl. podŭnogŭ; și al lui pîrnojie, s. f. (pămînt nelucrat), din bg., sb. podnožie „cîmp la poalele munților” (Candrea).

sucman (suman) n. Mold. 1. postav gros de lână albă: obiele de suman alb CR.; 2. ghebă de suman cu găitane (haina țăranilor din munții Moldovei): cu suman, cu opinci AL.; 3. haină groasă purtată de țăranii și țărancele din Ialomița, Vlașca, Buzău: s’a strâns la piept de stă să crape sucmanul cel sdrențuit de pe dânsul ISP. [Rus. SUKMANĬ, zeghe (din turc. sukman, cisme mari de ale Turcomanilor): cf. pentru raportul logic, cioareci].

Valeriu Răspîndit și frecvent astăzi, Valériu, fem. Valéria, reproduce pe cale cultă un cunoscut nume gentilic Valérius, purtat de membrii unei foarte vechi ginte romane, Valéria; dintre aceștia, celebri sînt în istorie Publius Valerius Publicola, sec. 6 î.e.n. (figură legendară, învingător al etruscilor și al lui Porsena), Marcus Valerius Corvus, sec. 4 î.e.n. (consul și general roman, învingător al volscilor, samniților și etruscilor, căruia Augustus îi ridicase un monument; pentru cognomen → Corvin), Marius Valerius Maximus Corvinus, sec. 3 î.e.n. (eliberînd orașul Messana din Sicilia – astăzi Messina – de sub cartaginezi, primește și supranumele Messala) etc. Folosit deci de multă vreme, Valerius (a cărui formă mai veche era Valesius) a fost explicat, încă din antichitate, prin vb. valere „a fi puternic”, apoi „a fi sănătos” și este înrudit cu un alt nume frecvent astăzi → Valentin. Interesant de menționat este faptul că, atunci cînd se făceau recrutările sau recensămintele la romani, primii trecuți pe liste erau cei numiți Valerius, așezarea „celor puternici” în frunte fiind considerată de bun augur. De la Valerius au fost create apoi, în epoca imperială, prin derivare cu suf. -anus și -inus, Valerianus, fem. Valeriana și Valerinus (atestat în epigrafia latină). Devenite nume independente și purtate de creștinii din primele secole ale erei noastre, Valerius, Valeria, Valerianus pătrund în onomasticonul sacru, răspîndindu-se astfel, prin cultul unor martiri, în Europa. Mult mai frecvente în apus, numele ajung prin filieră greco-slavă la români. Prezența lui Valerie, Valerian și Valerin în onomastica noastră veche ridică însă cîteva probleme, care n-au fost rezolvate încă, referitoare la proveniența unor vechi forme populare Velerín, Velér și Lér, binecunoscute din folclor. Interesantă este mai ales figura legendară a lui „Ler împărat” (probabil legat și de „Lerul Ler” din colinde) pus în legătură fie cu numele amintite, fie cu Galer(ius); și Galerius și Valerian (ne referim la împărații romani cu aceste nume) au avut legături cu regiunile de la Dunăre, ultimul luptînd chiar aici cu marcomanii, goții, carpii și sarmații (lucruri mai sigure se vor putea spune probabil numai după o comparație a onomasticii folclorice din întreaga zonă balcanică). Ler(u) sau Lera (în rusă de ex., Lera, Lerusea, Leruha etc. sînt hipocoristice curente pentru Valerii sau Valerian) apar ca nume personale și în documentele noastre mai vechi, prima atestare, printr-un toponim, datînd din 1390-1400 (este vorba de „muntele Lereștilor” din Muscel). Din aceeași familie fac parte probabil și Vale sau Valu, de aici toponimul Vălești, Vălucu etc., forme care își găsesc paralele tot în onomastica slavă răsăriteană, unde Valea este un frecvent hipocoristic de la Valerii sau Valerian (acest lucru nu înseamnă neapărat că este vorba de împrumuturi, ci de existența unui model de formare a hipocoristicelor, comun multor popoare). Dar cum toate aceste forme par mai degrabă urme dintr-o perioadă mai veche a onomasticii noastre (prezența în toponimie este elocventă în acest sens), putem afirma cu certitudine că Valeriu și Valeria, Valerian și Valeriana (ultimele două cu apariții foarte rare, probabil și din cauza apropierii de un cunoscut sedativ, extras dintr-o plantă numită valeriană) au fost reluate în epoca noastră, pe cale cultă, din Occident sau din istoria romană. Forma masc. Valer pare din ce în ce mai puțin folosită, frecvente fiind însă derivatele Valerică și Valerica sau hipoc. Vali (acesta poate proveni și de la Valentina). ☐ Fr. Valère sau Valéry, Valérien, fem. modern Valérie, germ. Valerius, Valerian, Valeria (Valerie, Walli), it. Valerio, Valeria, Valeriano, Valeriana, magh. Valer, Valeria, bg. Valer(i), Valeria, Valerian, rus. Valerii, Valerian, Valeria etc. ☐ Valerius, sec. 1 î.e.n., autorul unei vaste istorii, cunoscute numai din referințele lui Titus Livius și ale altor istorici, Marcus Valerius Martialis, autorul cunoscutelor Epigrame, Caius Valerius Flaccus, autorul Argonauticii, inspirată din opera omonimă a lui Apollonios din Rodos, Publius Licinius Valerianus, împărat roman între anii 253 – 260 etc. ☐ Valère este un cunoscut personaj al comediilor lui Molière, dintre care amintim Tartuffe, Avarul etc.

goștină (goștine), s. f. – Contribuție din trecut, introdusă pentru prima oară în Muntenia de Petru Cercel (1583-85), și care era plătită la început pentru oile ce pășteau pe imașurile și terenurile necultivate ale statului. Mai tîrziu (sec. XVII) s-a plătit și pentru porci. – Var. gorștină, goșt(i)niță. Sl. goštenije „ospitalitate” (Cihac, II, 126), cf. sb. gost „oaspete”, rus. gostĭ „oaspete”, pol. gošcina „ședere”. DAR pleacă de la sensul de „contribuție pe porci”, care pare tîrzie, derivîndu-l de la groștei. După Scriban, de la un sl. *gorština „contribuție pe pășunile de la munte”, din cf. sl. goršcina „contribuții pe vii”; acest ultim cuvînt pare a fi influențat var. – Der. go(r)știnar, s. m. (persoană care strîngea această contribuție); goștinărit, s. n. (venit strîns din această contribuție).

bégliță, béhliță și béldiță f., pl. e (cp. cu rus. bĭeglyĭ, răpede, fugitiv. V. belhiță). Est. Numele a doi peștĭ; unu lătăreț, verzui, lung pînă la 8 c.m. și trăitor pin bălțĭ (rhódeus amarus), altu ceva maĭ mare, albicĭos și trăitor pin apele de munte (alburnus bipunctatus), numit și albioară în sud.

țigan, țigani, (țâgan), s.m. – Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India. ♦ (top.) Țiganu, vârf (1.222 m) pe platoul vulcanic maramureșean; Țiganul, pârâu ce alimentează lacul Bodi-Mogoșa; Țiganul, vf. (1.736 m) în Munții Maramureșului. ♦ (onom.) Țigănuș, Țigănașu, nume de familie în Maramureș; Țâgani, poreclă pentru locuitorii din Desești: „dipce-s negri, ș-încă nu-s așa rușânoș” (Maria Horvat, Mara, 1920, cf. Papahagi, 1925, t. DXXIII). – Din sl. ciganinǔ, cf. rus. țâgan (Scriban; Cihac, Tiktin, Vasmer, cf. DER; DEX, MDA).

Serafim Nume cunoscut și destul de frecvent la toate popoarele europene, Serafim, fem. Serafíma, este o creație a onomasticii creștine pe baza cuvîntului serafim, prin care sînt desemnați în textul biblic îngerii lui Iahve. Forma seraphim redă, în greacă și latină, ebr. seraphim, la origine forma de plural (cu suf. -im) a lui seraph. Acest din urmă termen apare în V.T. cu valoare de epitet al șarpelui (în cîteva pasaje apar șerpii înfocați sau zburători; în unul dintre acestea ni se povestește că în drum spre Marea Roșie poporul și-ar fi pierdut răbdarea și ar fi vorbit împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Drept pedeapsă „domnul a trimis... niște șerpi înfocați, care au mușcat poporul”); așa se face că seraph, seraphim a fost apropiat de vb. saraph „a arde”. Dată fiind importanța pe care au căpătat-o îngerii în doctrina creștină, în special catolică, apariția și răspîndirea numelor pers. Serafim, Serafima sînt cu totul normale. Venit prin filieră slavă, numele este vechi la noi, dar puțin folosit (uneori ca nume de familie); se întîlnesc și formele Sarafim, Sarafima, Sarafin, Săracin (de aici toponimele Sărăcinești - sat și Sărăcinul – munte), Sera, Fimu, etc. Golite astăzi de încărcătura mistică inițială, prenumele sînt apropiate de adj. serafic „pur, nevinovat, candid” și devin sinonime ale frecventelor → Angel, Angela, Angelica. ☐ Germ. Seraph, Seraphine, it. Serafino, Serafina, magh. Szerafin, Szerafina, bg., rus. Serafim, Serafina etc.

poală (poale), s. f. – 1. Fustă, partea inferioară a unor veșminte. – 2. Sîn. – 3. Partea inferioară a unui munte. – 4. Față de masă, covor fin. – 5. Țesătură scumpă care se așază în partea de jos a unei icoane. – Mr., megl. poală. Sl. polu „mijloc, margine, sîn” (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 268; Conev 115), cf. bg., pol, sb., ceh., pol., rus. pola, pol. polka „pulpană”. E dubletul lui pol, v. aici. – Der. împolat, adj. (cu poale largi, amplu); poloană, s. f. (fustă mare, pulpană), cuvînt rar, citat numai de Damé; pulpană, s. f. (poală), probabil în loc de *polcană, cf. pol. polka, încrucișat cu pulpă „coapsă” (Cihac, II, 267; der. din fr. pourpoint „un fel de pieptar”, propusă de Bogrea, Dacor., I, 291 și admisă de REW 6424, Pascu, Arch. Rom., VI, 231 și Scriban, pare îndoielnică).

leah, lehi, (leș), s.m. – (arh.) Polonez: „La lumina stelelor / Trece-om munții leșilor” (Bârlea, 1924: 87). ♦ (top.) Fața Leahului, fânațe în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). ♦ (onom.) Leach, Leaha, Leahu, nume de familie (27 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din sl. lěchǔ (Miklosich, cf. DER), cf. ucr. ljach (DER); din rus. lǐehǔ (Șăineanu, Scriban); din ucr. ljach (DEX).^[1] modificată

ruteán, -ă, ruteni, -e, adj., s.m.f. Ucrainean: „Căt despre originea multdiscutată a Ruthenilor, cum e numele lor istoric, seu a Rușilor, cum se numesc ei și cum îi numim noi…” (Mihaly, 1900: 284; dipl. 116). ■ Această populație, originară din Galiția, a întemeiat sau s-a stabilit în mai multe localități din Maram.: Remetea, Rona de Sus, Bistra, Ruscova, Repedea, Poienile de sub Munte. – Din germ. Ruthene (DEX, MDA).

cocláŭ n. și (ob.) pl. cocláurĭ (cp. cu bg. rus. kotlovina, vale închisă. V. cotlon). Est. Locurĭ prăpăstioase și neumblate: haĭtele de lupĭ pe coclaŭ (V. I. Popa, Univ. 18, Ian. 1937; 5), să horhăĭesc coclaurile (Hogaș, VR. 1909, 8, 228), coclaurile fioroase (A. Frunză, ib. 1922, 7, 80), pin cele coclaurĭ (Caraivan, Neam. Rom. Lit. 2, 808), pin coclaurile munților, a umbla pe dealurĭ și coclaurĭ. V. buhazurĭ, horaiță, meleagurĭ, podgheazurĭ.

FEDCENKO 1. Aleksei Pavlovici (1844-1873), naturalist și explorator rus. A explorat cursul inferior al fl. Sîr-Daria, nisipurile Kîzîlkum, văile Alai, Fergana și Zeravșan, precum și culmile muntoase Alai și Turkestan. A descoperit lanțul montan Zaalai, stabilind că acesta formează partea de N a Pod. Pamir. 2. Ghețar de munte (unul dintre cei mai mari din lume) în Asia Centrală (Tadjikistan), situat în Pod. Pamir, în M-ții Academiei de Științe, la 5.240 m alt.; 907 km²; lungime: 71,2 km; lățime: 1,7-3,1 km. Viteza zilnică de deplasare: 0,8 m.

chișcar, -i, (cicar, pișcar), s.m. – Specie de pește caracteristică apelor de munte din zona păstrăvului (Eudontomyzona danfordii). Zonele de râuri cu apă înceată și cu depuneri bogate de mâl sunt locuri ideale pentru larvele sale. În Maramureș este frecvent pe tot cursul Vișeului și pe afluenții săi (Ardelean, Bereș 2000: 64). – Cf. pișcar (< rus. piskarĭ).

MUSORGSKI, Modest Petrovici (1839-1881), compozitor rus. Membru al „Grupului celor cinci”. Format sub îndrumarea lui Balakirev, Dargomîjski și Stasov. În opere („Boris Gordunov”, „Hovanșcina”, „Târgul din Sorocinsk”), folosește mijloace realiste puternice, subliniind psihologia maselor. Muzică de scenă, piese vocale și corale, lucrări pentru orchestră („O noapte pe muntele pleșuv”) și pentru pian (suita „Tablouri dintr-o expoziție”, orchestrată de Ravel), lieduri („Colțul copiilor”, „Fără soare”, „Cântecele și dansurile morții” ș.a.). A influențat prin stil și limbaj pe mulți din compozitorii sec. 20.

podbeál (ea dift.) m., pl. elĭ (vsl. podŭbĭelŭ, d. podŭ, dedesupt, și bĭelŭ, alb; bg. rus. podbĭelŭ, sîrb podbel). O mică plantă erbacee din familia compuselor din ale căreĭ florĭ se face ceaĭ contra tusiĭ, a căreĭ rizomă și rădăcină are proprietățĭ amare și sudorifice și din ale căreĭ frunze proaspete se fac cataplazme (tussilágo fárfara). Podbeal de munte, arnică. În nord: podbal.

tívdă (Mold.) f., pl. e, tívgă (Munt.), pl. ĭ, și tígvă (Olt.), pl. e (bg. sîrb. tikva, rus. týkva, d. vsl. tyky, tivdă; ung. tök. Un fel de dovleac care are forma uneĭ gărăfĭ și în care, cînd e uscat, țăraniĭ țin sare, lapte ș. a. (lagenaria vulgaris). Vreju acestuĭ dovleac. Craniŭ, hîrcă: o tivdă păgînească (Al.). – În Olt. la munte tigvă, la cîmp tĭugă. În Munt. tĭugă se zice maĭ mult celeĭ cilindrice, care se întrebuințează ca tragă, și care se numește în Olt. tilv. Pe aĭurea și tidvă.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT¹ I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN¹7; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT² I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI³1; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

răstoácă (oa dift.) f., pl. e (rus. rastok, braț de rîŭ, bg. rostok, inima caruluĭ. V. răstocesc, zătoacă). Mic braț de rîŭ închis p. a-l seca pe cîteva ore și a prinde peștele rămas pe uscat. Gard de nuĭele de abătut drumu peșteluĭ (Șez. 37, 43), ĭezitură, locu unde un rîŭ de munte e maĭ lat și unde se prind păstrăviĭ.

zănoagă s.f 1 (geomorf.) Depresiune glaciară circulară, cu versanți, prăpăstioși, în zona munților înalți; căldare. Zănoage găunoase cu ochiuri de zăpadă (VOIC.). ♦ Vale adîncă. 2 Poiană înverzită; platou sau coastă de deal cu teren arabil. 3 Ochi larg și adînc de apă, format pe cursul unui rîu, mai jos de un stăvilar. • pl. -ge. /<sl. veche за нога; cf. rus., ucr. занога, bg. занога.

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

leásă f., pl. lese (vsl. lĕsa, împletitură de nuĭele, d. lĕsu, pădure, copac; rus. lĕs, lemn, pădure, bg. lĕsa, împletitură de nuĭele; sîrb. ceh. lesa, ung. lésza). Împletitură de nuĭele (pe care se usucă poamele, se bate popușoĭu ș. a.). Porumbar, sîsîĭac, coșar de ținut ștulețĭ de porumb (Munt. est). Împletitură de nuĭele de forma uneĭ opincĭ de prins pește în pîrăĭele de munte. Mare îngrăditură de scîndurĭ în care intră peștele adus de curent și se adună în partea cea maĭ îngustă a eĭ, de unde e împins într’un sac de plasă (Dun.). Desiș într’o pădure într’un crîng (Munt.). Subdiviziune de raclă la grădinărie. V. pleter.

lăpúș, lăpuși, s.m. (reg.; bot.) Specie de salvie (lăpușul caprei) (Salvia glutinosa), numită astfel de localnici (în jud. Maram.). ■ Termenul e atestat la meglenoromâni cu sensul de „potbal” (ALR, 1961: 651). DER îl definește ca „brusture” (Telekia speciosa). În alte regiuni ale țării: brânca porcului, cocean căpresc, jale, lăpuș-de-capră. ■ (med. pop.) Împreună cu alte plante se fierbe și se folosește contra durerilor de încheieturi și de picioare. ■ (top.) Lăpuș, râu ce izvorăște din Munții Țibleșului (de sub vf. Văratic), la 1.200 m alt.; Lăpuș, zonă etnografică situată în nordul Trans., pe cursul mijlociu al râului Lăpuș; Lăpuș, depresiune situată în sudul județului Maram., în bazinul mijlociu al râului Lăpuș; Lăpușna, fânațe, teren mlăștinos în Vadul Izei, Valea Stejarului (Vișovan, 2005). – Din sl., cf. bg. lopuš (MDA), rus. lepucha (DA, cf. DER); alb. ljapuš, magh. lapu (DER).

chișcar, chișcari, s.m. – (reg.) Specie de pește caracteristică apelor de munte din zona păstrăvului (Eudontomyzona danfordii). În Maramureș, este frecvent pe tot cursul Vișeului, precum și pe afluenții săi, și pe Tisa, în zona de frontieră. S-a semnalat prezența în marea majoritate a cursurilor de apă din Maramureș, cu densitate apreciabilă în Vaser, Mara, Iza superioară și Săpânța (Ardelean, Bereș, 2000: 64-65). – Cf. pișcar (< rus. piškar) (Șăineanu, MDA).

jerébie și jirébie f. (pol. žerebie, žrezebie, jerebie; rut. žéreb, rus. žérebeĭ, sorț, răboj, un bir, žerebeëk, bucată de hîrtie, de lemn orĭ de alt-ceva p. a trage la sorțĭ, d. vsl. žrebiĭ, žrebŭ, sorț. V. jerbie). Est. Vechĭ. Parte de pămînt (proprietate individuală) ĭeșită cuĭva la sorțĭ, numită și delniță. Azĭ. Loc de arătură lung și îngust (sfoară, curea, chingă). Fășie de munte de la vîrf la poale. Jerbie, jurubiță. – La Săcele (Trans.) jurébie, jurubiță, legătură, fascicul de ață.

crap (crapi), s. m. – Pește (Cyprinus carpio). -Mr., megl. crap. Sb., bg. krap (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 81; Meyer 204; DAR); cf. slov., cr., alb. krap, rus. karp. Înainte s-a considerat reprezentant al lat. carpa (Diez, I, 114; Diez, Gramm., I, 32; Philippide, Principii, 66); însă această der. este puțin probabilă. Nu trebuie să se excludă, totuși ipoteza că este un cuvînt autentic balcanic, căci în lat. cuvîntul este străin de fondul tradițional, și după Meillet-Ernout, este în legătură cu numele dacilor din Munții Carpați.

IANCU, Avram (1824-1972, n. Vidra de Sus, azi Avram Iancu, jud. Alba), jurist, democrat-revoluționar și conducător politic român, exponent de frunte al Revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania. Intrat în legendă ca prefectul-erou, „Craiul Munților”. I. a studiat filozofia și dreptul la Cluj și Târgu Mureș. Adept convins al principiilor de libertate, egalitate și frățietate, aplicate deopotrivă în relațiile dintre indivizi și dintre popoare, s-a situat astfel pe linia radicală a emancipării sociale și politico-naționale, proprie curentului care s-a manifestat în toată Europa de la coasta Atlanticului și până la marginea Imp. Rus. A fost unul dintre organizatorii adunărilor naționale de la Blaj; prima, Adunarea din Duminica Tomii (18/30 apr.), a doua, Marea Adunare Națională din 3/15-5/17 mai, și a treia, Adunarea din sept. 1848. Membru în comitetul Național Român din Sibiu, organizatorul și conducătorul oștii populare revoluționare după modelul legiunilor romane. Anexarea forțată a Transilvaniei la Ungaria prin votul Dietei nobiliare-feudale de la Cluj (17/29 mai) și poziția obstrucționistă a guvernului revoluționar ungur în problema drepturilor naționale ale românilor l-au condus pe I. la revendicarea identității naționale pe calea armelor. Încleștarea care a urmat a situat cele două revoluții (română și maghiară) în tabere adverse, împrejurare tragică exploatată cu dibăcie de contrarevoluția habsburgică în folosul propriu. I. s-a arătat receptiv la propuneri de pacificare și colaborare cu revoluționarii unguri pe bază de egalitate națională, dar proiectul de pacificare, datat 12/24 iul. 1849, s-a dovedit tardiv. În aug. același an, Revoluția ungară a fost înfrântă de contrarevoluția habsburgică, însă nici cauza românilor nu a avut de câștigat. Între 1849 și 1851, I. a făcut parte din delegația trimisă la Viena pentru revendicarea drepturilor și libertăților naționale promise lor de Curtea imperială, promisiuni dovedite deșarte. În iul. 1852, I. a refuzat să întâmpine pe monarhul habsburg în vizita acestuia în Transilvania, gest ce a însemnat sfârșitul carierei lui politice. La 13 sept. 1872 a fost înmormântat la Țebea sub „gorunul lui Horea”, ca erou-martir al națiunii.

Dumnezău, s.m. – (pop.) Dumnezeu, divinitate supremă în religia creștină; „ziditorul lumii”: „Dă-mă, mamă, cui vreu eu, / Că te-a bate Dumnezău” (Bilțiu, 2006: 175). ♦ (top.) Piciorul lui Dumnezeu, deal în loc. Suciu de Sus (Vișovan, 2008: 198). Poiana lui Dumnezeu, potrivit legendei, prima denumire a localității Poienile de sub Munte, dată de întemeietori: „Au găsit o poieniță pe care au botezat-o Poiana Domnului Dumnezeu, căci de pe poiană se vedea numai cerul Domnului” (Beuca, Zebreniuc, 2007: 21). ♦ (astr.) Scaunul lui Dumnezeu, numele popular al constelației Casiopeia; locul de unde veghea divinitatea asupra universului. – Lat. domine deus „doamne, zeule” (Scriban, DER, DEX, MDA), cf. rad. i.-e. *deywós (sansk. deva, lit. dievas, gal. duw, irl. dia, gr. Zeus, rus. dívo, pol. dziw).

VLAH etnic, aplicat de străini poporului romîn în diverse forme. A. Din germ. Walache. 1. Valahu, M. act. -l, Costea (Dm). B. Din gr. Bλάχος și sl. влaχъ: 1. Vlah, Necula mold. 1609 (Sd V 214); – Sofia mold. act. -ul olt. (16 B VI 337); Vlaha și Vlăhifa ss. 2. Vlahota (Mikl.). 3. Vlahuțu, grec ginerele lui Ioan Caragea Vvd. 4. Blahuțu, N. din Bîrlad 1847, zis și Vlahuță (Bîr V; Î Div); Vlahuță, Alex. poetul; Vlahuți, comis, mold., 1802 (Sd VI 111). 5. Vlîhut „romîn” (Ant Ar). 6. Vlahide act. 7. Cu afer. Lahu și Lahova t. (Sur I); Lăhoveni s. (Dm). 8. Vlahin (Dm). 9. Vlașin b. (Dm; Mar; M mar frecv; Ștef; 16 A I 63; 17 A IIII 101, 148); – Mogoșescul 1435 (BCI X 90); Vlașăn de Horgești (16 B VI 144). 10. Cf. Vlaghi, Vlaghene, antroponime în registrele ins. Creta (Iorga II 336). C. Din adj. sl. влшкий „romînesc”: 1. Vlașco (16 B IV 271);- Bășcul (ib), prenume; Vlașcu mold. (Sur XIV); -l munte (AO XVI 232-4). 2. Vlășculețul munte (ib.). 3. Vlașcă b. 1669 mold; Vlașca b. (Cat mold II 17 A IV 358); – b. mold. (16 A II 91); cîțiva săteni moldoveni 1643 (RA IV 327); – județul, poate fi la origine un antroponim, numele primului jude, ca la cele trei județe oltene, sau < sl. зематa Bлашкa „Țara Romînească”. Valea Vlăști t., în s. Buzduc (Dolj). 4. Vlășcuța și Vlășceni ss. 5. Cf. + Vladnic: Vlașnecul b. (Dm); v. și VLASIE P. I-a. D. Din rus волох: 1. Voloșin „moldovean” (I. Bogdan: Ștef II 596). 2. Foloșin (Sur V). 3. Voloșca b. (16 A I 412) și Voloșcanii s. < adj. rus. волоший. Din tc: Caravlah Șt (Cat mold. II). E. Din magh. óláh: 1. Olah, Ioaniș din Hîrlău (Ștef.); numele este frecvent în Ardeal, astăzi. În doc. latine: Nicolaus Olahus, umanist sec XIV și Michael Valachus, umanist; Vlacus epitet la Morlaci în actele Raguzei; Olac, -us (vlah PB). Celelalte forme: Vlah, Vlașin, Vlașcu, Voloșin și derivatele lor indică romîni veniți din țările vecine, unde circula pc vremuri denumirea etnică respectivă.

PRACTICABIL, -Ă, practicabili, -e, adj. 1. (Despre idei, metode) Care poate fi pus în practică; (despre obiecte) care poate fi întrebuințat, de care te po-ți folosi în mod practic. Am văzut că ideea ta e cea mai bună și cea mai practicabilă în poziția în care ne aflăm. BĂLCESCU, la GHICA, A. 425. 2. (Despre drumuri, locuri etc.) Pe unde s e poate merge sau trece (cu ușurință); accesibil. Bănuiala despre o fugă nopturnă îndeamnă pe generalul rus a ordona să se dispună posturi de călăreți și de pedestrime îti diferitele punturi practicabile ale Skitului și Ogostului. ODOBESCU, S. III 598. ♦ (Substantivat, n.) Elementele decor constînd dintr-un podium mobil, folosit pentru a. realiza pe scenă o diferență de nivel (un dîmb, un balcon, un teatru în teatru etc.) pe care se poate circula. Seara și-aduce o saltea d-acasă și o pune între culise, la picioarele practicabilului de la spatele muntelui. CARAGIALE, N. S. 116.

PALAMÍSM (< fr.; n. pr. Gr. Palamas) s. n. Teologia energiilor divine necreate, după numele autorului ei, Sfântul Grigorie Palamas, formulată împotriva scolasticilor latini și pornind de la experiența sfinților isihaști, îndeosebi Pseudo-Macarie, Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschin; lumina de pe Muntele Tabor nu este doar un simbol al dumnezeirii lui Hristos, ci o energie care iradiază din esența divină ca o revărsare a Duhului Sfânt, necreată și fără ipostază; îndumnezeirea este o participare reală, o comunicare personală cu Dumnezeu, fără confuzie de natură; deși Dumnezeu este prezent în energiile necreate, misterul esenței sale rămâne necunoscut. P. a stat la baza renașterii spirituale în Imp. Bizantin (sec. 14). O mișcare neopalamistă a luat naștere în sec. 20, în sânul emigrației ruse și din România.

gótcă f., pl. e și ĭ (cp. cu Got, pl. Goțĭ, nume de popor, fem. sing. Gotcă [format ca și puĭcă], maĭ ales că gotca se numește și Leașcă, fem. d. Leah, pe lîngă rață leșească. Rut. gótka vine d. rom. Cp. și cu rus. karagátka, un fel de rață). Mold. 1. Rață leșească (anas tadorna), un fel de rață care mișcă capu într’un mod particular și care are în prejuru ochilor o piele foarte roșie și niște calozitățĭ. (Rățoĭu eĭ e mare cît gîsca). Fig. Adv. Roș gotcă (de rușine, de furie), roș ca sîngele. 2. Un fel de rață maĭ mare, (anas moschata) care miroase a mosc și e originară din America. 3. Un fel de rață sălbatică pestriță, mijlocie între rață și gîscă. 4. Găinuță de munte (tétrao bonásia), care are în prejuru ochilor un cerc lat de un roș aprins. V. cocoș și ĭeruncă.

Pantelimon Nume frecvent, vechi și larg răspîndit sub diverse forme în onomastica românească, Pantelimón corespunde gr. Panteléemon. Necunoscut în epoca clasică, Panteleémon este o formație creștină, interpretată de specialiști ca un compus din pant-, de la forma de genetiv pantós a lui pas, pan „tot”, (element cunoscut din numeroase antroponime, → Pamfil, Panait etc.) și eleémon „milos”, „binefăcător”. Intrat în onomasticonul creștin, Panteléemon se răspîndește în Europa mai ales datorită cultului unui mare martir din timpul împăratului Maximilian, considerat făcător de minuni sau protector contra tunetului, trăsnetului și arsurilor (credință cunoscută și la noi și legată de faptul că sărbătoarea Pantelimonul sau Pintelei călătorul cade tocmai în miezul verii, cînd asemenea fenomene meteorologice sînt obișnuite și pot provoca mari pagube recoltelor). Frecvent la Veneția, unde sfîntul este celebrat ca patron al orașului, Pantal(e)one a devenit nume consacrat unui personaj venețian din comedia bufă italiană (de obicei, un bătrîn slab și aiurit); folosit cu valoare de substantiv comun, cuvîntul a ajuns să însemne, prin aluzie probabil la îmbrăcămintea personajului, pantalon (tot de aici, derivatul pantalonadă „scenă burlescă, bufonerie, discurs ipocrit”). Preluat de către slavi (în Galicia este atestat în sec. 15), numele ajunge și la români, aparițiile documentare ale unor forme datînd din sec. 14 – 15. Pătruns din diverse surse (limbile slave de sud: bulgară, sîrbo-croată, sau răsărit: ucraineană; maghiară etc.) în forme diferite, modificat și pe teren românesc, Pantelimon are o bogată familie de hipocoristice, variante, derivate, multe păstrate în inventarul numelor de familie sau în toponimie: Pantelei(u), Pantele, Pentelei, Penteleu (de aici și numele unui munte din jud. Buzău), Pîntelei, Panteleț, Panta, Pante(a), Panteș, Păntea, Pînte(a), Pinta, Pinte(a), Panc, Panco, Pancu(l), Pancotă, Panca, Pancea, Panciu (de aici și numele orașului), Telea (toponimul Telești, cu o primă atestare la 1452), Teli, Teliuc, Teliuță, Tile(a), Tilică (de aici toponimul Tilicești, atestat în documentele Țării Românești la 1483), Pandelimon, Pandele, Pandea, Pintilie (prin contaminare cu Ilie) etc. Ca prenume n-a rămas în uz decît Pantelimon și Pandele, ambele cu o frecvență foarte redusă. ☐ Germ. Pantaleon, it. Pantaleone, Panteleemone, magh. Pantaleon, Pentele, bg. Panteleimon, Pantelei, Pandeli etc., rus. Panteleimon, ucr. Pantelii, Palii, Panko etc.

Oreste Nume de mare vechime și destul de frecvent în izvoare, gr. Oréstes este cunoscut mai ales datorită fiului lui Agamemnon și al Clitemnestrei, a cărui legendă ar fi simbolul luptei dintre matriarhat și patriarhat și al victoriei acestuia din urmă (părerea emisă de Bachofen a fost sprijinită și de Fr. Engels): la cererea lui Apolo și ajutat de sora sa Electra, Oreste o ucide pe Clitemnestra pentru a răzbuna moartea tatălui său, regele Micenei și conducătorul suprem al grecilor la Troia; prigonit de Erinii (cele care pedepseau pe paricizi) Oreste, ajutat de Apolo și Atena, este în cele din urmă absolvit de vină de areopagul atenian. Atestat încă din poemele homerice, Oréstes a fost apropiat de multă vreme (chiar de Platon) de gr. óros „munte”; acceptată și astăzi de către specialiști, vechea explicație face ca numele miticului erou să fie sinonim cu un frecvent nume de familie românesc, Munteanu, care are la bază subst. muntean „cel care locuiește la munte”. Pătruns în onomasticul creștin prin cultul martirilor (atît în apusul cît și în răsăritul Europei este cunoscut un martir cu acest nume, din Armenia) Oréstes ajunge și la români, prin intermediar slav; atestat către sfîrșitul sec. 17 sub formele Orestu, Iorest etc., numele a fost rar și nepopular la noi (purtătorii făceau parte mai ales din mediile ecleziastice); prezența lui în inventarul actual de prenume nu mai are însă nici o legătură cu calendarul și se explică prin influența, pe cale cultă, a mitologiei și literaturii grecești ☐ Germ. Orestes, it. Oreste, magh. Oresztész, bg. Oresti, rus. Orest etc. ☐ Legenda lui Oreste a inspirat numeroase tragedii celebre, dintre care amintim, Agamemnon, Choeforele, Eumenidele de Eschil, Andromaca, Electra, Ifigenia în Taurida de Euripide.

stână, stâne, s.f. – Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc, pe timpul nopții, oile și păstorii. Stâna se constituie la „ruptul sterpelor”, când are loc însâmbrirea și măsurișul laptelui. Stâna este alcătuită din coliba păcurarilor, ridicată „în furci”, unde se așeza și vatra, din comornic, staulul oilor, în dosul colibei și strunga oilor, în față (după Dăncuș 1986: 49). După tipul de asociere: stâna pe cumpene (sistem clasic, autohton) și stâna pe fonți (sistem introdus de evrei). ♦ (Top.) În Stânești, La Stânești, Preluca Stâneștilor, top. în Dragomirești (Faiciuc 1998). – Sl. stana „oprire”, de la stati „a sta”, cf. srb. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „stație” (Densusianu, Titkin, Rosetti cf. DER); „Este un cuvânt tipic păstoresc, general și străvechi în limbă, dar cu obârșie deocamdată echivocă; posibil autohton. Cei mai mulți filologi l-au considerat slav (ca împrumut arhaic), alții însă l-au declarat autohton, tracodacic. Dintr-un traco-dacic *stana (rad. i-e, *stā ”a sta, stațiune, loc de ședere„), ușor putea să derive rom. stâna” (Russu 1981: 388-389); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuvânt românesc preluat de srb. sloveni (stira) și magh. (esztena) (Macrea 1970: 13; Bakos 1982).

ECATERINA gr. Aίϰατερίνα, nume transcris și cu e inițial, socotit ca feminin de la ’Eϰάτερος sau ’Eϰατος „care lovește de departe” atributul lui Apollo, sau ca derivat din ’Eϰάτη zeiță (Tagl). I. 1. Ecatarina (Mar); Catarina j-ța (17 B III 524); Catirina = Catrina (17 B III 226). 2. Icaterina, dobr. (RI XI 211); Caterinci și Catrina, act. 3. S-a format și un masculin: Catrinu, destul de frecvent pentru a produce derivate: Catrin/escu (Drag 302); -oiu, act.; Munții Catrinului, supranume ar. pentru m-tele Olimp, numit și „Codrii Cadrinului” în epos (AO IX 65) după portul Ecaterina, centru pastoral aromîn, situat la poalele lui. 4. Cu afer.: Trina f.; Trinea b., olt. (Sur VI); Trinu s.r. Teleajen. Trincă b. (C Bog; Sd V 40; Isp IV¹) și t. (Bez I 23); Trincea (ib); Trincu., A., act. Trincoi (Tec I). Cf. Trîncă, ard. (Paș). 5 + ăr: Catrinar (Buc); – Dochița, act. 6. Cătrin b, și -ă f. (Mar); cu afer.: Rina ar, (Weig); 7. Cătrînău (17 B III 208) 8. Catrea f. (17 A I 88; V 112); Cătrea b. (16 B IV 193); -nu (Am). 9. Cătrior, -ești fam. (17 B III 73). II. Sub infl. germ. Katy, rus Kатя și magh. Kati, Katica. 1. Cati (Ard; AO XI; Cata f. (Paș); Catea fam. (Scurtești Bz); Cătița, T.; Căta f., ard. (Var 22); – fam. băn. (Iugoslavia). 2. Catu Ioan, act. Cătlescu act.; -easca s. 3. Cătulești s. (Mus 24), Cătil/ă, b. (16 B V 119); -ești (Sur III). 5. Cátina, ar. (Weig); Catina, Miclăuș (Dm; Ștef); – ard., 1338 (Drăg 57 nr. 1); Catina, Ioan, poetul; Cătina s. (r. Cislău), nu < subst. cătină. 6. Catinca f. (P¹³; P Bor 29), frecv. în genere. 7. Cu afer.: Tinca f. și s. act; – și Tinca fam. (Jiul ard). 8. Cătincea b., olt. (Cand 133). 9. Catoiu, ard. (Paș). 10. Cătuiu, Gh. (Vr C 126). 11. Cătuț, V. (Tg-Jiu), -u s; -a f. (Ard). 12. Cătoca b. (Vr), < ung. Katoka ipoc. < Ecaterina. III. Forma cu l < r, comună limbilor: romînă, albaneză: Katalina, spaniolă: Catalina (Palazzi, Nuovo diz. della l. italiana 1940) și ungară (Katalin): 1. Cătălin fam. buc.; Cătălină, i. ar.; ard. – (RI VIII 144);- munt. (17 B II 316; P^u); olt. (Grș 12). 2. Cătalina (Moț). 3. Catelina f. (Mar; 17 A V 19). 4. Cătălin, -a (Sd XI 272; 16 A II 124); -a doamna lui Radu cel Mare (BCI VII 68); -oiu (Cand 133).

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

Paladie Raritate în cadrul inventarului de prenume actuale, Paládie reproduce gr. Palládios, nume pers. rar folosit în epoca clasică, dar bine atestat în izvoare începînd cu sec. 4 e.n. La origine, un adjectiv, Palládios însemna „referitor la Pallas” și amintește de una dintre cele mai cunoscute divinități ale Panteonului grec, Atena. Atestat încă de la Homer, ca epitet al zeiței Pallás, gen. Palládos (de aici paladiu „statuie a zeiței Atena, aflată în cetatea Troia și socotită ca ocrotitoare a cetății” sau paladiu, metal din familia platinei, numit însă după asteroidul Pallas) a fost interpretat în diverse feluri; cea mai răspîndită și în același timp cea mai veche explicație (apare la Platon, în Cratylos) apropiind numele propriu de vb pallein, „a învîrti (sabia), a agita (lancea)”. În mitologia greacă și latină mai sînt cunoscute și alte personaje cu numele Pállas, Palantis (pentru care s-au propus și alte explicații), printre care unul dintre eroii Eneidei lui Vergiliu, cel care îl ajută pe Enea în lupta lui Turnus (de la acesta ar veni numele muntelui Palatin) sau unul dintre titani, tatăl → Aurorei. Deși Palládios făcea aluzie clară la o divinitate păgînă, numele a intrat în onomasticonul creștin și s-a răspîndit în Europa prin cultul unui sfînt grec din sec. 4-5, fără să se bucure niciodată de o popularitate deosebită. Preluat din greacă de către slavi (apare, de ex. în pomelnicul de la Horodiște, din anul 1484), numele ajunge și la noi, formele atestate în documente (Păladi, Palade, Pălade, Pălăduță) nefiind nici frecvente și nici prea larg răspîndite; din ce în ce mai puțin folosite ca prenume, unele dintre acestea sînt păstrate ca nume de familie, caz în care nu trebuie omisă nici influența neogrecească. ☐ Fr. Palais (rar și numai în sud), it. Palladio, rus. Palladii (rar și învechit) etc.

teter (-ră), adj. – Prost, nătărău, gogoman. Creație expresivă, cf. neder, rus. otetjum. În Munt. – Der. teterează, s. m. (prost), cu suf. -ză; tititez, s. n. (hădărag de moară; sfîrlează; om neastîmpărat, spiriduș; copil, obraznic, băgăreț), dublet al cuvîntului anterior; tuturigă, s. f. (Bucov., volantul batozei); titiri, vb. (Mold. de S, a se aranja, a se dichisi); chichia, vb. (Mold., a piui); chichirez, s. n. (hădărag; mecanism, dispozitiv; artificiu, grație, farmec); terteleac (var. terteleci), s. n. (Olt., titirez, hădărag), pe care Drăganu, Dacor., V, 376, îl explică prin mag. tördelék, cf. perpelici. Explicațiile lui titirez porninid de la ceh. titerka „jucărie” (Cihac, II, 413); de la it. trotolla sau ngr. τρέτουλας (Tiktin); de la bg. tutračka (Candrea) nu sînt satisfăcătoare. Aceleiași rădăcini pare să aparțină titilă, s. f. (căpățînă, tărtăcuță; vîrf de munte sau de deal), cu var. ticlău, s. n. (culme, vîrf).

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

Magdalena Prenume feminin frecvent și răspîndit în toată Europa, Magdaléna este la origine un supranume (probabil de formație grecească) al uneia dintre eroinele legendei biblice. Forma gr. din N.T. Mariahe, kalumene Magdalene a fost redată în latină prin Maria quae vocatur Magdalene, adică „Maria, care e chemată Magdalena” sau „Maria, zisă Magdalena”. Arătînd originea locală a purtătoarei, supranumele înseamnă la origine „din Magdala” – sat de pescari, din Galileea, numit astăzi El-Megdel în arabă și Migdal în ebraică; semnificația toponimului este clară întrucît corespunde subst. migdal „turn, castel”. Folosit independent și devenit nume calendaristic, Magdalena nu se răspîndește în apusul Europei decît după sec. 13. După un obicei cunoscut și la noi, în sudul Franței luna iulie este numită popular mes de la Madalena sau Madarena (tot în legătură cu luna iulie și Magdalena, este și o denumire românească a caiselor – în munții Apuseni – măgdălane). Din greacă, prin intermediar slav, numele ajunge și la români, fiind atestat în documentele Țării Românești, încă din anul 1488 („Mușa din Corbi purta numele de călugăriță Magdalina”). Odată cu creșterea frecvenței apar și o serie de forme și derivate, toate fiind și astăzi în uz (Măgrușca, Măgduța, Mădălina, Mădăluța) și chiar corespondente masculine (Măgdălin, Mădălin, Măgduț). Hipocoristicul cel mai frecvent astăzi este fără îndoială Magda, folosit uneori ca prenume independent, ca și Mădălin sau Mădălina. De proveniență apuseană recentă sînt Madlen (fr. Madeleine), sau Madlena și Marilena, format nu din Maria și Elena, cum s-ar părea, ci din Mari(a Magda)lena, nume calendaristic. ☐ Engl. Magdalen, Magdelen, fr. Madeleine, germ. Magdelena, it. Maddalena, magh. Magdolna, Magdalena, bg., rus. Magdalina. ☐ Poeta Magda Isanos, scriitoarea franceză Madeleine de Scudery etc.

rujă sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) rușcă sf, ruj sm / Pl: ~e / E: bg ружа srb ruša] 1 (Șîc ~ rasă) Plantă înaltă de 10-35 cm, cu rizom gros cu fructe cărnoase și cu flori galben-purpurii gmpate într-un buchet, care crește pe stâncile din regiunile subalpină și alpină Si: (reg) barba-lupului, curechi (7)-de-stâncă, durzoaș, iarba-ciutei, rosăcică, roșățică, urechelniță, varză-de-stâncă, verzișoară, viorea (Sedum rosea). 2 Măceș (Rosa canina). 3 (Șîc ~ roșie, ruj de ruji, ruji de rug de grădină) Trandafir (Rosa centifolia). 4 (Prc) Floare de trandafir. 5 (Șîc ~-ruși-de-Rusalii, ~ mare, ~-oșie, ~-bujă roșie, ~-mbujă, ~-buja) Bujor (1) (Paeonia officinalis). 6 (Îc ~-de-Rusalii) Bujor (10) românesc (Paeonia romanica). 7 (Șîc ~a-soarelui, ~-de-soare) Floarea (83)-soarelui (Helianthus annuus). 8 (Șîc ~a-soarelui) Mălăoaie (Helianthemum alpestre). 9 (Îae) Mălăoaia stâncilor (Helianthemum rupifragum). 10 (Îae) Iarba-osului (Helianthemum vulgare) 11 (Șîc ~-neagră, ~-întunecată, ~(de)-pe-tuleu, ruji-pe-botă) Nalbă de grădină (Althalla roșea). 12 (Îc) ~ (sau rușă)-vânătă (sau ~-de-toamnă) Steliță (Aster amellus). 13 (Îae) Ochiul-boului (Callistephus chinensis). 14 (Îc) ~ (sau rușă) -de-toamnă Crizantemă (1) (Chrysanthemum Indicum). 15 (Îae) Brândușă (4)-de-toamnă (Colichicum autumnale). 16 (Îc) ~ (sau rușă)-galbenă (sau -bujă-galbenă, -de-toamnă) Mărită-mă mamă (Rudbekia laciniata). 17 (Lpl; îc) Ruji-albe Călin¹ (1) (Viburnum opulus sterilis). 18 (Îc) ~ de-deal (sau ~-floare-mare) Nalbă (Lavatera thuringica). 19 (Lpl; îc) Ruji-mici Cârciumărese (3) (Zinnia elegans). 20 (Îc) ~ja-munților (sau ~-stâncilor) Smirdar (Rhododendron Kotschyi). 21 (Îc) ~ja-macului Mac roșu (Papaver rhoeas). 22 (Îc) Ruji-de-paie Flori-de-paie (Helicrysum bracteatum). 23 (Fig) Roșeața din obraz. 24 (Reg) „Nasturele cel mai mare de la șapca ostașilor”. 25 (Reg; șîs ~ albă) Soi de viță de vie. 26 Vin din rujă (25).

ZDROBI, zdrobesc, vb. IV. 1. Tranz. A strivi, a sfărîma. Au sărit cu sonda în aer, au ars de vii, au fost zdrobiți în explozii. BOGZA, A. Î. 89. Puterea îmi lipsește să-i calc și să-i zdrobesc. MACEDONSKI, O. I 50. O stîncă înaltă Ce din vîrf, de munte saltă, Tună, se rostogolește, Cade, rumpe și zdrobește Codrii vechi din a sa cale. ALECSANDRI, P. II 15. ◊ Fig. Zdrobită de năcazuri stă multă vreme-n plîns. COȘBUC, P. II 188. Iartă-mă, scumpa mea mamă, că-ți zdrobesc inima atît de amarnic. VLAHUȚĂ, O. AL. 102. Am primit o telegramă din Iași care m-a zdrobit. CARAGIALE, O. VII 421. Puica s-a întors în luncă; ea aînfrînt și a zdrobit inima poetului. ODOBESCU, S. III 85. ◊ Refl. (Metaforic) Oltul se frămîntă și se zdrobește de stînci. BOGZA, C. O. 163. Apriga furtună, Pe marea tulburată săltînd din val în val, Se nalță, se lățește și vîjie și tună Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. I 193. ♦ A nimici, a distruge. In locul acesta s-a dat vestita bătălie navală dintre turci și ruși, în care flota turcească a fost zdrobită. BART, S. M. 21. Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! EMINESCU, O. I 60. ♦ Refl. (Despre abstracte) A se împrăștia, a se destrăma, a pieri. Puterea farmecului se zdrobi. ISPIRESCU, L. 241. 2. Refl. Fig. (Transilv.; despre oameni) A se frămîntă; a se zbuciuma. Să-ntoarce baba pe lîngă lac și se zdrobește, dar în zadar, că rățoiul nu-și scoate capul din apă. RETEGANUL, P. I 41.

Aurora Prenumele feminin modern Aurora reproduce lat. Aurora, numele zeiței dimineții în mitologia romană. Identică cu Eós a grecilor, „cea cu degete trandafirii”, fiica lui Hyperion, soră cu Helios (soarele) și cu Selene (luna), soția frumosului Tithonos, cel preschimbat în greiere, Aurora deschide porțile zorilor prin care va trece zeul cel strălucitor, Soarele. Îmbrăcată în haine strălucitoare, zeița își începe zborul ceresc după ce luna a coborît în peștera muntelui Latmos, din Caria (pe țărmul Mediteranei, în Asia Mică). Atunci cînd peste pămînt se răsfrînge lumina trandafirie a dimineții, dintr-un vas de aur, Aurora împrăștie rouă, umezind florile și iarba. În latină, aurora însemna „zori” (intervalul de timp dinaintea răsăritului soarelui, cînd pămîntul este scăldat într-o lumină difuză, trandafirie). Cuvîntul latinesc provine dintr-un vechi *ausosa (neatestat, dar cu ușurință refăcut din aurora, întrucît în latină -s- intervocalic se transformă în -r-), înrudit cu sabinul *ausel „soare” și Usil, zeul soarelui la etrusci. Acceptînd această etimologie, Aurora este înrudit cu → Aurel. Ca prenume feminin la noi, Aurora este modern și de origine cultă, folosit uneori pentru fetele născute în zorii zilei. Ca hipoc. apar Aura, Aurica, Rorica. ☐ Forme deosebite care se folosesc în alte limbi sînt: fr., germ. Aurore, rus. Avrora. ☐ Aurora este unul dintre prenumele scriitoarei George Sand (Amandine Lucie Aurore Dupin Dudevant). ☐ Aurora, frescă de Guido Reni; La Aurora en Copacabana, comedie de Calderón.

SIBERIA (SIBIR’) 1. Vastă regiune naturală în partea central-nordică a Asiei, cu cea mai mare extindere pe terit. Federației Ruse și în mai mică măsură în N Kazahstanului, cuprinsă între m-ții Ural la V, mările Kara, Laptev și a Siberiei Orientale la N, mările Bering, Ohotsk, Japoniei la E și deșerturile Asiei Centrale, granițele Federației Ruse cu China și Mongolia la S. S. se desfășoară pe pe 130° long. E și pe 30° lat. N, ocupând c. 13,5 mil. km². Din punct de vedere geologic, S. corespunde fundamentului cristalin, Paleozoic, al Platformei Siberiene, iar din punct de vedere morfologic se împarte în două: Siberia de Vest, la V de fl. Enisei, și Siberia de E,la E de aceasta. Siberia de Vest cuprinde o mare câmpie joasă, slab fragmentată, și stepa semiaridă din Kazahstan, drenate de fl. Obi., precum și lanțul m-ților Altai, cu vf. Beluha (4.506 m), iar Siberia de Est, numită și S. Orientală, care include și Extremul Orient Rusesc, se desfășoară pe c. 2.000 km de la V (de la fl. Enisei) la E (mările mărginașe ale Oc. Pacific) și pe c. 2.400 km de la N la S, având un relief predominant de platou și de munți care acoperă 75% din totalul Siberiei de Est, respectiv platoul Siberiei, m-ții Saian, Iablonovîi și Stanovoi în S, și Verhoiansk, Cerski, Kolîma, Sihote-Alin și m-ții Kamceatkăi (cu vf. Kliucevski de 4.750 m alt., cel mai înalt din întreaga Siberie). S. cuprinde patru peninsule mari (Iamal, Taimîr, Ciukotsk și Kamceatka), este drenată de numeroase fluvii și râuri mari, în mare parte navigabile (Obi, Enisei, Irtîș, Ișim, Tobol, Tunguska, Lena, Amur, Vitim, Aldan, Indighirka ș.a.), are în cuprinsul ei cel mai adânc lac de pe glob (Baikal, 1.620 m; după alte surse 1.940 m), precum și numeroase orașe cu importanță economică (Novosibirsk, Omsk, Krasnoiarsk, Irkutsk, Novokuznetsk, Tomsk ș.a.). Clima S. este variată, zonată latitudinal, de la climatul arctic și subarctic în N până la temperat în S, cu un grad ridicat de continentalism. Caracteristic pentru S. este faptul că în această zonă se dezvoltă, atât iarna, cât și vara, o vastă arie anticiclonală, numită anticiclonul siberian, care generează vânturi puternice și temp. foarte scăzute iarna (-40; -68°C; minima absolută a fost înregistrată la Oimiokon, -77,8°C) și veri călduroase (32-38°C) și aride. Vegetația este zonată tot pe latitudine, în N desfășurându-se tundra, urmată spre S de zona pădurilor de conifere sau taigaua, iar în partea de S a S. se extinde stepa. S. dispune de însemnate zăcăminte de subsol (petrol, gaze naturale, cărbuni, diamante, min. de fier, plumb, zinc, cupru, bauxită, uraniu ș.a.), precum și de mari resurse hidroenergetice. S. este traversată de calea ferată transsiberiană, construită în anii 1891-1916, de mare importanță economică în legăturile Rusiei europene cu Extremul Orient Rus. – Istoric. În 1582 cazacii conduși de Ermak Timofeevici i-au învins pe tătarii din Hanatul Siberiei, Astfel a început penetrarea treptată a cazacilor și explorarea Siberiei de către ruși și supunerea populației locale obligate să plătească tribut în blănuri. Din sec. 17 loc de exil și colonie penală a țarilor ruși; în sec. 20, colonizare rusească pe scară largă. S. a constituit în timpul regimului stalinist, în special în anii 1930-1940, un înspăimântător loc de exil pentru adversarii politici. 2. Marea Siberiei Orientale, mare din bazinul Oc. Arctic situată pe platforma continentală, între țărmul de NE al Asiei, arh. Novosibirsk la V și ins. Vranghel la E, care comunică cu M. Laptev prin strâmtorile Sannikova și Laptev și cu M. Ciukotsk prin str. Longa; 936 mii km². Ad. medie: 58 m; ad. max.: 160 m. În ea se varsă fl. Kolîma și Indighirka.

lăpuș, lăpuși, s.m. – (reg.; bot.) Specie de salvie (lăpușul caprei) (Salvia glutinosa), numită astfel de localnici. Termenul e atestat la meglenoromâni cu sensul de „potbal” (ALR, 1961: 651). DER îl definește ca „brusture” (Telekia speciosa). ♦ (top.) Lăpuș, râu ce izvorăște din Munții Țibleșului (de sub vf. Văratic), la 1.200 m alt. Are o lungime de 114,6 km, fiind cel mai lung curs de apă din jud. Maramureș. Bazinul ocupă o suprafață de 1.820 kmp. Colectează apele din Munții Igniș și Țibleș, din Culmea Breaza și din Preluca (Ujvari, 1972; Posea, 1980). În aval de orașul Tg. Lăpuș, formează un sector de chei, lung de 30 km, cu cataracte și meandre, până la confluența cu Cavnic. Se varsă în Someș în apropiere de Arieșu de Câmp. „Obiceiul de a da nume de plante unor râuri apare destul de frecvent și în alte ținuturi ale teritoriului lingvistic român” (Stoica, Pop 1984); Lăpuș, depresiune situată în sudul județului Maramureș, în bazinul mijlociu al râului Lăpuș, în spatele defileului săpat în Masivul Preluca. Aspect deluros și ondulat, cu o altitudine în jur de 500 m. Are caracter subcarpatic. Este închisă în sud de Culmea Breaza; către est, se deschide spre Muscelele Năsăudului, iar în vest comunică cu Depresiunea Copalnic și cu podișul Boiului (Posea, 1980: 37-38); Tg. Lăpuș, oraș; Dobricu Lăpușului, sat aparținător de Tg. Lăpuș; Lăpușel, sat aparținătot de com. Recea; Lăpuș, comună; Țara Lăpușului, regiune etnografică situată în nord-vestul României, ca parte componentă a jud. Maramureș; se învecinează cu zonele Chioar, Năsăud și Maramureșul istoric; Lăpușna, fânațe, teren mlăștinos în Vadu Izei, Valea Stejarului (Vișovan, 2005). – Din sl., cf. bg. lopuš (MDA), rus. lepucha (DA, cf. DER); alb. ljapuš, magh. lapu (DER).

Olimpia Desigur că pentru cunoscătorii mitologiei grecești explicarea prenumelui Olimpia nu prezintă nici un fel de dificultate, el putînd fi cu ușurință apropiat de numele celui mai înalt munte din Grecia, celebrul lăcaș al zeilor, Olimpul. într-adevăr, gr. Olympia, frecvent supranume al zeițelor Afrodita, Demetra, Hera etc., este la origine o formă adjectivală de la Olympos, numele muntelui din Tesalia (este interesant de amintit însă că izvoarele grecești atestă nu mai puțin de 14 munți sau vîrfuri – în Misia, Galatia, Lidia, Arcadia, Creta, Lesbos etc. – cu același nume). În legătură cu etimologia oronimului (nume de munte) este de amintit încercarea de a-l apropia de vb. lampein „a străluci, a lumina”. Nume de o deosebită importanță în viața spirituală a vechilor greci, Olympos stă și la baza unor nume personale, printre care Olympiódoros (atestat încă de la Herodot), Olympiada – de la Olympiás, gen. Olympiádos purtat de soția lui Filip al Macedoniei, mama celebrului Alexandru Macedon), Olympias (purtat de un personaj al N.T. și probabil un hipocoristic al lui Olympiódoros, Olýmpios (la început adjectiv folosit ca supranume mai ales pentru Zeus „olimpianul”, iar mai tîrziu nume personal) etc. În afară de Olympiodoros, celelalte trei nume amintite apar și în onomastica românească Olimpiada sau Olimbiada este cu siguranță datorat puternicei influențe pe care a exercitat-o, vreme de multe secole și mai ales în popor, Alexandria, cel mai cunoscut dintre romanele populare care au circulat la noi (→ Alexandru). Sporadic apar masc. Olimp și Olimpie, forme de influență slavă ale numelui calendaristic gr. Olympias (în amintirea unuia dintre cei 70 de apostoli creștini). L-am lăsat la urmă pe Olimpia (cu hipoc. Pia), întrucît acesta este un prenume modern, împrumutat din Occident, unde începe să apară în uz după Renaștere. ☐ Fr. Olympe, Olympie, germ. Olympias magh. Olimpia, bg. Olimpia, Olimpiada, Olimpi(i), rus. Olimp, Olimpii, Olimpiada, Olimpia etc. ☐ Olympias este numele unui vechi oraș grecesc din nord-estul Peloponezului, unde se celebrau odată la patru ani serbările olimpice dedicate lui Zeus; prilej de întreceri ale poeților sau atleților în timpul cărora războaiele încetau, olimpiadele (prima olimpiadă a avut loc în 776 î.e.n., iar ultima în 396 e.n.) au fost reînviate în lumea modernă, mai mult în forma decît în spiritul lor, actualele jocuri olimpice fiind astăzi cele mai grandioase manifestări sportive ale lumii. Din sec. 3 î.e.n. olimpiás a început să desemneze intervalul de timp dintre două serbări olimpice, devenind astfel unitate de timp.

Adrian și Adriana, prenume frecvente astăzi la români, reproduc numele pers. lat. Hadrianus (fem. Hadriana), la origine un cognomen cu semnificația „de la Hadria”, derivat de la numele de loc Hadria. În Italia antică erau două localități care purtau acest nume: una în regiunea venetă (astăzi Adria din provincia Rovigo), veche colonie care în sec. 5 î.e.n. avea raporturi comerciale cu Grecia (de aici vine numele Mare Hadriaticum, care înainte desemna numai partea superioară a actualei Adriatice) și alta în regiunea picenă (astăzi Atri din provincia Teramo), probabil locul de origine al gintei Aelia, emigrată în Spania, și din care descinde împăratul Adrian. Originea numelui Hadria rămîne nesigură, deși încercările de a-l explica sînt numeroase (unii specialiști îl consideră de origine etruscă, așa cum credeau și anticii, iar alții, dată fiind asemănarea cu un nume din Balcani, propun un etimon ilir). Devenit nume independent și purtat de cîțiva martiri din primele secole ale erei noastre, vechiul nume roman pătrunde în onomastica creștină și, prin intermediul acesteia, se răspîndește în Europa, fiind deci mult mai vechi decît majoritatea numelor de origină latină preluate pe cale cultă în secolul trecut. Preluat din latină de către greci (sub forma Adrianos), numele ajunge la popoarele slave și de aici la români. În vechile documente ale Țării Românești apar formele Andrian și Andreian (în anii 1468 și 1490, un jupan din Gorj; ca nume al unui munte apare în două documente din anii 1468 și 1493 și tot cu valoare toponimă, în Moldova, Bîtcele Andrienilor). Mult mai vechi, din 1262, este numele satului Adrian din Oaș, de astădată fiind vorba probabil de o influență latino- catolică. Formele muntene și moldovene cu -nd- se explică prin contaminare cu un nume frecvent în perioada veche Andrei (fenomenul s-a putut produce fie în slavă, fie chiar în greacă). O formă populară și fără îndoială cea mai veche este Udre (a) a cărui frecvență la români este dovedită de o zicală înregistrată de Anton Pann: „care cum venea, tot Udrea-l chema”. Apoi identitatea dintre Adrian și Udre(a) este asigurată de existența formelor Odriiu (într-un document din timpul lui Mircea cel Bătrîn), Udriiu (cronicarul M. Costin spune: „Și acest Adrian [împăratul] au făcut și Udriiul, orașul pre numele său” [Adrianopole] în bulg., ser. Odrin. De la Udre(a) se formează cu sufixul patronimic -iște (întîlnit și în alte nume pers. românești sau sud-slave) un derivat foarte răspîndit la români în perioada veche, Udriște (astăzi nume de familie), care începe să apară în documente din anul 1439 și a fost purtat, printre alții, de renumitul cărturar muntean Udriște Năsturel. Dintre hipocoristicele moderne amintim pe Adrinel, Adi, ->Ada. • Fr. Adrien, Adrienne, germ. Adrian, it., sp. Adriano, Adriana, magh. Adorjan [adorian], rus. Adrian, Andrian etc. O Dintre purtătorii celebri ai acestui nume îl amintim pe Publius Aelius Hadrianus, împărat roman între 117 – 138, succesorul și fiul adoptiv al lui Traian, al cărui nume s-a păstrat în Adrianopole (gr. Adrianupolis „orașul lui Adrian”, turc. Edirne), oraș în Turcia europeană; în Asia Mică au mai existat două orașe cu același nume, unul în Bitinia (nesigur localizat) și altul în Mysia. □ Cîteva personaje literare: Adrian Leverkühn din Doctor Faust de Th. Mann, Adrienne Lecouvreur din comedia cu același nume de E. Legouve și E. Scribe, Adrienne Mesurat și romanul cu același nume de Julien Green etc.

Hiacint Raritate în onomastica noastră contemporană, Hiacínt, fem. Hiacínta, reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Hyákinthos, cu îndepărtate rezonanțe în mitologia greacă, din care s-a păstrat, prin Metamorfozele lui Ovidiu, frumoasa legendă a tînărului lacedemonian Hyákinthos, îndrăgit de Apolo și ucis de către acesta, din greșeală, cu o suliță. Îndurerat de nefericita întîmplare, Apolo îl preface pe frumosul tînăr într-o floare ce-i va purta numele. Legenda metamorfozei „sîngelui terapnic” (tînărul era din Terapne) în floare, povestită de Ovidiu reprezintă o încercare, ca alte vechi și numeroase legende asemănătoare, de a explica semnificația numelui. Cuvîntul gr. hyákinthos, împrumutat și de romani (hyacinthus), a cărui etimologie rămîne obscură, este anterior legendei și probabil de origine preelenică. Cu valoare de nume propriu cuvîntul este atestat încă din cele mai vechi izvoare grecești: Hyakinthia era numele unei mari sărbători spartane menționate de Hesiod (sec. 8 – 7 î.e.n.), Hyakinthides erau denumite cele șase fiice ale lui Erehteu (cea mai cunoscută fiind Pandora), Hyákinthos, în afară de nume al tînărului legendar, era epitet al lui Apolo din Tarent sau toponim (înălțime, deal sau munte, în Atica; probabil și muntele Kynthos din Delos, păstrat ca pren. fem. Cyntia, face parte din aceeași familie). Avînd în vedere că hyákinthos (rom. hiacint) este și numele unei pietre semiprețioase de culoare semiroșietică și avînd ca sprijin apariția sa în toponimie, s-ar putea presupune, nu numai ca o simplă ipoteză, că semnificația originară a cuvîntului ar fi fost fie un nume de culoare, fie un nume de piatră de o anumită culoare. Antroponimul care are în izvoarele grecești continuitate și frecvență, a fost preluat și de romani, lat. Hyacínthus, Hyacíntha fiind bine atestate în inscripțiile din epoca creștină. Purtat de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, numele se răspîndește în Europa prin calendar, dar este bine susținut și de existența numelui de floare și de piatră prețioasă. În Polonia numele era cunoscut în sec. 13, forma sub care apare indicîndu-ne un intermediar latino-catolic (Jacek și Jacko, hipoc. poloneze actuale ale acestui nume, cunoscute și în ucraineană, sînt identice cu forme mai vechi de origine slavă, existente și în română: Iațcu, Ițcani etc.). O formă românească foarte veche și asemănătoare celei grecești este la noi, Iachint (numele primului mitropolit al Țării Românești, între 1359 și 1372), iar Hiacint și Hiacinta sînt forme moderne care reproduc, pe cale cultă, numele latinești. ☐ Fr. Hyacinthe, germ. Hyazinth, Hyazintha, it. Giacinto, Giacinta, sp. Jacinto, magh. Jácint, Jácinta, pol. Jacenty, rus. Ghiațint, Jakinf etc.

Casiana Foarte rar folosite astăzi la noi, Casián (cunoscut mai ales ca nume de familie) și Casiána reproduc numele pers. lat. Cassianus, Cassiana, atestate cu valoare de cognomen numai din epoca imperială (Cassiana apare și în inscripțiile din Dacia). La origine formații adjectivale cu suf. -anus (-ana), numele în discuție au la bază un vechi și răspîndit gentilic roman Cássius (ginta plebee Cassia era binecunoscută la Roma), atestat, începînd încă din anul 502 î.e.n. (din acea vreme este cunoscut un consul roman Spurius Cassius, învingător al sabinilor și volscilor și ucis în 485 î.e.n. pentru că ar fi aspirat la tiranie) ca gentilic, toponim (numele unui munte) sau supranume pentru Iupiter. Cum numele apare frecvent la etrusci, unii cercetători au emis ipoteza originii sale prelatine și probabil neindoeuropene, întrucît se pare că etruscii l-au împrumutat, ca și pe → Camil, de undeva din Orient, din limbile vechilor populații ale Asiei Mici, în onomastica cărora Cassius își găsește surprinzătoare corespondențe. Interesantă este și o altă ipoteză, care vede în lat. Cassius o formație proprie domeniului lingvistic indo-european, avînd la bază o formă presupusă* Kadsios „splendid” (de aici și numele unui cunoscut personaj mitologic Castor), paralelă cu gr. kekadménos „strălucit” și deosebit de tentantă, prin semnificația sa, mai ales în ceea ce privește valoarea de epitet pentru Iupiter. Indiferent de proveniența sa, Cassius nu trebuie separat probabil de compusele grecești cu elementul kass-: → Casandra, Cassiodorus (scriitor latin din sec. 5 – 6 e.n.), Cassiopea (în mitologia greacă, mama Andromedei și regina Ethiopiei, transformată în constelație) etc. Devenite nume independente și purtate de cîțiva martiri din primele secole ale erei noastre, Casián și Casiána se răspîndesc în Europa prin biserică, care a acordat totdeauna atenție cultului martirilor și sfinților (în Italia de ex. prezența lui Casian în toponimie este o probă a vechimii cultului). Atestat sporadic în documentele noastre încă din a doua jumătate a sec. 15, Casian și chiar Casin sînt ceva mai frecvente în secolul trecut, cînd au început să pătrundă la noi, întîi în Transilvania, vechile nume romane. ☐ It. Cassiano, magh. Kasszian, bg., rus. Ka(s)sian etc. ☐ Numele a fost purtat, printre alții, și de retorul roman Cassius Severus, de Caius Cassius Longinus, participant la conjurația împotriva lui Cezar. Casian, unul dintre întemeietorii școlii de miniaturiști de la mănăstirea Putna din sec. 15.

DIALECT s. n. (< fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dialektos „grai” < dia „cu”, „prin” + legein „a vorbi”): ramificație teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale, caracterizată prin anumite particularități (mai ales fonetice și lexicale, mai puțin morfologice și sintactice), care o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi și chiar de limba comună căreia îi aparține în ansamblu. D. este un subcod (subsistem) încadrat pe axă orizontală a limbii. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingviști echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcție: de a asigura comunicarea între comunități vecine și de a permite, în același timp, demarcarea colectivităților. Uniformizarea și diferențierea sunt două tendințe care îl însoțesc, în general, în evoluția sa, asigurând în acest fel echilibrul necesar funcționării sistemului. Vorbitorii au, în general, conștiința apartenenței lor la un anumit tip dialectal. Între varietățile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziție care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectică a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent unele particularități ale acestui (sub)dialect de bază, la care adaugă particularități selectate de la alte (sub)dialecte. Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic și social îndelungat. Între aspectul literar al unei limbi și varietățile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdialect (v.). Definirea și delimitarea d. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noțiunea de d. este relativă și ea poate fi înțeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcție de condițiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. ◊ ~ convergent (tipic): d. în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți teritoriale ale unei limbi căreia i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d., exemplificată prin d. lombard în cadrul limbii italiene, prin d. gascon în cadrul limbii provensale, prin d. valon în cadrul limbii franceze, prin d. aragonez în cadrul limbii spaniole, prin d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcția sa minimală este dublă: de a lega și de a separa, în același timp, unitatea respectivă de unitățile lingvistice învecinate. ◊ ~ divergent (atipic): d. fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională căreia îi aparține din punct de vedere genetico-structural și fără perspectiva de a deveni limbă independentă. Astfel: d. corsican în raport cu italiana, d. românești sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din Moldova în raport cu limba maghiară etc. În mod tradițional, cei mai mulți lingviști români consideră că limba română a dispus și dispune de patru dialecte distincte: a) dialectul dacoromân, rezultat din scindarea limbii române comune între secolele al IX-lea – al XIII-lea; este cel mai răspândit și mai dezvoltat d., singurul devenit limbă națională și literară a tuturor românilor din provinciile istorice românești, a statului național român unitar. Ca limbă română, el este vorbit astăzi atât în România, cât și în Republica Moldova (Basarabia), în Bucovina, în Ținutul Herței, în Transnistria, în sudul Basarabiei (Ucraina) și în zonele limitrofe cu frontierele românești din Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria. b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune; este al doilea ca răspândire teritorială și ca dezvoltare, vorbit de o populație de câteva sute de mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Macedonia și Bulgaria). A suferit – cu deosebire în vocabular – influențe grecești, albaneze, turcești, sârbo-croate și bulgare. Nu are aspect literar conturat, deși în secolele al XVII-lea și al XIX-lea a existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit și trăiesc, lipsa de continuitate în funcționarea școlilor aromâne și în efectuarea serviciului religios în limba maternă, bilingvismul și lipsa drepturilor fundamentale ale minorităților au făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. În momentul de față, toată intelectualitatea de origine aromână din țara noastră și din celelalte state ale Europei și Americii, sprijinită de mari personalități europene, inclusiv din Consiliul și Parlamentul Europei, duce o luptă aprigă pentru recunoașterea statutului de naționalitate distinctă, cu drepturi depline, pentru aromânii din statele balcanice în care locuiesc de veacuri întregi. Recentul Congres Internațional de la Freiburg (Germania) – 23-26 septembrie 1996 – organizat de către Uniunea pentru limba și cultura aromână, condusă de prof. dr. Vasile G. Barba, în colaborare cu Seminarul de Romanistică al Universității Albert-Ludwig din Freiburg, reprezentat de către prof. dr. Hans-Martin Gauger, a avut ca temă „Limba, literatura, istoria și cultura aromânilor”. Dezbaterile au demonstrat că aromânii există și că trebuie să li se facă dreptate, pe baza hotărârilor luate vizând destinul fraților noștri în acest sfârșit de mileniu. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de o populație mai puțin numeroasă decât cea aromână, în provincia Meglen din Macedonia (în sudul Bulgariei și nord-estul Greciei), despre care se crede că ar fi migrat acolo prin secolul al XI-lea – al XII-lea, din vecinătatea Daciei, de lângă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dar și de cel dacoromân; este folosit numai în conversațiile familiale. A suferit o puternică influență bulgară, mai puțin turcească. Condițiile istorice vitrege, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în acest dialect, numărul relativ mic de vorbitori ai acestuia au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de populația de limbă română din Peninsula Istria de pe coasta dalmată (Croația), în vreo opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Maggiore și lacul Cepih. Se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-lea – al XI-lea din vestul Transilvaniei și din Banat. Este puternic influențat de croată, mai puțin de italiană. Condițiile istorice nefavorabile, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în istroromână și numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru prof. Boris Cazacu cele trei dialecte românești sud-dunărene „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent”, în care evoluția a fost determinată mai ales de factori extralingvistici, ele îndepărtându-se de centrul dacoromân. Astăzi, statul român încearcă o revitalizare a legăturilor dintre aceste dialecte și dialectul dacoromân, devenit limbă națională, limba română. (În legătură cu dialectele sud-dunărene, consultați lucrările lingviștilor Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Radu Flora, A. Kovacec, Ion Coteanu, Petru Neiescu, Gr. Brâncuș, N. Saramandu, Hristu Cândroveanu etc.). Limbii române actuale, care are la bază dialectul dacoromân, îi sunt proprii, după părerea majorității lingviștilor români, cinci subdialecte, delimitate teritorial: subdialectul muntean, vorbit cu aproximație în zonele Olteniei, Munteniei și Dobrogei, care, datorită condițiilor istorice specifice, a contribuit în mai mare măsură decât celelalte la conturarea trăsăturilor limbii române literare; subdialectul moldovean, vorbit cu aproximație în toată Moldova, în Bucovina de nord (azi în cadrul R. Ucraina), în Ținutul Herța (idem), în Basarabia de sud (idem), în Transnistria (idem) și în Republica Moldova. (Menționăm că așa-zisa „limbă moldovenească”, prezentată de către unii lingviști ruși ca fiind a unsprezecea limbă romanică – sau a douăsprezecea, dacă am avea în vedere și franco-provensala -, independentă de română, nu este altceva decât limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc”, vorbită de populația dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru; „pretinsa limbă moldovenească – spune savantul romanist italian de renume mondial Carlo Tagliavini – nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat..., cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României” – în „Originile limbilor neolatine”, București, 1977, p. 289); subdialectul maramureșean, vorbit în Maramureș; subdialectul crișean, vorbit în Crișana și subdialectul bănățean, vorbit în Banat. În celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influențe ale subdialectelor crișean, maramureșean, moldovean și muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii române au G. Giuglea, Al. Graur și Ion Coteanu, care consideră că – dată fiind evoluția lor separată și diferită, încă din secolul al XII-lea – fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta câte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În concepția lor, subdialectele limbii române actuale n-ar fi altceva decât niște dialecte, față de care se subordonează anumite graiuri (v. și grai).

2) múșchĭ m. fără pl. ca plantă și n., pl. urĭ, ca marfă (lat. *músculus, dim. d. muscus, mușchĭ [plantă], it. múschio și [rar] músco, sp. pg. musgo, înrudit cu germ. moos, vgerm. mos, de unde vine fr. mousse; rus. moh). O plantă criptogamă care crește pe stîncĭ, petre, zidurĭ vechĭ, trunchĭurĭ de arborĭ, pintre arboriĭ pădurilor, pe supt tufișurĭ ș. a. Prov. Peatra care se rostogolește nu prinde mușchĭ, omu instabil nu strînge avere. – Supt numele de mușchĭ se cuprind în bot. diferite plante micĭ care trăĭesc la umezeală, dar rezistă și celor maĭ marĭ uscăcĭunĭ, ca mnium, bryum, hypnum, polýtrichum, sphagnum ș. a. Mușchĭu se înmulțește pin sporĭ, n’are vase lemnoase, nicĭ rădăcinĭ, ci numaĭ niște firișoare care aduc nutrimentu și fixează planta. El se poate usca așa de mult în cît să se prefacă în praf. Dar, îndată ce e udat de ploaĭe, renaște. El se fixează pe locurile cele maĭ sărace în substanțe nutritive, acolo unde plantele marĭ ar peri de foame. Cele maĭ multe substanțe nutritive îĭ vin din apa de ploaĭe, care le aduce în drumu luĭ. Ocupînd stîncile ca un covor, el formează încet-încet un pămînt vegetal, pe care se pot fixa pe urmă și plante maĭ marĭ, așa în cît el e principalu înaintaș al vegetațiuniĭ. În locurile mlăștinoase, unde nu poate putrezi bine mușchiu mort, el se carbonizează și se preface într’un cărbune poros numit turbă, cum e maĭ ales în Irlanda (unde o zecime din pămînt e acoperită de turbă), în Olanda, Bavaria, Prusia, ĭar în România, în munțiĭ Leaoteĭ (Dîmbovița) și la Dorna (Suceava). V. la turbă. Mușchĭu absoarbe multă apă, ceĭa ce ține umed pămîntu pădurilor. Unde se taĭe o pădure, pere și mușchĭu ĭubitor de umbră, și, dacă e la munte, ploile torențiale ĭaŭ pămîntu vegetal, scot la iveală stîncile, formează șivoaĭe și, nefiind oprite de vegetațiune, dărîmă tot în calea lor. Pe urmă, fiind-că toată se scurge violent, seacă izvoarele, și dezolarea se întinde în prejur. Mușchĭu servește ca adăpost insectelor, painjinilor, melcilor și altor vietățĭ în timpu ĭerniĭ. Păsările îșĭ fac cuĭburile tot din mușchĭ, ĭar oameniĭ îl întrebuințează la împachetat și umplut pernele, saltelele și mindirele. Cînd mușchĭu se desvoltă pin pășunĭ și ogoare, face răŭ, că răpește plantelor lumina, aeru, nutrimentu și locu. Chear pe scoarța arborilor nu trebuĭe lăsat, că formează ascunzătorĭ p. insecte stricătoare și ține prea mult timp tulpina umedă, în cît ĭa poate putrezi.

TĂLMĂCI, tălmăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. [Operele lui M. Gorki] sînt astăzi o bogăție a poporului rus și a tuturor popoarelor lumii în ale căror limbi minunata sa operă a fost tălmăcită. STANCU, U.R.S.S. 26. ◊ Refl. pas. Oaspeții cerură cu îndărătnicie să li se tălmăcească versurile latinești. VORNIC, P. 238. 2. A interpreta, a tîlcui. Ursuzenia ta a fost tălmăcită ca semn al oboselii. PAS, Z. I 267. Lămurea și tălmăcea vestea cea proaspătă. SADOVEANU, O. VII 79. 3. A explica, a lămuri. Căutai să-mi tălmăcesc pricina. HOGAȘ, M. N. 94. N-oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului care-mi tălmăcea zugrăvelile. DELAVRANCEA, H. T. 6. Pare-mi-se, dragă Smărăndiță, că ți-am înțeles planul. – Dacă l-ai înțeles... cu atît mai bine, pentru că n-oi fi silită să ți-l tălmăcesc. ALECSANDRI, T. 299. ◊ Absol. Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă. CREANGĂ, O. A. 107. ♦ A dezlega, a ghici. Să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. ♦ Refl. reciproc. A se lămuri, a se explica. Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem și noi. CARAGIALE, O. I 123. Mă duc să mă tălmăcesc cu cuconu Grigori. ALECSANDRI, T. I 51. ♦ (Rar) A se înțelege cu cineva. Îi venea... cam greu să se tălmăcească cu domnul Wondracek, un om care nici nu știa romînește. SLAVICI, N. I 162. 4. A exprima, a exterioriza. Doina plîngea pe strune, tălmăcind o patimă adîncă. SADOVEANU, O. I 301. Cea mai înțeleaptă limbă este limba care agiută pe om a-și tălmăci gîndul într-un chip ca toți ascultătorii să-l poată înțelege. RUSSO, O. 56. ◊ Refl. pas. Doina de la munte, acea melodie curat romînească, în care toată inima omului se tălmăcește prin suspinuri puternice și prin note dulci și duioase. ALECSANDRI, O. P. 241.

KAZAHSTAN, Republica ~ (Kazak Respublikasy), stat în partea central-vestică a Asiei; 2.717,7 mii km²; 17,03 mil. loc. (1994). Limba oficială: kazaha. Religia: islamică (sunniți), creștin-ortodoxă. Cap.: Akmola (din 1997). Orașe pr.: Almatî (Alma-Ata), Karaganda, Cimkent, Semipalatinsk, Pavlodar, Ust-Kamenogorsk, Dkambul (fost Aulie-Ata), Aktiubinsk, Petropavlovsk. Este împărțit în 19 reg. Relief variat, reprezentat prin câmpii, podișuri și reg. colinare. În V se întinde C. Pericaspică, dominată spre NE de prelungirile M-ților Ural și colinele Mugodjarî, la E de care se află Pod. Turgai, cu alt. reduse (250-300 m) ce desparte C. Siberiei Occidentale (N) de depr. Turanului (S). În depr. Turan sunt reg. aride Kîzîlkum și Ustiurt, partea mai coborâtă fiind ocupată de M. Aral. În E Pod. Turan se află pod. colinar al K., cu munți izolați, în sudul căruia se desfășoară reg. aride nisipoase Mujunkum, Betpak-Dala, Taukum și depr. L. Balhaș. În ENE se află M-ții Altai (4506 m alt., vf. Beluha), iar în E și SE, M-ții Tarbagatai, Djungarskii Alatau, Kunghei-Alatau, Zailiinskii Alatau (4.973 m, vf. Talgar, alt. max. din K.) și Kirghizkii Alatau. Climă temperat continentală cu ariditate excesivă în depr. Turan (precipitații sub 100 mm/an); în munți precipitațiile ajung până la 1.000 mm/an. Principalele cursuri de apă sunt Irtîș (în E), Sîrdaria (în S), Ișim (în N) și Ural (în V). Numeroase lacuri (Balhaș, Zaisan, Tenghiz). Vegetație dominantă de stepă și xerofită de pustiu și semipustiu (pădurile ocupă sub 10% din terit.). K. dispune de importante și variate resurse de subsol: huilă în bazinele Karaganda și Ekibastuz (104,4 mil. t, 1994, locul 9 pe glob), lignit și cărbune brun (4,7 mil. t, 1993), petrol (reg. Emba-Guriev, 19,3 mil. t, 1994), gaze naturale (3,3 miliarde m³, 1994), min. de fier, fosfați, bauxită, min. polimetalice, crom, cobalt, nichel, mangan. Ind. produce: energie electrică (66,7 miliarde kWh, 1995), fontă și feroaliaje, oțel, metale neferoase, utilaj minier, ciment (4 mil. t, 1993), îngrășăminte chimice, țesături de bumbac și lână, produse alim. Principalele concentrări ind. sunt în reg. Altai în lungul Transsiberianului, în bazinul carbonifer Karaganda, în reg. premontană din S, în reg. Ural-Mugodjarî. Agricultura se practică în reg. de stepă din N și NE (pe pământuri desțelenite, în perioada 1954-1960 fiind redate agriculturii 25,5 mil. ha) și în reg. premontane din S (pe terenuri irigate), K. devenind unul dintre marii producători de cereale. Se cultivă (1994) grâu (10 mil. t.), secară (5,5 mil. t), orz, ovăz, orez, porumb, bumbac, legume, fructe, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, cartofi (1,95 mil. t). Creșterea animalelor pentru carne și lână se practică pe pajiști de munte, de stepă sau semipustiu. Se cresc (1994) ovine (33,5 mil. capete, locul 8 în lume), caprine, bovine (9,3 mil. capete), cămile. Pescuit în M. Caspică și Aral. C. f.: 13,9 mii km (Transsiberianul și ramura sa, Turksib). Căi rutiere: 164,9 mii km. Moneda: 1 tanga = 100 tein. Comerțul de realizează cu țările membre ale C.S.I. (90% din export și 80% din import). – Istoric. Locuit încă din Antichitate de triburi de păstori nomazi, pe terit. K. au apărut în sec. 3-1 î. Hr. formațiunea statală Kanghioi, iar în sec. 6-8 Kaganatul turcic, statul Karlucilor, în sec. 9-12, statele Oguzilor și Karahanizilor, ultimul cucerind întinse teritorii în Asia Centrală și Turkestanul de Răsărit. În sec. 11-13, pe terit. K. are loc invazia selgiucizilor, kidanilor și mongolo-tătarilor. În perioada stăpânirii mongolo-tătare, terit. K. a fost încorporat la Hoarda de Aur, iar după dezmembrarea acesteia la Hoarda Albă; în sec. 15, a intrat în componența Hoardei Nogailor și a Hanatului Uzbek. La mijlocul sec. 15 s-a constituit Hanatul Kazah, care, în sec. 16, s-a consolidat, atingând apogeul expansiunii sale teritoriale; în același timp, s-a desăvârșit îndelungatul proces de formare a poporului kazah. Ulterior, terit. Hanatului Kazah s-a divizat în trei zone distincte, în cuprinsul cărora, în sec. 17, s-au constituit hanate de sine stătătoare. În sec. 18-19, întreg terit. K. a intrat în componența Rusiei. În 1917, K. este atras în războiul civil; împotriva puterii bolșevice luptă trupe ale albilor conduse de Denikin, forțe naționale și trupe intervenționiste străine. La 26 aug. 1920 pe terit. K. este creată Republica Sovietică Socialistă Autonomă Kirghiză (până în anii ’20, kazahii erau desemnați eronat sub numele de kirghizi, spre a-i deosebi de cazacii ruși), inclusă în R.S.F.S.R., iar în mart. 1925 R.S.S.A. Kirghiză își schimbă numele în R.S.S.A. Kazahă, devenind, la 5 dec. 1936, sub numele de R.S.S. Kazahă, republică unională în componența U.R.S.S. În epoca sovietică, este o reg. puternic industrializată (ind. grea, poligonul nuclear de la Semipalatinsk, centrul spațial de la Baikonur ș.a.). După 1940, în epoca lui Stalin, în K. sunt deportați germanii de pe Volga, tătarii din Crimeea, meșcheții caucazieni și alte etnii care nu se bucurau de încrederea autorităților sovietice. În sept. 1989, kazaha este proclamată limba oficială a republicii, iar rusa, limbă de comunicare interetnică. În iun. 1989, Nursultan Nazarbaiev este numit prim-secretar al Partidului Comunist, fiind ales în 1990 președinte al Sovietului Suprem, apoi, în 1991, președinte al Republicii. La 25 oct. 1990, Sovietul Suprem de la Alma-Ata adoptă declarația de suveranitate a K., iar la 16 dec. 1991, proclamă independența Republicii Kazahstan, care semnează, la 21 dec. 1991, actul de constituire a Comunității Statelor Independente (C.S.I.). Din 10 dec. 1997, capitala a fost mutată de la Alma-Ata la Akmola. În ian. 1999, N. Nazarbaiev a obținut un nou mandat prezidențial. Republică prezidențială, potrivit Constituției din 30 aug. 1995. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, format din Senat și Camera Inferioară, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de un prim-ministru, care răspunde în fața președintelui.

Mircea Nume cu veche tradiție și faimă în istoria românilor, frecvent și astăzi, Mírcea este cu siguranță de origine slavă, corespondentele sale fiind nume obișnuite la bulgari, sîrbi, croați, ucraineni, ruși etc. în onomastica slavă Mírce, Mírcea, Mírceo etc. sînt la origine hipocoristice formate cu suf. -ce (productiv și astăzi) de la un radical mir-, foarte frecvent în numele personale compuse, atît ca prim element (Miroliub, Miroslav), dar mai ales ca element secundar (Borimir, Vranimir, Dobromir, Cazimir, Liubomir, Radomir, Stanimir, Strașimir, Tihomir, Velemir, Vladimir etc.). Originea și semnificația lui -mir sînt destul de controversate, propunîndu-se apropieri de mir „pace”, mir „lume” sau de mai vechiul mer „mare, ilustru, celebru”, acesta din urmă cu interesante corespondențe în onomastica greacă (-moros), celtică (-maros), germanică (-mar). Cum unele dintre numele amintite au vechi atestări cu forma -mer, ultima ipoteză pare mai plauzibilă, mai ales că explică elementul în discuție în context onomastic, o primă și importantă cerință în etimologia numelor proprii. Nu poate fi negat faptul că -mer, nemaifiind înțeles, a fost apropiat de mir „pace, lume” această „interpretare” sporind într-adevăr popularitatea compuselor amintite. Cum numeroase compuse cu -mir- au circulat frecvent în vechea onomastică românească (și alături de ele chiar hipocoristicul Miru, cu diferite derivate), Mircea a avut o serioasă bază de susținere, astfel explicîndu-se și frecvența sa în documentele muntenești sau moldovenești (de exemplu numai în Țara Românească, pînă la 1500, sînt atestate în documente 11 persoane care purtau acest nume, frecvență destul de mare dacă ne gîndim că numărul celor care au avut șansa să rămînă în acte este foarte mic). Nu este lipsit de însemnătate faptul că dintre cei 11 Mircea menționați în documente, un purtător era domn, doi erau fii de domni și restul boieri. Cu o circulație restrînsă inițial și limitată la un anumit mediu, Mircea se generalizează destul de repede și devine obișnuit la români, care îl folosesc ca prenume independent mult mai frecvent decît popoarele slave. ☐ Patru domni ai Țării Românești, începînd cu Mircea cel Bătrîn, domn al Țării Românești, 1386 – 1418, apărător al independenței naționale în fața pericolului otoman, bun organizator, comandant militar și diplomat (autointitulîndu-se în actele diplomatice sau de cancelarie: „Io Mircea mare voievod și domn singur stăpînitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului, Severinului și de amîndouă părțile peste toată Podunavia, încă pînă la Marea cea Mare și singur stăpînitor al cetății Dîrstor”) și sfîrșind cu Mircea Ciobanul (1545 – 1559, cu întreruperi).

CRUCE sf. 1 Instrument alcătuit dintr’o bucată de lemn verticală peste care e pusă de-a curmezișul o altă bucată orizontală și de care se serveau cei vechi spre a țintui sau lega mîinile și picioarele celor condamnați la moarte (🖼 1602) ¶ 2 ⛪ Crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul ¶ 3 ⛪ Semnul distinctiv al creștinătății, ca amintire a răstignirii Mîntuitorului ¶ 4 Semn simbolic al mai multor ordine religioase, militare sau civile, care e înfățișat sub diferite forme (🖼 1603) ¶ 5 ⛪ Înălțarea Crucii, Ziua Crucii, Crucea mare, sărbătoare ce se prăznuește în ziua de 14 Septembrie: Crucea mică numele popular al sărbătorii Tăierea capului sf. Ioan, din 29 August ¶ 6 Cruce de lemn, de metal sau de piatra ce se pune la biserici, pe morminte, pe lîngă o fîntînă, etc. (🖼 1604, 1606): a pune ~ cuiva, a-l duce la groapă; F a-l considera mort; a pune ~ unui lucru, a) a-l socoti pierdut, a renunța la el pe veci; b) a-l scoate la vînzare (de la obiceiul de a pune o cruce de lemn sau a însemna cu o cruce obiectul scos la vînzare: tot eram eu hotărît s’o vînz din pricina asta; să știi că acum negreșit am să-i pui ~ (ISP.) ¶ 7 Ⓕ ⛪ Creștinismul: triumful Crucii; va putea să ocrotească pe creștini de asuprelile nelegiuitului vrăjmaș al sfintei Cruci (ISP.) ¶ 8 Ⓟ ⛪ Religie, lege: Rușii și Moldovenii sînt tot de-o ~ ¶ 9 Giuvaerica în formă de cruce: ~ de aur ¶ 10 ⛪ Semnul pe care-l fac creștinii cînd se’nchină: a-și face ~, a-și face semnul crucii; Românul și-l face și cînd e mirat sau uimit din cale afară, cînd se sperie de ceva, cînd pornește la drum, etc.: începură să-și facă ~ și să-și scuipe în sîn de frică (ISP.); făcîndu-și ~, după obiceiul creștinesc, moșneagul porni la drum (ȘEZ.) ¶ 11 🥇 Decorație sau medalie în formă de cruce: ~A-TRECERII-DUNĂRII, medalie comemorativă a operațiunilor de peste Dunăre în războiul din 1877-1878, ~A-ELISABETA, cruce comemorativă, instituită prin regulamentul din 7 Octomvrie 1878, și conferită doamnelor care au căutat răniții sau bolnavii în timpul campaniei din 1877-1878; MARE-CRUCE, rangul cel mai înalt la anumite decorații (🖼 1607); 👉 TRECEREA-DUNĂRII, SERVICIUL-CREDINCIOS, MERITUL-SANITAR ¶ 12 CRUCEA-ROȘIE societate înființată cu scopul de a îngriji bolnavii și răniții dintr’un războiu și de a veni în ajutorul prizonierilor; membrii acestei societăți poartă ca semn o cruce roșie pe un fond alb ¶ 13 ♠️ În jocul de cărți: treflă ¶ 14 Răscruce, răspîntie: a i se face calea ~ ¶ 15 Mijloc: în crucile satului (GN.); în crucile mesei (MAR.); stă soarele în ~ sau e ~ amiazi, zice poporul cînd soarele stă în mijlocul cerului drept deasupra capului; ~a nopții (R.-COD.), miezul nopții ¶ 16 🐕 Partea corpului dintre șolduri și rădăcina cozii (la boi, cai, etc.), numită și „crucile șalelor” (🖼 1608) ¶ 17 💫 a) Constelațiunea „Lebedei”, numită și „Crucea Mare”, „Crucea Miezului Nopții”; b) constelațiunea Delfinului, numită și „Crucea Mică”; Crucea Sudului, constelație din emisfera australă, aproape de polul Sud, alcătuită din stele așezate în cruce ¶ 18 🔧 O parte a carului alcătuită dintr’o bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap; la unele care ce poartă greutăți mari sînt două cruci: una dinainte, la proțap, iar cealaltă în partea dinapoi, așezată de-a curmezișul peste inima carului (🖼 1609): stai binișor pe ici, pe ~a căruței (CRG.) = o parte a saniei, numită și „bot(niță)”, „(h)obot” sau „obăd”, alcătuită dintr’o bucată de lemn prinsă de vîrful tălpilor și așezată cruciș peste pisc (👉 SANIE) ¶ 19 🌿 CRUCEA-PÎINII, FLOAREA-CRUCII, PRISTOLNIC; – CRUCEA-PĂMÎNTULUI, plantă, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori albe sau roșiatice (Heracleum sphondylium) (🖼 1611); -CRUCEA-VOINICULUI¹, plantă care crește prin pădurile de la munte, cu flori mari albastre (Anemone angulosa) (🖼 1610); – CRUCEA-VOINICULUI² = ROSTOPASCĂ ¶ 20 Frate de ~, soră de ~, prieten(ă) nedespărțit(ă), fărtat, surată; în timpurile vechi, și pe alocuri încă în zilele noastre, împrietenirea aceasta (înfărtățirea) se făcea prin amestecarea sîngelui, crestîndu-se fie-care la deget sau la brațul drept, în formă de cruce, și legîndu-se prin jurămînt, în fața preotului, pe cruce și evanghelie ¶ 21 În jurăminte și înjurături, crucea e dese-ori pomenită: pe crucea mea! bată-l crucea! după patru ore de răcnete și înjurături, cruci și răscruci (= înjurături de cruce), sfinți și evanghelii ... intram în curtea poștiei (I.-GH.) ¶ 22 🔱 Ⓟ Ucigă-l-crucea 👉 UCIGĂ-L-CRUCEA; – Cruce-ajută 👉 AJUTA; Cruce de aur în casă! invocațiune pentru a fi ferit de necuratul, cînd se pomenește numele diavolului ¶ 23 Cruce de voinic, om voinic în toată puterea cuvîntului: băștinașul mîndrei Oltenii e pretutindenea ~ de voinic, Romîn deștept și vrednic (VLAH.) ¶ 24 📐 (P): a fi sau a umbla cu ~a în sîn, a fi sfînt, evlavios; a nu fi ~ de închinat (R.-COD.), a nu fi cinstit; 👉 BISERICĂ; a da cu ~a peste cineva, a întîlni pe neașteptate: merge ca cît merge ... și pe-o tihăraie dă cu ~a peste lup (CRG.); cine crede ’n ~, ca ~a se usucă, dacă vrei să ajungi la ceva, nu e deajuns să te ’nchini, ci trebue să și muncești; dintr’un lemn faci și ~ și lopată, totul depinde de creșterea ce se dă copilului, ca să iasă bun ori rău; nici pe dracul să-l vezi, nici ~ să-ți faci, mai bine să te ferești înainte de un rău, decît să cauți să-l alungi mai tîrziu cu diferite mijloace [lat. crux, crucem].

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Formație cornoasă care acoperă corpul păsărilor, compusă dintr-un cotor gol pe dinăuntru pe care sînt așezate simetric, lateral, fire (pufoase). Nu știam că rățoiul cel mare... e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochii de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre. ODOBESCU, S. III 16. Amîndoi ne potrivim, Și la ochi și la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. *Expr.Ușor în pene = îmbrăcat subțire, cu veșminte sumare; p. ext. rău îmbrăcat, zdrențăros. Căldura după ce trece Și începe vîntul rece, Țiganul ușor în pene... Acum vede că îi pasă. PANN, P. V. I 107. Smuls de pene = rușinat, umilit. Viteji din gură, care s-au întors acasă smulși de pene, de nu ș-au mai venit în fire. La TDRG. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a lua (pe cineva) la ceartă. Fără grijă, se duce la împăratul. Acolo, măria-sa, gata să-l ia prin pene. PAMFILE, M. R. I 90. A se umfla în pene = a se îngîmfa, a se fuduli. Poți să te umfli-n pene! Am să te-ascult. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 13. Mă umflam în pene ca și cînd prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbîndă. La TDRG. ◊ Fig. Chipul ei din calea noastră orice piedică gonea Și făcea din mine pană și din roibu-mi rîndunea. EFTIMIU, Î. 36. ◊ Compus; pana-zburătorului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mari violete; crește prin pădurile umbroase de la munte (Lunaria anua). 2. (La pl.) Material pentru umplerea pernelor, a saltelelor etc.; penele (1) de pasăre sau firele pufoase desprinse de pe cotoarele penelor (1), folosite în acest scop. V. fulg, pu f. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. 3. Podoabă făcută din una sau din mai multe pene colorate (1), care se poartă la pălării; penaj care împodobește coifurile; panaș, pompon. Și eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele. EMINESCU, O. I 149. ♦ (Transilv.) Podoabă făcută din alt material decît din pene, în special floare sau buchet de flori naturale sau artificiale (purtată la pălărie de flăcăii de la țară); broderie în formă de floare. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii. DAN, U. 3. Știi, fetiță, ce ți-am spus, La cules de cucuruz: Să porți pană de colie, Să-mi fii dragă numai mie? BIBICESCU, P. P. 64. ♦ Aripă de gîscă sau de altă pasăre, folosită la ștergerea prafului de pe obiecte, la scuturatul vetrei etc. ♦ Smoc de pene (1) de la aripi sau din coada păsărilor, folosit pentru ungerea cu grăsime a foilor de plăcintă. ♦ Plută făcută din cotorul unei pene (1) de pasăre, pentru a ține cîrligul undiței la adîncimea voită. Doi băiețandri zvîrleau și trăgeau undițele și urmăreau cu ochii, încordați, fuga pe unde a penei. SADOVEANU, la TDRG. 4. Ustensilă de scris făcută din pană de pasăre (mai ales de gîscă), ascuțită și despicată la vîrf, întrebuințată înainte de inventarea penițelor de metal; p. ext. toc de scris, condei. Diacul sta neclintit la pămînt... ținînd în dreapta, cape un lucru scump, pana de gîscă. SADOVEANU, O. VII 25. Împărăteasa, luînd o pană, a-nceput să scîrțîie pe hîrtie. CARAGIALE, O. III 89. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Fig. Sub pana lui Eminescu limba romînească s-a înmlădiat armonios. SADOVEANU, E. 73. ♦ Fig. Stilul, felul de a scrie al unui autor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. Cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut și o altă călătorie în Moldova... unde s-a găsit în strînsă legătură cu Alecu Rusu, și nu este de mirat că acești doi tineri să-și fi ezersat (= exersat) în comun pana și imaginațiunea lor, unul în limba romînă, celălalt în limba franceză. GHICA, S. A. 145. Și istoria noastră are întîmplări, are portrete, care nicidecum n-ar rămînea mai prejos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aoreola poetică cu care pana geniului i-a înfrumusețat. KOGĂLNICEANU, S. A. 56. 5. (Prin analogie; regional) Pănușă. Încep prin a desface penele sau pănușele știuleților... trăgîndu-le apoi în jos. PAMFILE, A. R. 218. II. 1. Bucată de lemn sau de metal, de forma unei prisme triunghiulare, întrebuințată pentru despicarea lemnelor, pentru spargerea unor corpuri, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Manipulațiunea despicării bilei...cere o dexteritate practică cu atît mai admirabilă, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o custură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. ♦ Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașină, a unor elemente de construcție etc. Coada se întărește în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn sau unui piron sau cui de fier. PAMFILE, A. R. 74. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip pentru a le spația. ♦ Partea lată, plană a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. Numai privirile agere se furișau de sub sprîncene spre boier, strălucind ca pene de săbii. SADOVEANU, P. 51. Vîslea hoțește, fără să scoată pana lopeții din apă. BART, E. 329. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vîrf. 3. Bețișor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza; cordar (2). 4. (În expr.) Pana căpăstrului = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Partea unei cîrme de navă, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei pentru a schimba direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ating coardele cobzei; plectru. ♦ Lama unor instrumente de suflat; ancie. 7. (În expr.) Pană de somn = bucată de somn, de la pîntece sau de la coadă, sărată sau preparată în oțet. 8. (Sport; în expr.) Categoria pană = categorie în care intră luptătorii și boxerii cu greutatea corpului cuprinsă între 54 și 57 kg. – Variantă: peană (COȘBUC, P. II 256, ODOBESCU, S. A. 136, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39, ALECSANDRI, P. P. 3) s. f.

Iacob Cu o largă arie de răspîndire în lume, frecvent și foarte popular în unele regiuni, actualul prenume masc. Iácob continuă un vechi nume pers. ebr. Jaakób, purtat de un cunoscut personaj biblic, fiul lui Isac și al Rebecăi și frate geamăn cu Esau. Ca și în alte cazuri, primele încercări de interpretare a numelui apar chiar în Vechiul Testament. Din cartea Genezei, în pasajul referitor la nașterea lui Iacob, aflăm următoarele: „...cel dintîi a ieșit roș de tot... și de aceea i-am pus numele Esau. Apoi a ieșit fratele său, care ținea cu mîna de călcîi pe Esau; și de aceea i-am pus numele Iacob”. Conform acestei ipoteze tradiționale, numele pers. ar avea la bază subst. akeb „călcîi”. În aceeași carte mai apare însă și o altă interpretare care pornește de la faptul că Esau ar fi vîndut lui Iacob dreptul de prim născut, în schimbul unei ciorbe de linte; cînd Isac îl binecuvînteazâ pe Iacob... Esau a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacob, căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de prim născut și iată-l acum că a venit de mi-a luat și binecuvîntarea”. Cu siguranță, datorită unei etimologii populare, Iacob este apropiat aici de akab „a înșela, a înlocui”. În epoca modernă, deși specialiștii au putut urmări radicalul -kb- în mai multe limbi semitice, etimologiile propuse sînt multe și diferite. Unii acceptă legătura cu akeb „călcîi”, propunînd semnificația „care vine din urmă” sau „care e născut după fratele său”; alți specialiști au încercat apropierea de cuvîntul arab jakub „cocoș de munte”, sprijinindu-se pe prezența unor alte nume de animale în nomenclatura patriarhală (Rahel „oaie” și Lea „vacă” sînt chiar numele celor două soții ale lui Iacob). De o mai largă apreciere se bucură totuși o altă etimologie, care propune încadrarea lui Jaakob în familia numelor teoforice; pe baza arabei de sud, radicalul -kb- este interpretat „a apăra, a proteja” (în arabă de exemplu, Mikabun este „vălul care protejează fața femeilor”). Conform acestei ipoteze Iacob ar însemna „(Dumnezeu) a apărat” (elementul teoforic lipsește). Este interesant de observat că nume proprii asemănătoare ebr. Jaakob apar și în izvoarele extrabiblice, mai exact în cele egiptene; ar putea fi luate în discuție numele pers. Jahkubel, toponimul Jaakobel (atestat în inscripțiile din timpul faraonului Ramses al II-lea, 1317 – 1251 î.e.n.) etc. Iacob a fost probabil frecvent la vechii evrei, întrucît el apare și în N.T. ca nume al primului martir dintre apostoli (în literatura ecleziastică este cunoscut sub numele de Iacob cel Mare și se consideră că a fost martirizat în anul 44 e.n.) și al unuia dintre frații lui Iosif (numit Iacob cel Mic, după legendă, prim episcop al Ierusalimului). Vechiul nume ebraic Jaakob, redat în grecește prin lakób (în Septuaginta) și Iákobos (numele apostolului din N.T.) iar în latină prin Jacob (în Vulgata) și Jakóbus, Jákobus, iar mai tîrziu Jácomus (formă păstrată în italiană, spaniolă, vechea franceză și engleză), se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Deși Iacob este unul dintre cei 12 apostoli și martiriul lui este singurul redat în N.T., cultul acestuia nu s-a bucurat de aceeași popularitate în Europa, în unele țări din apus (Spania și Portugalia de exemplu, unde a fost special venerat începînd din sec. 9), frecvența numelui fiind mult mai mare decît în răsărit. Către sfîrșitul evului mediu, fr. Jacques căpătase valoare peiorativă și devenise termen comun prin care erau desemnați țăranii (așa se explică și numele sub care este cunoscută în istorie răscoala țărănească din Franța anului 1358, Jacquerie – rom. Jacheria), iar diminutivul Jacquet era folosit cu sensul comun de „servitor, lacheu”. Tot din istoria Franței ne este cunoscut termenul iacobini prin care sînt desemnați reprezentanții aripii democratice în Revoluția franceză din 1789-1794 (numele vine de la mănăstirea Sf. Iacob din Paris, unde se țineau ședințele iacobinilor). La popoarele slave cultul lui Iacob a fost probabil mai mult răspîndit la sloveni, luna iulie purtînd la aceștia numele iacobșciak (la fel în Portugalia, mes de Sant Jágoa). La ucraineni, hipoc. Iakuș apare din anul 1435, iar la slavii de sud atestările sînt mult mai vechi, explicîndu-se astfel și prezența lui Iacov în documentele Țării Românești încă din anul 1389; Iacov, Iacovachi, lacuș apar și în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare. Dintre formele mai vechi sau mai noi folosite la români, amintim pe Iacoviță, Iacă, Iacul, Iacșa, Iacobică, lacobuț, Iacoban, Coban etc. (apariția lui -b- în loc de -v- se datorește influenței latino-catolice). ☐ Engl. James (împrumut din vechea franceză), fr. Jacques (formă populară din lat. Jákobus), Jacqueme și James (forme vechi care reproduc lat. Jácomus) multe dintre hipoc. franceze sînt cunoscute și la noi (Jacquet, fem. Jacquette, Cotin, Jacquelin, fem. Jacqueline – nume de botez din sec. 14, Jacquin, Quinet, Jammet etc.), germ. Jakob, Jacobine, it, Giácomo (din lat. Jácomus), Giacobbe, Iácopo (din lat. Jácobus), sp. Jaime, Jayme (din Jácomus) și Jágo, port. Jágoa, Diego, Sandiego, bg. lakof, Iakov, Iáko, pol. Jakub, Jakib, rus. lakob, scr. Jak, Jaksa, Jaksici etc., magh. Jakab, Jákó, Jakob, Jakus, Jakobina, Zsaklin, arm. Agop etc. ☐ Scriitorii Iacopone da Todi, Jacques B. Bossuet, Jacob Grimm, Giácomo Leopardi, Jack London, artiștii plastici Jacopo Sansovino, Jacopo Robusti sau Tintoretto, Jakob van Ruysdael, compozitorii Jacques Offenbach, Giácomo Puccini, violonistul Jacques Thibaud etc. ☐ Jacques Fatalistul și stăpinul său de D. Diderot, Ultima scrisoare a lui Jacopo Ortis de Ugo Fascolo, James din Forsyte Saga, de J. Galsworthy, Jacques Arnoux din Educația sentimentală de G. Flaubert, Jake Barnes, unul dintre personajele lui E. Hemingway etc., Iago din Othello al lui W. Shakespeare.

GHEORGHIE gr. Γεώργιος „agricultor”. I. A. Gheorghe forma comună; -a (Ard II 146). 1. Cont. cu Gherghel: Gheorghelaș (G. Dm 591). 2. Gheorghi formă mold.; -e formă cultă, literară; cu afer.; Orghie, P., munt. (BCI XI 20); Gheorghi/eș (Sur IV; Șez); -an, Preda, buc., 1790 (Băl VI); -an, Iosif. mitr.; Gheorghi/nă (Cand 141); -oiu, T. (Vr C 103); -oa, hațeg (Cand 141); Gheorghișor V. (AO XXI 173; Sc); – I. (Ul 137); Gheórghiu, Ian. (BCI X 106); – Coste (Băl VI); Gheorghiu, + suf. ngr. -iu, obișnuit la nume străine și răspîndit la noi, prin imitație, în locul lui -escu, în sec. XIX. 3. Gheiorghie Părtoacă, munt., 1629 (BCI V187). 4. Gheorghin/a f.; -oiu (Am); -escu act. 5. Gheorghiț/a, f. (Grș 12; Î Div); -ă (Dm), frecv. act.; -an. 6. Cu afer., ipoc. obișnuit: Ghiță, frecv. act; nume unic (17 B II 317); Ghițău fam. (Racovița r, R-S); Ghița, ar. (Ant Ar); -n, olt. (Cand 142); Ghiț/ea (Dm); -escu, Ilie (Băl VI); -ești s.; Ghițeș megiaș (16 A III 331); Ghiț/oi; -oiu, olt.; -uică; -un, Gh., act.; -ulescu, act.; -ulan (Cand 141); -ulete (ib); cf. Gîțulescu, T. (Bîr I). B. *GHEORGA: 1. Gheorgan, 1789 (AO XIX 108); – N. (AO XII 385); Gheorganii fam. olt. (AO XV 65). Cf. blg. Γеорга (Weig).Cu afer.: Gane, -a, cf. blg. Γане (Weig); v. Gan. 3. + -man: Gheorgoman (Cat.) C. -ică: 1. Gheorghică, mold. (Sd XXI); olt. (Cand 141). 2. Cu afer.: Ghica moșu(16 B IV 295), formă ce se întîlnește cu alb. GHIKA, adus de emigranți din Albania; boierul Ghika își ia numele, ca Domn, „Gheorghe Ghika”, făcînd din prenume un nume de familie „Ghiculeștii”; Ghica pren., 1746 (B Cr 53, 74). 3. Ghican (Bibi. rom. veche III); V. Bălaru (Șoimari); -i s. 4. Ghicul, Coman, 1658, munt. (BCI XII 104); -eț (Sd XVI); -escu, L. (IS 274). D. Cu fon. ard. ghe > dĭ: 1. Gheordie (Hur 222). 2. Dĭorde și Dĭurdea (Mar 183); Dĭordei An., ard. act. 3. Dorda f., mold. act.; Dorde (Mar 183); -a, I., act. II. GHERGHE; 1. Ghierghie banul Băleanul (Aș Br 34); Ghierghe (Mano 20). 2. Gherghi spătar (16 B II194) -e (Pom; 16 A II 72). 3. Gherghe (Dm; Cat; Rel; Sd XVI 140; Ard I 59; 17 B II 77; An C III 746), etc.; – Ungurul; – Sasul (17 B II 37, 225); Ghergh/easa, -ești ss. (Sur II); -escul (Bîr III). 4. Gherghei, V. (BCI VII 10). 5. Ghergăe (17 B IV 302). 6. Ghergheș, frecv. (M mar); -an, dobr. (RI XI 208); Gherghiș diac (D Buc); Gherghișanu, act. 7. Gherga sasul, transcriere a germ. Georg, burgmeister din Sibiu (RS 77); Ghergani s. 8. Gherghiu pren. (RI XV 137). 9. Ghergul, V. (Bîr IV); -escu act. 10. Gherguș (C Dom; 16 B VI 160). 11. Gherghin, Chelbe (AO XXI 143), în contaminare cu subst. gherghin, -ă; Gherghina pren., 1664 (Acte Sc; P Bor 50) etc.; – boier (Rel; Giur; 17 B 11); – diac (Cat); – f.; Gherghena b. (17 B I 243); Gherghinica jude (Cat); Gherghinoiu, olt. (VM). 12. + -ar; Gherghinar fam. (Buc). 13. Gherghiț/ă (Cand 140); -a tîrg, -oiu, olt. (Cand 140). 14. + Grighentie: Gherghentie, R., mold. (Isp II²). Forma Gherg – se poate explica și prin germ. Georg, ca mai sus, prin ngr. Γεργουί prin alb. Gyergi, Gergj, sau blg. Γерга. 15. Ghirghi (17 B I 19); – diac (ib 183; 424); -e, vornic (Sur V). 16. Ghirgiu, Stepan (BCI IV 108). III. Cu o < eo: GORGHE, formă ce apare deseori ca eroare de scriere sau scurtare, dînd lui g cirilic valoarea de ghe; este evident însăcă forma a circulat și în graiu. 1. Gorghie (Mar 183; Isp I¹; 17 A II 206); – Iura (Ard I 242). 2. Gorghe (P³; Sd XVI 189, 192, XV 243; Ard I 45; 16 A I 441); Gorghea (Ard II); Gorghești s.; Gorgești s. (C Bog); Gorgea și Gorjea, mold. (16 A I 441); Gorgescu, 1644 (RI XIII 279); Gorgiulescu, act. 3. Gorga (Paș; 13-15 B 223; 16 A III 129; 17 B I 346; III 371; (Puc); – f. și fiica sa Ana; Gorgoae, Ana (Cat mold II); Goarga t. (Mus). 4. Gorghi = Gheorghi (Sd XVI 189); Gorghieș (Cat mold II); Gorghiță (Isp III²); Gorguța (17 A III 162). 5. Gorgul (Sur XII). 6. Gorgan (P¹² Bîr III; Kog 1308; Tis); -u, Stan, zis și Gorgon (Puc nr. 286, 323); cu afer. Orgon; Gărgan (17 B III 354). Pentru etim. cf. și subst. gorgan și calend. Gorgonie. 7. Gorgoiu (Puc); Gorgoești t. (Mus). 8. Gorghină, țig (Vit 30). 9. Gorgoceală (17 B 1297). 10. + -otă: Gorgota(Mînăstirea), și Gorgotescu, A. (Puc nr. 37); cf. însă și ebr. Golgota cu rotacism și srb.-cr. Grgota derivat din Grigorie (Rad vol. 82 p. 125). 11. Pt. Gorgos (Vr; Isp VI²) și Gorghias, Ion, mold. (Sd V 263), cf.și gr. γοργος „vehement” și gr. Γοργίας. 12. Cu mutarea lui g în h: Horghie, Stan, călăraș din Rușii de Vede zis și Horghea (BCI XI 18), și cu afer.: Orghie (Paș); se poate conchide și la o relație între Horga, Orga (v. Partea a II-a) și Gorga. IV. Forme de origine balcanică. A. GOG/U, -A. 1. Gog, -a fam. (Ard; Paș). 2. Goga, frecv. ar. (AO VII 224); – munt. (16 B IV 53, 444; 17 B I 463, III 54; Am); – mold (Sd XVI 160; Cat mold II; Arh); -ard. sec. 18; topice: – pîrîu (Ștef) și sat lîngă Rîfov. 3. + -an, Gogan, I., munt. (RI XVI 372); -ul t.; cf. arm. gogan „prună sălbatică” și antroponim (DR II). 4. Gogancea, act. 5. Gogănici (Giur 274). 6. Gogea, T. (17 A II 95); Goğa nr. (Fărș); + -eală: Gogealea, Vlad, 1721 (Pol 117); Gogean (Vr); Gogescul (17 B I 368); Gogiulescu, olt. (Nif); Gogioiul, I. (Puc 364); cf. și subst. gogeá (de sare). 7. Gogă, N, (Ocina); Goagă comis, originar albanez (Cotr 45); Goaga, C-tin, ar. (Cat gr I), cf. subst. mold. gogă (coajă de nucă). 8.. Gogolea, C., 1643 (Vit 7); Goglea (Nif); Gogolina s.; cf. și rus Γоголи. 3. Gogoiu (AO XII 83; Vr; Paș); -s. (Dm). 10. Gogoncea (Vr; 17 B I 168). 11. + -otă: Gogotă (Sd XXI; Mar); – ard., 1726 (Paș); Gogotan Mar); Gogoțea, olt, (Sd XXI). 12. Gogu, Mihail (Cat mold) II); -ar. și dr. act.; Gogul(C Ștef; Tec I; Sd XXI; 17 A V 322); -escu. 13. Goguț și scurtat: Guță ușer, mold. (Sur V); Gută olt. (17 B II 274; P Bor 59); dar Guțu și Guțan < Neguțu sau < Griguță. 14. Gogă este și supranumele dat aromînilor de către albanezi, cf. „Gogii aromînii vestiți zidari” (BIFR I 70); obișnuit la aromîni, numele apare de timpuriu în Vrancea (Gogoi, -asa, -ești etc.) și în genere în Muntenia și Moldova. B. Cu sincopa lui g final: 1. Ghcore, ard.(Paș). 2. Gheoroe, Stanciul (17 B I 240) zis și Ghioroae (17 B II 60; Cand); Gheoroaia t. (16 A I 304). Această formă se întîlnește și se confundă cu cea sîrbească Dĭora, Dĭura (Rad v. 82 p. 83) și srb.-blg. Dyра, Тюра (Weig). 3. Ghiura, 1489 (Ț-Rom 377; Cat; Ard); – călăraș, 1655 Sd IV 42); – paharnic (16 B II 67); – log. zis și Giura (Cat; 16 B II 128, 130, 233, 390; 17 B 1453); Ghiura, ar. (RI IX 144). 4. Ghiureș, mold. (Sd XXI). 5. Ghiurca (Met 135; Moț); cf și magh, Gyurka. C. GIURA, cf. blg. Džuro, Džurko (Weig). 1. Giura pren. (P⁴); Giurlea, -escu; -ești, -oiu, ss.; Giurău, act,; Giuran (VT); Giurul, mold.; Giurica, olt, (Cand). 2. Giurca (Dm; Cat; Moț; Sd X; RS 14; Mar); Giurcă rumîn (AO III nr, 73); Giurcă sau Jurcă Pîntece (Ștef). 3. Giurcu, -lescu. 4. Giurcanu (Vr; Cand 141). 5. Giurconiu, P. (Tg-Jiu). 6. Jurca, mold. (P Gov 18); Jurchescu, R.; Giurcani = Jurcani (Ștef,). D. IORG(A)-U, fonetism ngr. 1. Iorgu, ar. (Cara 28); – frecv. dr.; -lescu, 2. Iorga pren. (P³; P Bor 7, 55); – ar; – mold (Ștef; Ard); olt., 1604 (17 B 1120); Iorga post., unchiul lui Vasile Lupu; – (RA II 277); Iorgă f., ar. (Fărș). 3. Iorgea (Sur V); prob. Orgești (Sur IV) cu afer. 4. + -ociu: Iorgociu, I. (Tg-Jiu), + suf. gr. -ache; Iorgache (Sd XXII); – Mavrodin (Ins 278) < gr. Γιωργάϰης (But); cu afer.: Orgache zis Iorga (17 B III 442), identitate ce confirmă derivația Orga < Iorga, prin afereză; Iorgachi ~ Iurgachi (Cat mold II). 6. + -an: lorgan, olt. și hațeg. (Cand 142).7* Iorghiceni = Iurghiceni (Cat mold II). E. Cu g>d: IORDACHE. 1. Iorda armaș (D Buc); -Pelin, mold. (Sd V226); cf. Gheordie(Hur 222). 2. + -ache; Gheordache popa, 1760, munt. (RI XI 516); Ieordache; Iorgachi devine din sec. XVII, Iordache (P Bor etc.) frecv; Cantacuzino, doi cu acest nume după 1600. Iordachia f, (Grș 9; P¹; P²). 3. Iordăcuță (Sd XVI); Iordăch/escu; -ești, -eni ss.; -ioiu, act. Cf. alb. Jordi, pren. lui Gheorglie Castriota. F. Din srb.-cr. JUKO (Rad v. 82, p. 111); 1. Iuca (Dm); – vistierul lui Dim. Cantemir; Iucaș (Dm; Ștef); Iucașanul, Cîrstea (16 A I 133); Iucul,1750 (Paș). 2. Iucuș, T. (16 A II; Iocușeni și Icușeni ss. (Sd XVI). 3. Iucșă (Dm); Iucșa Piteș (16 A 1133). Cf, blg. Юка (Weig) și srb. Юкo < Gheorghie (Rad 82 p. 135 – 6). 4. Din tcl kidrelez sărbătoare musulmană la 23 april, „prima zi a primăverii”: a) Catîrleț nume vechiu al portului Sf. Gheorghe; b) Cotărleci moșier buzoian (16 B I 153). V. GIURGIU, cf. it. Giorgio. 1. Giorgia, ar. (Ant Ar); Giorgiu, mold. (16 A III 379). 2. Giurg/ea, mold. (Dm; Ștef; C Bog); -ea (Ștef; Moț; Ard; 16 B II 160); -escu, act.; -eni, -ești ss. 3. Giurgi, olt. (Cand 141; 17 B IV 18); Giurgi/că (Dm); Giurgilă, olt. (Cand 141). 4. Giurgeaca, D., munt. (Sd VI 528); Giurgeală b. (16 A I 542, III 171). 5. Giurgeu, Moga (Sd IV 16). 6. Giurgin (Sur V). 7. Giurgița s. 8. Giurgioana s. 9. Giurgiu b. (Dm, frecv; Moț; M mar); – băn. (Cat); -lești s. 10. Giurgiuca, Em., poet; cu afer.: Giuca Zănescul, olt.(Sd VII 6); Giucă, olt. (Am); 11. Giurgiuman (Isp VI²; 17 A I 97). 12. + suf. sl. -ov: Giurgiuv și Giurgiov (formă cultă pentru orașul Giurgiu în doc. slave: v. N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu, 1916). Giurgiuv/-ul, munte (Drj V); -an (Băl VI); -ean, locuitorul orașul Giurgiu. 13. Gĭurja păcurar mold. (Sd V 212); Giurjea (17 A I 149) și cu metat.: Jurgea (v. mai jos). 14. Girgina (16 A II 8); cf. blg. Γаргина. 15. Ghiurghiu și -leț, bb. ard.(Paș) 16. Giurg, ar.; -achi (Ant Ar), înainte de a se introduce litera ∏ în scrierea cirilica a doc. slavo-romîne, consoana ğ era redată cu г + ĭ, cu цж, cu дц, cu дж sau simplu ж (v. Ioan Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare II, numele Giurgiu, la index. Grafia cu ж a avut ecou în pronunțarea Jurja pentru Giurge(a) și Jurcă pt. Giurcă, etc. VI. Cu ğ > j: JURG, JURJ, cf. srb-cr. Žurg < Georgius (Rad II p. 135). 1. Jurg Costi (Sur XV); Jurga (Bih). 2. Jurgea (C Ștef; 16 A III 413, IV 263). 3. Giurgea zis și Jurja vornic (Ștef); Jurj, frecv. (Dm; Ștef; C Ștef; Ard II 42; Băl II; Sur XIX). 4. Jurja, frecv. mold. (Ștef); – Tomăscul (16 A IV 258); Jurjă (C Bog); Jurjiu (Mar); Jurjoaia (Băl IV); 5. Jurje (Dm; C Ștef); -a (17 A IV 105); -a Stravici (16 A III 157); Jurjești s. (Tec I). 6. Jurjani s. (Ț-Rom 366); Jorjanii s. (16 B 15); Jurjanescul, act.; Jurjoń, hațeg (Cand 141). 7. Jurjuman (16 A III 310). 8. Jorj, ar. (Cara 26-28); -a, mold. (C Ștef 136); -a boier, 1436 (Sd XIX 11); Jorje (Tec I); Jorjeni = Giurgeni s. munt. (Cat). VII. Sub infl. ucr. A. 1. Jura fam. act. (Jiul ard).- (Ard; Mar). 2. Jurea, țig. (Ștef); Jurescul (16 A IV 201); Jurești (Sur II) și s. 3. Jurel, ard. (nu din juratu, etim. Paș). 4. Jurca (Ard; Măr); Jurcă = Giurcă. B. 1. Jora b. (Ștef; Tec; Arh); s.; – frecv. (Băl II; Tut; Șez). 2. Joran (Deal 127). Cu grafie greșită: Ioranu (deputat în Adunarea ad-hoc). 3. Jora = Jorea, 1669, mold.; Jorea, Sim. (16 A IV 268); – I. (Isp II¹), Jorăști s. 4. Joriță (C Ștef). 5. + -ca: Jorea vornic (Isp I²). Cf. srb. Žore (Rad vol. 82, p. 99). C. IURG. 1. Iurg (C Ștef); -a b. (17 B II 125); -a fiul lui Dinga (17 A V 276); Iurghiu, Ileș (Ard); + Iorgachi: Iurgachie (D Cpol).Iurghici (Dm; Ștef); Iurghiceni, devenit prin etim. pop. Erbiceni s. (Dm I 467). > Erbiceanu, C. D. Din ucr. Юр, Юра, Юрiй, Юрко (Grinc): 1. Iura (Dm; Ștef; Ard; Mar); Iurani s.; Iurașcu (Sd XVI; Dm; Băl II); cu lectură greșită: Iorașcu (Tec II); cu afer.: Urașcu (Cat mold II). 2. Iurie, Jurii, frecv. (Dm; Ștef; C Bog); – Dăvidescul (Ștef); Iuriescul, Gav. (17 A II 293). 3. Cu afer.: Urie cleric (Bis R); Uriia s.; Uriian, Mincul (Aș Br 139); Urianu (An C III 747; I Div; IO 32); – Iancu (AO X 382); – Istrati (RI I 22). 4. Iuriaș (16 B III 134; C Ștef); Jure (Ard; Mar); *Iurea > Urea, Gh. (AO XXI 222); Jurești s.; Jurescul (Băl II; 16 A III. 5. Jureș (Ștef). 6. Juriceni s. (Dm).Jurinca (Sur II). 8. Iurș/a (Dm; Ștef; C Bog); -u, ard., 1696 (Paș); cf. srb.-cr. Iuroș > Uroș (Weig). 9. + -cu: Jurc, -ă, -a (Dm; C Ștef); -ani, -eni, -ești ss. (Dm); -o (C Bog; 17 A II 260); -u (Orh). 10. Cu o < u: Iorc log. (Tut); -u (CL); -ani s. (Dm). Formele derivate din ucr. Iurg și Iurie au pătruns în Maramureș și Moldova la persoane cu pa- tronim romînesc. Din ucr. Ir, -ĭa ipoc. din Iuriĭ: Irea, v. Ire. E. IUGA. Iuga, frecv. mar. și mold. (Mar; M mar; Dm; Ștef; CL); – ard, 1680 (Paș); – olt. (13-15 B 153; Sd VII 50). „Ignatie zis Juga mare vistiernic” (Ștef I 70, 211). Iug/ani, -ești, ss. 2. Iugaș (ard). 3. Iugșa (Dm; Sur II). F. Din blg. Γoчo, Γoo, Γoшo, Γoтo sintome < Gheorghie; 1. Gociu, -l, Goc/ești, -ilă, Goceanu, care se pot raporta și la subst. Gociu (DLR), v. aceasta (Partea a II-a). 2. Goț/a, -ul, -e, -eală etc., care se pot raporta și la subst. Goță (var. la gogoriță), v. aceasta (Partea a II-a). 3. Goș/u, -ea -oiu, -ești, cf. expresia goș-gogea (Partea a II-a). 4. Got, -a, -e, -ea, -eș, -ar etc., care se pot raporta și la Sava Gotul, și la scurtarea Gotă < Neagotă, v. Got și Neagu (Partea a II-a). VIII. Direct din lat. Sanctus Georgius: Sîngeors (Mar); Singeorz, T. (RI XIV 159). 2. Sîngeorz (Mar; cf. și DR VI 321); – b., munt., 1593 (Cat); – olt. (Hur 240); -eni s. mold.; Sîngeordz s. (Năsăud); Singeor(d)z, sărbătoarea (Candrea, Enc.); Sămgiorz, Toader (Isp VI²; Sur XI); Sîngĭrogĭ ar. (Ant Ar); Sîngeorgiu ard. 3. Fără sin: Giorzu, olt. (17 B IV 84); mold. (16 A IV 229); -l (Sur V); Giordzu b. și Giordzești s. (17 A III 24); Giordzu, zis și Giorgiu de Urzici (16 A III 379); Georza (Moț); 4. Cu g pentru ge: Gorza (M mar); cf. Groza, ca metateză(?). 5. Semjordzu din Plăcicoi (16 B VI 64); Sînjorz sărbătoare (Ard II 187); Jordzeanul (16 A I 428); Sînjorj răzeș dorohoian (Arh), redat la 1711 în forma: Ion sin Giorziu (Acte mss Singeorgiu). 6. Somgiordz, meglenoromîn (DR I). 7. Sînzor datină (Sc). 8. Zorza stolnic, 1400 (Iorga III 267; Ț-Rom 79); Prob. cu grafie germană: Sors, V. ard. (Met 69); Zorzi Iancu, zis și Jurge, I. vornic, 1837 (Bîr II). 9. Zorge zis și Zorj mold. (Sur VII). Zorzilă s. (Gorj). 10 Prob. Zuze, Zuza mar. (Ard I 258 – 9). 11. În cont. cu forma calendaristică: Sănghiorghii. Ioan, mold. (RI XIII 286); Singheorghe, Ileana (Acte Sc).