lăpuș, lăpuși, s.m. – (reg.; bot.) Specie de salvie (lăpușul caprei) (Salvia glutinosa), numită astfel de localnici. Termenul e atestat la meglenoromâni cu sensul de „potbal” (ALR, 1961: 651). DER îl definește ca „brusture” (Telekia speciosa). ♦ (top.) Lăpuș, râu ce izvorăște din Munții Țibleșului (de sub vf. Văratic), la 1.200 m alt. Are o lungime de 114,6 km, fiind cel mai lung curs de apă din jud. Maramureș. Bazinul ocupă o suprafață de 1.820 kmp. Colectează apele din Munții Igniș și Țibleș, din Culmea Breaza și din Preluca (Ujvari, 1972; Posea, 1980). În aval de orașul Tg. Lăpuș, formează un sector de chei, lung de 30 km, cu cataracte și meandre, până la confluența cu Cavnic. Se varsă în Someș în apropiere de Arieșu de Câmp. „Obiceiul de a da nume de plante unor râuri apare destul de frecvent și în alte ținuturi ale teritoriului lingvistic român” (Stoica, Pop 1984); Lăpuș, depresiune situată în sudul județului Maramureș, în bazinul mijlociu al râului Lăpuș, în spatele defileului săpat în Masivul Preluca. Aspect deluros și ondulat, cu o altitudine în jur de 500 m. Are caracter subcarpatic. Este închisă în sud de Culmea Breaza; către est, se deschide spre Muscelele Năsăudului, iar în vest comunică cu Depresiunea Copalnic și cu podișul Boiului (Posea, 1980: 37-38); Tg. Lăpuș, oraș; Dobricu Lăpușului, sat aparținător de Tg. Lăpuș; Lăpușel, sat aparținătot de com. Recea; Lăpuș, comună; Țara Lăpușului, regiune etnografică situată în nord-vestul României, ca parte componentă a jud. Maramureș; se învecinează cu zonele Chioar, Năsăud și Maramureșul istoric; Lăpușna, fânațe, teren mlăștinos în Vadu Izei, Valea Stejarului (Vișovan, 2005). – Din sl., cf. bg. lopuš (MDA), rus. lepucha (DA, cf. DER); alb. ljapuš, magh. lapu (DER).