pomeni [At: PSALT. HUR. 120^v/3 / V: (reg) ~mini, (sst) pomi / Pzi: ~nesc / E: slv поминѣти] 1 vt A-și aminti. 2 vt (Îvr) A aniversa. 3 vt (Pop) A comemora. 4 vt A semnala verbal sau în scris. 5 vt A vorbi în treacăt de ceva sau de cineva fară a insista Si: a aminti, a menționa. 6 vt A aduce intenționat vorba despre ceva sau de cineva. 7 vt A indica. 8 vt (Reg; îe) A ~ (de) rău A cobi. 9 vrim A se menționa lucruri a căror amintire se transmite oral sau în scris și dăinuie din generație în generație Si: a se aminti, a se cita. 10 vrim (Îe) Nici că se ~nește! (sau unde se ~nește?) Se spune pentru a arăta că ceva n-a existat sau nu există. 11 vrim (Îae) Se spune pentru a arăta că ceva nu are precedent. 12 vrim (Îae) Se spune pentru a arăta că ceva nu este posibil. 13 vtf A rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios, pentru a atrage harul divinității asupra lui sau pentru a obține iertarea păcatelor. 14 vt (Reg; îe) A ~ mortul A da de pomană pentru un mort. 15 vr A exista de multă vreme sau de totdeauna așa cum este acum. 16 vt A ști de multă vreme sau de totdeauna. 17 vr (D. oameni) A se găsi pe neașteptate într-un anumit loc. 18 vr (D. oameni) A ajunge ori a se afla într-o situație neprevăzută. 19 vr (D. oameni) A se vedea pe neașteptate în fața cuiva sau a ceva. 20 vr A face ceva necugetat, nepotrivit. 21 (Îe) Te ~nești că... Se poate întâmpla să... 22 (Îae) Nu cumva... 23 (Reg; îe) M-am ~it nicăieri Nu mai existam. 24 (Reg; îae) Eram mort de beție, de boală etc. 25 vt A trăi în timpul unui eveniment sau într-o anumită perioadă. 26 vt A vedea sau a întâlni un eveniment, o persoană, o situație etc. 27 vr (Pop; de obicei cu determinarea „din somn”) A se trezi din somn. 28 vr (Reg) A se trezi dintr-o beție. 29 vr (Reg) A-și reveni în simțiri Si: a se dezmetici. 30 vrui (Mai ales la perfectul compus, în forma negativă sau interogativă) A exista. 31 vt (Înv) A numi¹.

pomenire sf [At: CORESI, EV. 428 / Pl: ~ri / E: pomeni] 1 Aducere-aminte. 2 (Îvr) Aniversare. 3 (Pop) Comemorare. 4 Semnalare verbală sau scrisă. 5 Menționare a unor lucruri a căror amintire se transmite oral sau în scris și dăinuie din generație în generație. 6 Dăinuire de multă vreme sau de totdeauna așa cum este acum. 7 Cunoaștere de multă vreme sau de totdeauna. 8 (Pop) Trezire din somn. 9 (Reg) Trezire dintr-o beție. 10 (Înv) Numire. 11 (Înv; îe) A se stinge (sau a pieri) ~a (cuiva) cu sunet A dispărea din atenție. 12 (Înv; îae) A fi dat uitării. 13 (Ccr) Ceea ce rămâne în amintirea oamenilor. 14 Ținere de minte. 15 (Pex) Faimă. 16 (Pex) Semn, urmă care amintește ceva. 17 (Înv) Memorie. 18 (Înv) Minte, considerată ca sediu al procesului de memorare. 19 Slujbă sau rugăciune în amintirea celor morți Si: (înv) pamente. 20 (Îs) Veșnica (lor sau lui, ei) ~ Cântare bisericească de încheiere a slujbei de înmormântare sau de parastas.

MEDALION (< ital. medaglione din medaglia, medalie) Scurtă scriere literară în proză, deseori sub formă de articol apărut cu prilejul unei aniversări, în care sînt înfățișate portretul, trăsăturile și sensurile fundamentale ale vieții și activității unei personalități. Medalionul se caracterizează prin conciziune și putere de evocare, datorită unui lirism difuz (Evocări de M. Sadoveanu, Oameni cari au fost de N. Iorga ș.a.). Ex. Ziua lui Mihai Viteazul în 1916 „Astăzi e ziua lui, a celui care a făcut ca neamul nostru să trăiască o clipă de supremă fericire, după care a urmat lovitura perfidă, pierderea cîștigului glorios al unei cinstite biruințe, sfîrșitul lui în mijlocul trădării și batjocurilor unui inamic ignobil, insultele care au căzut asupra mormîntului îndată uitat. L-am admirat și iubit totdeauna, întrucît o așa de înaltă admirație poate lăsa loc și pentru iubirea pe care desigur i-o datorăm. Dar nu știu dacă l-am și înțeles cum trebuie.” (N. IORGA, Oameni cari au fost)

ANEMIC, -Ă, anemici, -e, adj. Care suferă de anemie. V. anemiat. E anemică, totdeauna a fost ea așa palidă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 95. ◊ Fig. O lumină anemică, de miez de noapte. BOGZA, A. Î. 252.

DEFICIT, deficite, s. n. (În opoziție cu excedent) Sumă de bani cu care cheltuielile întrec veniturile (la operații comerciale sau bancare, la balanța comercială sau la balanța de plăți a unei țări), suma ce lipsește pentru ca veniturile să țină cumpăna cu cheltuielile; orice lipsă la o socoteală. Își administrează singură averea așa de bine că totdeauna are deficite. REBREANU, R. I 58. ◊ Expr. A fi în deficit = a fi în pierdere, a avea cheltuielile mai mari decît veniturile. E veșnic în deficit cu leafa. VLAHUȚĂ, O. AL. II 29. – Pl. și: deficituri (RUSSO, S. 156).

DEPRINDE, deprind, vb. III. 1. Refl. A se obișnui, a se deda, a se învăța. La început se pare greu, dar te vei deprinde. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Într-atît mă deprinsesem cu el că, o zi de se întîmpla să nu-l văd, îi simțeam lipsa. M. I. CARAGIALE, C. 35. Ion a fost doar militar, trăiește de atîta vreme în București, i s-a deprins urechea cu... saluturile sergenților și ale caporalilor din armată. SP. POPESCU, M. G. 50. S-a deprins Radu cu toate, pentru că era băiat bun. VLAHUȚĂ, O. A. 96. (Refl. reciproc) Încet, încet, se deprinseră unii cu alții. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (Determinarea este o completivă cu verbul la conjunctiv) Duduca Florica se deprinsese să audă asemenea vorbe, așa că nu l-a băgat în seamă. GALAN, Z. R. 87. Am căutat să-mi întocmesc o viață cinstită, să mă deprind din nou să lucrez. ANGHEL-IOSIF, C. L. 85. Din copilărie, cu tine m-am deprins Să-mpart orice simțire de care sînt cuprins. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Cu un complement indirect) De atîția ani de zile s-a deprins a cunoaște vaporul, după catarte și coș. DUNĂREANU, CH. 105. Socoți d-ta c-oi lăsa eu să strici bunătate de casă, unde m-am deprins a veni de douăzeci ș-atîți de ani. ALECSANDRI, T. I 359. ◊ (Rar, eliptic) Fata moșneagului se deprinsese așa de harnică, cît totdeauna gătea toate lucrurile. SBIERA, P. 212. ◊ Tranz. Îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce și de unde vine. BART, E. 53. Tu cu școala ta l-ai deprins cu nărav. CREANGĂ, A. 13. Dan... zice maiestos:... Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie! La trai fără mustrare și fără prihănie. ALECSANDRI, P. A. 172. 2. Tranz. (Complementul indică lucrul învățat) A-și însuși cunoștințe (temeinice) într-un domeniu, prin învățătură sau practică organizată, sistematică. Dar tu, fetișcană de făurar... Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului. DEȘLIU, G. 53. Coconul împărătesc... deprinsese de la oștenii curții călăria și armele. SADOVEANU, D. P. 15. Deprinsese curînd mecanismul serviciului și era un bun funcționar. GALACTION, O. I 617. El deprindea într-o zi ce alții nu deprindea într-un an de zile. SBIERA, P. 248. ◊ Fig. Slove din carte n-am învățat a ceti, dar sufletul oamenilor l-am deprins. SADOVEANU, Z. C. 224. ◊ (Complementul indică persoana pe care cineva o instruiește) Ne-ai deprins o țîră cu cartea. CAMILAR, N. II 381. ♦ A dresa. Strămoșii noștri aveau obicei de a îmblînzi șoimii și a-i deprinde la vînat. ALECSANDRI, P. P. 60. – Forme gramaticale: perf. s. deprinsei, part. deprins.

PRIMEJDUI, primejduiesc, vb. IV. Tranz. A pune în primejdie, a amenința, a periclita. Dar cu ce drept să fi spus eu: să-și primejduiască ceilalți viața și libertatea, să meargă alții la greu! DEMETRIUS, C. 45. De ce să-și primejduiască dînsul viața și averea, dacă lumea s-a smintit. REBREANU, R. II 147. ♦ Refl. A-și risca viața, a se expune. Dacă nu mi-ar cere totdeauna să mă primejduiesc așa! DEMETRIUS, C. 18. – Prez. ind. și: (învechit) primejdui (DRĂGHICI, R. 221).

DORMI, dorm, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A se găsi în stare de somn, a fi adormit. Sublocotenentul Măgură dormea totdeauna la un loc cu soldații. CAMILAR, N. I 31. Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri. HOGAȘ, M. N. 231. Cănuță dormea la căldură, în patul bunică-sii. CARAGIALE, P. 19. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ◊ Cameră de dormit v. cameră. Vagon de dormit v. vagon. ◊ Fig. (Despre morți) [Căpitanii] dormeau... în mormintele cele mari. SADOVEANU, D. P. 8. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. O! dormi în pace pe-aceste maluri, Îngînat dulce, ca-n vis ușor, De glasul mării purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. ALECSANDRI, P. A. 75. ◊ Expr. A dormi buștean (sau tun, butuc, ca pămîntul, dus, ca dus de pe lume, ca un mort) v. c. A dormi de-a-n picioarele (sau pe picioare) = a) a fi foarte obosit, a pica de somn; b) (fig.) a fi încet la treabă, a se mișca leneș; p. ext. a nu-i sta mintea la ceva, a fi absent. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejuru-i și că umblă dormind pe picioare. MACEDONSKI, O. III 24. A dormi iepurește v. iepurește. A dormi numai cu un ochi v. ochi. ◊ Tranz. (Cu complementul «somn» sau «noapte») Murele au rămas neculese în codri și în vizuini își doarme sătul somnul ursul. ISAC, O. 210. Și unde nu să puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără de-ar fi șapte nopți legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. Voinicelul mi-o privea, Somnul dulce cum dormea... Și mereu se socotea: S-o deștepte-n grab’ au ba? TEODORESCU, P. P. 451. (Expr.) A dormi somnul (cel) de veci (sau cel lung, cel de pe urmă) = a) a fi mort; b) (în imprecații) a muri. Dormiți... dormire-ați somnul de veci! CAMILAR, N. I 335. Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi! CREANGĂ, A. 17. Dormi tu, bărbățelul meu, Ierte-mi-te-ar dumnezeu! Dormi, dormire-ai somnul lung, Că multe-am tras și-mi agiung! ALECSANDRI, P. P. 355. 2. A mînea, a rămîne peste noapte undeva; a trage în gazdă. Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. 3. Fig. A fi lipsit de interes, a lucra fără tragere de inimă. Apoi dormi la abataj și scoți acord mic. DAVIDOGLU, M. 17. ♦ (În forma negativă) A veghea; a fi vigilent. Azi știu că duhul tău nu doarme, Că porți pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Și ac de fiece cojoc. BANUȘ, B. 117. Producția crește mereu, și-acum cu secretarul ăsta nou, care intră peste tot... șeful fierbe. – Să fiarbă, că nici eu nu dorm. DAVIDOGLU, M. 47. 4. Fig. A sta nemișcat, neclintit, în amorțire. Cîmpiile dorm fericite și neștiutoare. BOGZA, C. O. 206. Dealuri galbene și ruginii dormeau în jurul nostru somnul după-amiezelor de toamnă. GALACTION, O. I 98. Cînd luna-n lacuri își scaldă fața, Cînd vîntul doarme în cîmp, pe flori... Eu șoptesc nopții un dulce nume. MACEDONSKI, O. IV 10. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă. EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. Păduri ce-și dorm foșnirea-n mica ghindă Se cer spre cer coroana să-și destindă. TOMA, C. V. 269. – Variantă: (Transilv.) durmi (RETEGANUL, P. I 47) vb. IV.

BACI, baci, s. m. 1. Ciobanul care face brînza, untul și urda și care conduce stîna. M-am dus la ciobănie și am slujit la niște baci de ceea parte a muntelui. SADOVEANU, N. F. 17. Bună ziua și bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălecînd lîngă stînă și adresîndu-mă celor cîțiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu seamă unui baci bătrîn. HOGAȘ, M. N. 189. Baciul de la stînă... a adunat laptele de la oaia finului, l-a făcut brînză. ISPIRESCU, L. 209. Fig. Conducător. V. păstor. Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci pînă la adînci bătrînețe. DELAVRANCEA, A. 122. (La jocul cu arșice) Cel care cîștigă și are dreptul să arunce cel dintîi arșicul. Reputația lui de giolar era mare... averea noastră în arșice se suia într-o vreme pînă la două mii... și le potrivea așa de bine, că buful cădea totdeauna pe ceialalți jucători, și rămînea tot el baciul... GHICA, S. 300.

BUF² s. n. Numele unei figuri la jocul cu arșice. Le potrivea [arșicele] așa de bine, că buful cădea totdeauna pe ceilalți jucători. GHICA, S. 300.

PIEPTĂNAT², -Ă, pieptănați, -te, adj. 1. (Despre părul sau barba cuiva) Aranjat cu pieptenele. Părul castaniu îi era lins pieptănat, cu cărare la mijloc. SADOVEANU, O. VII 54. Iată craiul socru-mare, rezemat în jilț cu spată. El pe capu-i poartă mitră și-i cu barba pieptănată. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Despre persoane) Cu părul netezit, aranjat. Așa de curat îmbrăcată ș-așa de strîns pieptănată în cosițe, totdeauna ca-ntr-o zi de sărbătoare, se ducea spre casă. SADOVEANU, O. VIII 9. 2. (Despre fire textile) Trecut prin mașina de pieptănat sau tras prin pieptene, în industria casnică; dărăcit.

buf² s.n. Numele unei figuri la jocul de arșice. Le potrivea [arșicele] așa de bine, că buful cădea totdeauna la ceilalți jucători (GHICA). • /etimol. nec.

BUF² sbst. ⛹ Termen întrebuințat de copii la jocul în arșice: le potrivea așa de bine că buful cădea totdeauna pe ceilalți jucători (I. -GH.).

ABURIRE, aburiri, s. f. Acțiunea de a (se) aburi și rezultatul ei. 1. Abur; pîclă ușoară. Spre Moldova – totdeauna aburiri de ape.,.., Pare zarea aceasta așa de tainică! Parcă ascund ceva văile munților, după vălurile acestea ușoare SADOVEANU, O. IV 399. 2. Fig. Adiere. În singurătatea locului, într-un tîrziu, veni o aburire de vînt care trecu ca un geamăt dulce prin ramurile negre de deasupra mea. SADOVEANU, O. III 301. Vin zgomote domoale din sat, arare. O frîntură de cîntec a pornit undeva, departe, apoi a contenit. Trec aburiri de răcoare, ca mîngîieri, – ș-aduc miresme de flori sălbatice. SADOVEANU, O. V 692.

SOSITOR, -OARE, sositori, -oare, adj. Care sosește, care vine, ajunge undeva. Gloatele barbare cu Aripert al lor Primeau puteri într-una din gloate sositoare. COȘBUC, P. I 163. Vine, vine... iată-l sositor. ALECSANDRI, T. 977. ◊ Expr. Bob sositor = bob (folosit în ghicitul cu bobii) care cade stingher în partea dreaptă a ciurului și care este socotit că prevestește sosirea cuiva; p. ext. musafir care sosește pe neașteptate. Uită-te singură, sufletul mămucăi, și nu te mai îndoi. Rămîne bob stingher iarăși, adică bob sositor, întăi cu mîhnire și la urmă cu bucurie. SADOVEANU, Z. C. 208. Poftirea lui cuconu Ioniță era numai așa, de formă, căci d-lui era, mai totdeauna, bob sositor. HOGAȘ, H. 13.

DOVADĂ, dovezi, s. f. 1. Fapt sau lucru care dovedește, arată, demonstrează ceva; probă evidentă, convingătoare, semn, mărturie. ◊ Loc. adv. Ca (sau drept) dovadă = ca semn că. Poți să te duci unde vrei. Uite, ca dovadă, astăzi ieși din oraș, mergem la cîmp. SAHIA, N. 25. Ca dovadă că așa este... aduc și faptul că ți-am recunoscut totdeauna marile merite. MACEDONSKI, O. II 291. ◊ Expr. A da dovadă că... = a demonstra, a dovedi că... Trebuie să știți însă, și pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. ALEXANDRESCU, P. 130. A da dovadă de... = a lăsa să se vadă (o atitudine, un sentiment, o însușire), a arăta, a vădi, a dovedi. Dădu dovadă de o mare agerime de minte. SADOVEANU, Z. C. 311. Oamenii... îi daseră dovadă temeinică de prietenie. M. I. CARAGIALE, C. 103. Dacă n-ar fi vărsat întăiul pahar, ar fi dat dovadă de creștere rea. IBRĂILEANU, A. 158. ♦ Probă juridică. Fără îndoială că acuzatorul public... va aduce dovezile necesare ca să lumineze pe jurați. CAMIL PETRESCU, T. II 593. În afară de dispariție, n-avea nici o dovadă materială de vina paznicului. POPA, V. 94. 2. Act justificativ, adeverință, înscris. Dovadă de primire. ▭ Fiecare... pescar trebuie să aibă asupra sa dovadă de plata taxei. SADOVEANU, V. F. 14.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

TĂGADĂ, tăgade, s. f. Negare, contestare; tăgăduială, tăgăduire. Învățătorul, crezînd că e cazul să-și facă un merit din îngrijirea dată Eleonorei, îngînă o tăgadă: nu, nu era chiar așa de bolnavă. DUMITRIU, N. 124. Ridica nori de praf, și totdeauna, dar totdeauna ajungea întîi cu lungimea gîtului, just, dar just ca să nu mai încapă vorbă ori tăgadă. CARAGIALE, S. 42.

Elena Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume feminine din onomastica europeană, Eléna reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Heléne. Celebra eroină a mitologiei grecești, fiica Ledei și a lui Zeus, soție a lui Menelaos, vestită în toată Grecia pentru frumusețea ei neasemuită, Elena a fost, spune legenda, cauza declanșării războiului troian, pornit de greci pentru a răzbuna răpirea ei de către Paris. Originea și semnificația inițială a lui Heléne (izvoarele vechi atestă și existența unui corespondent masc. Helénos, dispărut) sînt incerte; dacă el ar aparține într-adevăr unei civilizații preelenice așa cum au presupus unii specialiști, numele va rămîne probabil pentru totdeauna un mister, șansele de a-l explica corect fiind foarte mici. A fost emisă însă și ipoteza formării lui Heléne, atestat în vechile inscripții sub forma Velena, chiar în interiorul limbii grecești; apropiat de gr. heláne „torță, făclie” și héle, heíle „strălucirea Soarelui, căldura Soarelui”, numele ar aparține radicalului indo-european *swel- desemnare a Soarelui ca izvor al luminii, căldurii și vieții (aceleiași familii de cuvinte îi aparține și lat. sol, devenit în rom. soare), Heléna fiind, probabil, la origine o veche divinitate a luminii. Formele atestate în izvoarele latine vechi o desemnau numai pe soția lui Menelaos; folosite ca nume personale mult mai tîrziu, în epoca imperială, Heléne și Heléna sînt continuate astăzi în apusul Europei. Pătruns în onomasticonul creștin, Eléna se răspîndește în Europa mai ales datorită cultului unei împărătese romane Flavia Iulia Helena Augusta (255 – 330), mama primului împărat roman creștin, Constantin cel Mare. Foarte respectată mai ales în răsărit, Elena este considerată în credințele populare apărătoarea împotriva focului și a fulgerului (interesantă coincidență cu semnificația grecească a numelui), a trăsnetului și tunetului. Atestat la noi încă din sec. 15, numele apare în documentele muntene și moldovene, sub formele Elena, Ileana și Olena (fiica lui Ștefan cel Mare și soția lui Ivan cel Tînăr, fiul cneazului Ivan al III-lea al Moscovei); din secolul următor, numărul formelor și frecvența lor în acte cresc considerabil. Împrumuturi mai vechi sau mai noi din diferite limbi sau creații românești, Ileana – formă populară foarte frecventă și specific românească, Leana, Lena, Elina, Leanca, Lencuța, Ilina, Lina, Ilena, Ilenușa, Ilenuța, Lenuța, Lența, Ilinca, Linca, Elenca, Elencu, Lenca, Olena, Alena, Leni, Lenuș, Ela, Lili, Elen, Nelly etc. sînt și astăzi prenume favorite la noi. Folclorul românesc (Ileana Cosînzeana este unul dintre cele mai iubite personaje din basmele noastre) sau cartea populară Istoria lui Arghir și a preafrumoasei Elena, au contribuit cu siguranță la popularizarea numelui la noi. ☐ Engl. Hellen, fr. Hélène, germ. Helena (Ella, Nelly, Lena), it., sp. Elena, magh. Ilona, Elina, rus. Elena (Oliona, Aliona etc.), bg. Elena, Eleana, Ela etc. ☐ Figura legendară a Elenei apare, în afara poemelor homerice, în tragedia cu același nume de Euripide, în Faust de Goethe, în numeroase opere plastice și creații muzicale (opera Paris și Elena de Ch. W. Gluck) etc.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

MAXIMĂ s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. Maximele lui Confuțius. MOLNAR, I. XI/19, cf. VÎRNĂV, F. M. I, 97^r/16, III^r/25. Nu se abătea niciodată de la maximele vechi. CĂPĂȚINEANU, M. 39. O maximă de căpetenie. VASICI, M. II, 34/26, cf. NEGULICI. Maxime și învățături de morală. ROM. LIT. 431²/25. Aceste era maximele pe care prințul Cantemir întemeia politica sa. NEGRUZZI, S. II, 153. Ca să nu devie și el stringurat, Cum se întîmplase altui mai-nainte, Adoptă maxima demnă d-a lui stat. MUREȘANU, P. 144/6. Nu ne putem pronunța asupra acestei maxime. FILIMON, O. I, 123, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Mulți chemați, dar puțini aleși. . . Această maximă se poate aplica la toate generațiile ce se succedă. ALECSANDRI, S. 124. Amar acelor domnitori care nu vor voi să înțeleagă această maximă. BOLINTINEANU, O. .431. Această veche maximă rămîne din nefericire aplicabilă și în starea actuală a așa-numitei culturi. MAIORESCU, CR. II, 131, cf. BARCIANU. Nu-i mirare să aibă totdeauna la îndemână cîte-o maximă. AGÎRBICEANU, A. 132, cf. 150. Maximele și cugetările, cînd sînt descoperiri psihologice, n-au nevoie de comparații ori metafore poetice. IBRĂILEANU, S. L. 19, cf. 5. Maxima sau sentința strecurată în povestirea faptelor este un efect stilistic care trădează pe filozof și pe orator. VIANU, M. 253, cf. id. A. P. 95. Se gîndi la ce ar spune Mara dacă ar citi această maximă. V. ROM. octombrie 1 954, 99. Dosoftei stilizează în felul său lirismul popular, adăugind conținutului biblic al versurilor un ton de maximă, de proverb, LL I, 152. - Pl.: maxime. – Din lat. maxima, fr. maxime.

iperbolă f. 1. figură de retorică ce consistă a mări sau micșora realitatea lucrurilor: ești adorabil; 2. Geom. linie curbă așa că diferența distanțelor dela toate punctele sale la două puncte fixe (numite focare) e totdeauna aceeaș.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu bățul, cu biciul etc. Erau zdrențuiți de bătăi, unii cu vînătăi. DUMITRIU, B. F. 154. Desigur, numai din pricina firii lui pe dos i s-a părut lui Cănuță două palme mult mai dureroase decît bătaia de deunăzi. CARAGIALE, O. I 326. Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = lovituri date la palmă ca pedeapsă (în școala din regimul burghezo-moșieresc). Bătaie de moarte (sau bătaie soră cu moartea sau un pui de bătaie) = bătaie strașnică. Argatului îi făgădui o sfîntă de bătaie soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 153. Doamne Negru-vodă, Nu pot, vai de mine, Io să merg cu tine... Stăpînul m-o bate Bătaie de moarte. TEODORESCU, P. P. 461. Bătaie cu (sau de) flori = serbare organizată în trecut, primăvara, la care participanții își aruncau flori unii altora. Cupeul lui era cel mai gătit cînd se dădeau la șosea bătăile de flori. PAS, Z. I 225. ◊ Expr. A da (sau a trage cuiva) o bătaie sau a lua (pe cineva) la bătaie = a bate. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. A se lua la bătaie = a se încăiera, a se bate. A mînca (o) bătaie = a primi bătaie (de la cineva). A stinge (sau a snopi, a prăpădi, a zvînta) în bătăi (pe cineva) = a bate (pe cineva) zdravăn. L-au prăpădit în bătăi pe pădurar. SADOVEANU, N. F. 72. A da bătaie = a face (ceva) foarte repede, a zori, a grăbi. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap = frămîntare a minții, încordare; p. ext. trudă, muncă, osteneală. Hm! cîtă bătaie de cap ca să te ia vizitiu! PAS, L. I 93. Făcu ce făcu și-l puse și pe dînsul la bună rînduială, ca și pe ceilalți doi, dar cu mai mare bătaie de cap. ISPIRESCU, L. 201. Bătaia de cap a tuturor era să-l scape pe gardian. VLAHUȚĂ, O. A. 161. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; faptă urîtă. Pentru asemenea bătaie de joc vei fi eliminat din școală. SADOVEANU, N. F. 145. A lua în bătaie de joc = a lua în batjocură, în rîs. Cine te-a pus la cale să mă iei, tocmai pe mine, în bătaie de joc? CREANGĂ, P. 83. Cal de bătaie v. cal. 2. Bătălie, luptă; război. V. atac, harță. Alb-împărat vesti pe cei doi gineri să vie cu oștile lor în ajutor, strînse și oastea lui și porniră la bătaie. VISSARION, B. 40. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. Ferentarul ager și cu lungă chică Intră în bătaie fără nici o frică. BOLINTINEANU, O. 15. ♦ (Învechit) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștii. BĂLCESCU, O. II 113. 3. (în expr.) A pune la bătaie (o sumă de bani, o cantitate de alimente, de băutură etc.) = a oferi (o sumă de bani, o cantitate de alimente sau de băutură etc.) spre a fi cheltuită sau consumată de către alții. Se propti cu mîinile în masă, trufaș, căci se știa cu zece lei, din care puse jumătate la bătaie. PAS, L. I 11 II. 1. Lovire, de obicei repetată, a unui obiect de (sau cu) altul; izbire, izbitură. Bătaia ciocanului. ◊ Bătaia porumbului (sau păpușoiului) = desfacere a boabelor de porumb de pe cocean, prin lovirea repetată a acestuia cu un băț. Mă apuc și dau porumbul jos din pod și pune-l, nene, La bătaie. PREDA, Î. 79. Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. Deși vorbi aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor, zdruncinînd liniștea pădurii ca o bătaie grea de aripă. REBREANU, N. 68. O bătaie de aripi turbură deodată liniștea nopții și un glas de cocoș răsună limpede. SANDU-ALDEA, U. P. 173. ◊ Expr. A fi la bătaie = (în jocul cu mingea, despre una dintre cele două echipe) a fi la conducerea jocului, cînd jucătorii echipei trebuie să lovească mingea cu bastonul și apoi să parcurgă cele două culoare (de ducere și întoarcere), apărîndu-se de loviturile jucătorilor echipei adverse. ♦ (Concretizat; în opoziție cu urzeală) Bătătură, băteală. Îndesește bătaia și își deapănă tortul Din care și-or țese lelițele portul. DEȘLIU, G. 47.. ♦ Scornirea peștelui și a vînatului; hăituiala, goană. Bătăiași, pe fugă-ndatăî Vîntul bate de minune, Luați bătaia sus, din piscuri! La ODOBESCU, S. III 88.2. Ciocănire, lovire, pocănire (în ușă, în fereastră etc.). Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă?... – Omule pisica noastră... – Nu-i bătaie pisicească... Ci-i bătaie ciocoiască. TEODORESCU, P. P. 340. ♦ Zvîcnire, palpitație puternică a inimii, a pulsului, p. ext. a pieptului (datorită unei emoții etc.). Recunoșteam în mine, după bătaia inimii, senzația fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte. SADOVEANU, N. F. 26. În curind tăcerea se făcu așa de adîncă, încît își auzeau bătăile inimii. BUJOR, S. 36. Cînd pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri. EMINESCU, O. I 82. 3. Sunet (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcțiune. Nu izbuti decît să audă bătaia pendulei. DUMITRIU, B. F. 47. De peste arături bătăile tractoarelor, mînate de tractoriștii din al doilea schimb, se auzeau limpezi și puternice. MIHALE, O. 488. Bătaia cea rară-n ceasornic Acum a-ncetat. COȘBUC, P. I 289. 4. Distanță (adesea luată ca unitate de măsură) pînă la care ajunge un proiectil, o săgeată etc.; curba descrisă de un proiectil; p. ext. distanță pînă la care poate ajunge vederea cuiva, rază vizuală. Ajunse la o bătaie bună de săgeată. SADOVEANU, N. F. 80. Tîrgu-Neamțu se afla aproape, la o bătaie de săgeată pe drum drept. SADOVEANU, F. J. 531. Făcind cotul scării, îi ies în bătaia ochilor. CARAGIALE, N. S. 39. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor). Mai faci un pas și intri în bătaia puștii. GALAN, Z. R. 226. 5. (În legătură mai ales cu anumite fenomene naturale, ale căror denumiri determină de obicei cuvîntul) a) Suflare (a vîntului), adiere. Gheorghe Dima a întins așadar pielea iepurelui pe două brațe de stuh și a așezat-o în bătaia vîntului să se usuce mai repede. GALAN, Z. R. 51. Grîul în floare pe lunci se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt. COȘBUC, P. II 62. b) Cădere (a ploii, a grindinei etc.). Stătea pe gînduri în bătaia ploii. ▭ Blana groasă a cînelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. SADOVEANU, O. II 552. c) Dogoreală, arșiță. Mobila cazonă... se dezmințea greoaie sub bătaia razelor calde. SAHIA, N. 71. Înainte, spre răsărit, cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 410. d) Lumină. În bătaia farurilor, coamele drepte ale brazdelor își aruncau umbrele alungite înainte, în negrul pămînturilor. MIHALE, O. 201. Moșneagul tăcu și zîmbi, iar paharele pline sticleau în bătaia luminărilor. SADOVEANU, O. V 57. [Baioneta] n-a sclipit... de loc în bătaia soarelui. Era plină de unsoare. SAHIA, N. 69. 6. Lătrat (scurt și ritmic) al clinilor. Bătaia copoilor începu iar, acu mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. SADOVEANU, O. III 361. Pîrvu... se depărta cu pasul domol, în bătaia cînilor. VLAHUȚĂ, N. 131. ♦ (Rar) Cîntec al păsărilor de pădure. În amurgul prelungit pînă către ora 11, am auzit și bătaia privighetorii. SADOVEANU, C. 41.

PROLEPSĂ (< fr. prolepse < gr. prolepsis, anticipare) Procedeu stilistic, folosit îndeosebi în elocința juridică și care constă în exprimarea unei idei mai degrabă decît era de așteptat, fie pentru a o scoate mai mult în relief, fie pentru a respinge, prin anticipare, o obiecție posibilă. Ex. Domnilor, Știu bine că, nu pentru a asculta nevoioasa și nedibacea mea rostire, v-ați dat osteneala a vă aduna și a vă închide astă-seară așa de mulți, în sala cam întunecoasă și cam monotonă a Ateneului nostru. Nu merit eu atîta sacrificiu; nu merit eu așa onoare. De aceea chiar de la început, o voi da cui se cuvine. Ați venit aci, cum vine totdeauna românul – voioasa sau îngrijata grăbire – cînd se așteaptă a vedea răsărind, din umbrele trecutului, luciul vreunui mare fapt național; ați venit cum vine cînd el dă cu gîndul că are să audă și să reculeagă în mintea sa răsunetul chiar și slăbit, al vreunui puternic suspin al inimilor românești. (AL. ODOBESCU, Moții)

chefliu a. 1. care e totdeauna cu chef, vesel; 2. cui place a face chef: om chefliu; 3. amețit, beat: io, cumnată, o să viu, cum mă vezi așa chefliu! POP. [Turc. KEFLI].

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

SIMȚI, simt, vb. IV. Tranz. 1. A percepe, prin intermediul organelor de simț, efectul unei excitații. Bîrnoavă își simți brațul strîns ca-ntr-un clește de fier. SADOVEANU, O. VII 91. Numai cînd ajunse la poartă, simți cît era de ostenită. Într-un suflet alergase cale de trei ceasuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 51. Ei mergeau fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă. CREANGĂ, P. 276. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. ◊ Fig. Acum gîndurile toate, ca de plumb mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere. VLAHUȚĂ, O. A. 45. Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, Și nații, călătoare, împinse de a mea, Împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A simți (ceva) pe propria (sa) piele v. piele (1). A simți un gol la stomac v. gol². A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă v. ghimpe (I 1). ◊ Absol. Am simțit ca un cutremur, care m-a trezit. ALECSANDRI, T. I 453. ♦ Refl. A-și da seama de propria sa stare fizică. Cum ne simțim? C. PETRESCU, Î. II 77. Cum te mai simți, frate Paisie? NEGRUZZI, S. I 160. ◊ (Urmat de determinări predicative) Împărăteasa s-a simțit însărcinată. ISPIRESCU, L. 2. 2. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa (pe cineva sau ceva) mai mult pe baza unui reflex decît cu ajutorul judecății; (despre animale) a adulmeca. Simțea de departe pașii și îi recunoștea. C. PETRESCU, Î. II 78. Am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. SEBASTIAN, T. 27. Ne apropiarăm fără să ne simtă. HOGAȘ, M. N. 105. Am eu un cățeluș de fier cu fălcile de oțăl, și cînd l-a simți că s-apropie, va lătra de trei ori și ne-a da de știre. RETEGANUL, P. III 35. ◊ Absol. [Fata] sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase somnul... Călugărița simți, sări odată în sus și, văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. ◊ Refl. (adesea impers.) În glasul lui se simțea o turburare mare. DUNĂREANU, CH. 94. Se simte că nu e cruce de voinic în casă. DELAVRANCEA, H. T. 134. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. ISPIRESCU, M. V. 6. ◊ Expr. A se simți ceva în aer v. aer¹ (2). 3. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege o acțiune, o situație bazîndu-se atît pe elemente logice cît și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. Am eu mirosul meu... Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu prima polițist... fiindcă eu simt omul de departe... DAVIDOGLU, M. 22. Eminescu simțea, ca poet adevărat, că nu e cu putință o literatură temeinică fără o limbă flexibilă și autentică. CĂLINESCU, E. 197. Simțea de ajuns frumoasa fată Că viața noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. COȘBUC, P. I 123. Ce adînc simte și pricepe omul acesta societatea în care trăiește. VLAHUȚĂ, O. A. 225. ♦ Refl. (Urmat de determinări modale) A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie, a se crede capabil de ceva. Ionuț Păr-Negru se simți mic și-și înghiți lacrimile. SADOVEANU, F. J. 356. Trăind în cercul vostru strîmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia. NEGRUZZI, S. I 142. 4. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Viața se trece cu grăbire, Anii cei tineri se strecor; Dar eu nu simt nici o mîhnire, Căci mă țin tot pe urma lor. ALECSANDRI, T. I 333. Simții o neliniște oarecare. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Metaforic) Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. Mă voi sili să nu simți lipsa fratelui meu. ISPIRESCU, L. 21. A simți nevoia să... = a dori să... Vecina deretică. Era mai voioasă, poate. Simțea, poate, nevoia să schimbe, cu o făptură omenească, o vorbă. PAS, Z. I 84. ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... Pînă a doua zi simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. Totdeauna, oricîți bani am avut, oricîte rochii, oricîte bijuterii, totdeauna am simțit că-mi lipsește ceva, nu știam bine ce. SEBASTIAN, T. 353. ◊ Refl. (Urmat de determinări modale) Mă simțeam cu el așa de bine, ca și cu unul din vechii povestitori care mi-au încîntat copilăria. SADOVEANU, E. 100. Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simți pe vecinicie Mort de viu. EMINESCU, O. IV 20. Mă simțeam foarte trist. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. (Expr.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de oameni sau de lucruri cunoscute; a-i fi cuiva bine. Aicea, printre ardeleni, mă simt acasă. În fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. BENIUC, V. 27. E un om care la volanul unei mașini, la o masă de bacara, într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă. SEBASTIAN, T. 339. Voi avea grijă ca poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în țara romînească. REBREANU, R. I 164. În această lipsă desăvîrșită de zgomot și de mișcare, Radu se simți în largul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 128. A se simți cu musca pe căciulă v. căciulă (1). ♦ Refl. A încerca o apăsare, o greutate, a se resimți de pe urma unei situații sau a unei stări rele. De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață fără să te simți. CREANGĂ, A. 18. – Prez. ind. și: simțesc (SADOVEANU, P. M. 15, CREANGĂ, P. 205, NEGRUZZI, S. I 41), simț (DELAVRANCEA, O. II 35).

ÎNVESELI, înveselesc, vb. IV. Refl. A deveni vesel, voios, bine dispus. Moldovenii, care învățaseră a cunoaște pe Movilă și urau domnia lui asupritoare și jugul totdeauna greu pentru Moldova... se înveseliră cu inima cînd le veni veste și făgăduieli de mîntuire de la Mihai-vodă. BĂLCESCU, O. II 183. Așa-i jocu romînesc Cu strigăt ardelenesc, Cînd l-auz mă-nveselesc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Ce-a fost veșted înverzește, Ce-i amar se îndulcește, Ce-i mîhnit se-nveselește. ALECSANDRI, P. P. 336. ◊ Intranz. (Popular) Ca garoafa cea frumoasă, Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. ♦ Tranz. A face (pe cineva) să fie vesel, voios; a produce (cuiva) bună dispoziție, a distra. Știa să-nveselească pe un tovarăș oricît de posomorît. CARAGIALE, O. III 62. Într-acea carte și-ar găsi locul și întîmplări comice... și petrecerile zgomotoase, care înveselesc viața vînătorească. ODOBESCU, S. III 51. ♦ Tranz. Fig. A face să fie mai puțin mohorît, mai puțin monoton; a deschide. Ici și colo cîte un piersic sălbatic înveselea priveliștea cu crăngile sale de sorcovă roșie. D. ZAMFIRESCU, R. 82.

TĂCERE, tăceri, s. f. 1. Faptul de a tăcea, de a nu scoate o vorbă; p. ext. liniște, calm, acalmie. Era așa de mare tăcerea serii, încît o clipă cei de la foc și-au auzit inimile bătînd. SADOVEANU, N. P. 27. Tăcerea negustorului e totdeauna de aur. REBREANU, I. 60. Cerul e senin și în tot cuprinsul e o lumină și o tăcere ca-n vis. VLAHUȚĂ, O. AL. I 158. Noaptea, în aste locuri, n-are de loc tăcere; Totul se mișcă, umblă. ALEXANDRESCU, P. 43. ◊ (Poetic) Tăcerile-mpietrite înconjoară Orașul din vechimi. D. BOTEZ, F. S. 35. ◊ (Cu valoare de verb la imperativ) Dar, tăcere! Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude. Toți rămîn în așteptare; Cîntăreața-ncet prelude. ALECSANDRI, P. III 56. ♦ Răstimp în care nimeni nu vorbește, pauză mai lungă într-un dialog; p. ext. întrerupere a unei corespondențe. James nu este un corespondent harnic. El se scuză mereu de tăcerile și întîrzierile sale. IBRĂILEANU, S. 228. Uneori se făceau la masă tăceri lungi și triste. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Fig. Indiferență. Doresc ca reușirea victorioasă a Convorbirilor să fie cel mai bun răspuns atît la atacurile ardelene, cît și la tăcerea bucureșteană. ALECSANDRI, S. 38. 2. Faptul de a nu divulga, de a nu da la iveală ceva; p. ext. taină. Na o pungă de bani, și să nu scoți nici o vorbă despre primblarea noastră de noaptea. – Eu nu-mi vînz tăcerea, măria-ta. ISPIRESCU, L. 239. ◊ Loc. adv. În (sau, învechit, întru) tăcere = fără a vorbi, fără a spune ceva; fără a destăinui, fără a-și spune păsul. El cobora-n tăcere cătră mine. TOPÎRCEANU, B. 89. Iar mie nu mi-i iertată nici atîta mîngăiere [de a-mi spune durerea] Ci trebuie să le sufăr și să mor întru tăcere. CONACHI, P. 84. ◊ Expr. A trece sub (sau cu) tăcere = a) a trece cu vederea, a lăsa la o parte în mod intenționat, a nu pomeni de ceva. Prezentarea vieții într-o lumină trandafirie și tendința de a o zugrăvi ca fiind lipsită de conflicte se mai exprimă și sub forma trecerii sub tăcere a anumitor laturi din realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 369, 4/3; b) a rămîne neobservat, neluat în seamă; a fi omis. Mă insulți cînd bănuiești... dar această insultă ar trece sub tăcere, dacă ea nu ar fi pentru mine o încunoștințare că tu suferi. BOLINTINEANU, O. 454. 3. Faptul de a nu răspunde, de a nu riposta. Tăcerea ta... îmi este destul răspuns asupra acestei întrebări. DRĂGHICI, R. 115. ♦ Fig. Lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire. Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice Nefericiții lumii, sclavii din galere; Apoi, au fost veacuri de mare tăcere. BOUREANU, S. P. 7.

SERVIL, -Ă, servili, -e, adj. 1. Slugarnic; lingușitor. Desprețul cu care îl tratează intrigantul acela de Marțial, declarîndu-l bun de nimica... mă îndeamnă și mai mult a lua în antipatie pe acest poet servil și demoralizat. ODOBESCU, S. III 31. ♦ (Neobișnuit) Care ține de condiția de șerb, de rob. Iar Gabriel Bathory scuti pe clericii de nația noastră de servitutea corpului și de sarcini servile. IORGA, L. II 55. 2. Care se conformează prea riguros, prea exact, care se supune fără rezerve modelului; lipsit de originalitate. (Adverbial) Realiștii... susțineau ori susțin că arta e inferioară naturei totdeauna și în toate privințele, și de aici concluzia că arta trebuie să imite natura servil, să imite tot ce ne dă natura și așa cum ne dă natura. GHEREA, ST. CR. II 53. ♦ (Despre traducători și traduceri) Care se ține în mod formal de original, căutînd să traducă întocmai cuvintele și neglijînd ideile, fondul.

*AMFITEATRU (pl. -tre) sn. 1 💒 Sală (de cursuri, de adunări) în care băncile sînt așezate la înălțimi gradate, fiecare din ele ceva mai sus decît cea dinainte, așa ca să poată vedea ori-cine, chiar și cei mai din urmă (🖼 98): la interesantele lecții de istoria țării ținute de Cogălniceanu, ~l era totdeauna plin (I.-GH.) ¶ 2 figurat: acest întreit șir de munți ce se întind în ~ pe orizon (NEGR.) ¶ 3 🏛 Clădire descoperită, la Romani, de formă rotundă sau ovală, cu locuri de jur împrejur așezate la înălțimi gradate și în care se dedeau sărbători populare, jocuri, lupte de gladiatori, etc. (🖼 99): Vespasian avea aici un ~ și mai multe palate (BOL.) [fr. < gr.].

EXPATRIAT, -Ă, expatriați, -te, adj. Care și-a părăsit țara (vremelnic sau pentru totdeauna) stabilindu-se într-o țară străină; emigrant. ◊ (Substantivat) Bucureștii... se lasă a fi dorit pînă la 10 aug... Cam prea mult pînă atunci, pentru un expatriat așa de sentimental. CARAGIALE, O. VII 12. – Pronunțat: -tri-at.

PETIC, petice și petici, s. n. (Și în forma petec) 1. Bucată, fîșie tăiată sau ruptă dintr-o țesătură, dintr-o piele; (în special) bucată cu care se repară obiecte de stofă sau de piele găurite. El, într-un surtuc larg, fără culoare și cu buzunarele spintecate, purtîndu-și anevoie muzica-n spate, – ea, într-o rochiță scurtă din petici și c-un baideraș de lînă vechi. VLAHUȚĂ, O. A. 134. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață Și cu nădragi de anglie Petece pe ei o mie. CREANGĂ, P. 148. Aoleo, lele Mărie, Dărui-te-ar mă-ta mie Numai c-un petic de iie. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ Fig. În lumina slabă a petecului murdar de geam, bătut în cuie, se zărea uneori aburul unei răsuflări. DUMITRIU, N. 17. În a lucrurilor peteci căutînd înțelepciune. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A nu se mai ține petic de petic = (despre îmbrăcăminte) a fi foarte ruptă. Nu aveau haine, toate li se rupsese, de nu se mai țineau petec de petec. RETEGANUL, P. I 45. A-i curge (cuiva) peticele v. curge (I 9). A-i merge (cuiva) peticele, se spune pentru a arăta că o acțiune se desfășoară foarte intens. Zîna, cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește... de-i merg petecile. CREANGĂ, P. 24. A-și da în petic = a-și da pe față, fără voie, anumite cusururi; a greși. Mă miram eu să nu-ți dai în petec. HOGAȘ, DR. II 1. A pune peticul (la ceva) = a găsi o soluție de moment pentru a ieși din încurcătură. Totdeauna cînd se ivește (pe scenă) cîte un incident neprevăzut, Milo «știe să-i puie petecul». La TDRG. Și-a găsit sacul peticul (sau cum e sacul așa-i și peticul), se zice despre doi inși care au cam aceleași cusururi. Mîngăie-te la necazuri gîndind că sacul și-a găsit petecul. NEGRUZZI, S. I 251. 2. Bucată ruptă dintr-o hîrtie mai-mare. p. ext. act, document de mică valoare (sau socotit astfel și desconsiderat). Regimentul nostru și cel de artilerie n-au decît un petec de hartă împreună. CAMIL PETRESCU, U. N. 347. Ești fericit... că poți avea o scrisoare, un petec de hîrtie, un pretext. NEGRUZZI, S. III 480. ♦ Bucată dintr-un material oarecare, aplicată pe o piesă și fixată prin cuie, șuruburi etc., pentru a acoperi un gol, o ruptură etc. 3. Bucată mică, fîșie de teren (cultivabil). Petece negre de pămînt răsturnat prindeau pe brazdele lucii lumini fugare și o muțenie nesfîrșită stăpînea zările. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. Pe tăpșanul dinspre apus se vede un petec de dumbravă rară. VLAHUȚĂ, O. AL. II 147. Cinci mii? Pentru un petic de loc? ALECSANDRI, T. 256. ◊ Fig. Cîte un petec uriaș de umbră alerga de-a curmezișul cîmpiei și altul de lumină îl urmărea, făcînd să sticlească bălțile; apoi venea încă unul de umbră. DUMITRIU, N. 87. – Variantă: petec s. n.

tot², toată [At: PSALT. HUR. 5715 / V: (reg) tăt anh, av, (îrg) ~uluș anh / Pl: toți, toate, (înv) tute af, (îvr) tus am / G-D pl: tuturor, tuturora, (îvr) toturor, (reg) tutulor / E: ml totus] 1 anh (Lsg) Întreg. 2 anh (D. oameni) Cu întreg corpul. 3 anh (Indică alcătuirea, componența unui ansamblu) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. 4 anh (Indică cantitatea) Cât există. 5 anh (Îlpp) Cu ~ (sau toată, toți, toate)... ori cu toate acestea În pofida... 6 anh (Lsg) Deplin (4). 7 anh (Pfm; indică ideea de superlativ; îla) De sau de toată... Cum nu se poate mai mult. 8 anh (Îlav) În toată libertatea Neconstrâns. 9 anh (Indică întinderea, cuprinsul) Cât e de mare. 10 anh (Indică durata) Cât durează. 11 anh (Lpl) în număr complet. 12 anh (Sugerând varietatea) De diferite feluri. 13 anh (Îlav) Din (sau, înv, de în) toate părțile De pretutindeni. 14 anh (Îlav) În toate părțile (sau, înv, locuri) ori peste (sau, rar, prin) ~ locul sau peste ~ Pretutindeni. 15 anh (Pop; îe) A asculta cu toate urechile A asculta cu mare atenție. 16 anh (Pop; îe) A râde cu toți dinții A râde astfel încât să i se vadă toți dinții. 17 anh (Pop; îae) A râde foarte tare. 18 anh (Pop; îe) A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate boalele, în toate grozile morții) A înfricoșa pe cineva foarte tare. 19 anh (Alcătuiește, împreună cu un nc, numerale colective) Toți șase. 20 anh (Îvp; lsg) Fiecare (dintre...) Si: oricare. 21 anh (Îla) De toată ziua (sau de toate zilele) De flecare zi Si: cotidian. 22 anh (Pfm; îla) ~ soiul de... ori de ~ soiul sau (reg) în toată forma Fel de fel Si: variat. 23 anh (Pfm; îlav) În toate chipurile sau în ~ chipul În multe feluri. 24 anh (Pfm; îlav) În (sau, rar pe) toată vremea ori în toate vremi în fiecare clipă Si: mereu, necontenit. 25 anh (Precedat de „și”, completând o enumerare) Restul care n-a fost amintit Si: celelalte. 26 pnh (Lpl) Lucrurile sau ființele care intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). 27 pnh (Îlav) Înainte (sau mai întâi) de toate În primul rând. 28 pnh (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. 29-30 pnh (Îls; și îla) De toate (Lucruri) de diferite feluri. 31 pnh (Pop; îe) Toate ca toate (sau, rar, toatele), dar... Celelalte ar mai merge, dar... 32 pnh Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. 33 pnh (Îlav) De (sau, înv, întru) ~ sau cu (sau în, întru) ~ul, (pop) cu (sau întru) ~ului ~, (înv) cu ~ul (sau ~uluș) ~, (reg) cu ~ului (~ului), ~ în ~ În întregime. 34 pnh (Îlav) De toți (sau de toate) ori cu ~ul sau (pop) în ~ului -, (înv) în ~, (reg) de ~ În total. 35 pnh (Pop; îlav) În ~ sau în ~ului ~ Într-un cuvânt. 36 pnh (Îlav) De ~ Pentru totdeauna Si: definitiv. 37 pnh (Îlav) De ~ sau cu ~ul, (reg) de (sau cu) ~ului ~, cu ~ului Foarte (1). 38 pnh (Îlpp) Cu ~ cu... sau cu cineva (sau cu ceva) cu ~ (sau, înv, cu ~ul) sau, reg, cu ~ cu cineva (sau cu ceva) Împreună cu... 39 pnh (Îe) Asta-i ~ sau atâta (sau atâta-i) ~ Doar atât (și nimic mai mult). 40 pnh (Pfm; îe) A nu fi în toate ale mele (ale tale, ale ei etc.) A nu fi în deplinătatea facultăților mintale. 41 pnh (Pfm; îae) A fi abătut. 42 pnh (Îs) Femeie la toate Femeie (de serviciu) care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. 43 pnh (Îs) Om bun la toate Persoană care se pricepe la toate. 44 pnh (Îlc) Cu toate că... Deși... 45 snsa Întreg (rezultat din unirea elementelor componente) Si: totalitate (1), (înv) totime (1). 46 snsa (Fig) Natură. 47 snsa (Fig) Univers. 48 snsa (Fig) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). 49 sn (Pop; îe) Aici e ~ul Asta explică lucrurile. 50 av (Exprimă continuitatea, persistența) Și acuma Si: încă. 51 av (îcn) Nici acuma. 52 av Tot timpul Si: mereu. 53 av Fără a se opri Si: întruna, necontenit, neîncetat. 54 av (Fam îe) Să ~ aibă... Ar putea să aibă (cel mult)... 55 av (Reg; îe) Să ~ fie... sau să ~ fi fost... Ar putea să fie (cel mult). 56 av (Pop) În orice împrejurare Si: totdeauna (1). 57 av (Cu sens iterativ) De repetate ori Si: adesea. 58 av (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. 59 av (Stabilește similitudinea) La fel. 60 av (îcr „așa”, „asemenea”, „astfel”, „atâta”, „același”) Exact așa (sau atâta, același) Si: întocmai. 61 av (Îcr „așa” sau „atât de...”) Formează gradul de egalitate al comparativului (Tot atât de frumos.). 62 av (Pfm; îe) Mi-e ~ atâta Mi-e perfect egal. 63 av (Indică revenirea sau apariția într-o situație similară) Din nou Si: iarăși. 64 av (Exprimă periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată Si: întotdeauna, regulat. 65 av În mod exclusiv Si: numai. 66 av (Pop; îla) ~ unul și unul De frunte Si: ales. 67 av Fără excepție. 68 av În întregime Si: complet. 69 av (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. 70 av (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 71 av Și așa Si: oricum. 72 av În orice caz. 73 av Și încă Si: totuși (2). 74 sn Întreg.

Mon verre n’est pas grand, mais je bois dans mon verre (fr. „Paharul nu mi-e mare, dar beau din paharul meu) – versul care constituie o chemare de a fi tu însuți, de a nu căuta să te împăunezi cu penele altuia, de a nu te ascunde îndărătul citatelor, de a nu imita fără rost, fără discernămînt ș.a.m.d., aparține poetului francez Alfred de Musset și face parte dintr-un catren, pus ca dedicație la poemul său dramatic: Cupa și buzele (La coupe et les lèvres). Iată-l în traducere: ”Să zic că pe Byron aș vrea a-l imita. Mă cunoașteți și știți doar că nu e așa, Mi-e groaznic de silă de la alții să iau. Nu mi-e mare paharul, dar din al meu vreau să beau.„ Versul e citat aproape totdeauna în franțuzește și se aplică, în sens favorabil, acelor care refuză să soarbă inspirații din cupe străine; sau dimpotrivă, în mod critic, la adresa celor care n-au nimic original în manifestările lor. Iată un exemplu: ”Sînt de părere că viața pe acest pămînt n-o merită decît originalii; numai ei au dreptul să trăiască. Mon verre nest pas grand, mais je bois dans mon verre a spus cineva... Ce-mi pasă că ai un creier mare și-o minte atotcuprinzătoare, că înțelegi toate, că știi multe, că mergi în pas cu timpul, dacă n-ai o fărîmă care să-ți aparțină, care să fie a ta proprie, un specific al tău„. (Turgheniev, în nuvela Un Hamlet provincial). Echivalentul românesc e zicala: ”Apă să bei din chiar puțul tău" (vezi Proverbe și ghicitori, B.P.T., vol. II, pag. pag. 224). LIT.

STATORNICI, statornicesc, vb. IV. 1. Tranz. A stabili, a fixa; a hotărî. Atîția vistiernici s-au îndeletnicit cu meșteșugul armelor la drumul mare, încît este nevoie să statornicim de cine anume e vorba. SADOVEANU, D. P. 182. Vreau să vorbesc de influența greacă asupra culturii noastre în prima din perioadele ce am statornicit. IORGA, L. I 25. Acum, ia să statornicim rînduiala următoare, ca să se poată ști hotărît care cîtă pîne a mîncat. CREANGĂ, A. 147. ◊ Refl. pas. Să statornicește simbria – atîția bani, atîtea opinci, atîtea rînduri de cămăși. EMINESCU, N. 141. Perfecționatu-s-a limba? Statornicitu-s-au regulile ei? NEGRUZZI, S. I 339. ♦ A fixa, a înțepeni. (Jnepenul) se agață de piatra goală, o învăluie... și o statornicește. La CADE. 2. Refl. A se așeza, a se stabili într-un loc (pe timp mai îndelungat sau pentru totdeauna). Popa tînăr, abia ieșit din seminar, se statornici în sat. CAMILAR, N. I 331. Acea vale a Moldovei fusese pentru pămîntenii care se statorniciseră aici de veacuri un fel de rai al lumii, așa era de înflorit pămîntul și de luminat văzduhul. SADOVEANU, N. P. 32. Stan și-a înjghebat și o căsuță și apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna. CREANGĂ, P. 139. ◊ (Poetic) Toamna se statornicise, urmînd rînduiala neschimbată a legilor firii. VORNIC, O. 159. S-a statornicit în văzduh o bagdadie de cenușă. SADOVEANU, A. L. 179. ♦ (Subiectul este un abstract) A se stabili, a lua ființă. În țara socialismului, între oamenii de știință și artă și între oamenii muncii din fabrici și de pe ogoare s-a statornicit o legătură trainică. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 2/3. Între profesor și elev apoi s-au statornicit niște legături ca între un duhovnic și un drept-credincios. REBREANU, P. S. 39. Această familiaritate... s-a statornicit mai cu greu între Radu și Margareta. VLAHUȚĂ, O. A. 112.

DORI, doresc, vb. IV. Tranz. 1. A fi stăpînit de dorința de a face sau de a dobîndi ceva; a tinde, a rîvni, a năzui la ceva. Doream să fiu transferat undeva lîngă Tulcea. SADOVEANU, P. M. 106. Mulți ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. CREANGĂ, P. 154. Mult, bădiță, am dorit Ca să scapi de cătănit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 298. ◊ Expr. A fi de dorit = a fi necesar, a se cuveni. Ar fi de dorit să știm cine a fost acea doamnă. NEGRUZZI, S. I 101. A lăsa de dorit = a avea lipsuri, a nu fi complet, a nu satisface. E drept că n-a fost o singură dată ceva, cît de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile și să mă desfete. M. I. CARAGIALE, C. 88. ♦ A pofti să dobîndească ceva, să aibă ceva pe gustul său. Totdeauna mi-am dorit copii. DAVIDOGLU, O. 24. De sus pînă jos părul lor e negru: cai ce sînt ai întunericului și ce n-au nici o pată. De altfel așa îi și dorise comandantul, șeful oștirei. MACEDONSKI, O. III 39. ♦ A avea intenția, a vrea. Înainte de cină spuse Nadinei că ar dori să-i vorbească. REBREANU, R. I 231. El pleacă-n urmă la cazarmă, Să afle ce dorea. COȘBUC, P. I 100. ◊ Expr. Cum doriți sau cum dorești, formulă prin care se lasă la aprecierea interlocutorului luarea unei hotărîri. Cum doriți, dar eu așa socotesc că-i bine. 2. A ține mult să vadă sau să revadă pe cineva, a aștepta (pe cineva) cu dor, cu nerăbdare, a fi chinuit de dorul cuiva. Fiind și eu al domniei-tale, cel mai bun și care te dorește mai mult, frate. SADOVEANU, Z. C. 18. Cît te doream!... M-ai așteptat, îmi pare, Prea mult. MACEDONSKI, O. II 9. Eu, care l-am dorit și l-am plîns doi ani de zile. ALECSANDRI, T. 1010. Frunză verde de pe rît, Vai, bade, cum te-am dorit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. (Poetic) Pre tine, an tînăr, te văd cu mulțumire! Pre tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. 78. ◊ Absol. Bădiță, bădișor, M-ai învățat a iubi Ș-acum mă lași a dori! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 250. 3. (Cu privire la mîncări sau băuturi) A pofti cu nesaț, a jindui. A dori un strugure. 4. A ura. Scriu epistolia asta către frații mei. Le doresc pace, spor și bine. CAMILAR, N. I 253. În ora de pornire, cu toții împreună Doresc l-a tale pasuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. Noi din suflet le dorim Acum și pînă murim: Cîte paie sus pe casă Atîția galbeni pe masă. ANT. LIT. POP. I 623.

INTERES, interese, s. n. 1. Preocuparea de a obține un succes, un avantaj; rîvna de a satisface anumite nevoi, acțiunea de a acoperi unele trebuințe. Romanii trec Dunărea și atacă pe daci și din interese economice. IST. R.P.R. 36. Avea treburi și interese și peste Dunăre. GALACTION, O. I 111. Oracole viclene, de interes dictate. ALEXANDRESCU, M. 32. ♦ Avantaj, folos, profit. El urmărește un interes cu dumneavoastră. SADOVEANU, P. M. 33. Pentru celelalte interese nu-ți prea bați capul. NEGRUZZI, S. I 63. (Expr.) Interesul poartă fesul v. fes. ◊ (Uneori în construcție cu verbul «a avea») N-avea nici un interes să-și sporească vîrsta cu doi ani. SADOVEANU, E. 92. ◊ Loc. prep. În interesul cuiva = spre folosul, spre binele cuiva. Reforma bănească se face în interesul întăririi alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare. HOT. R. B. 19. A venit în București în interesul unui... client. C. PETRESCU, Î. II 214. ◊ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanță socială, util colectivității. Societatea este de interes public, este în serviciul populației, și mersul ei nu trebuie să fie perturbat. PAS, Z. IV 175. A-și face interesele = a-și vedea de treburile proprii, a fi preocupat numai de foloasele lui personale. Ce interes am? = pentru ce să... ◊ (Jur.; în expr.) Daune interese = sumă de bani cuvenită pentru repararea unui prejudiciu. 2. Dorință de a cunoaște și a înțelege pe cineva sau ceva; înțelegere și simpatie față de cineva sau de ceva. Interesul și dragostea pentru țările de democrație populară sînt comune tuturor oamenilor sovietici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2121. Totdeauna în atenția și interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvălui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Se uita... cu interes ori așa numai la un portret. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. A purta cuiva interes = a avea grijă, a se interesa de cineva. 3. Calitatea de a deștepta atenția prin importanța, frumusețea, varietatea lucrului, a problemei, a acțiunii etc.; atracție. Povestire plină de interes. – Pl. și: (învechit) interesuri (RUSSO, O. 57).

composesorat, composesoraturi, s.n. – (înv.) Organizare politico-socială, creație specific maramureșeană; gestionarea în comun a averilor (teren pentru pășunat, lemne de construcție) necesară realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de construirea și întreținerea drumurilor, pădurilor, bisericilor și a altor edificii publice. În sec. XIV se transformă în composesorate nobiliare (Filipașcu, 1940: 28). Formă de proprietate obștească asupra terenurilor și pășunilor, practicată de maramureșeni. ♦ Pădurile, ca de altfel și pășunile, au fost în Maramureș dintotdeauna proprietate comună, cu drept de folosință în comun. Datorită acestui fapt, ele au primit denumirea de composesorate, iar proprietarii lor s-au numit composesori. După părerea lui Gavrilă Iuga (Spicuiri din viața composesoratelor din Maramureș, Sighet, 1936), proprietarii, respectiv composesorii, „mai demult au fost descendenții voievozilor, adică numai familiile nobile maramureșene, adică 90% a populației românești”. Același autor subliniază că „averile folosite în comun cu constătătoare din terenuri păduroase și pășuni – au fost păstrate totdeauna din generație în generație – neștirbite și cu o adevărată reverență, ca relicve rămase de la ctitorii cei vechi. De la strămoși ne-au rămas nouă, tuturor, aceste averi, cu toții frățește le folosim, așa le lăsăm mai departe generațiilor următoare, era zicala obișnuită a maramureșenilor” (Dăncuș, 1986: 64-65). – Din lat. compossessoratus (MDA).

amin [At: COD. VOR. 165/6 / V: (rar) amen / E: vsl амин, ngr αμήγ, ebr amen] 1 i (îter sau îpbc, folosit ca formulă de încheiere) Așa să fie! 2 (îter sau îpbc, folosit ca formulă de încheiere) Adevărat! 3-4 av (Îe) A zice ~ la toate A primi fără a se gândi (sau fără nici o obiecție). 5 sn (Înv; îe) În veci de ~ Pentru totdeauna. 6 sn (Îe) Nici (ori până) la ~ Niciodată. 7 sn (Îc) Căt(u-i) -ul Niciodată. 8 sn (Îe) Până la ~ Până la sfârșit. 9 sn (Pop; îe) Hăt -ul Deloc. 10 i (Fam; irn) Adio!

DATORIE, datorii, s. f. 1. Sumă de bani sau, p. ext., orice bun pe care cineva l-a dat cu împrumut sau pe care îl datorează cuiva. Ai să-mi plătești datoria cînd o să fii plin de bani. DUMITRIU, N. 115. Să-și plătească datoriile, fie cătră negustorul liovean, fie cătră domnul său. SADOVEANU, Z. C. 241. Pașadia îi ceru datoria. M. I. CARAGIALE, C. 25. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a da», «a lua», «a cumpăra» etc.) Pe datorie = pe credit. Dădea oamenilor pe datorie, și oamenii nu-i mai plăteau. PAS, Z. I 26. De trei zile mîncam... pe datorie. HOGAȘ, DR. II 51. Dator nu-s, că nu-mi dă nimene pe datorie. CREANGĂ, A. 200. ◊ Expr. A se băga, a se îneca sau a se îngloda în datorii = a se împrumuta cu sume mari de bani care nu mai pot fi restituite. Lucrează aproape pe nimic, că-s înglodați în datorii la catastiful vechilului, care a rămas mare și tare după fuga stăpînului. CAMILAR, N. I 313. ♦ Datorie publică v. public. 2. Obligație (legală sau morală), îndatorire, sarcină. Respectarea legilor statului de democrație populară, care apără drepturile și interesele poporului muncitor, constituie cea mai de seamă datorie a fiecărui om al muncii. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 70. Sînt bărbați care pot sta deasupra vieții și a morții, păstrîndu-și cumpăna inimii în urgii, pentru că au de îndeplinit aici pe pămînt, în timpul lor scurt, o datorie. SADOVEANU, N. P. 144. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297. ◊ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligație, nu de bunăvoie, pentru că așa se cuvine, așa se cere, așa trebuie. Făt-Frumos... se duse, de! de datorie. ISPIRESCU, L. 105. Își iubesc soția și copiii mai mult din datorie. NEGRUZZI, S. I 221. La datorie = în locul unde te cheamă obligațiile de serviciu. Pe mine mă găsește totdeauna aici, la datorie. SEBASTIAN, T. 193. Eu, la datorie, coane Fănică, zi și noapte la datorie. CARAGIALE, O. I 105. ◊ Loc. adj. (Învechit) De datorie = făcut numai din obligație, cuvenit. A doua zi profesorul veni și, după acea de datorie bună dimineață, scoase din sîn o broșură. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. A fi de datoria cuiva să... = a fi obligația cuiva să... Nu era de datoria mea, însă am coborît de pe podul meu numai ca să lustruiesc biela. SAHIA, N. 30. Ca prietin vechi a cucoanei Nastasicăi, îi de datoria mea să vin o dată cu lăutarii. ALECSANDRI, T. I 155. A crede de datoria sa să... = a se crede obligat să... Crezu de a sa datorie să se mai salte încă o dată. SADOVEANU, Z. C. 166.

CA¹ adv. (Introduce al doilea termen al unei comparații) I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații etc.) 1. La fel cu, cum (e), precum, (e), după cum (e). O fetișcană, ca sute și mii Din multele țării țesătorii. DEȘLIU, G. 47. Nu se află pe lume pești ca cei din apa Moldovei și a Bistriței, luminoși și iuți ca argintul-viu. SADOVEANU, N. F. 30. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă maț bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată... EMINESCU, O. I 167. O cîmpie... lungă ca pustiul. ALECSANDRI, P. I, 189. ◊ (Se compară două acțiuni) S-a pus Lina, pe tăcut, Și vedeam că-i umblă ochii... Ca la șerpi ii umblă ochii. COȘBUC, P. I 50. Cum să te duc: ca vîntul, ori, ca gîndul? CREANGĂ, P.197. Ca-n vis, așa vii! EMINESCU, O. I 120. ◊ (În comparații eliptice) Ca la ușa cortului, Ca la Breaza etc. = nume dat unor dansuri populare. ◊ Expr. Unul ca altul v. altul. Ca acela (sau aceea) v. acela. Ieri ca și astăzi = totdeauna. ♦ (În comparații cu noțiuni cantitative) Cît. Înalt ca bradul. ▭ într-o zi veni la împărat o babă bătrînă... și mică, mică, ca tine de mică... DELAVRANCEA, V. V. 255. 2. (În loc. conj.) Ca și cum sau ca cum = parcă. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Pentru... noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișcă un purice, nu se mai bagă în seamă. CREANGĂ, P. 258. Îmi spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac. NEGRUZZI, S. I 55. Ca și cînd = parcă. Picioarele nu se mai mișcară, ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. 3. (În asemănări aproximative, uneori urmat de «și») Aproape, cam, aproximativ. De un trai ca ăsta... sînt ca și sătul. STANCU, D. 127. ◊ (Se compară noțiuni cantitative) Mai era ca o jumătate de oră de urcat. VLAHUȚĂ, O. A. 279. O copilă ca de 10 ani de mărișoară. RETEGANUL, P. I 34. Era... înalt ca de opt palme și jumătate. ISPIRESCU, U. 28. O colecțiune ca de vreo 390 volume vechi, foarte rău conservate. ODOBESCU, S. I 339. ◊ Expr. Ca mîine (poimîine) = în curînd, nu peste mult timp. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc anii. CREANGĂ, P. 161. Ca ieri (alaltăieri) = nu de mult timp, de curînd. (Pentru întărirea aproximației, «ca» este urmat uneori de «la» sau «la vreo») Trecuseră ca la trei ceasuri de cînd se luminase de ziuă. DELAVRANCEA, H. T. 250. ◊ Un fel de... Din adierea vîntului prin ierburi, din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite, se naște ca o slabă suspinate ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ◊ Expr. (învechit) Ca ce (fel de) = cam ce (fel de). Bine, tătuțule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit eu, cale de atîtea zile... nici un suflețel de om p-aici? ISPIRESCU, L. 101. Ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. Omul la vînătoare... nici nu prinde de veste ca ce timp mai este. ODOBESCU, S. III 197. Filozoafe, vei putea ghici Ca ce lucru este în ăst sac d-aci? PANN, P. V. I 48. 4. Decît. Mai mare strălucire și gingășie ca aceasta nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38. Cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase ca acestea. CREANGĂ, P. 217. Cît de mare-i pămîntul, Ce-i mai urît ca urîtul? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 8. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) în felul...; cum e obiceiul, cum se știe. Lumea, ca lumea, se uita curios după el. VLAHUȚĂ, la TDRG. Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Cu sensul reieșind din întreaga comparație) Treacă-meargă, fie. Stăpînu-tău, ca stăpînu-tău; ce ț-a face el, asta-i deosebit de bașca... însă pe mine căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap, căci atîta vi-i leacul. CREANGĂ, P. 266. Acu, ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Expr.Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... Toate ca toate, dar cum de nu ți-a fost rușine să faci o faptă ca asta? La TDRG. 2. În calitate de..., fiind... Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este; căci de nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5. Pornesc, spînul înainte, ca stăpîn, Harap-Alb în urmă, ca slugă. CREANGĂ, P. 207. Ca un om care-i mai bătrîn, ar fi bine să intre el în vorbă cu șătrarul. ALECSANDRI, T. 757. ♦ În loc de..., drept... Să-și aleagă... o ladă, care-a vrea ea, să și-o ieie ca simbrie. CREANGĂ, P. 289. Ipolit se putea socoti ca mort. NEGRUZZI, S. I 57. ◊ (Familiar) Expr. Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? Ca ce ți-ai mai luat paltonul? Nu vezi că-i cald? 3. Cu privire la..., în ce privește..., referitor la... Ca formă, lucrarea nu lasă de dorit. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: lupul, ursul, vulpea.

MĂCINÁ vb. I. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică boabe de cereale ; subiectul este o persoană) A preface în făină cu ajutorul valțurilor sau al pietrelor morii. Ducea la Siret, de măcina. NECULCE, l. 360. Făcu rînduială, ca să macine grîul ce mai era la moară. SLAVICI, O. I, 227. S-au dus odată două fete la moară să macine. MARIAN, S. R. II, 48. Poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, așteptînd să-și macine grăunțele. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Au măcinat porumbul și o parte din grîu. V. ROM. septembrie 1 953, 166. Unul macină la moară (= fiecare la rîndul său). Cf. ZANNE, P. III, 239. Un om macină, altul face azimă din făina lui, se spune cînd unul muncește și altul trage foloasele. Cf. id. ib. V, 398. ◊ E x p r. A măcina cuiva = a împlini cuiva dorințele, a-i face pe plac. ZANNE, P. V, 399. A măcina făină = a face o treabă zadarnică (fiindcă a fost deja făcută) ; a repeta (eventual sub altă formă) un lucru făcut sau spus mai înainte. IORDAN. ◊ (Rar, cu complementul „făina”) Morile. . . care măcina făină (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 263/14. Moara cu care au măcinat făina. DRĂGHICI, R. 77/28. ◊ (Subiectul este moara, pietrele sau valțurile ei) O, macină grîul mai bine Și-nvîrtă-te, roată, mereu! COȘBUC, P. I, 65. La moara lui Ghiță Lungu, pietrele măcinau boabe și rumânii vorbe. SADOVEANU M. C. 126. Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit Și pe loc a măcinat Tot griul cel secerat. ANT. LIT. POP. I, 622. Moara nu macină pînă nu o ungi la fus. ZANNE, P. III, 234. Două pietri tari nu pot măcina bine. id. ib. 296. Piatra care nu e bună Rău macină totdeauna. id. ib. 297. ◊ R e f l. p a s. Orzul sau secara uscată se macină. I. IONESCU, D. 253. Altă făină se macină la moară (= s-a schimbat rostul lucrurilor). Cf. CREANGĂ, A. 7, ZANNE, P. III, 545. La mine nu se macină așa ușor (= cu mine nu poți face ce vrei). PAMFILE, C. 47. ◊ Refl. Spune, bade, maică-ta, Că și de s-ar măcina În moară ca făina, Noi, de-om fi dragi, ne-om lua. RETEGANUL, TR. 86. ♦ (Complementul indică materii solide) A preface în pulbere sau în fragmente mărunte (cu ajutorul unor mori speciale sau al unor mașini, dispozitive, instrumente). V. r î ș n i, p i s a. Mînca oamenii papură, care o usca și o măcina. M. COSTIN, LET. I, 350/14. Erau siliți a măcina coaja copacilor. ODOBESCU, S. L, 323. Văile cari minau piuele [de aur] încă nu înghețaseră niciodată, și ei puteau măcina mereu. AGÎRBICEANU, 407, cf. 529. Mașini de măcinat cafea. C. PETRESCU, Î. I, 8. * (Prin exagerare) Sfarmă piatră, cu largi păsuri calcă munte după munte. . . unde vede-o stîncâ naltă el o macină cu palma. ALECSANDRI, P. III, 238. ♦ A sfărîma, a fărîmița ; a frămînta. Cercă să privească nepăsător la lumea care măcina glodul uliții. SADOVEANU, O. VIII, 155. ♦ R e f l. p a s. Zăpada se macină sub tălpi. STANCU, D. 168. ♦ (Regional) A sfărîma, a mustui (strugurii) (Secășeni-Oravița). Cf. ALR SN I h 232/29. ♦ (Regional, despre stomac) A mistui. Nu-mi macină rînza. ALR I/438, cf. ALR II/I h 101. 2. (De obicei despre agenți fizici) A mînca, a roade ; p. ext. a ruina, a distruge. Carii rod și macină lemnul. CONTEMPORANUL, V₂, 505. Banii și sculele – „odoarele”, pe cari rugina nu le poate măcina decît după veacuri. PAMFILE, COM. 1. Voi însă știți că numai Pleșcuța Stă lîngă sat de cînd veacul. . . Și n-o macină nici ploile, nici vînțul, nici Timpul. BENIUC, C. P. 69. ◊ R e f l. p a s. Moara cea veche s-a măcinat de vreme. C. PETRESCU, S. 24. ◊ Fi g. (Despre boli) În emigrație, Bălcescu a trăit tot mai părăsit, boala l-a măcinat tot mai mult. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1-2, 110. Ajunsese la capătul puterilor; au măcinat-o și boala și remușcările și deznădejdea. V. ROM. august 1954, 128. ♦ F i g. (Complementul indică un gînd, o grijă, un necaz) A neliniști, a chinui, a consuma. Începui să am mustrări de cuget. . . măcinat între sentimentul meu absurd și între dreptele sentimente pe care mi le inspira bărbatul Clarei. GALACTION, O. 100. Cufundat în beznă și măcinat de suferințe poporul muncitor era minat în abatoarele războaielor imperialiste. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 574. ♦ R e f l. (Despre pămînt) A se surpa. ALR I 395/180, cf. 395/803. 3. F i g. A vorbi (mult și necontrolat), a trăncăni. V. m e l i ț a¹. Cetisă acum cărțile mai toate Și multe știa măcina din gură. BUDAI-DELEANU, T. V. 125, cf. LB, BARCIANU. Clevetirii. . . îi place să macine și gura lumei e greu s-o fereci. ANGHEL-IOSIF, C. L. 25. Bagă-ți limba-n gură. . ., că doar ți-o cam fi de cînd macini! PETICĂ, O. 216. Măcinăm și noi două vorbe. SADOVEANU, M. C. 29. Alături de plăcerea de-a auzi, ei se străduiau să se bucure văzînd felul cum macină gura vorbitorului. CONTEMP. 1 956, nr. 483, 3/6. ◊ R e f l. p a s. Cîtă vorbă s-a măcinat aici ca, din ea, să iasă apă chioară și fum și vînt. PAS, Z. IV, 253. 4. F i g. (Cu complementul „gînd”) A chib- zui pe îndelete, a examina îndelung, a prefira (în minte) ; a rumega, a depăna. „Mai avem vreme să cugetăm și să vedem ce-avem de făcut”, se gîndea Duca-vodă, măcinînd în minte gînduri amare. SADOVEANU, Z. C. 105. Am plecat, măcinînd gînduri negre. BRĂESCU, A. 172. Voicu își învîrtea pălăria în mînă, ca să-și macine mai bine gîndurile. CAMIL PETRESCU, O. III, 160. - Prez. ind.: macin. – Lat. machinari.

CA¹ adv., prep., interj. A. Adv. 1. La fel ca. Îi vorbesc lui ca ei. 2. Aproape, cam, aproximativ. ◊ Expr. Ca mâine(-poimâine) = în curând. Ca ieri(-alaltăieri) = de puțin timp. 3. Cu privire la..., în ce privește... Ca formă, lucrarea este bine prezentată. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: râși, urși, vulpi. B. Prep. 1. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații) La fel cu, cum (e), precum (e), după cum (e). O carte ca cea din raft. ◊ Expr. Ieri ca (și) astăzi = totdeauna. Ca (și) cum = parcă. ♦ Cât. Înalt ca bradul. 2. Decât. E mult mai frumos ca acesta. 3. (Se compară o noțiune cu ea însăși) În felul..., cum e obiceiul, cum se știe. Tinerii, ca tinerii, se zbenguiesc. ◊ Expr. Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... ♦ Treacă-meargă, fie. Ziua, ca ziua, trece vremea mai repede. 4. În calitate de..., fiind... El înainte, ca ghid, iar noi după el, ca vizitatori. ♦ În loc de..., drept... Se poate socoti ca răsplată. ◊ Expr. (Fam.) Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? C. Interj. (Reg.) la! ei! Ca dă-te mai încoace și mai spune o dată. – Lat. quam.

NUME s. n. (< lat. nomen): 1. cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim și individualizăm persoane, ființe, lucruri, fenomene etc. ◊ ~ patronimic: n. format de la numele tatălui cu ajutorul unui sufix special (la vechii greci). ◊ ~ onomastic: n. de persoană, ca de exemplu Gheorghe, Dan, Septimiu, Petrescu, Bitoleanu, Vlăduț etc. ◊ ~ de botez (mic): n. care individualizează persoana, ca individ izolat; prenume, ca de exemplu Alexandru, Ion, Cristian, Nicolae, Dumitru, Mana, Elena, Eugenia, Alina, Ioana etc. ◊ ~ de familie (mare): n. purtat de toți membrii unei familii și transmis de părinți urmașilor de sex masculin, ca de exemplu Marincea, Săvulescu, Bărbuleanu, Mitrache, Sturzoiu etc. 2. termen folosit pentru substantiv, în general: parte de vorbire care „numește” persoane, ființe, lucruri, fenomene etc. În antichitate și în evul mediu n. era un termen generic folosit pentru toate cuvintele ce se declină (substantiv, adjectiv, pronume și numeral). Termenul a rămas până astăzi cu această accepție. ◊ ~ comun: v. substantiv comun. ◊ ~ propriu: v. substantiv propriu. ◊ ~ de agent: substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe autorul acțiunii, ca de exemplu muncitor, tăietor, spoitor, supraveghetor, inițiator, scriitor etc. ◊ ~ de acțiune: substantiv provenit dintr-un infinitiv lung, ca de exemplu cântare, trecere, sosire etc.; dintr-un supin: citit, cusut, arat, semănat etc.; dintr-o temă verbală cu un sufix: socoteală, îmbulzeală, băteală etc. ◊ ~ hipocoristic: v. hipocoristic. ◊ ~ predicativ: n. (substantiv, adjectiv sau numeral în nominativ, în acuzativ, în genitiv sau în dativ) care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul nominal al unei propoziții, ca în exemplele „...în masa omenirii eu sunt un număr trecut la statistica populației” (I. L. Caragiale); „...ziua următoare, deșteptându-se din somn, Ghiță era neliniștit” (I. Slavici); „Răducane, una și cu una fac două” (B. Șt. Delavrancea); „Alexandru este al șaselea care sosește atât de târziu” etc. N. predicativ se mai poate însă exprima și prin pronume, verb la un mod nepersonal, adverb și interjecție: „Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi” (T. Arghezi); „Pământul este al nostru, că noi îl muncim” (L. Rebreanu); „Natura va fi totdeauna aceeași” (C. Bolliac); „Altul este al tău suflet” (M. Eminescu); „Mama... ajunsese a crede că am să ies al doilea Cucuzel” (Ion Creangă); „Rămase... uitându-se la ea ca la o arătare” (I. Slavici); „Acolo învălmășeala brazilor era de neînchipuit” (Geo Bogza); „Așa-i turcu-n vitejie” (G. Coșbuc); „...dacă o află și a doua oară, e vai de steaua ei” (Folclor). ◊ ~ predicativ simplu: n. predicativ exprimat printr-un singur cuvânt reprezentant al unei părți de vorbire (v. exemplele de mai sus). ◊ ~ predicativ complex: n. predicativ exprimat printr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de întărire, de precizare, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Haina este tot gri”; „El este chiar neatent”; „Ușa era numai întredeschisă”; „Mărul era doar înmugurit”; „Scara este cam șubredă”. ◊ ~ predicativ multiplu: n. predicativ exprimat prin două sau mai multe cuvinte, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „Margareta era sprințară, șăgalnică și neastâmpărată” (A. Vlahuță); „A fost crudă-nvinuirea, / A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond” (M. Eminescu). ◊ ~ predicativ dezvoltat: n. predicativ exprimat printr-un substantiv precedat de un numeral cardinal, printr-un substantiv și un adjectiv posesiv, legate prin cratimă, sau printr-o construcție nominală infinitivală, ca în exemplele „Scândurile sunt de trei metri”; „Rochia era pentru mamă-sa”; „Datoria ta este de a fi atent”. ◊ ~ predicativ de calificare: n. predicativ care atribuie subiectului o însușire propriu-zisă sau o anumită treaptă într-o ordonare de valori, ca în exemplele „Merele sunt dulci”, „Ea este ingineră”. ◊ ~ predicativ de identificare: n. predicativ care exprimă o noțiune singulară, a cărei sferă logică se suprapune sferei subiectului, ca în exemplele „Ei sunt autorii lucrării”, „El este Ionel”.

TÎNGUIRE, tînguiri, s. f. Acțiunea de a se tîngui și rezultatul ei. 1. Jelire, suspinare, lamentare. Pe Laura o revoltau gîndurile bătrînilor, mai ales că veneau totdeauna după tînguiri îndelungate despre sărăcie. REBREANU, I. 86. Văzu că n-o scoate la căpătîi cu tînguirea. ISPIRESCU, L. 55. ♦ (Învechit) Jale, necaz, supărare, mîhnire. Totdeauna veți căuta a cîștiga orice lucru și neputînd apoi... veți căde în mare tînguire. DRĂGHICI, R. 110. 2. Sunet lung plin de jale; plînset, suspin, vaier, bocet. Bătrînul sta amărît la fereastră, pe cînd tînguirile melancolice ale cîntecului umpleau noaptea. SADOVEANU, O. III 106. Visurile ce-așa dulce m-au durut de mult s-au stins, Cum se stinge-o tînguire în amurgul unui plîns. PĂUN-PINCIO, P. 85. În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună, Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună. EMINESCU, O. I 160. 3. Plîngere (împotriva cuiva), reclamație. Veșnicile tînguiri ale răzășilor pentru încălcarea, și hrăpirile Orheianului îi sfredeliseră urechile și inima. SADOVEANU, O. VII 103.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ♦ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

MODĂ¹ s. f. (Atestat prima dată la ANON. CAR.) 1. Obicei, deprindere colectivă specifică, la un moment dat, unui mediu social; s p e c. gust, preferință generalizată, la un moment dat, pentru un anumit fel de a se îmbrăca. V. v o g ă. Primea pre cei streini cu toată dragostea. . . înștiințîndu-se despre datinile și modele popoarelor celor de departe. MAIOR, T. 33/15. Această haină ușoară, după moda de acum Mi-e un strai de vînat. BELDIMAN, M. 8^r/18. Fiind atunci obiceaiul (moda) de să arunca la fiară sălbatece cei ce era judecați de moarte, l-au dat înaintea fiarălor. CN 94/19. Cei mai mulți miniștri și mari ai împărățiii au luat acum, după pilda sultanului, moda ostășască, și au pus în locu turbanului un fes. CR (1829), 22²/22. Ciubote negre cu pintini după moda franțeză. AR (1829), 15¹/28. Starea gustului de obște ce-i zice modă. PISCUPESCU, O. 154/10. Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ține mereu de moda veacului. HELIADE, O. II, 425. Feriți-vă de mode care dărăpănă cele mai bogate familii și vă fac să uitați, după pilda altora, datoriile cele mai temeinice ale căsniciii. MARCOVICI, D. 107/12. Din trăsură se coborî un tînăr elegant coconaș, a cărui costum era după moda curții. NEGRUZZI, S. I, 16, cf. 145, 151. Ei ! . . . S-a trecut cu moda de lacrimi și suspine Și cu acele crunte dureri imaginari. MACEDONSKI, O. I, 213. Ce-a mai ieșit și moda asta cu învățătura pînâ la adnei bătrînețe ! D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 17. O modă bună este aceea de a merge vara la băi sau in vro stațiune climaterică. BIANU, D. S. Erau doi tineri. . . îmbrăcați după moda din urmă. AGÎRBICEANU, A. 122. Denumirile sînt în bună parte și o chestiune de modă. BUL. COM. IST. V, 74. Flori după „modia”. . . nouă. COMȘA, N. Z. 14. Desigur, eu nu mă schimb de la lună la săptămînă ca moda pălăriilor. C. PETRESCU, C. V. 95, cf. 204, id. Î. I, 13. O pălărie pe care moda nu o cunoaște. KLOPȘTOCK, F. 236. Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor. SADOVEANU, B. 207. Moda însă e modă și-n arhitectură. id. O. IX, 238. [Turcismele] au fost aduse de moda care imita felul de a se exprima al claselor suprapuse, cu legături la Poartă. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Rochia ei. . . era încărcată . . . cu tot ce aduseseră modele succesive din prima jumătate a veacului. CAMIL PETRESCU, O. III, 68. Liniile desenelor vechi sînt simple, puțin naive, după moda timpului. STANCU, U.R.S.S. 56. Așa-i moda pe la noi: să jucăm doi cîte doi. ȘEZ. V, 151. Ce porți, leleo, chelbea-n cap ? – Dacă-i modă, ce-am să fac! ZANNE, P. III, 230. ◊ Revistă (sau jurnal) de modă (sau de mode) = revistă care conține modele (noi) de îmbrăcăminte și de încălțăminte. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. ◊ L o c. a d j. La (sau, franțuzism învechit, de) modă = a) care corespunde gustului într-un anumit moment, care se folosește frecvent la un moment dat; modern; de actualitate, actual. Duelul a ajuns de modă, căci au început și femeile a îl întrebuința. CR (1833), 17²/22. Așa e la moadă ca să umble fără coadă. PANN, P. V. II, 27/21. Pe acei timpi. . . bibliotecile erau la modă. FILIMON, O. I, 122, cf. PONTBRIANT, D. Căci pe-atunci era la modă Vara, cînd plecau la băi, Regii meșteri în bătăi Să-și ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova. COȘBUC, P. I, 326. Brățara. . . asta din dreapta. . . mă ține trei mii de lei. . . Și-a din stînga. . . cu aceeași piatră, împresurată cu diamante, cinci mii de lei. . . Se poartă . . . E la modă. DELAVRANCEA, O. II, 277. Prinserăm a cînta în cor romanțe la modă. BRĂESCU, A. 143; b) (despre oameni) care se comportă conform gustului, preferințelor unui anumit mediu social (la un moment dat); foarte cunoscut sau apreciat la un moment dat. Cînd o să te văz și eu mai de modă, mai delicat, totdaună ca un urs sălbatec, mojicos, grosolan ! PR. DRAM. 209. Se disputau care de care să-i aducă mai multe omagii. Ea era pe atunci foarte la modă. BOLINTINEANU, O. 417. O eroi ! . . . Ați ajuns acum de modă. EMINESCU, O. I, 149. Cîntînd și cochetînd. . . ajunse în scurt timp a fi copila de modă a lașului. GANE, N. I, 102. ◊ E x p r, De modă (sau de moda) veche sau (rar) de veche modă = a) care nu mai corespunde cu gustul momentului, depășit, demodat; care aparține unor realități din trecut, ieșite din uz. Își trece degetele peste cioculețul alb, de veche modă, ca de altfel întreaga lui înfățișare. STANCU, U.R.S.S. 88. (Eliptic) 1 butcă modă veche (a. 1824). URICARIUL, XX, 344; b) (despre oameni) cu concepții vechi, depășite; care se conformează unui sistem sau unui principiu din trecut, învechit. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de moda veche. CARAGIALE, O. III, 159. Deși om nou, civilizat, „european” fin și sceptic, e plin de iubire pentru boierul de moda veche. IBRĂILEANU, SP. CR. 103. Nu voia să se creadă că el nu știe să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de moda veche. REBREANU, I. 205. Eu sînt. . . un învățător de modă veche. C. PETRESCU, Î. II, 167. Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. CĂLINESCU, E. 21. Noi am rămas încă de moda veche. SADOVEANU, O. IX, 449. (Învechit) Ieșit din modă = demodat, desuet. (Ironic) Buna mamă, iubind pe fetița sa cu tot focul dragostei părintești, lucru ieșit din modă în zilele noastre, rămase încîntată. . . văzînd că cere pe fiică-sa un postelnic. NEGRUZZI, S. I, 72. ♦ (Popular) Fel de a se prezenta, de a se comporta; apucătură. Unde-ai învățat moda asta ? Com. IORDAN. ♦ (Popular) Sistem de organizare; mod de viață; regim. De ce adecătelea n-ai merge la ambulanța asta ? E bună modă, nu ca la spital. CONTEMPORANUL, VI₁ 493. ♦ Epocă în care un lucru este considerat modern, conform gustului general. Orice lucru cu moda lui. ZANNE, P. VIII, 347. 2. (Astăzi rar; concretizat) Obiect, mai ales accesoriu de îmbrăcăminte (feminină), care se poartă la un moment dat; podoabă, găteală; s p e c. (la pl.) pălărie de damă. Cumpatrioții noștri mai bucuroși dau o sută de lei p-un mod nou să fie modist decît zeace lei p-o carte să fie înțelept. MUMULEANU, C. 39/2. Cheltuiește, La mode mereu croiește. Dă bani pe gălăndărie, De n-ai, ia în datorie. PANN, E. V, 140/11, cf. id. P. V. I, 159/20. Galeria era ticsită de dame. . . toate cu deosebite capele și mode de contrabandă. NEGRUZZI, S. I, 36, cf. 48. O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode. EMINESCU, O. I,164. Cocoanele noastre bat tîrgul, după mode. CARAGIALE, O. VII, 23.Perechea a intrat la un magazin de mode. C. PETRESCU, A. 325. Eu nu sînt. . . dușman al podoabelor și modelor feminine. SADOVEANU, O. IX, 61. Casă de mode = atelier (de lux) unde se confecționează la comandă obiecte de îmbrăcăminte. 3. (Învechit și regional) Model (1). Paftăluțe. . . Vreo modă mai zarifă (a. 1801). IORGA, S. D. VIII, 38. A adus de la Viena haine europenești bărbătești după cele mai din urmă mode. CR (1834), 344²/39. ◊ E x p r. (Regional) A-i trage (cuiva) o modă de bătaie = a bate zdravăn (pe cineva), a-i trage o mamă de bătaie. Cf. CIAUȘANU, GL. 4. (Prin vestul Munt. și estul Olt.) Soi, specie. Aici nu [este pește], la baltî [sînt] mai multe mode. ALR I 1 746/890, cf. LEXIC REG. 83. ♦ (Prin estul Olt.) Mostră (3). Cite-un boier cumpără cîte . . . [un pitic] dă moadă. ȘEZ. III, 31. – Pl.: mode. – Și: (regional) mode (ALRT II 95), módie, moádă s. f.; (învechit, 2) mod s. n. – Din it. moda, germ. Mode, ngr. μόδα, $fr. mode. – Modie < magh. módja „fel”, „mod”.

TRUFAȘ, -Ă, trufași, -e, adj. 1. Plin de trufie, peste măsură de mîndru, de orgolios, de fălos; arogant, îngîmfat, înfumurat. Am dus în spinare dușmănia neîmpăcată a unor oameni puternici și trufași. GALACTION, O. I 32. Vai de mine, coniță, se poate? protestă prefectul trufaș. REBREANU, R. II 102. Umilința ce arătau către dînsul acești aspri și trufași nobili și setea cu care vînau favoarea lui înșelă pe Mihai. BĂLCESCU, O. II 263. ◊ (Substantivat) Știi cumva ținutul În care domn e lutul și face pe trufașul? Acolo totdeauna Cinstită e minciuna și nobil este lașul. MACEDONSKI, O. I. 130. ♦ Care arată trufie, care manifestă mîndrie exagerată, îngîmfare. Era el, într-adevăr, c-o înfățișare trufașă, cu sprînceana încruntată. SADOVEANU, A. L. 182. Parcă pămîntul întreg și lumea cu toate-ale lumii Strînse le ține-ntr-un pumn, așa de trufașă privire Scapără-n umezii ochi și-așa-i de cu-ncredere-n umblet. COȘBUC, P. II 63. 2. Măreț, maiestos, superb. Am ajuns în sfîrșit pe înălțimea sură și trufașă. GALACTION, O. I 346. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe. EMINESCU, O. I 43. Colo înalte rîpe se învelesc în nor, Cu creștetul fantastic, trufaș și visător. BOLINTINEANU, O. 241. Fata din piatră, sătulă și de pustiul munților și de iubirea singuratică, visa... să se arate frumoasă și împodobită în haine trufașe și în pietre nestemate. ODOBESCU, S. III 206.

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

MODĂ, mode, s. f. 1. Ansamblu de gusturi, deprinderi, preferințe care predomină la un moment dat într-o societate cu privire la îmbrăcăminte, ținută, comportare, idei etc. V. obicei. Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor. SADOVEANU, B. 207. S-a trecut cu moda de lacrimi și suspine. MACEDONSKI, O. I 213. Părul ei, după moda de atunci, se împărțea despletit. NEGRUZZI, S. I 145. Așa-i moda pe la noi: Să jucăm doi cîte doi. ȘEZ. V 151. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) la (învechit de) modă = a se bucura de mare trecere la un moment dat. Pe-atunci era la modă vara, cînd plecau la băi, Regii, meșteri în bătăi, Să-și ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova. COȘBUC, P. I 326. O, eroi!... Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți Și cu voi drapîndu-și nula, vă citează toți nerozii. EMINESCU, O. I 149. 2. (În expr.) Magazin de mode = magazin unde se vînd pălării femeiești, uneori și obiecte mărunte de îmbrăcăminte femeiască. Perechea a intrat la un magazin de mode. C. PETRESCU, A. 225. Jurnal (sau revistă) de mode = album cu modele de haine și cu indicații pentru confecționarea lor. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea. CAMIL PETRESCU, U. N. 136

Jean s’en alla comme il était venu (fr. „Jean s-a dus așa cum a venit”) – Despre care Jean este vorba? Despre celebrul fabulist francez Jean de La Fontaine. După ce o viață întreagă, în încheierea fabulelor sale, a tras concluzii proverbiale la adresa altora, s-a gîndit, spre sfîrșitul vieții sale, să-și adreseze o morală lui însuși. Și la Paris, înainte de a-și părăsi pana pentru totdeauna (1695), La Fontaine și-a scris epitaful de mai sus. Fraza, deși destinată unui mormînt, trăiește și astăzi alături de atîtea alte învățăminte ale marelui fabulist. Ea definește o existență, care începe și se termină la fel, lăsînd în urmă un amestec amar de regret și ironie. Se mai citează și în sensul că, la sfîrșit, omul nu-și ia nimic din viață. LIT.

POTRIVI, potrivesc, vb. IV. 1. Refl. A avea însușiri comune cu cineva sau cu ceva; a fi la fel, a fi deopotrivă, a se asemăna; p. ext. a fi în armonie, a se armoniza. Nalt e de statură Și-ndesat pășește Și se potrivește – Potrivește bine, Draga mea, cu tine! COȘBUC, P. II 145. Această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească. EMINESCU, N. 36. Să căutăm împreună, prin largul domeniu al vînătoriei, un cîmp pe care ne vom potrivi poate la gusturi! ODOBESCU, S. III 50. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg. ◊ Expr. Ce se potrivește! = ce-are-a face! nu se poate. Mergem?... Poftim, vere. – Ce se potrivește!..-apucă d-ta înainte, vere, ești mai cărunt. ALECSANDRI, T. I 396. ♦ Tranz. A pune pe același plan, a socoti asemenea, la fel, deopotrivă; a asemui, a compara. Dacă Alb-împărat își avea ginerele găsit în sluga grădinarului, de ce ne mai chema pe noi, să ne potrivească cu sluga și s-o aleagă mai de preț pe ea? VISSARION, B. 38. Cu cerul mă potrivește; Cu luna, cu stelele, Cu dragi rîndunelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38. 2. Tranz. A așeza ceva la un loc nimerit, la locul cuvenit sau în cel mai bun loc; a aranja într-un fel. Ghiță Lungu își potrivi cu grijă pălăria pe un scaun, SADOVEANU, M. C. 134. Potrivi un ziar să-i acopere ochii de lumină. C. PETRESCU, C. V. 275. Potrivi cărămizile la loc ca să nu se cunoască pe unde au intrat! ISPIRESCU, L. 372. ◊ Fig. Potrivim șirul de gînduri pe-o sistemă oarecare. EMINESCU, O. IV 46. ♦ (Cu privire la instrumente muzicale) A acorda. Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele. REBREANU, I. 25. Lăutarul, potrivindu-și strunele după cîntec, începu cît din gură, cît din scripcă. MIRONESCU, S. A. 55. ♦ A face să stea așa cum trebuie, a pune în cea mai bună poziție, a aranja. Își potrivi ochelarii și se sculă de pe scaun. C. PETRESCU, A. 384. E farul de la Caliacra, șoptește ofițerul de cuart potrivindu-și binoclul. BART, S. M. 18. ♦ A aplica, a plasa la locul nimerit. Aș potrivi aci, și nu fără oarecare iscusință, vorba romînului: departe griva. de iepure. ODOBESCU, S. III 25. ♦ A împodobi, a găti, a dichisi. Bărbierii că-i chema, Pe el bine că-l spăla, Mi-l rădea și-l potrivea Și cu țoale-l îmbrăca. ȘEZ. VII 167. Și mi-l netezește Și mi-l potrivește Cu cioltar de fir. Ciucuri d-ibrișim. TEODORESCU, P. P. 45. 3. Tranz. A face să meargă bine, la fel cu altceva, a adapta; a da după... A potrivi ceasul. ▭ Mihai potrivea mersul mașinii după trapul mărunt al cailor, după înaintarea steagurilor mișcătoare din fața sa. MIHALE, O. 467. ♦ A face să fie bun, dozînd atît cît trebuie. A potrivi o mîncare dirnsare. ◊ Expr. A potrivi (pe cineva) din gît v. gît. 4. Tranz. (Cu privire la vorbe, glume) A ticlui bine, a rosti ceva în locul, la timpul sau în situația în care trebuie. Mă făceam smerit și numai rîdeam în mine mierîndu-mă tot atunci de ghibăcia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai să le cred și eu singur pe jumătate. CREANGĂ, A. 61. Gura mea toate le spune; Cetera mai și greșește... Gura mea le potrivește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 357. (Ironic) Surdul n-aude, dar le potrivește. 5. Refl. (Despre piese tehnice, obiecte de îmbrăcăminte etc.) A fi pe măsură, a fi cum se cere; a veni bine. Mă gîndesc cum aș putea să le demonstrez că piciorul [de lemn] este al tatei. I-aș pune pe toți să-l încerce și fără îndoială că nu s-ar potrivi la nici unul. SAHIA, N. 22. Condurul nu se potrivi la nici o fată de împărat, la nici o cucoană, la nici o jupîneasă. ISPIRESCU, L. 306. ◊ Expr. A se potrivi ca nuca-n perete (sau ca mireasa la moară, ca musca-n lapte, ca scripca cu iepurele) = a nu se potrivi de loc, a fi deplasat. Ajunge în sat la frate-său, și pe loc cîrpește o minciună, care se potrivea ca nuca în părete. CREANGĂ, P. 47. 6. Intranz. A face în așa fel incit...; a calcula, a chibzui. Potriviră să rămîie de mîncare pînă în seara a doua, ca să nu mai aprinză foc și să se zărească fumul de undeva. GALACTION, O. I 297. Voi căta dar a vă spune Pentru ce norodul vostru potrivit-am să se-adune Azi, aci, și-n taină. DAVILA, V. V. 32. Să potrivești totdeauna să fie foc zdravăn în sobă. CREANGĂ, P. 87. ◊ Tranz. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o parte ca să-i reteze vreun cap [balaurului]. ISPIRESCU, L. 18. 7. Refl. (Construit cu dativul sau cu determinări introduse prin prep. «la») A asculta (sau a crede pe cineva), a face (cuiva) pe voie, a se lua după cineva sau ceva, a-și pune mintea cu cineva sau ceva. Dacă m-aș potrivi nevestii, ar trebui să cumpăr tăt tîrgu. C. PETRESCU, Î. II 128. Cînd m-aș potrivi eu babei, la toate cele, apoi aș lua cîmpii! CREANGĂ, P. 77. ◊ (Fără determinări) Nu te potrivi. Dumneata rămîi cum ești. SADOVEANU, B. 263. 8. Intranz. (Popular) A se împotrivi. Iar cumva de n-ăi voi Și mie te-i potrivi, Apoi foarte vei greși, Că eu roaba ți-oi lua Și nimica nu ți-oi da. TEODORESCU, P. P. 117.

fi¹ vi [At: COD. VOR. 83/13 / V: (pop) hi / Pzi: 1 sunt (pfm îs, prescurtat -s; înv sâmt, sămt, sân, sâm), 2 ești (P: iești), 3 este (P: ieste, prescurtat e, îi, i; înv iaste, ește), 4 suntem (A și: suntem; îrg sâmtem, sintem, simtem), 5 sunteți (A și: sunteți; îrg sănteți, sămteți, sinteți, simteți, A și: simteți, senteți), 6 sunt (pfm îs, prescurtat -s; îrg săntu, sintu, simt, sâmt) / Im: eram (P: ieram), îrg eream (P: ieream) / Ps: 1 fui (reg fusei), 2 fuși (reg fuseși), 3 fu (reg fuse), 4 furăm (înv fumu; reg fuse(ră)m), 5 furăți (înv fuset; reg fuse(ră)ți, 6 fură (înv fure, furu; reg fuse(ră) / Mp: fusesem / Cj: să fiu / Imt: 2 sg fii (negativ nu fi) / Grz: fiind / Par: fost / E: ml sum, *fui, *fire (fieri); formele sum, sunt, suntem, sunteți au fost introduse în limba literară prin Școala latinistă] 1 vp A exista A fi sau a nu fi. 2 vp (În legătură cu o negație; îe) De când sunt (sau ești etc.) De când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume Si: dintotdeauna. 3 vp (Îae) Niciodată. 4 vp (Îe) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... Fie! 5 (Îae) Să zicem că se poate Si: treacă-meargă. 6 vp A se afla într-un anumit loc, la o anumită persoană Cine-i acolo? 7 vp A-și avea originea De unde ești? 8 vp A trăi. 9 vp (D. lucruri, situații, acțiuni etc.) A dura. 10 vp (Îe) Cât e lumea și pământul Totdeauna. 11 vp (În construcții negative; îae) Niciodată. 12 vpim Urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc. Era într-o seară. E mult de atunci. 13 vp A se întâmpla Mi-a spus cum a fost. 14-16 vp (Îe) Ce-o ~,o ~! Exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. 17 (Îe) Fie! Accept să se facă așa cum susții. 18 vp (Îae) Merită! 19 vp (Îe) O ~ Se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! 20 vp (Îe) Așa a fost să fie Așa a trebuit să se întâmple, era imposibil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. 21 vp (Fam; îe) Este? Nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ce spun)? 22 vp A avea prețul, valoarea Si: a costa, a valora. 23 vp (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna. Ce e când ți se bate tâmpla? 24 vp (Îe) A nu ~ bine (sau a bună) A prevesti ceva rău. 25 vc Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Ea este sănătoasă. 26 vc (Îe) A ~ bine de cineva sau a-i ~ cuiva bine A se găsi într-o situație favorabilă. 27 vc (Îae) A avea parte de liniște, de mulțumire. 28 vc (Îe) A ~ cu cineva A fi de partea cuiva (într-o dispută). 29 vc (Pfm; îae) A fi prietenul (-na) logodnicul (-ca) cuiva. 30 vc (Construit cu dativul) împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv Mi-e prieten. 31 vc (Îe) Ce mi-e (sau ți-e etc.) Ce importanță are. 32 vc (Fam; îe) Ți-o (sau i-o etc.) ~ Ajunge! 33 vc (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. 34 vc (Îlv) A-i ~ cuiva drag (cineva sau ceva) A-i plăcea (cineva sau ceva). 35 vc (Îe) Mi-e (sau ți-e etc.) (Urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) Îmi pasă. 36 vc (Îae) Îmi vine (greu sau ușor). 37 vc (Îae) Sunt interesat. 38 vc (Îe) Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) Mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu... ). 39 veim (Urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma în mod necesar (să se facă). Când a fost să plece. 40 vc (De obicei impersonal; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea posibilitatea să... 41 veim (De obicei impersonal; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A se afla pe punctul de a... Era să moară. 42 veim (Urmat de un supin) A trebui E ceva de făcut. 43 va Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive Faptele sunt cunoscute. 44 va Formează, cu viitorul I, viitorul anterior Voi fi plecat 45 va Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional N-ar mai fi plecat. 46 va Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului Să fi spus. 47 va Cu infinitivul formează perfectul infinitivului Se poate lăuda a fi învățat totul. 48 va Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect Să se fi aflând mulți în lume? 49 va Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect Te-ai fost dus. corectat(ă)

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

ADORMI, adorm, vb. IV. I. Intranz. 1. A trece la starea de somn, a înceta de a mai fi treaz. V. ațipi. Trupul de griji frămîntat Nu adoarme nici pe pat. Nu s-ating gene de gene, Orice-ai pune și-ai așterne. CORBEA, A. 32. Cum am pus tîmpla pe perină, am adormit. SADOVEANU, N. F. 24. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Pasărea... plecînd capul sub aripioară... adoarme lin. ALECSANDRI, P. I 19. ◊ (Cu complement intern) Cotul pe masă trîntea... Și greu somn că adormea. TEODORESCU, P. P. 665. ◊ Fig. Curînd luminile ce mai licăreau ici-colo printre fagii uriași se stinseră, una cîte una... și satul adormi, în fine, respirînd ușor în freamăt de codri. BRĂESCU, V. A. 110. Singur vîntul, colo, iată, Adormise la răcoare Sub o salcie plecată. COȘBUC, P. I 223. Ulițele adorm. EMINESCU, N. 51. ◊ Expr. A adormi din greu sau (ca) dus, (ca) mort = a cădea în somn adînc. Ei, da din greu mai adormisem! CREANGĂ, P. 278. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe loc cade jos și adoarme mort. CREANGĂ, P. 215. 2. Fig. (Uneori cu determinarea «de veci», «întru domnul» etc.) A muri. Ființa tăcută și palidă care fusese maică-sa adormi într-o zi de veci. SADOVEANU, O. IV 66. Într-o zi, Măriuca... se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, și adormi pentru totdeauna. RUSSO, O. 121. ◊ (Cu complement intern) A adormit somnul cel de veci. ◊ (Rar) Tranz. A omorî, a ucide. Al doilea pistol [al tîlharului] adoarme pe al doilea sihastru. GALACTION, O. I 252. II. Tranz. 1. A aduce pe cineva la starea de somn (prin mișcări și sunete monotone). Lîngă pat, zîmbind, stă mama, Adormindu-și copilașii. GOGA, P. 87. Miile de paseri cîntau... cîntece așa de... duioase, de erau în stare să te adoarmă. ISPIRESCU, L. 17. Fluierul frumos cînta, Oile mi le-adormea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ Fig. (Cu privire la senzații, sentimente etc.) A face să nu se simtă, a-i atenua intensitatea, a alina, a liniști, a potoli. Chitind și-a mai adormit foamea. ◊ Expr. A adormi vigilența cuiva = a face să slăbească vigilența cuiva, (în special) a abate atenția cuiva de la acțiunile dușmanului de clasă. ◊ A face (pe cineva) să doarmă și. să devină insensibil cu ajutorul unui narcotic. Bolnavul a fost adormit cu cloroform. 2. Fig. A alina, a liniști, a potoli.

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = fie! să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage, a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum susții; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ceea ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjuctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage din..., a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi! exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum spui; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt fel. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (Construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul condițional-optativului) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

buluc s.n., adv. 1 s.n. Număr mare de oameni strînși la un loc; droaie, gloată. ♦ Ext. Număr, cantitate mare, grămadă dezordonată de obiecte. Să fie totdeauna buluc de lumînări (DOC.). 2 adv. În masă, în rînduri strînse, cu grămada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. O împușcătură iute... ne-a scos buluc afară (SADOV.). 3 s.n. (milit.; în Ev. Med.) Unitate militară tactică formată din mercenari, corespunzînd aproximativ efectivului unei companii; bulucbășie. Au trimis hatmanul pre oameni aleși... dirept spre bulucul leșilor (DOC.). ♦ Ext. Ceată de oameni înarmați. De oameni răi așa se umpluse țara, cît aieve bulucuri îmbla de prăda (COSTIN). • pl. -uri. și bulug s.n., adv. /<tc. bölük [bilik].

Ex ungue leonem (lat. „După gheară recunoști pe leu”) -Deși totdeauna citată în latinește, expresia aceasta e de origine grecească. Nu i se cunoaște însă exact, paternitatea: istoricul grec Plutarh, în lucrarea sa De defectu oraculorum, o atribuie unui rapsod grec și el, din secolul al VII-lea î.e.n.; iar poetul grec Lucian, în lucrarea sa Hermotimos, o pune pe seama marelui sculptor Phidias. Înțelesul este că-i suficientă o trăsătură ca să recunoști, așa cum leul e recunoscut după urmele ghearelor, opera unui mare artist: sculptor, pictor, poet etc. Un exemplu ne dă Pușkin, în poezia sa cu caracter polemic, intitulată chiar Ex ungue leonem. Se mai întrebuințează, cu înțeles similar, și varianta: Ex pede Herculem (După picior îl recunoști pe Hercule). Pitagora a calculat că Hercule avea un picior uriaș cât al unui urs, deci lesne de recunoscut față de picioarele obișnuite ale omului. (Vezi și: À lœuvre on connaît : lartisan). LIT.

punct sn [At: M. COSTIN, O. 45 / V: (îvp) pont, (îrg) ponct, punt, (îvr) ~um / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat punctum] 1 Articol, paragraf etc. dintr-o lege, dintr-o convenție, dintr-un statut etc. 2 (Pgn) Lege, convenție, statut în totalitate. 3 (Prc) Hotărâre, prevedere, clauză etc. cuprinsă într-un act juridic. 4 (Spc) Obligație a țăranului pontaș¹. 5 (Înv; îlav) Ponturi – ponturi În mod amănunțit. 6 (Buc; îf pont) Proprietate pe care cineva o poseda pentru totdeauna în baza unui act, a unei înțelegeri etc. 7 (Mol) Parte. 8 (Înv; pgn; îf pont) Pasaj, capitol etc. dintr-o lucrare, dintr-o scriere etc. 9 Element al unui ansamblu, al unei acțiuni etc. 10 Idee, principiu care stă la baza unei discuții. 11 (Îlav) Din ~ în ~ sau ~ cu ~ Unul după altul. 12 (Pex; îal) Detaliat. 13 (Îe) A pune (ceva) la ~ A regla un aparat sau un sistem tehnic. 14 (Îae) A aranja lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt. 15 (Îae) A restabili cu fermitate adevărul. 16 (Pfm; îe) A fi pus la ~ A fi bine și îngrijit îmbrăcat. 17 (Pfm; îe) A pune (pe cineva) la ~ A interveni în mod ferm, ca o ripostă la manifestarea necontrolată a cuiva. 18 (Îs) ~ de onoare Problemă care angajează prestigiul cuiva. 19 (Spc) Etapă în desfășurarea unui proces. 20 (Îs) ~ de plecare (sau de pornire, înv de purcedere) început al unei acțiuni. 21 (Îlav) La ~ La momentul oportun Si: la timp, (fam) la țanc. 22 (Îlav) Până la un ~ Până la un moment dat. 23 (Îal) într-o anumită măsură. 24 (Reg; îlav) Pe pont Așa cum trebuie. 25 (Îlav) Până la ce ~ În ce măsură. 26 (Îe) A fi (sau a se găsi etc.) pe (sau la) -ul de a... (sau, înv, în -ul..., în – de...) A fi gata să... 27 (Îe) A ajunge (sau a se găsi, a se afla) la un (sau într-un) ~ mort A ajunge sau a se găsi, a se afla într-un impas. 28 (Cu determinări temporale introduse prin pp „la”) Exact. 29 (Îrg; îf pont) Prilej favorabil pentru cineva Si: ocazie. 30 (Pop; îe) A avea ponturi A începe bine o treabă. 31 (Pop; îe) A-i face (cuiva) pontul A-i crea cuiva o situație favorabilă. 32 (Îae) A păcăli pe cineva. 33 (Arg; îe) A-i vinde (cuiva) pontul A destăinui cuiva un secret prin care poate obține un avantaj. 34 (Trs; mpl; îf pont) Moft. 35 (Pex) Deprindere urâtă. 36 (Reg; îe) A grăi pe ponturi A vorbi afectat. 37 (Reg; mpl; îf pont) Vorbe de spirit sau cu caracter aluziv. 38 (Pop; îe) A vorbi (sau, reg, a da) în ponturi sau a bate cuiva pontul A vorbi aluziv. 39 (Reg; lpl; îf pont) Variațiuni pe o temă muzicală. 40 (Cor; Trs; Ban; îf pont) Figură cu tropăituri la anumite dansuri populare, pe care o execută numai flăcăii. 41 Semn de punctuație cu valoare de pauză care se pune la sfârșitul unor fraze și propoziții independente, după grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivalează cu propoziții independente etc. 42 Semn grafic, mic și rotund, folosit în scriere. 43 (Îs) Două ~e Semn de punctuație din două puncte (41) așezate vertical, care arată că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare, o concluzie etc. Si: (înv) colon. 44 (Îs) ~ și virgulă sau (îvr) ~ cu opritoare Semn de punctuație care marchează o pauză pentru a despărți propoziții sau grupuri de propoziții relativ independente într-o frază, constând dintr-un punct (41) și o virgulă așezate vertical Si: (înv) semicolon. 45 (Îs) ~e de suspensie sau ~e-~e Semn de punctuație format din trei sau, nerecomandabil, mai multe puncte (41) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o pauză mare în cursul vorbirii, o întrerupere în șirul gândirii sau al acțiunii ori o omisiune voluntară într-un text reprodus. 46 Punct (41) după un cuvânt prescurtat. 47 Semn grafic care se pune deasupra literelor „i” și „j”. 48 (Îe) A pune ~ul (sau, rar, ~ele) pe i A preciza ce este esențial într-o chestiune. 49 (Asr; îs) ~ de întrebare sau, înv, punt întrebător Semnul întrebării. 50 (Asr; îs) ~ al mirării sau ~ de mirare (ori de exclamație) Semn al exclamării. 51 Punct (42) folosit în matematică în locul semnului grafic „x”, pentru efectuarea unei înmulțiri. 52 Punct (42) pus la dreapta unei note sau a unei pauze muzicale pentru a marca prelungirea intonării notei sau a pauzei cu o jumătate din valoarea lor. 53 (Îs) ~ de orgă Punct (41) pus deasupra unei note muzicale, care indică suspendarea măsurii și prelungirea ei oricât de mult este necesar. 54 Semn convențional care indică pe o hartă așezările omenești mici. 55 Semn convențional care marchează zarurile, piesele de domino etc. 56 Obiect, corp etc. care, din cauza depărtării sau a dimensiunilor mici, apare într-o formă aproximativ rotundă și cu detalii greu perceptibile. 57 Adâncitură, pată etc. mică, rotundă pe suprafața unui obiect, a unei piese tehnice etc. 58 Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 59 (Înv; îf pont, punt) Grup de (douăzeci de) obiecte de același fel luate împreună, formând astfel o unitate la vânzarea, folosirea etc. unor mărfuri. 60 (Șîs ~ tipografic) Unitate de măsură a lungimii, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 61 Fel de a coase, de a broda, de a croșeta prin care se obțin mici ornamente de formă rotundă. 62 Model de cusătură, de broderie, de împletitură astfel realizat Si: (reg) puntură (2). 63 (Mpp; șîs ~negru) Comedon. 64 Concept teoretic fundamental ireductibil în matematică și în geometrie, definit ca locul de intersecție a două linii. 65 (Pex) Porțiune a spațiului în care dimensiunile lineare sunt nule. 66 Unitate de măsură pentru unghiuri egală cu 1°. 67 Valoare a unei mărimi fizice, tehnice etc. 68 (Spc; îs) ~ de topire, ~ de fierbere Temperatură fixă, caracteristică, la care se petrece un anumit fenomen fizico-chimic. 69 Unitate de măsură, exprimată numeric, care arată golurile marcate sau punctele obținute de cineva într-o întrecere sportivă, în unele jocuri etc. 70 (Mpl) Unitate de măsură, exprimată numeric, care arată punctajul obținut de cineva în finalul sau pe parcursul unei competiții sportive, al unor jocuri cu mai multe etape etc. 71 (Iuz) Diviziune a unei cartele pentru raționalizarea produselor desfăcute prin unitățile de stat sau cooperatiste. 72 (Iuz) Tichet detașat dintr-o cartelă de raționalizare a produselor. 73-74 (Îljv) Pe ~e (Care este cumpărat, procurat, raționalizat) în baza dreptului conferit de cartelă. 75-76 (Pfm; îal) (Care este) fără pregătire corespunzătoare funcției pe care o ocupă sau titlului pe care îl deține. 77 Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. 78 Porțiune de teren cu anumite caracteristici. 79 (Pex) Așezare omenească. 80 (Îs) ~ de ochire Loc din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. 81 (Îs) ~ de articulare Loc pe bolta palatului unde se emite un sunet cu ajutorul organelor de vorbire. 82 (Rar; îs) ~e de foc Procedeu terapeutic folosit în anumite afecțiuni și constând din termocauterizări locale. 83 (Îs) ~ material Abstractizare folosită în mecanică, conform căreia corpurile reale își păstrează masa, dar își reduc dimensiunile la zero. 84 (Îs) ~ de sprijin (sau de reazem) Loc fix pe care se sprijină o pârghie pentru a ridica ceva. 85 (Îas) Proptea. 86 (Fig; îas) Sprijin. 87 (Îs) ~ medical (sau sanitar) Serviciu medical organizat cât mai aproape de locul de muncă sau cât mai aproape de un loc în care se pot întâmpla accidente. 88 (Înv; îs) ~ de vedere (sau de privire) Loc de unde se poate privi ceva din unghiul cel mai bun cu putință. 89 (Înv; îas) Loc de unde se vede o priveliște frumoasă. 90 (Îas) Mod de a gândi. 91 (Îs) ~ de plecare Loc de unde pleacă cineva sau ceva. 92 (Îlpp) Din ~ de vedere... sau din ~ul de vedere al... În privința... 93 (Îlpp) Din ~ul de vedere al cuiva După felul în care concepe sau în care privește cineva ceva sau pe cineva. 94 (Reg; îe) A pune pont A fixa un anumit loc pentru efectuarea unei acțiuni. 95 (Mol; îf pont) Loc unde își efectuează o persoană serviciul, în special de pază. 96 (Mol; pex) Serviciu al unei persoane. 97 (Reg; la unele jocuri de copii) Țintă extremă până unde pot fugi copiii care participă la jocul respectiv Si: (reg) țăcăr. 98 (Înv; spc; îf pont) Pol¹. 99 (Reg; spc; îf pont) Capăt al unui obiect.