Hiacint Raritate în onomastica noastră contemporană, Hiacínt, fem. Hiacínta, reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Hyákinthos, cu îndepărtate rezonanțe în mitologia greacă, din care s-a păstrat, prin Metamorfozele lui Ovidiu, frumoasa legendă a tînărului lacedemonian Hyákinthos, îndrăgit de Apolo și ucis de către acesta, din greșeală, cu o suliță. Îndurerat de nefericita întîmplare, Apolo îl preface pe frumosul tînăr într-o floare ce-i va purta numele. Legenda metamorfozei „sîngelui terapnic” (tînărul era din Terapne) în floare, povestită de Ovidiu reprezintă o încercare, ca alte vechi și numeroase legende asemănătoare, de a explica semnificația numelui. Cuvîntul gr. hyákinthos, împrumutat și de romani (hyacinthus), a cărui etimologie rămîne obscură, este anterior legendei și probabil de origine preelenică. Cu valoare de nume propriu cuvîntul este atestat încă din cele mai vechi izvoare grecești: Hyakinthia era numele unei mari sărbători spartane menționate de Hesiod (sec. 8 – 7 î.e.n.), Hyakinthides erau denumite cele șase fiice ale lui Erehteu (cea mai cunoscută fiind Pandora), Hyákinthos, în afară de nume al tînărului legendar, era epitet al lui Apolo din Tarent sau toponim (înălțime, deal sau munte, în Atica; probabil și muntele Kynthos din Delos, păstrat ca pren. fem. Cyntia, face parte din aceeași familie). Avînd în vedere că hyákinthos (rom. hiacint) este și numele unei pietre semiprețioase de culoare semiroșietică și avînd ca sprijin apariția sa în toponimie, s-ar putea presupune, nu numai ca o simplă ipoteză, că semnificația originară a cuvîntului ar fi fost fie un nume de culoare, fie un nume de piatră de o anumită culoare. Antroponimul care are în izvoarele grecești continuitate și frecvență, a fost preluat și de romani, lat. Hyacínthus, Hyacíntha fiind bine atestate în inscripțiile din epoca creștină. Purtat de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, numele se răspîndește în Europa prin calendar, dar este bine susținut și de existența numelui de floare și de piatră prețioasă. În Polonia numele era cunoscut în sec. 13, forma sub care apare indicîndu-ne un intermediar latino-catolic (Jacek și Jacko, hipoc. poloneze actuale ale acestui nume, cunoscute și în ucraineană, sînt identice cu forme mai vechi de origine slavă, existente și în română: Iațcu, Ițcani etc.). O formă românească foarte veche și asemănătoare celei grecești este la noi, Iachint (numele primului mitropolit al Țării Românești, între 1359 și 1372), iar Hiacint și Hiacinta sînt forme moderne care reproduc, pe cale cultă, numele latinești. ☐ Fr. Hyacinthe, germ. Hyazinth, Hyazintha, it. Giacinto, Giacinta, sp. Jacinto, magh. Jácint, Jácinta, pol. Jacenty, rus. Ghiațint, Jakinf etc.