ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE, publicație anuală a Academiei Române în care sînt consemnate aspectele cu caracter general, științific, organizatoric și administrativ: adunările generale, alegerile de noi membri, membrii decedați, structura și componența Academiei și a conducerii sale, manifestările științifice organizate de secțiile, filialele, comisiile și institutele de cercetare ale Academiei, acordarea premiilor anuale, discursurile de recepție, sărbătoriri, aniversări și comemorări ale unor personalități și evenimente importante din istoria poporului român, a științei și culturii românești și universale. Au apărut începînd cu anul 1869, tomul I cuprinzînd sesiunile anilor 1867, 1868 și 1869, în mai multe serii: 1869-1878, 1879-1921, 1921-1946, 1948-1986; volumele pe anii 1946-1948 și 1987-1989 se află în curs de elaborare și publicare. Pentru perioada 1878-1920 există un indice bibliografic de nume și materii. Cu anul 1990 începe editarea unei noi serii a A.

AZERBAIDJAN, Republica ~, stat în Europa estică, în E Transcaucaziei la M. Caspică; 86,6 mii km²; 7,03 mil. loc. (1989). Limba de stat: azera (azerbaidjana). Cap.: Baku. Orașe pr.: Kirovabad, Sumgait, Mingheceaur. Pop. urbană: 54 la sută. Este împărțită în 61 raioane. Cuprinde rep. autonomă Nagorno-Karabah. Țară muntoasă (c. 50 la sută), în N culmile Caucazului Mare (4.466 m alt., vf. Bazardiuziu), iar în SV ale Caucazului Mic (3.724 m alt., vf. Ghiamîș). În partea centrală larga cîmpie de acumulare Kura-Araks, iar spre M. Caspică, C. Lenkoran. Climă temperat-continentală montană, în SE subtropicală, cu precipitații bogate în munți (1.400 mm/an) și C. Lenkoran (1.700 mm/an). Pr. rîu Kura cu afl. său Araks (care formează și granița cu Iranul). C. 250 lacuri, majoritatea tectonice și glaciare. Vegetație de stepă umedă și subtropicală (în E). Mari expl. de petrol (Pen. Apșeron, M. Caspică) și gaze naturale, de min. de fier, cupru și alunit. Mari rafinării și complexe petrochimice. Ind. A. produce energie electrică (21,5 miliarde kWh, 1986), oțel, laminate, aluminiu, utilaj chimic și petrolier, mașini unelte, aparate de radio, cauciuc sintetic, sodă caustică, ciment, produse din azbest. Ramurile tradiționale sînt ind. textilă (prelucr. bumbacului, lînii și mătăsii, covoare) și alim. (conserve de legume și fructe, țigarete, vinuri, prelucr. ceaiului). 16,2 la sută din supr. țării este cultivată cu bumbac (784 mii t, 1986), ceai, tutun, citrice, plante tehnice, cereale (grîu, porumb, ovăz – 31 la sută din supr. cultivată), orez, legume, arbuști subtropicali. Pe pășuni și pajiști montane se cresc ovine și caprine (5,7 mil. capete, 1987) și bovine (2 mil. capete, 1987). Sericicultură dezvoltată. C. f.: 2.070 km. Căi rutiere: 24,4 mii km. Deasă rețea de oleoducte și gazoducte. Port pr.: Baku. Exportă: mașini și utilaj divers, produce chimice, textile, covoare, conserve de legume, fructe și pește, bumbac, ceai, orez, citrice și importă semifabricate, min. neferoase, mijloace de transport, bunuri ind. de consum ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi, pe o anumită parte a terit. A. s-a constituit, începînd cu sec. 9 î. Hr., unele dintre cele mai vechi state: Mana, Media, Atropatene, Albania Caucaziană. În sec. 3-10, A. s-a aflat sub stăpînirea Persiei Sasanide și a Califatului arab. Ca urmare a declinului dominației arabe, în sec. 9-16, pe terit. A. s-au constituit și s-au dezvoltat cîteva state feudale. În sec. 16-18, A. a fost obiectul tendințelor expansioniste ale Imp. Otoman și Persiei, fiind ocupat pe rînd de către acestea. Prin tratele ruso-persane (1813 și 1828), A. de nord a fost anexat la Rusia, iar A. de sud a rămas în componența Persiei. Ca urmare a Revoluției din Octombrie, la începutul anului 1918, puterea a fost preluată de Consiliul Comisarilor Poporului din Baku. În condițiile intervenției anglo-turce, puterea a trecut în mîinile Partidului „Mussavat”. După reinstaurarea puterii sovietice în A., la 28 apr. 1920, s-a constituit R.S.S. Azerbaidjan; din 12 mart. 1922, în componența Republicii Sovietice Federative Transcaucaziene, iar din 5 dec. 1936, în componența U.R.S.S., ca republică unională. Tensiunile interetnice din reg. autonomă Nagorno-Karabah (cu populație majoritar armeană) au fost urmate de încordarea relațiilor dintre A. și Armenia. La 30 aug. 1991, A. și-a proclamat independența. La 21 dec. 1991, a aderat la C.S.I. Din 1988, cînd s-a declanșat conflictul, mii de oameni și-au pierdut viața în luptele dintre A. și Armenia pentru controlul enclavei Nagorno-Karabah (care și-a declarat independența în 1991), zonă locuită cu precădere de armeni, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului. În 1992, o comisie internațională a fost însărcinată cu găsirea unor căi de rezolvare a conflictului, în timp ce luptele continuă și fac noi victime.

cântec de lume, denumire dată inițial de oamenii bisericii creațiilor laice care circulau îndeosebi în oraș. Termenul reprezintă trad. expresiei gr. ᾄσματα ἐξωτεριϰά [ásmata exoteriká], „cântece exterioare” (bisericii), „laice, profane”, în contrast cu ᾄσματα ἐϰϰλησιαστιϰά [ásmata eklisiastiká], „cântece bisericești”. Asemenea cântece erau cuprinse în occid., în perioada medievală, sub denumirea lat. musica civilis, musica vulgaris. Prima atestare la români a termenului c. datează din anul 1561 (cf. Ist. lit. rom., p. 138). La început sunt cuprinse sub această denumire atât creațiile culte cât și cele pop.; cu începere de la sfârșitul sec. 18 erau cuprinse creațiile orășenești cu caracter erotic, cum erau cântecele pe versuri ale poeților Văcărești și ale lui C. Conachi, care circulau mai ales prin lăutari* dar și prin manuscrise. Acestea formează marea majoritate a „folclorului ” urban în prima jumătate a sec. 19. În aceeași perioadă, circulă și termenul cântec politicesc, care nu este decât trad. gr. τραγούδια πολιτιϰά [tragúdia politiká], termen care a dispărut însă repede. În ultimul pătrar al sec. 19, prin c. se înțeleg creațiile lirice „populare” [λαïϰά] nelegate de vreun prilej, sub toate aspectele lor, pentru a se ajunge apoi la înțelesul de cântece executate, mai ales în grup, la diferite ocazii: muncă, petrecere, șezătoare etc. Din punct de vedere muzical, c. din jurul anului 1800 își vădesc prin elementele lor intonaționale, originea în primul rând în muzica greco-turco-perso-arabă care circula intens în Țara Românească și în Moldova; după anul 1821 începe să se facă simțită tot mai mult și influența muzicală occid., ajungându-se adesea la amestecul, în aceeași piesă, al trăsăturilor stilistice specifice celor două culturi. Creațiile urbane de influență orient. au continuat să circule la oraș până aproape de zilele noastre, sub denumirea de: cântece de inimă albastră, cântece de mahala sau chiar, impropriu desigur, de cântece țigănești. V. folclor; cântec (I, 5); maneà.

înregistrare. Captarea, păstrarea și apoi redarea sunetelor a preocupat omenirea din timpuri îndepărtate; în sec. 16, fizicianul it. Giambattista della Porta își imagina că vorbele pot fi închise în cilindri de plumb, care apoi redeschise dau drumul cuvintelor. De la imaginație s-a trecut la realizarea unor jucării și mecanisme cântătoare în sec. 17 (boîtes à musique, harfonela, chardifon, polifon, eufoniu, simfonion – v. mecanice, instrumente). În sec. 19, apar „turcoaia vorbitoare”, construită de mecanicul germ. Faber (1841), funcționând pe baza unui mecanism cu foale, și apoi un aparat imaginat de muncitorul tipograf Edmond-León Scott, fonoautograful, care consta dintr-un cilindru acoperit de funingine pe care se înscriu curbe corespunzând vibrațiilor* provocate unei membrane de către o sursă sonoră. Cu anul 1877 începe adevărata istorie a î. și reproducerii sunetelor – odată cu apariția fonografului cu cilindru imaginat de Charles Cros (în Franța) și Thomas Alva Edison (în S.U.A.). Această invenție va duce mai departe la apariția gramofonului*, a patefonului, a pick-up-ului, a î. pe disc*. În anul 1898 însă fizicianul danez Valdemar Poulsen se gândește la posibilitatea î. sunetelor pe cale electromagnetică și deschide astfel drumul î. electromagnetice, a magnetofonului* și celorlalte aparaturi adiacente, integrate procesului de î. și redare sonoră. În 1900, V. Poulsen publică, în revista Annalen der Physik, principiul telegrafonului său: de la un microfon*, vibrațiile sonore erau transformate în impulsuri electrice, care cu ajutorul unui electromagnet se imprimau pe o sârmă de fier, deplasată manual prin fața acestui dispozitiv. La expoziția internațională de la Paris (1900), V. Poulsen primește Marele premiu pentru telegrafonul inventat. În 1920, Dr. Stille a obținut succese in acest domeniu folosind o sârmă de oțel, apoi Pfleumet din Dresda (1928) a construit un aparat care, în locul sârmei de oțel, avea o panglică de hârtie impregnată cu granule de fier, servind drept suport al î. În 1935, s-a construit un dispozitiv care folosea în locul benzii de hârtie o peliculă de celuloid pe care erau impregnate granule de fier (precursoare ale benzii magnetice actuale), astfel născându-se așa-zisul magnetofon. Calitatea reproducerii sunetelor la acest magnetofon era egală cu calitatea reprodusă de o placă de patefon. În perioada respectivă, î. magnetice au fost întrebuințate în egală măsură cu plăcile de patefon. Printr-o întâmplare fericită (1941), lucrând cu un amplificator defect, Dr. von Braunmühl și Dr. Weber au reușit să pună la punct un nou procedeu de î. numit Hochfrequenzvormagnetisierung, adică premagnetizare cu înaltă frecvență. Laboratoarele AEG – Telefunken, la Berlin, au perfecționat procedeul și au pus la punct primul magnetofon profesional. Astfel, î. magnetică se perfecționează continuu, aparatura tehnică de î. și redare, amplificarea ajungând la un înalt nivel de tehnică, realizând î. de înaltă fidelitate și putându-se obține efecte sonore deosebite. Î., care era la început doar un mijloc de a reproduce o sursă sonoră (voce vorbită, muzică), este folosit pentru realizarea muzicii însăși (muzica electronică*). Tehnica folosirii muzicii preînregistrate în concerte (1), fie singură, fie susținând un alt comentariu muzical „pe viu”, precum și dialogul dintre muzica produsă de sursele tradiționale și cele electronice [uneori canonul (4) între muzica „pe viu” și înregistrarea ei, imediat redată – v. playback] au pătruns curent în practica muzicală componistică, determinând o nouă direcție a dezvoltării acesteia în sec. 20.

minimală, muzică ~ O definiție simplificatoare a noțiunii afirmată în spațiul amer., „minimal music”, ar viza o orientare muzicală postmodernă (Danuser, 1984), apărută după 1960, manifestată prin compunerea unui flux sonor repetitiv, adesea de lungă durată, unde muzica se transformă gradual prin repetarea ușor modificată a celor mai mici componente ale discursului. Conceptul a fost împrumutat din artele plastice din perioada respectivă: criticul Richard Wollheim publica în 1965, în Arts Magazine, un articol despre „minimal art”. În muzică, termenul este folosit de la începutul anilor ’70 (v. Tom Johnson, recenzie în The Village Voice, 1972), desemnând la început diverse tendințe muzicale manifestate din 1960: „muzica hipnotică”, „pulsatorie”, „repetitivă”, „procesuală”, „modulară”, „sistemică” etc. A devenit emblematic pentru creația americanilor La Monte Young (n. 1935), Terry Riley (n. 1935), Steve Reich (n. 1936) și Philip Glass (n. 1937), ceea ce nu înseamnă că cei citați ar fi fost de acord cu această etichetă. (Reich vorbește mai degrabă de „muzica – proces gradual”). M.m. este cunoscută așadar și sub denumirea de „sistemică” (semnificația termenului de „sistem” în jur de 1960 de referă la varietatea de noi practici componistice, dintre acestea accentul fiind pus pe repetiție). Este vorba de repetări extinse ale unui motiv* sau un grup de motive muzicale (Riley), repetările fiind guvernate de un sistem: fie lungirea progresivă a materialului repetat (Glass), fie discrepanțe care modifică simultaneitatea (Reich) etc. Alături de ancorarea în cultura californiană (al cărei sincretism relevă puternice influențe asiatice), în scena avangardistă a New York-ului, de experiența muzicii seriale*, asimilarea lui J. Cage, a practicii de jazz*, pop* și rock*, de folosirea posibilităților electronice, de raporturile stabilite între compozitor și practica interpretativă în asambluri proprii, compozitorii americani de m.m. studiază – și din punct de vedere interpretativ – muzicile extra-europene. Acest interes îi conduce în diverse zone asiatice și africane: în India (Glass, Riley, Young), Africa de N (Glass), Africa de V (Reich). Unele piese vizează psihologia receptării, ceea ce a condus spre descrierea autorilor drept componenți ai „școlii new-yorkeze hipnotice” (Johnson, 1989). În publicațiile muzicale de lb. engleză s-a folosit adesea termenul de „minimalism” sau „muzică minimală” fără un conținut specific, ci doar ca extindere la muzică a termenului din artele plastice. De fapt, încă nu s-a clarificat în literatura de specialitate definirea precisă, bine delimitată, a m.m. Însăși enumerarea trăsăturilor caracteristice – repetiție, non-evoluție, reducția materialului tematic, armonic, ritmic, renunțarea la expresivitatea tradițională, decontextualizarea, renunțare la finalitate și scop – nu descriu exclusiv și nici integral m.m. În plus, reprezentanții săi au stiluri componistice extrem de diferite: concepțile personale includ elemente minimale aplicate la diverși parametri* muzicali (desfășurarea temporală non-evolutivă pe sunete lungi, dedusă dintr-o practică a muzicii seriale la Young, construcția pe un model unic a frazei* muzicale, generator de multiple variante, sonoritate continuă / pulsatorie, cu schimbări lent – gradual, repetiții mecanice ale unui singur cluster* etc.). Diatonia*, în unele cazuri întoarcerea la funcționalitate armonică justifică pe unii teoreticieni să considere minimalismul drept curent postmodern (v. postmodernă, muzică). În multe cazuri, repetiția ritmică se cuplează chiar cu tonalitatea* tradițională (John Adams, n. 1947). Criticii amer. preferă definirea m.m. ca orientare genuin amer., extinsă la numeroși alți compozitori; ei au studiat însă prea puțin afinitățile minimaliștilor cu jazz-ul, semnificative la Reich, Riley și Young. Acestora le urmează compozitori mai tineri care aderă la minimalism – în spațiul amer. și englez. În ceea ce privește compoziția europ., atributele m.m. se pot găsi, pasager, în creații semnificative: exemplul cel mai celebru îl constituie György Ligeti (1923-2006), care utilizează tehnici minimaliste în Poéme symphonique (1962), Continuum (1968), Clocks and Clouds (1972), Studiile pentru pian (1985), adică suprapuneri de grile ritmice, ritmuri iluzorii, transformări repetitive de pattern-uri. De altfel, predilecția pentru cercetarea folc. african îi conduc pe Ligeti, Reich și Riley spre similitudini creatoare. Pierzând cu timpul semnificațiile sale inițiale, m.m. devine în anii ’90 un „mainstream” al muzicii cotidiene, de la muzica reclamelor la genul „tehno”, „hip-hop” (repetivitatea, motorica), muzica ambientală (liniște pseudo-meditativă). Tendința de a uza de formule simple, în scopul obținerii unui efect psihic maxim, alătură această orientare unui tip de neoromantism, practicat în ideea găsirii unei noi accesibilități a „muzicii contemporane”.

Nisan, denumirea babiloneană a lunii cu care, pe timpul lui Iisus, începea anul. Corespunde cu lunile martie-aprilie, începând cu prima lună nouă după echinocțiul de primăvară.

R&B (rhythm and blues), muzică de dans specifică populației afro-americane, provenind din blues și gospel, lansată la începutul anilor ’40 ai sec. 20. Contribuie la apariția rock and roll-ului ca muzică a albilor americani. Din RB s-au desprins noile genuri: soul, funk, disco.

CMOS (engl. C[omplementary-symmetry] M[etal] O[xid] S[emiconductor]) subst. Tehnologie, dezvoltată la începutul anilor ’60, pentru realizarea circuitelor integrate, avînd ca principale avantaje imunitatea la zgomot (2) și consum de putere redus.

balseros s. (cuv. sp.) Cubanezi care, la începutul anilor ’90, fugeau în Statele Unite pe ambarcații improvizate; în traducere literală, „plutași” ◊ „Los balseros, cubanezii disperați, gata să treacă aproape înot cei 170 de km. ce despart insula lor de Statele Unite, au ajuns pe prima pagină a ziarelor.” R.lit. 37/94 p. 2

copil-minune s. m. Copil cu calități deosebite (de obicei artistice) ◊ „Cariera câinilor-vedetă este încă și mai scurtă decât cea a copiilor-minune.” Săpt. 1 X 71 p. 12; v. și Cont. 15 I 71 p. 4 (din copil + minune, după fr. enfant prodige [formația aceasta se folosea la începutul anilor ’40 în legătură în special cu actrița copil Shirley Temple]; H. Mirska în SMFC I 172, FC I 32)

datat, -ă adj. Demodat, învechit ◊ „Patetica «Baladă a soldatului», răscolitoare și vie și câtuși de puțin datată (numai în măsura în care sentimentele noastre pot fi «datate»), rămâne o capodoperă a filmelor de război, atât de westernizate, policierizate în ultima vreme.” R.lit. 6 VI 85 p. 7. ◊ „Un text din începutul anilor ’70 poate acum părea datat: nu dă soluții, pune doar probleme, caută căi de înțelegere.” R.lit. 1824 XI 92 p. 16. ◊ „Avem de-a face, este evident, cu un document datat.” R.lit. 48/93 p. 4 (din fr. daté, it. datato; DPN 1965)

desantist s. m. (lit.) Membru al cercului literar de „desant” de la Facultatea de Litere din București, la începutul anilor ’80 ◊ „Mai demult, cineva scria în «Flacăra» despre «desantiști» în chip de grup de comando; recent, ideea a prins rădăcini și la alții.” Luc. 28 IV 84 p. 2 (din desant + -ist)

flotare s. f. (fin.) Fluctuație a cursului unei monede în funcție de cerere și ofertă ◊ „De la începutul anului s-au înregistrat vânzări masive de tablouri, mulți dintre cei ce consideră operele de artă ca «valori-refugiu» nemaiașteptând flotarea francului pentru a efectua noi achiziții.” I.B. 23 I 74 p. 4 (din flota; DEX, DN3 – alte sensuri)

marketing s. n. (ec.) Ansamblul tehnicilor și metodelor care au drept obiect stabilirea strategiei comerciale a unei firme, mai ales prin studiul pieței ◊ „În cadrul Facultății de studii economice a Universității din Craiova s-a deschis cel de-al doilea curs de marketing-management internațional.” R.l. 21 V 77 p. 5. ◊ „Ieri, în aula Institutului de învățământ superior din Baia Mare a început al IX-lea curs internațional de marketing și management.” R.l. 6 V 78 p. 5. ◊ „Promovarea marketing-ului la rang de știință a apărut odată cu generalizarea societății de consum. Asimilat tehnicilor de publicitate ieftină (reclama) până la începutul anilor ’70, marketing-ul a devenit, odată cu apariția crizei, una dintre cele mai nobile funcțiuni ale întreprinderii. Astăzi el face apel la științe și tehnici dintre cele mai diverse.” ◊ Rev. 22 8/93 p. 12; v. și expoziție-test (1976) (din engl., fr. marketing; PR 1959; Th. Hristea în LR 3/72 p. 193194, atestări din 1970; L. Seche în P.N. 2/74, citat din 1970; DMN; DEX, DN3)

minidevalorizare s. f. (ec.) Devalorizare de mici proporții ◊ „Devalorizare. Moneda peruană – sol-ul – a fost din nou devalorizată, la 4 ianuarie. Aceasta este a 22-a minidevalorizare de la 19 septembrie anul trecut.” Sc. 6 I 77 p. 6. ◊ „În Uruguay a intrat în vigoare cea de-a patra mini-devalorizare de 0,26 la sută, operată de autoritățile financiare din Montevideo de la începutul anului și până în prezent.” R.l. 16 I 79 p. 6 //din mini- + devalorizare//

pipe-line s. n. (anglicism) Conductă pentru transportul materiilor fluide ◊ „Un grup de tehnicieni mexicani reparau un pipe-line avariat de un tractor și prin care se scurgea petrol când, în timpul sudării, s-a produs o puternică explozie.” R.l. 15 III 82 p. 6; v. și transmediteranean (1974) [pron. paiplain] (din engl. pipe-line; BD 1970; Th. Hristea în LR 3/72 p. 196, atestări din 1970, L. Seche în LR 2/75 p. 176; DEX, DN3; termenul este mult mai vechi, personal îl cunosc de la începutul anilor ’40)

psihotrop, -ă adj. și s. n. (med.) ◊ „Sub egida ONU, la începutul anului 1971 se va întruni o conferință a plenipotențiarilor statelor membre și ai altor state, cu scopul de a adopta un Protocol asupra substanțelor psihotrope (halucinogene, stupefiante etc.).” Cont. 27 II 70 p. 12. ◊ „Abuzul de psihotrope (medicamente ce acționează asupra creierului) constituie, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, cel mai grav dintre fenomenele de supraconsum medical.” Sc. 11 VI 74 p. 6. ◊ „Trei laboratoare clandestine care produceau milioane de pilule psihotrope destinate «pieții» din Statele Unite, au fost descoperite de poliția din Mexic.” R.l. 12 VII 78 p. 6 (din fr. psychotrope; PR 1950; DM; DN3, DEX-S)

ruandare s. f. 1994 Aducerea unei țări în situația dezastruoasă la care a ajuns Ruanda după războiul de la începutul anilor ’90 v. iugoslavizare (din Ruanda)

shogun s. m. (cuv. jap.) La origine, cuvântul desemna casta dictatorilor militari japonezi dintre secolele XII-XIX, care au constituit adevărate dinastii; autohtonizat, termenul desemnează un șef, boss al unei organizații criminale ◊ „[...] dl. C.M., zis Shogunul, a fost învoit, părăsind arestul poliției, pentru a participa la funeraliile mamei sale.” R.l. 14 II 94 p. 16. ◊ „Shogunul se destăinuie” R.l. 26 II 94 p. 16; v. și 17, 18 II 94 p. 1 [pron. și scris și șogun](DN3 – cuvânt larg difuzat de la începutul anilor ’90 mulțumită unei cărți și unor ecranizări)

NEPTUN 1. (În mitologia romană) Zeul tuturor apelor, unul dintre cei mai vechi zei ai acestei mitologii. Identificat la greci cu Poseidon, are aceleași caracteristici și atribuții ca acesta. Sărbătorile consacrate lui N. (Neptunaliile) erau oficiate vara (23 iul.), în scopul alungării secetei. 2. Cea de-a 8-a planetă a sistemului solar, situată la o distanță medie de 4,4967 miliarde km de Soare și c. 4,347 miliarde km de Pământ (datorită excentricității planetei Pluton, între 1979 și 1999, acesta a fost mai aproape de soare decât N.). Are un diametru de 49.528 km, masa de 1,024 x 10²⁶ kg și densitatea de 1,64 g/cm³. Perioada de revoluție (anul neptunian) 164,8 ani, iar perioada de rotație (ziua neptuniană) 16,11 ore. N., la fel ca Jupiter, Saturn și Uranus, este o planetă gigantică gazoasă. Este invizibilă cu ochiul liber, având mărimea stelară 7,8. A fost descoperită la 23 sept. 1846 de către astronomul german J.G. Galle, pe baza datelor transmise de către astronomul francez U.J. Le Verrier (acesta din urmă, precum și astronomul englez J.C. Adams studiind abaterile de la traiectoria prevăzută prin calcul a planetei Uranus au preconizat existența altei planete precizând, cu aproximație, și poziția pe cer a acesteia). Sonda spațială Voyager-2, lansată la 20 aug. 1977, s-a apropiat, la 24 aug. 1989, până la c. 5.000 km de N., transmițând o serie de informații de o deosebită importanță, printre care existența a încă a șase sateliți, cu diametre cuprinse între 30 și 200 km, pe lângă cei doi cunoscuți (Nereida și Triton), existența în jurul planetei a patru inele formate din pulberi, care în unele zone sunt destul de dense pentru a oculta lumina stelelor. Câmpul magnetic al planetei N. are dipolul înclinat cu c. 47 față de axa ei de rotație și e deplasat cu c. 14.000 km față de centrul planetei. Temperatura medie la suprafața planetei este de -214°C. Au fost observate furtuni ale gazelor cu viteze de 2.500 km/oră. În centrul planetei se presupune a fi un nucleu solid înconjurat de un strat de apă, puternic comprimată, urmat de un strat de hidrogen și heliu lichid. Atmosfera, compusă în cea mai mare parte din hidrogen și heliu, conține până la 3% metan, care dă planetei culoarea albastră. 3. Stațiune balneoclimaterică cu activitate permanentă (mai intensă în sezonul estival), intrată în circuitul turistic și balnear la începutul anilor ’70 ai sec. 20, situată pe țărmul Mării Negre, la 6 km N de municipiul Mangalia (jud. Constanța), de care aparține administrativ. Climat de litoral marin, cu veri călduroase și mai mult senine (durata de strălucire a Soarelui este de 10-12 ore pe zi) și ierni blânde, cu zăpadă puțină (în ian. temp. medie este de 0°C). Factorii naturali de cură sunt climatul maritim, bogat în aerosoli salini, apa Mării Negre (clorurată, sulfatată, sodică, magneziană), izvoarele minerale cu ape sulfuroase, mezotermale (22-27°C) și nămolul sapropelic. Plaje cu nisip fin, amenajate pentru aerohelioterapie, talazoterapie și oncțiuni cu nămol rece. Stațiunea este indicată atât pentru cură heliomarină cât și pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, ginecologice, endocrine, dermatologice, respiratorii etc. Policlinică balneară cu funcționare permanentă. Parc dendrologic (cedri, strjari, tei, chiparoși, pini, mesteceni etc.).

NEUROȘTIÍNȚE (după fr. neurosciences) s. f. pl. Termen apărut la începutul anului 1970, care definește ansamblul științelor creierului (neurobiologia, psihofiziologia, psihobiologia, neuroetologia, neuropsihologia, neurofilozofia etc.). Termenul relevă tendința de integrare a demersurilor din domeniu, mai pronunțată în S.U.A. decât în Europa. Este în curs de dezvoltare curentul n. cognitive, care încearcă să coordoneze ori să integreze psihofiziologia, psihobiologia și neurobiologia cu psihologia cognitivă.

*cíclu n., pl. urĭ și e (vgr. kýklos, rudă cu lat. cĭrcus, cerc, inel). Period după care aceleașĭ fenomene astronomice se reproduc în aceĭașĭ ordine: ciclu lunar, solar. Grup, șir, serie (de poeme epice cu acelașĭ subĭect, de conferențe, ș. a.): ciclu breton. – Ciclu lunar e de 10 anĭ, după care fazele luniĭ revin la aceleașĭ epocĭ. Se maĭ numește și număr de aur, fiind-că Atenieniĭ, entuziasmațĭ de această descoperire, datorită astronomuluĭ Metone (432 în ainte de Hristos), însemnară cu litere de aur pe table de marmură proprietățile cicluluĭ lunar. – Ciclu solar e de 18 anĭ, după care anu începe cu aceleașĭ zile. Era creștinească începînd în al zecelea an al cicluluĭ, dacă vreĭ să afli număru cicluluĭ unuĭ an, adaugĭ 9 la anu de care e vorba și împarțĭ suma pin 28.

HALLYDAY [hælidei], Johnny (pe numele adevărat Jean-Philippe Smet) (n. 1943), cântăreț francez. A debutat (1959) ca șansonetist, apoi a devenit un promotor al rock-and-roll-ului francez, în perioada în care în S.U.A., genul se apropia de apus. Contestat de mișcarea muzicii alternative, după un deceniu mai dificil, la începutul anilor ’80 revine în forță cu albume mai complexe („Rock’n’roll Attitude”, 1985) și o carieră cinematografică de același nivel. Roluri în filme („Detectivul”).

RĂZBOAIELE MONDIALE, denumirea celor două mari conflagrații din sec. 20. Primul Război Mondial (1914-1918), conflict armat izbucnit ca urmare a contradicțiilor între marile puteri, în lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență și pentru acapararea de colonii și teritorii străine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), antrenând, în final, 33 de țări cu o populație de peste un miliard locuitori. A izbucnit prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (28 iul. 1914), pretextând asasinarea prințului moștenitor al Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo. Principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundare având loc în Africa, Asia și Oc. Pacific. În 1914 armatele germane au ocupat V Belgiei (aug.) și o parte a Franței, fiind oprite de armatele franco-engleze pe Mama, iar în E, ai oprit ofensiva rusă prin victoriile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene (sept.). La sfârșitul lui 1914 fronturile stabilizându-se, războiul a devenit un război de poziții. În 1915 frontul răsăritean a fost mai activ; ofensiva Puterilor Centrale s-a soldat cu ocuparea Poloniei, Lituaniei și a Galiției. Ofensiva armatei italiene, intrată în război alături de Antantă (mai), este oprită în Alpi. După intrarea în război a Bulgariei (oct.), alături de Puterile Centrale, Serbia este înfrântă și ocupată, iar Antanta debarcă trupe în Grecia (oct.), formând frontul de la Salonic. În 1916 pe frontul de V au avut loc marile bătălii de la Verdun și de pe Somme, iar în E armata rusă, în urma ofensivei din iun.-sept., a silit armata austro-ungară să se retragă din Galiția răsăriteană și din Bucovina. La 14/26 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea terit. românești stăpânite de de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). După câteva succese militare în Transilvania, armata română înfrântă pe Frontul de Sud, la Turtucaia, a fost obligată să se retragă. În dec. 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din terit. României, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și al brațului Sf. Gheorghe. În 1917, prin intrarea în război a S.U.A., Chinei și a altor state, alături de Antantă, șansele acesteia de a obține victoria s-au mărit. Pe frontul românesc, armată română reorganizată a desfășurat ofensiva de la Mărăști și a zdrobit ofensiva armatei germane de la Mărășești. În febr. 1917, în urma revoluției bolșevice, țarismul a fost răsturnat, iar ca rezultat al insurecției de la Petrograd (24-25 oct./6-7 nov. 1917) este instaurată puterea sovietică, Rusia fiind proclamată Republică Sovietică Federativă Socialistă (ian. 1918). În condițiile refuzului Germaniei de a încheia o pace fără anexiuni, Rusia Sovietică a semnat, în interesul salvării revoluției, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918). Se declanșează războiul civil (1918-1922), în sprijinul forțelor albgardiste intervenind Marea Britanie, Franța, S.U.A., Japonia și Italia, ostile puterii sovietice. În 1918 armatele Antantei trec la ofensivă pe toate fronturile. În Balcani ele înaintează rapid spre Dunăre; Bulgaria, unde izbucnise o răscoală republicană, capitulează (sept.). În Austro-Ungaria au loc mișcări de eliberare națională și pentru transformări democratice ale cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, românilor. Revoluția din Ungaria, izbucnită în oct., a proclamat abolirea dualismului austro-ungar, independența Ungariei, republică democratică; Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia s-au unit cu Serbia, formând Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar Cehia și Slovacia au format Cehoslovacia. În nov. a fost restabilit statul polon independent. Austro-Ungaria înfrântă și pe frontul italian a semnat armistițiul la 3 nov., iar Germania la 11 nov. România, care încheiase cu Puterile Centrale, Bulgaria și Turcia, Pacea de la Buftea-București, o denunță printr-un ultimatum la 27 oct./9 nov., reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imp. Habsburgic și a țarismului în Rusia a apărut posibilitatea încheierii procesului de formare a statului național unitar român. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România, ca urmare a hotărârilor adoptate în 1918 la Chișinău (27 mart./9 apr.), Cernăuți (15/28 nov.) și Alba Iulia (18 nov./1 dec.). Primul Război Mondial a luat sfârșit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de tratate de pace de la Versailles, cel mai important, cu Germania, fiind semnat la 28 iun. 1919. În acest război s-au folosit submarinele, gazele toxice (Ypres, 1916) și avioanele. S-au pricinuit uriașe pierderi umane (c. 9.700.000 morți și c. 20.000.000 răniți) și materiale (evaluate la peste 278 miliarde dolari). Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cel mai mare conflict militar, politic, economic și diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state cu o populație de c. 1.700.000.000 de oameni (80% din populația lumii), fiind mobilizați sub arme 110.000.000 de oameni. A fost dezlănțuit de Germania, aliată cu Italia și Japonia, cu scopul instaurării dominației lor asupra lumii. La 1 sept. 1939 Germania a atacat Polonia, dezlănțuind războiul. Marea Britanie și Franța, deși au declarat război Germaniei (3 sept.) n-au întreprins acțiuni militare de anvergură („Războiul ciudat”), Polonia fiind înfrântă în 26 zile. După ce au ocupat Danemarca și Norvegia, armatele germane au invadat Olanda, Belgia, Luxembourg și Franța care, atacată și de Italia (intrată în război la 10 iun. 1940), a semnat armistițiul la 22 iun. 1940. Prin intrarea Italiei în război, au început operațiunile militare și în Africa. Prinsă între Germania și U.R.S.S., care își delimitaseră sferele de interese prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), România s-a găsit izolată pe plan extern, lipsită de orice sprijin din afară; în acest context, i-au fost impuse importante cesiuni teritoriale: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost anexate (iun. 1940) de U.R.S.S.; partea de NE a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena (aug. 1940) a fost cedată Ungariei, iar apoi Bulgariei partea de S a Dobrogei – Cadrilaterul (sept. 1940). La 6 sept. 1940 regele Carol al II-lea renunță la tron, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu; din oct. 1940 trupele germane intră în țară. În primăvara lui 1941, Germania ocupă Iugoslavia și Grecia (atacată anterior de Italia), instaurându-și controlul în Pen. Balcanică. La 22 iun. 1941, trupele germane, încălcând Tratatul de neagresiune încheiat între U.R.S.S. și Germania în 1939, au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sperând ca prin desfășurarea „războiului fulger” să o învingă până la sfârșitul anului. Împreună cu Germania au început operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice, România, Finlanda, Slovacia, Ungaria și Italia. Prin concentrarea de forțe și amploarea bătăliilor, frontul sovieto-german a devenit principalul front al războiului. În primele luni, trupele germane au ocupat o mare parte a terit. U.R.S.S., dar în dec. au suferit, în fața Moscovei, prima mare înfrângere. În Extremul Orient, Japonia, care continua războiul împotriva Chinei, a atacat baza maritimă a S.U.A. de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), provocând intrarea S.U.A. în război. S-a constituit astfel coaliția statelor antifasciste. Un rol însemnat în lupta împotriva Germaniei l-au avut mișcările de rezistență din țările ocupate de Reich. În 1942, pe Frontul de Est începe la 19 nov. contraofensiva de la Stalingrad, terminată printr-un mare dezastru pentru trupele germane și române. Pe frontul din Extremul Orient, unde Japonia câștigase până atunci o serie de victorii, începe contraofensiva anglo-americană. În Africa de N aliații trec la ofensivă, provocând grele pierderi trupelor italo-germane (El Alamein). Anul 1943 a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile coaliției antifasciste. Pe frontul răsăritean, după bătălia de la Kursk, ofensiva armatei sovietice silește armatele germane la retragere. În iul. 1943, armatele anglo-americane debarcă în Italia. În sept. Italia iese din război și declară război Germaniei, ceea ce provoacă ocuparea Italiei de N și centrale de către germani (Republica de la Salò). În unele țări – U.R.S.S., Iugoslavia, Italia, China – mișcarea de rezistență ia o amploare deosebită, provocând grele pierderi ocupanților. În 1944, pe frontul de E armatele sovietice au zdrobit mari grupuri de armate germane și, după eliberarea terit. U.R.S.S., au depășit granițele de stat ale acesteia, desfășurând operațiuni militare victorioase pe terit. Poloniei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei, Danemarcii, Norvegiei. În sept., Finlanda cere armistițiu. În V, puternice forțe anglo-americane au debarcat în Normandia (6 iun.) și, împreună cu Forțele Franceze din interior, au început operațiunile de eliberare a Franței. Anul 1944 a fost anul unor victorii hotărâtoare ale coaliției antifasciste, al insurecțiilor din Paris (aug.), Slovacia (aug.), Bulg. (sept.) și al ofensivei forțelor de rezistență antigermană din Iugoslavia, Grecia, Albania. În oct. 1944, trupele engleze au debarcat în Grecia. România, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliției antifasciste. Schimbarea de orientare a dus la prăbușirea dispozitivului german din Balcani, deschizând larg calea înaintării rapide a armatelor sovietice, grăbind victoria armatelor aliate împotriva Germaniei. După alungarea, la 25 oct. 1944, a tuturor trupelor hitleristo-horthyste de pe întreg teritoriul României trupele române au luptat alături de Armata Roșie, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din teritoriul Austriei. În 1945, armatele sovietice încercuiesc Berlinul și-l ocupă (2 mai), după lupte îndârjite. La 5 mai izbucnește insurecția de la Praga, orașul fiind eliberat la 9 mai. Înfrântă, Germania capitulează fără condiții (9 mai 1945). În Extremul Orient, Japonia suferea înfrângeri importante. În iun. 1945, americanii debarcă pe terit. Japoniei, în arh. Ryūkyū. În aug. 1945, U.R.S.S. începe operațiunile militare împotriva Japoniei, în Manciuria, iar la 6 și respectiv 9 aug., S.U.A. efectuează bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Zdrobită, Japonia capitulează fără condiții la 2 sept. 1945. În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit c. 50.000.000 de oameni. Încălcând convențiile internaționale, Germania, Italia și Japonia au folosit metode barbare de ducere a războiului. Hitler a dus o politică de exterminare a populației evreiești din spațiul german și din terit. ocupate vremelnic („Holocaust”). Numai în lagărele de concentrare au pierit c. 6 mil. oameni din rândurile evreilor. Pierderile materiale se cifrează la c. 1.384 miliarde dolari. Crimele de război săvârșite au fost condamnate la procesele de la Nürnberg și Tōkyō. După terminarea războiului s-au încheiat la Paris (febr. 1947) tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Germania a fost divizată în urma ocupării ei de către forțele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței și a începutului Războiului rece (în 1949 s-au constituit cele două state germane R.F.G. și R.D.G.). În sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia; în 1956, încetează starea de război dintre U.R.S.S. și Japonia. În mai 1955 a fost semnat Tratatul de Pace cu Austria.

LABELLE [ləbél], Patti (pe numele adevărat Patricia Holte) (n. 1944), cântăreață americană de soul. Fondatoare, la începutul anilor ’60, a grupului feminin afro-american „The Blue Belles” („Lady Marmalade”). În 1977, își începe cariera solistică (11 albume solo).

REVUE DES ÉTUDES SUD-EST EUROPÉENNES [revü dez etüd süd-est öropeén], revistă editată de Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Apare la București, de patru ori pe an, începând cu 1963. Este succesoarea publicației „Revue Historique du Sud-Est Europeén”.

*decémbre m, gen. al luĭ (lat. december, d. decem, zece, fiind-că la Romaniĭ vechĭ anu începea la Martie, și decĭ Decembre era luna a zecea). A doŭă-spre-zecea și ultima lună a anuluĭ. – Vechĭ dechenvrie (scris -mvrie), apoĭ -vre (mgr. Dekémvrios).

PARADIS [paradí], Vanessa (n. 1972), cântăreață și actriță franceză. Lansează „Joe le taxi” la 12 ani, apoi „Maxou”, „Manolo, Manolo”. Voce acidă, atractivă. La 19 ani începe cariera americană („Walk on The Wild Side”). Activitate cinematografică („Nopți albe” – Premiul Caesar, „Elisa”).

ÓINĂ s. f. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, pentru a avea timp să treacă printre adversari până în fundul terenului și a reveni la linia de plecare fără a fi atins cu mingea de adversari. Tehnica jocului constă în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. O. are o vechime de sute de ani și a apărut, probabil, în lumea păstorilor. Prima menționare documentară datează din 1763, iar primul regulament al acestui joc s-a publicat în „Monitorul Oficial” în 1899, când s-a organizat oficial și primul campionat național. Ministrul Învățământului, Spiru Haret, a decis, în perioada 1897-1899, introducerea o. în școli. Federația Română de Oină s-a înființat în 1932, reactivată la începutul anilor ’50 ai sec. 20. Principalele competiții sunt Campionatul Național și Cupa României.

SORDI, Alberto (1919-2003), actor și regizor italian de teatru și film. Succesul obținut în anii ’40 ai sec. 20 în teatrul de revistă și la radio, precum și întâlnirea, la începutul anilor ’50, cu F. Fellini („Șeicul alb”, „I. Vitelloni”) lansează îndelungata sa carieră cinematografică (c. 150 de filme). Creează personajul italianului mediu, fanfaron, șmecher, băiat de viață, când simpatic, când agasant, uneori patetic, alteori ridicol („Marele război”, „Un italian în America”, „cea mai frumoasă seară din viața mea”, „Un burghez mic mititel”, „Bolnavul închipuit”).

SMITH [smiθ], Dame Maggie (n. 1934), actriță britanică de teatru și film. De la începutul anilor ’50 ai sec. 20, strălucită carieră teatrală în Anglia și S.U.A., abordând marile roluri ale repertoriului clasic și modern, de la Shakespeare și Ibsen la Eugen Ionescu și Noel Coward, făcând dovada inteligenței sale ascuțite și a capacității de a trece cu ușurință de la dramă la comedie. În paralel, filmul o consacră vedetă internațională („Călătorie cu mătușa mea”, „Cameră cu vedere”, seria „Harry Potter”). Premiul Oscar 1969 („Profesoara”) și 1978 („Apartamentul California”).

FATAH, al ~, organizație a palestinieNilor refugiați, creată în 1958-1959, care la începutul anilor ’60 a declanșat acțiuni de gherilă și sabotaj împotriva Israelului. Membră a Organizației de Eliberare a Palestinei (O.E.P.), F. a formulat un program de luptă pentru crearea unei „noi Palestine progresiste, democratice și neangajate confesional”. După semnarea acordului între O.E.P. și Israle (sept. 1993), cea mai mare parte a membrilor F. susține noua orientare politică inițiată de președintele Arafat.

FRONTUL SALVĂRII NAȚIONALE (F.S.N.) 1. Organism al puterii de stat constituit, la București, în 22 dec. 1989, ca urmare a evenimentelor revoluționare din 16-22 dec., având drept scop „instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român”. Hotărând dizolvarea tuturor structurilor de putere ale fostului regim dictatorial, întreaga putere de stat a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), în care au fost desemnați, provizoriu, ca membri (fără consultarea prealabilă a unora dintre aceștia) Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, László Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, căpitan Mihai Lupoi, Ion Iliescu ș.a. În teritoriu, se hotărăște constituirea de consilii județene, municipale, orășenești și comunale ale F.S.N. Platforma-program a F.S.N. cuprindea deziderate ca: abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere în luna aprilie; separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat; elaborarea unei noi Constituții; respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale; restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței ș.a. La 26 dec., a fost ales în funcția de președinte Ion Iliescu care a numit în calitate de prim-min. al României, până la Alegeri, pe Petre Roman. La începutul anului 1990, societatea românească, marcată de cele patru decenii și jumătate de dictatură comunistă, a traversat în câteva rânduri (12 ian., 23 ian., 28-29 ian., 18 febr. 1990 ș.a.) puternice crize politice, succesiunea evenimentelor devenind deosebit de rapidă și densă. La 23 ian. C. f. S. n. hotărăște participarea F.S.N. (care în febr. se constituie în partid politic) la alegeri, în contextul deținerii puterii politico-legislative, ceea ce a provocat protestul unor partide. Reprezentanții partidelor politice și cei ai C. f. S. n. cad de acord asupra constituirii Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.), format prin restructurarea C. f. S. n. și reprezentare egală, cu câte trei membri, a partidelor constituite până la acea dată (50% din totalul membrilor C.P.U.N.). 2. Partid politic creat în febr. 1990, la București, care s-a autodefinit „formațiune politică democratică, de largă cuprindere socială, ce urmărește transformarea societății românești pe baza valorilor democrației, libertății și demnității”. Președinte: Ion Iliescu (din apr. 1990; în urma alegerilor din 20 ami 1990, candidând din partea F.S.N., este ales președinte al României); Petre Roman, lider național (din mart. 1991) și președinte al F.S.N. (din apr. 1992). În condițiile existenței, în partid, a unor acute divergențe privind căile de trecere a României la economia de piață și a instituirii statului de drept, F.S.N. se scindează în partidele: Frontul Salvării Naționale (din mai 1993, Partidul Democrat-F.S.N.) și Frontul Democrat al Salvării Naționale (din iul. 1993, Partidul Democrației Sociale din România – P.D.S.R.).

încép, -cepút, a -cépe v. tr. (lat. incípio, -cípere, d. cápere, a apuca, a lua. V. încap, capăt, re-cuperez, accept, con-cep). Fac prima parte din ceva: încep (a scrie) o carte, încep o casă. Îs la început: încep anu, călătoria. V. intr. Ceremonia a început (subînț. a curge, să curgă, cursu eĭ). V. refl. Lupta s’a început (saŭ a început). – În Serbia a cepe.

GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe (1901-1965, n. Bârlad), om politic comunist român. Muncitor electrician. Militant de la începutul anilor ’30, unul dintre conducătorii grevei muncitorilor de la Atelierele C.F.R. „Grivița” – București. Arestat în vara anului 1933, este judecat și condamnat de către autorități la 12 ani de muncă silnică și deținut la Văcărești, Aiud, Doftana ș.a. După 23 august 1944, ministru în mai multe rânduri. Secretar general (1945-1954) și prim-secretar (1955-1965) al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Prim-min. (1952-1955). Președinte al Consiliului de Stat (1961-1965). Exercitând timp de aproape 20 de ani puterea supremă în stat și în partid, G.-D. a instaurat în țară un regim totalitar, de represiune polițienească, căruia i-au căzut victimă o mare parte a elitei politice, militare și culturale ale țării, participanții la Rezistența anticomunistă, precum și sute de mii de oameni nevinovați (țărani, membri ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor ortodoxă și unită ș.a.), iar în cadrul luptei pentru putere din sânul propriului partid, chiar și unii fruntași comuniști. După 1958, în plan extern, G.-D. a evoluat treptat spre distanțarea de U.R.S.S. și obținerea unui statut de relativă autonomie politică și economică, marcată prin respingerea categorică a planurilor sovietice de integrare economică a țărilor membre ale C.A.E.R.-ului, de transformare a României într-un hinterland agricol, cât și de refuzul de a mai seconda Moscova în tendința ei hegemonică asupra mișcării comuniste internaționale, apropiindu-se în același timp de China și de țările capitaliste dezvoltate. Reorientarea politicii externe a coincis cu semnificative mutații în politica internă, care și-au găsit expresia în atenuarea regimului represiv și eliberarea deținuților politici, în declanșarea unei campanii de desovietizare a țării, precum și în recuperarea, reabilitarea și punerea în circulație a valorilor naționale, dar fără să fie urmate de introducerea unor reforme reale și de democratizare a vieții sociale și politice.

LAFÔRET, Marie (pe numele adevărat Maïtena Doumenach) (n. 1939), cântăreață franceză. Debutează în cinema și se lansează în cariera muzicală la începutul anilor ’60. Voce cu mari disponibilități; repertoriu bazat pe un amestec între cântecul francez tradițional și muzica folclorică a lumii („Les vendanges de l’amour”, „Viens sur la montagne”, „Ivan, Boris et moi”).

*Octóbre m., gen. al luĭ (lat. october, d. octo, opt, fiind-că la Romanĭ vechĭu an începea la Martie, și decĭ Octobre era luna a opta). A zecea lună a anuluĭ. – Vechĭ octóvrie și -ónvrie (scris -mv-, după mgr. octóvrios, vsl. sîrb. oktovriŭ, bg. octomvriĭ. Epenteza luĭ m saŭ n, după Septem-, Novem- și Decembre). Azĭ (maĭ des, dar nu maĭ bine) Octombre.

N.E.P. (< Novaia Ekonomiceskaia Politica), politică economică a statului sovietic promovată în perioada de tranziție de la capitalism la socialism. Adoptată, în 1921, de Congresul X al partidului comunist, N.E.P.-ul a înlocuit politica „comunismului de război” cu impozitul în natură și a permis crearea de mici întreprinderi, privatizarea comerțului interior, arendarea micilor întreprinderi industriale, atragerea capitalului străin, înfăptuirea reformei monetare (1922-1924), transformarea rublei în monedă convertibilă etc. La un an de la introducerea N.E.P.-ului, autoritățile au început lupta împotriva capitalismului privat, trecându-se la industrializarea socialistă a țării și la colectivizarea forțată a agriculturii. La începutul anilor ’30 Stalin a trecut la introducerea primului plan cincinal.

PISAREV, Dmitri Ivanovici (1840-1868), critic literar și publicist rus. Unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai nihilismului rus. Colaborator de seamă al revistei radicale „Cuvântul rus” (la începutul anilor ’60). Pamfletul său „Guvernul rus sub protecția lui Schedo-Ferroti” în care lua apărarea lui Herzen, i-a atras arestarea și închisoarea la fortăreața Petropavlovsk (1862-1867). Promotor al realismului în estetică („Distrugerea esteticii”).

* novémbre m., gen al luĭ (lat. november, d. novem, noŭă, fiindcă la Romanĭ vechĭu an începea în Martie, și decĭ Novembre era luna a noŭa). A XI lună a anuluĭ. – Vechĭ Noevrie și Noenvrie (scris -mvrie, după mgr. Noemvrios; vsl. noĭenvriĭ și -ĭevriĭ). Azĭ (maĭ des, dar nu maĭ bine) Noembre.

*Septémbre m., gen. al luĭ (lat. September, d. septem, șapte, fiindcă în vechime anu începea la Martie, și decĭ Septembre era luna a șaptea). A noŭa lună a anuluĭ. V. răpcĭune). – Vechi Septenvrie (scris -mvrie) și Septevrie, apoi -envre (mgr. septémvrios, vsl. septevriĭ, -enbrĭ, bg. -temvriĭ).

HOUSE s. m. 1. Curent muzical apărut la începutul anilor ’80 la Chicago, care are la bază muzica soul disco. 2. Stil de dans rapid realizat inițial prin adăugarea de sunete ritmice electronice la înregistrările disco și ulterior de fragmente repetitive sau sunete sintetizate. [Pr.: haŭs] – Cuv. engl.

ROȘ HAȘANA (ROSH HASHANA) (cuv. ebraic „Începutul anului”), una dintre marile sărbători ale evreilor celebrate în zilele de 1 și 2 ale lunii ișri (sept. sau oct.), marcând Anul Nou. Supranumită uneori „Ziua judecății”. Această zi este urmată de o perioadă de zece zile în autoanaliză și penitență, care se încheie cu sărbătoarea Iom Kipur (Yom Kippur). Ceremonialul include suflarea într-un corn de berbec, numit șofar, chemarea simbolică la trezirea spirituală care a avut loc atunci când Moise a primit Tablele Legii pe Muntele Sinai.

ARMĂ, arme, s. f. 1. Instrument pentru atac sau apărare. La începutul anilor... pămîntenii născoceau arme de apărare și atac. SADOVEANU, N. F. 53. Izbuti a face să lucească armele ca oglinda. ISPIRESCU, L. 3. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala tui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. EMINESCU, O. I 147. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur. NEGRUZZI, S. I 148. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă (ca pușca, revolverul, tunul etc.). Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n Codrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Armă albă = (în opoziție cu armă de foc) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Armă automată = armă de foc la care armarea se face fără intervenția omului, astfel că loviturile se succed fără întrerupere atît cît se apasă pe trăgaci. Armă atomică = instrument de luptă a cărui putere e bazată pe energia atomică. Armă bacteriologică = mijloc criminal de exterminare în masă, interzis în dreptul internațional, care constă în răspîndirea de bacterii producătoare de boli infecțioase în scopul de a distruge populația pașnică. V. bacteriologic. ◊ Expr. A fi sub arme = a face serviciul militar. A ridica (sau a lua) armele = a începe o luptă, un război. A depune armele = a se preda, a se declara învins; fig. a ceda în fața argumentelor adversarului, a se declara convins. ♦ Parte dintr-o armată, specializată pentru un anumit fel de luptă și dotată cu mijloacele de luptă corespunzătoare; serviciu militar specializat în acest sens. Mă, Cocor Dumitru, artileria e armă grea. SADOVEANU, M. C. 54. 2. Fig. (Uneori urmat de determinări ca «spiritual», «ideologic» etc.) Mijloc de luptă pe tărîm ideologic. Vigilența de masă a oamenilor muncii este arma cea mai puternică pentru descoperirea și lichidarea acțiunilor criminale ale dușmanului de clasă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 649. O armă puternică a organizațiilor de partid în lupta pentru ridicarea nivelului muncii ideologice o constituie presa. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2557. ◊ Arma criticii (și autocriticii) = principala metodă de dezvăluire și înlăturare a greșelilor și lipsurilor din activitatea partidelor marxiste și a altor organizații ale oamenilor muncii. Avem o armă minunată = arma criticii și autocriticii. Ea este mijlocul principal de lichidare a greșelilor și de îmbunătățire a muncii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 161. ♦ Expr. A bate pe cineva cu propriile lui arme = a-l învinge folosindu-te de propriile lui argumente.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

NĂGARĂ s. f. Plantă erbacee, din familia gramineelor, caracteristică vegetației din stepe, cu paiul înalt, frunzele înguste, spicul cu fire lungi și aspre (Stipa); păiuș, colilie. Năgara înflorită strălucea ca argintul la soarele verii în singurătatea cuprinsului. SADOVEANU, N. P. 222. (Cu pronunțare regională) Frunzuleană de nagară, Este-un nuc între hotară. SEVASTOS, C. 11. ◊ Fig. Un bărbat de treizeci și cinci de ani... începe să aibă la tîmple fuiorașe de năgară. SADOVEANU, F. J. 68. – Variantă: negară (ALECSANDRI, P. P. 228) s. f.

TOT¹ adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

TOXIC, -Ă, toxici, -e, adj. Care poate otrăvi; otrăvitor, veninos. Alături... de substanțele toxice folosite în lupta împotriva insectelor dăunătoare, rozătoarelor și bolilor plantelor, în ultimii ani încep să se întrebuințeze noi metode chimice. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 5/1. ♦ (Substantivat, n., rar) Otravă, venin. Fermenții cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. CARAGIALE, O. III 165.

strungaș, strungași, s.n. – 1. Ajutor de păcurar: „Fiecare stână mai are câte un strungaș, de regulă un copil, care are datoria să mâie oile pe strungă, la muls” (Precup, 1926: 9). În plus, „ajută baciul în stână sau, alături de păcurar, păzește sterpele. El este ucenicul stânei” (Georgeoni, 1935: 78). „Strungașii sunt copii recrutați la începutul anului pastoral, din sat, de acasă sau din satele submontane. Angajamentul se face pentru întreaga vară sau pentru un răstimp posibil, ținându-se seama de obligațiile lor școlare. Statutul lor este semiprofesional: sunt angajați după nevoi imediate de către gazda de munte. Se poate întâmpla ca strungașul să continue, devenind prin vârstă și pricepere păcurar” (Latiș, 1993: 51). 2. Persoană cu dinți rari (ALRRM, 1969: 80). – Din strungă „deschizătură, portiță” + suf. -aș (MDA).

cap, capete, s.n. – 1. Căpătâi. 2. Căpetenie, șef. 3. Individ, om. 4. Minte, judecată. 5. Vârful unui obiect. 6. Începutul, fruntea: cap de an = începutul anului; cap de primăvară (24 februarie), sărbătoare ce marchează începerea unui nou ciclu al naturii, sfârșitul iernii și primele semne ale primăverii. „I să spune capu’ primăverii că de atunci începe a se arăta soarele mai de primăvară” (Bilțiu, 2009: 45; Breb); „În zua asta începe a să duce omătu’ și a să destide pământu’ și lumea” (idem; Valea Chioarului). Se spune că în acea zi „se nuntesc păsările”. ♦ (top.) Capul Tămășanului, vârf (519 m) situat pe Culmea Codrului, la limita de vest a jud. Maramureș. – Lat. caput „cap” (DEX, DLRM, MDA); lat. pop. *capum < caput (Pușcariu, CADE, DA, cf. DER; Șăineanu).

Crăciun, s.n. – 1. (rel.) Sărbătoare religioasă de factură creștină care aniversează nașterea lui Iisus Cristos (25 decembrie). ♦ În opinia cercetătorilor, la origine, sărbătorea aniversa nașterea lui Mithra (cult solar), iar „creștinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărută întâi la creștinii egipteni, dar la 6 ianuarie (…), sărbătoarea numită Nașterea Domnului e fixată de Biserica romană, abia în pragul sec. al IV-lea, la 25 decembrie apoi preluată și de Biserica orientală. (…) Mutarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru anihilarea cultului lui Mithra și, implicit, a Saturnaliilor. Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. al XVIII-lea), 25 decembrie, a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou” (Kernbach, 1989: 118). „În calendarul iulian, la 25 decembrie cădea solstițiu de iarnă și se spunea că este Nașterea Soarelui” (J. G. Frazer, cf. Kernbach). 2. (mit.) Crăciun, personaj mitic înfățișat ca un moș bun. „Divinitate mitofolclorică românească” (Kernbach, 1989). „Semidivinitate arhaică sau semidivinitate creștinizată” (Vulcănescu, 1987: 329). „Este înfățișat printr-un strămoș de o vârstă nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit o fizionomie de mască milenară. Ca semidivinitate arhaică, decăzută din rangul și funcțiunea inițială de zeu gerontocrat, în perioada daco-romană a fost receptat și transformat în galeria de pseudosfinți tolerați de creștinismul primitiv, pentru că prin structura și funcțiunea lui nu tulbura, ci mai degrabă facilita înțelegerea noii religii în plină ascensiune social istorică” (Vulcănescu, 1987). 3. Crăciunul cel mic, denumire dată sărbătorii de Anul Nou în satele din zona Codru. ♦ (top.) Crăciunești, loc. aparținând de com. Bocicoiu Mare (Valea Vișeului). ♦ (onom.) Crăciun, Crăciunaș, Crăciunescu, Crăciunica, nume de familie (780 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Numele de Crăciun apare de 8 ori în Diplomele maramureșene (sec. XIV – XV), ca nume de nobil sau magistrat (Vișovan, 2007: 170). Un conducător local din satul Rohia (Lăpuș), pe numele Crăciun, ar fi organizat apărarea în fața invaziei tătare (Vișovan, 2008: 197). ♦ Atestat sec. XV (cf. Mihăilă, 1974). – Lat. creationem „procreație” (MDA); probabil din lat. creatio, -onis „naștere” (Densusianu, Graur, Rosetti, DEX); din lat. creatio „naștere” sau calatio „convocare” (Kernbach): „La romani funcționa tradiția convocării (calatio) de către preoți, la începutul lunii (zi-întâi), a enoriașilor, pentru comunicarea zilelor festive ale lunii în curs; la fel se proceda pentru alte sărbători speciale, cum erau ritualurile mithraice de la 25 decembrie” (Kernbach, 1989: 118). „Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcum, inițial ”lemn, ciot, buturugă„, apoi ”buturuga lui Crăciun„; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea” (idem); „Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic românesc care îl cunoaște, ca termen comun pentru toate dialectele și singurul existent pentru a designa nașterea lui Christ”. Probabil cuvânt autohton (Brâncuș, 1983).

Sângeorz, (Sângiordz, Sânjorz), s.n. – (23 aprilie) 1. Sărbătoare precreștină care, în antichitate, a marcat debutul unui nou ciclu vegetațional și agropastoral (Anul Nou arhaic). Primul om care iese cu plugul la arat este sărbătorit ca un împărat (Tânjaua de pe Mara, Udătoriu din Chioar) și debutează oficial anul pastoral. În ziua de Sângeorz, poarta, casa, grajdul și staulul oilor erau împodobite cu frunze verzi de tei, mesteacăn, carpen, fag sau frasin: „Înstruțam staulu’ cu oi și vranița să sie anu’ bogat, să crească iarba. Zicea că, dacă are cineva fete, ajută fetele să să mărite, că crengile acelea aduc noroc la casă” (Bilțiu, 2009: 90-91; Săcel). Elementul esențial al acestei sărbători este stropitul cu apă (rit de fertilizare și fecunditate): „Pă fete le băga în râu să sie sănătoase și vlăstoase tătă vara” (idem; Borșa); „Și oamenii să udau dimineața să să spele de tăte relele, să rămâie curați ca apa, să fie iuți ca apa de munte primăvara” (idem; Sat Șugatag). Debut de an pastoral: „Când scoatem oile la Sângeorz, le trecem păstă lanț, păstă rug și păstă secure” (idem; Cupșeni); „Atunci când fac stânile, se cheamă mulsu’ măsurii. Atunci se măsoară laptele, care cât are, sau cu litra, sau cu găleata. Atunci mere și popa și face slujbă pă ele și le stropea cu apă sfințită” (Papahagi, 1925). 2. (rel.) Sărbătoare religioasă creștină, închinată Sf. Gheorghe (23 aprilie). 3. (mit.) Personaj din galeria divinităților populare ale mitologiei române (Vulcănescu, 1987). Anul Nou arhaic debuta, ca la toate popoarele antice, o dată cu declanșarea muncilor agricole și începutul anului pastoral. A existat, cu siguranță, o divinitate care patrona această sărbătoare. Trebuia să fie un luptător, un erou salvator, civilizator, care învingea stihiile iernii, aducea soarele, ploaia și vegetația. Peste acest cult arhaic religia creștină a suprapus imaginea Sf. Gheorghe, cu atribute și virtuți similare. Sărbătoarea lui s-a fixat, în calendarul creștin, pe 23 aprilie, o dată cu debutul anului pastoral: „La o săptămână după Sân-Giordz, strângem stâna laolaltă (…) apoi merem la munte; apoi, când rumpem sterpele, băgăm oile după strungi și le afumăm” (Papahagi, 1925; Ieud). În amintirea acelui zeu arhaic se împodobeau porțile și streșinile caselor cu crenguțe de mesteacăn și oamenii se stropeau cu apă, pentru a prefigura un „an vlăstos”. ♦ (onom.) Sângeorzan, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Din sânt „sfânt” + George (< Gheorghe) (MDA); cf. lat. Sanctus Georgius (DER), cf. magh. Szent György (MDA).

SCHLONDORFF [ʃlöndórf], Volker (n. 1939), regizor german de film. La începutul anilor ’60 ai sec. 20, unul dintre promotorii Tânărului cinematograf vest-german, semnatar al manifestului de la Oberhausen. Sprijinite de surse literare de prestigiu, filmele sale – realizate și în afara Germaniei – se remarcă prin finețea analizei psihologice și prin forța evocării tabloului ambiental („Tânărul Törless”, „Onoarea pierdută a Katerinei Blum”, „Moartea unui comis voiajor”). Premiul Oscar 1979 („Toba de tinichea”).

SCORSESE, Martin (n. 1942), regizor american de film. Face parte din generația care la începutul anilor ’70 ai sec. 20 a regenerat cinematograful hollywoodian schimbând fața genurilor clasice. Filmele sale sunt în principal variațiuni pe tema violenței, componentă a vieții citadine americane („Crimele din « Mica Italie »”, „Șoferul de taxi”, „Taurul furios”, „Băieți buni”, „Bandele din New York”, „Aviatorul”, „Cârtița”, „Shutter island”, „Lupul de le Wall Street”). Oscar 2007 („Cârtița”).

SEGAL, George (1924-2000), sculptor american. A debutat ca pictor figurativ. În anul 1960 începe să creeze lucrările care-l vor face faimos – personaje de gips necolorate, în mărime naturală, de obicei combinate cu obiecte reale, sugerând scene cu adevărat macabre („Stația de benzină”, „Vitrina restaurantului”). Mai târziu, creează și monumente publice, în bronz: „Memorialul lui 4 mai 1970” și „Holocaust”.

SHOLES [óulz], Christopher Latham (1819-1890), inventator american. Împreună cu Samuel W. Soulé și Carlos Glidden, a construit (1867) prima mașină de scris, cu bare independente pentru fiecare caracter, pe care a îmbunătățit-o continuu timp de mai mulți ani. Începând din 1873, compania Remington, căreia i-a vândut brevetul, a produs-o industrial și a comercializat-o în serie.

indiction sn [At: DOSOFTEI, V. S. 1/6 / V: (înv) indict, ~ă sf / P: ~ti-on / Pl: ~oane / E: vsl инъдикътионъ] 1 (Înv) Perioadă de 15 ani fără legătură cu fenomenele astronomice care au servit la alcătuirea calendarelor și al cărei punct de plecare este anul 313 d. Hr. 2 Ciclu pascal care cuprinde o perioadă de 532 de ani, socotită de la 1 septembrie, anul creației 5508 (după calendarul iudaic). 3 Începutul anului bisericesc, 1 septembrie.

nou, nouă [At: PSALT. 298 / V: (îrg) noao, noau, noo, nuou a / Pl: noi, (iuz, af) nouă, (îrg, af) noau, noo, noue, nauă, (sst, sn) noaia / G-D și: (îrg, af) nouă, noiei / E: ml novus, -a, -um] (Îoc vechi) 1 a Care a fost făcut, creat, descoperit de curând Si: recent. 2 a Care există sau a luat ființă de puțină vreme Si: recent. 3 a (D. oameni) Care se află într-o anumită situație de puțină vreme Si: recent. 4 a (Îs) Lună ~ă Fază a lunii când aceasta este în conjuncție și când fața dinspre pământ, nefiind luminată, este invizibilă. 5 a (Îas) Timp când luna este în faza de lună nouă. 6 a (Reg; îas) Primă zi a lunii. 7 a (Pop; îs) Crai ~ Lună în prima ei fază vizibilă, când are forma unei seceri subțiri, după faza de lună nouă (4). 8 a (Asr; îs) Lumea ~ă (sau, rar, cea ~ă) Continent american. 9-10 av (Îls; îla) ~-născut (Copil) care abia s-a născut. 11 sn (Înv; îlav) Din (sau de) ~ De curând. 12 a (Îe) Ce mai e ~ ? Ce s-a întâmplat în ultima vreme? 13 a (D. produse agricole, viticole etc.) Care face parte din recolta anului în curs sau a anului imediat anterior. 14 a (D. bani) Care a fost emis și pus în circulație de curând. 15 a (Îvp) Tânăr. 16 a (Îvp) Fraged. 17 a Care a fost cumpărat, frecventat etc. de curând. 18 a Care nu a mai fost folosit sau care este folosit de puțină vreme. 19 a (Pex) Care este în bună stare. 20-21 av (Îljv) ~-nouț (Care este) foarte recent. 22 av (Îla) ~-nouț Care nu a fost încă folosit. 23 av (Pex; îal) În foarte bună stare. 24 a (Îrg; d. pământ) Care nu a mai fost cultivat, desțelenit. 25 a Proaspăt. 26 a Curat. 27 a Care apare pentru întâia oară. 28 a Care n-a existat sau n-a fost cunoscut mai înainte. 29 a (Îlav) Din (sau, de) ~ De la început. 30 a (Îal) Încă o dată Si: iar, iarăși. 31 a Care acum apare, ia naștere, începe. 32 a Care apare în locul unui lucru, unei ființe etc. mai vechi. 33 a (Îs) An (sau anul) ~ sau ~ul an Anul calendaristic care începe să se desfășoare. 34 a (Îs) Anul ~ Zi de 1 ianuarie, corespunzând cu începutul anului calendaristic. 35 a (Îas) Sărbătoare care se ține de Anul Nou (34) Si: revelion. 36 a (Bis; îs) Legea sau învățătura (cea) ~ă sau ~a lege Religie creștină (în raport cu religia mozaică). 37 a (Bis; îs) ~ul Testament, sau, înv, Scriptura (sau sfânta Scriptură) cea ~ă Parte a Bibliei cuprinzând Evangheliile și alte scrieri religioase de după nașterea lui Hristos. 38 sn Element care apare la un moment dat în procesul dezvoltării unui fenomen și care în luptă cu elementul vechi, iese învingător. 39 a Modern. 40 a Contemporan în raport cu vorbitorul Si: actual. 41 a Care se deosebește de ceea ce a fost mai înainte. 42 a Care este schimbat, transformat în bine Si: reînnoit, refăcut. 43 a (Pex) Perfecționat. 44 a Care s-a ivit de curând Si: recent. 45 a (Fam; îs) Lume ~ă Exclamație cu care sunt întâmpinați oaspeții rari. 46 a Care se adaugă într-o succesiune la ceva de același fel ce exista de mai înainte. 47 a Care este încă unul pe lângă cel existent. 48 a Lipsit de experință din cauza absenței unei practici suficiente.

PLUGUȘOR (diminutiv de la plug) Poezie populară care face parte din literatura de ceremonial, legată de un răspîndit obicei popular și rostită pe la casele gospodarilor, în ajunul Anului nou, de grupuri de copii (plugușorul mic) sau în dimineața Anului nou, de cete de flăcăi, însoțiți adesea de un plug (plugușorul mare), în trosnete de bici, sunet de tălăngi sau buhai. Elogiu al muncii și fertilității pămîntului, cuprinsul ei este o evocare amănunțită a muncii agricole, de la alegerea locului de arat și semănat, pînă la coacerea pîinii, poezia sfîrșind cu o urare de bine pentru cei cărora li s-a urat. În unele variante, elementul fabulos se îmbină adesea cu elemente de umor, cu aluzii la contemporaneitate. În el, unii cercetători văd o moștenire a unui rit străvechi (la romani, cu prilejul începutului Anului nou – luna martie – copiii mergeau din casă în casă, urînd și aruncînd semințe dinaintea gazdelor sau în ferestre). În întreaga lui desfășurare, plugușorul constituie un adevărat spectacol, nu lipsit de farmec.

piatră sf [At: COD. VOR. 145/13 / Pl: pietre, (îrg) pietri, pietruri / E: ml petra] 1 (Lsg) Nume generic al oricărei roci solide, dure și casante răspândite la suprafața sau în interiorul pământului. 2 (Lpl) Fragment de forme și de dimensiuni diferite dintr-o piatră (1). 3 (Pex) Material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui roca naturală dură și care are diverse utilizări. 4 (Îs) ~ de încercare (sau ~ de încercat, de probă, de cercare, de probat) Rocă silicioasă foarte dură, folosită în trecut la verificarea purității metalelor prețioase. 5 (Fig; îas) Mijloc de verificare a capacității, a valorii, a sentimentelor cuiva sau a ceva. 6 (Fig; îas) Dovadă. 7 (Îs) ~ de temelie sau (înv) ~a temeliei Piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul unei solemnități ce marchează începutul construcției. 8 (Fig; îas) Element sau principiu de bază, esențial. 9 (Îs) ~ unghiulară (sau, înv, de ugolniță) ori (înv) ~ în margine de unghi Piatră așezată în colțul fundației unei clădiri. 10 (Fig; îas) Element de bază, fundamental. 11 (Reg; îs) ~ sclipitoare Cuarț. 12 (Îla) De ~ Neclintit. 13 (Îal) Greu. 14 (Îe) A avea (sau a i se pune, a-i sta cuva ca) o ~ pe inimă A avea un mare necaz. 15 (Îae) A fi foarte îngrijorat. 16-17 (Îe) A (sau a-i, a i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o ~ (de moară) de pe inimă (sau cuget ori suflet etc.) (A face să se simtă sau) a se simți eliberat de o grijă sau de o teamă. 18-19 (Îae) (A face să găsească sau) a se găsi o soluție care pune capăt unei situații dificile. 20 (Îe) A-și pune carul în pietre A lua o hotărâre nestrămutată. 21 (Îae) A se încăpățâna. 22 (Îe) A aduce (sau a scoate etc. ceva) (și) din ~ seacă A realiza, a obține ceva cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. 23 (Îe) A călca (sau a umbla) din ~-n~ A face orice pentru a obține ceva. 24 (Îe) A călca în ~ seacă A se osteni zadarnic. 25 (Îae) A avea ghinion. 26 (Îe) A număra pietrele A umbla fără treabă, fără rost. 27 (Îe) A pune cea dintâi ~ A începe o acțiune, o lucrare etc. 28 (Îe) A nu (mai) rămâne (sau fi, sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) ~ pe ~ (din ceva) sau (reg) a se alege ~a și uscata (de ceva sau de cineva) A se distruge complet, a nu mai rămâne nimic din ceva sau din cineva. 29 (Îe) A nu mai lăsa nici ~ peste ~ A nimici. 30 (Îe) A arunca (cu) ~a (sau ~e) (în cineva) A defăima pe cineva. 31 (Cdp fr; îe) A arunca (cu) ~a (sau pietre) în grădina cuiva (sau vecinului) A ataca pe cineva indirect, prin aluzii. 32 (Îe) A arunca prima ~ sau a arunca primul ~ra A provoca un conflict. 33 (Îae) A fi sigur că numai ceilalți oameni au păcate. 34 (Îe) (Frig sau ger de) crapă pietrele Ger foarte mare. 35 (Îe) (A fi) tare (sau sănătos) ca ~ra A fi foarte sănătos și rezistent. 36 (Îe) A sparge ~a în palmă A fi foarte puternic. 37 (Rar; cdp fr; îe) ~ de scandal Motiv de conflict. 38 (Îe) (A fi) ~ (de moară) în casă sau ~ra din casă A fi fată bătrână, nemăritată, considerată ca o povară la casa părinților. 39 (Îe) A sta ~ pe capul cuiva A constitui o povară pentru cineva, în casa cuiva. 40 (Îe) A ridica (sau a duce) ~e de moară A face lucruri foarte grele, care depășesc puterile unui om. 41 (Reg; îe) A face (pe cineva) să mănânce ~e A supăra foarte tare pe cineva. 42 (Îc) ~-linte Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din regiunea alpină (Astragalus australis). 43 (Îc) ~-căpriță Plantă nedefinită mai îndeaproape, care dacă este arsă, se face ca o piatră. 44 (Îcs) De-a pietrele (sau pietre) Joc de copii cu mai multe pietre care se aruncă în sus și trebuie să fie prinse cu dosul palmei Si: de-a pietriceaua (11), de-a pietricica (11), de-a pietruțele (11), la pietrucele (11). 45 (Reg; îcs) Zbărnâială cu ~a Joc de copii în care se aruncă o piatră care trebuie să zbârnâie prin aer. 46 (Îs) Epoca ~ei (sau de ~) Cea dintâi și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, care a durat sute de mii de ani, începând odată cu desprinderea omului din lumea animală. 47 (Îs) ~ filozofală Substanță imaginară, despre care alchimiștii credeau că poate transforma orice metal în aur și argint. 48 (îs) ~ prețioasă, (sau scumpă, curată, semiprețioasă) Mineral cristalizat cu aspect frumos, cu culori variate, cu duritate mare, de valoare, care se găsește în natură și se folosește, de obicei, la confecționarea bijuteriilor. 49 Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (1), sau (pex) din os, din lemn etc. 50 (Îvp) Meteorit. 51 (Reg; îs) ~ de foc (sau de trăsnet) Trăsnet. 52 (Îrg) Greutate de cântar sau de balanță. 53 (În legătură cu verbele „a bate”, „a cădea”) Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici Si: grindină. 54 Fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație Si: grindină. 55 (Olt) Legătură de cânepă alcătuită din mai multe fuioare. 56 Crustă de săruri minerale depuse în decursul timpului pe pereții unui vas în care de obicei se fierbe apă sau pe pereții vaselor unde se păstrează anumite lichide, în special vin sau must. 57 Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți Si: detritus, tartru. 58 (Cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul. 59 (Pex) Litiază. 60 (Pop; îc) ~-acră Sulfat dublu de aluminiu și de potasiu Si: alaun (2). 61 (Îc) ~-(de-)pucioasă Sulf sub formă de bucăți. 62 (Pop; îc) ~-de-var Carbonat de calciu. 63 (Îrg) ~a-șoricelului Arsenic. 64 (Pop) ~-vânătă (sau, reg; ~-mierie) Sulfat de cupru hidratat. 65 (Pop; îc) ~a-iadului sau (înv) ~-infernală Azotat de argint, topit și turnat în forme. 66 (Reg) ~-de-țipirig Clorură de amoniu.

tânăr, ~ă [At: PSALT. HUR. 124^v/11 / V: (îrg) tin~, tiner, (înv) ~ner, (reg) tan~ / Pl: tineri, tinere, (reg) ~i, ~e / E: ml tener] 1-2 smf, a (Persoană) care este, ca vârstă, între adolescență și maturitate Si: june, (îvr) tineriu, (reg) tretin (3). 3-4 smf (Îljv) De ~ (Care este) din fragedă vârstă. 5 sm (Înv) Copil¹ (3). 6 a (D. animale) Care de-abia a ajuns la maturitate. 7 a Format din tineret (1). 8 a Care este caracteristic unui om neajuns la maturitate. 9 a Care aparține unui om neajuns la maturitate. 10 a Care denotă tinerețe (1). 11 a (D. vârstă, ani etc.) Care ține de tinerețe (1) Si: tineresc (1). 12 a (D. carne) Care provine de la animale tinere (6) Si: fraged. 13 a (D. plante) Care nu a ajuns la maturitate. 14 a (D. păduri, livezi etc.) Care este format din plante neajunse la maturitate. 15 a (D. părți ale plantelor) Care se află la începutul dezvoltării. 16 a Care există de puțină vreme Si: nou, recent. 17 a (Îvr; îs) Lună ~ă Lună nouă. 18 a (Înv; îs) An ~ Ziua de 1 septembrie, când începe anul calendaristic bisericesc. 19 a (Reg; îs) Duminica ~ă Prima duminică după ce apare luna nouă. 20 a (D. persoane) Care este mai puțin înaintat în vârstă decât persoanele cu aceeași funcție, ocupație etc. 21 a (D. persoane) Care este numit recent într-o funcție. 22 a (D. vin) Care face parte din recolta anului în curs sau a anului imediat anterior. 23-24 smf, a (Reg) (Persoană) de curând căsătorită. 25 sms (Reg) Mire. 26 sfs (Reg) Mireasă. 27 smf (Reg; lpl, m) Miri.

Augustin Actualele prenume Augustin și Augustina, destul de frecvente în epoca noastră, reproduc numele pers. lat. Augustinus, Augustina, după cum ușor se poate bănui, derivate adjectivale cu valoare de cognomen de la Augustus, nume celebru în istoria romană. În terminologia religioasă și probabil chiar magică, augustus însemna „cel care trezește viața, cel care împarte binefaceri”, probabil un derivat din *augus „puterea de a face să crească” (vb. augere „a crește”). Cele două cuvinte sînt strîns înrudite cu augur și augurium, lucru sesizat chiar de antici (Quintus Ennius, 240 – 169 î.e.n., unul dintre primii poeți latini și autorul Analelor; Festus și Suetoniu, care consideră, parțial corect, că augustus derivă din augurium, Ovidiu ș.a.); augurul (după o altă ipoteză etimologică, cuvîntul ar fi probabil compus din avis „pasăre” și gerere „a umbla, a se purta”), era preotul care putea prezice viitorul după zborul (specia, numărul și direcția din care vin), cîntecul și chiar măruntaiele păsărilor, interpretarea acestor elemente numindu-se augurium sau auspicium – din avis „pasăre” și spic- „a privi” (de aici expresiile „de bun augur” sau „sub bune auspicii”). Cu timpul, augustus începe să fie folosit și cu sensul „consacrat de auguri, pus sub bune auspicii”, la început numai cu referire la lucruri. O serie de evenimente social-politice din viața romanilor au ca urmare aplicarea acestui termen și unei persoane. În 13 – 14 ianuarie 27 î.e.n., Caius Iulius Caesar Octavianus cedează senatului și poporului toate puterile cu care fusese învestit la moartea tatălui său adoptiv, inclusiv guvernarea provinciilor. Apreciindu-i atitudinea democratică, senatul îi încredințează în continuare guvernarea provinciilor expuse războaielor și comanda armatei și hotărăște (probabil la 16 ianuarie) să i se acorde coroana civică, să i se împodobească porțile palatului cu frunze de laur etc., să i se dea supranumele de Augustus și la fel să se numească și luna în care s-a născut. Începînd cu Octavian, alături de titlul de imperator și de gentilicul Caesar, supranumele onorific de augustus (legat probabil și de calitatea de augur a împăratului) intră în titulatura tuturor împăraților romani, fiind reluat mai tîrziu de numeroși monarhi și principi din apusul Europei, cu noul său sens de „împărat, cezar”. Într-o epocă relativ tîrzie, sec. 3, încep să fie folosite și supranumele Augustinus, Augustina, derivate cu sufixul -inus (-ina), care inițial indica relația sau referirea (augustin „locuitor din localitatea Augusta”; sibilin „ceea ce se referă la → Sibila etc.); astăzi, dintre diferitele valori ale sufixului, remarcăm pe cea diminutivală (în unele limbi romanice) și onomastică (și în română cu acest sufix se pot forma nume de persoane, masculine sau feminine, dar numai de la teme sau nume personale). Devenite independente și pătrunzînd în onomastica creștină, Augustin și Augustina încep să se răspîndească în Europa prin intermediul bisericii (cel mai cunoscut este cultul unui episcop, filozof și scriitor creștin care a trăit între 354 – 430). Preluat de greacă, fostul cognomen roman ajunge la slavi și la români, dar sub forma Avgustin, atestată începînd cu sec. 16, care redă pronunția grecească, sau Agustin. Hipoc. Gusti este cunoscut și ca nume de familie. În sec. 19 începe să se manifeste în Transilvania un puternic curent de preluare a vechilor nume romane generat de activitatea reprezentanților ”Școlii Ardelene„, care în lupta pentru libertate națională a românilor din Transilvania, folosesc cu succes și argumentele lingvistice. Probabil după 1848, încep să fie folosite ca nume de botez Augustin, Augustina și mai rar August, Augusta, forme savante care le înlocuiesc pe cele vechi. Mai ales primele două nume devin din ce în ce mai frecvente, la aceasta contribuind și strînsa legătură (dar nu coincidența totală) cu numele lunii august (toate limbile moderne care continuă calendarul roman au păstrat noul nume al lunii Sextilis ”a șasea" – înainte anul începea în martie – Augustus, sub formă cultă în engl., germ., rom., sau sub formă populară, lat. augustus, agostus, în it., port., sp. – agosto, în fr. août, în rom. august; în limbile slave și româna veche sau populară, avgust reproduce pronunția grecească). ☐ Engl. Austin, Austen, fr. Auguste, Augustin, Austin și Autin (forme populare, vechi), germ. August, Augusta, Augustinus, Augustina, it. Augusto, Augusta, Augustino, Augustina, Agostino (formă populară moștenită din latină), sp. Augusto, Augusta, Augustin, Augustina, magh. Agost, Agoston, Augusztina, Auguszta (cu hipoc. Guszta, Guszti etc.), bg., rus. Avgust, Avgusta, Avgustin, Avgustina etc. ☐ Lingvistul și istoricul transilvănean August Treboniu Laurian, poetul și criticul August Wilhelm von Schlegel, criticul și scriitorul Charles Augustin Sainte Beuve, sculptorul Auguste Rodin, pictorul Auguste Renoir, dramaturgul August Strindberg etc.

Iuliu Prenumele Iúliu și Iúlia, frecvente în onomastica noastră contemporană, reproduc pe cale cultă vechile nume gentilice romane Iúlius și Iúlia. Una dintre cele mai vechi și nobile ginți ale Romei antice, descendentă din zeița Venus, Iulia și-ar trage numele de la Iulus, fiul lui Eneas (tradiția acestei descendențe ne-a fost transmisă de Vergiliu, în Eneida; cele două nume sînt într-adevăr înrudite, dar Iulus este o creație pe baza mai vechiului Iulius și nu invers. În explicarea acestui nume celebru, specialiștii pornesc de la forma mai veche Iuilius, care ar avea la bază un cuvînt neatestat *iouilios, înrudit cu oscul iuvilam și derivat din lat. Iovis, numele divinității supreme. În latina clasică Iovis, de la o formă indo-europeană *dieu, care denumea lumina cerului (în sanscr. dyaúh „cerul luminos”), este înlocuit la nominativ cu forma lupiter, un compus cu elementul secundar pater „tată” (*dieu-pater „Dumnezeu tatăl”, corespunde sanscritului dyaús pitá „cerul tată”); lupiter, identic cu Zeus al grecilor (cuvintele fac parte din aceeași familie), este și numele celei mai mari planete din sistemul solar, a cărei influență este considerată în astrologie ca izvor al fericirii, vechiul Iovis s-a păstrat la noi și în „joi”, în calendarul planetar, ziua dedicată lui Iovis. Foarte frecvente în lumea romană, Iulia și Iulius apar și cu valoare de supranume, iar mai tîrziu ca nume independente. Alături de acestea erau folosite, mai ales în epoca imperială, cognomenele Iuliánus și Iuliána, la origine derivate adjectivale de la Iulius, Iulia. Purtate de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, Iulius, Iulia și Iulianus, Iuliana intră în onomastica creștină, devin calendaristice și se răspîndesc în toată Europa. Dar abia din epoca Renașterii numele devin frecvente și de mare popularitate, datorită mai ales modei numelor latine clasice; cum ginta Iulia și reprezentanții ei (dintre care îi amintim doar pe Cezar și pe fiul său adoptiv Octavian) au jucat un deosebit rol în viața social-politică și culturală a vechii Rome (dinastia iulio-claudiană cuprinde împărații romani de la Augustus pînă la Nero), faima de care se bucură astăzi numele în discuție este pe deplin motivată. Mulți dintre părinții care aleg astăzi pentru copiii lor prenumele luliu, Iulia, Iulian, Iuliana, le apropie pe acestea, în primul rînd, de numele lunii iulie (mai ales dacă copilul este născut în această lună). Și într-adevăr, numele lunii și cele personale sînt strîns înrudite între ele; vechiul termen lat. Quin(c)tilis (de la numeralul cinci, întrucît anul începea atunci cu luna martie) folosit pînă la sfîrșitul epocii republicane, a fost înlocuit, printr-o lege despre care ne vorbește și Suetoniu, cu Iulius, în onoarea lui Caius Iulius Caesar (născut în această lună – el este de fapt cel care a modificat calendarul roman, așa-numitul „calendar iulian” intrînd în vigoare în anul 46 î.e.n., atribuirea numelui acestuia, după moartea sa, lunii a șaptea a fost deci cu totul îndreptățită). Noul nume Iulius, care s-a păstrat în majoritatea limbilor moderne: sp. julio, port. julho, fr. juil (dialectal), engl. july, germ. juli, gr. ioulios (de aici rom. iulie), rus. iuli etc., juillet, în franceza literară, este o combinație între mai vechiul juignet (diminutiv de la iunie) și dialectalul juil, iar it. luglio are la bază o formă latină populară luliu. Numele personale latinești pătrund și în onomastica grecească și de aici, în limbile slave; la ucraineni, forma masc. Uliani este atestată din anul 1484, iar la sîrbi și croați Julijan apare într-un document din 1499. Prin filiera greco-slavă Iulian și Iuliana ajung și la noi, atestările documentare urcînd pînă în sec. 15-16 (Iuliana apare în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare; după 1500 apar și formele Uliana, Uleiana, Uliena, Ulian, iar în Țara Românească, după 1600, Ulianca. De influență latino-catolică este Iulius, mai ales în Transilvania și Moldova (o formă Iula este atestată din sec. 11 – 13 în Transilvania, iar Uliu din anul 1448, în Moldova). Din aceeași familie onomastică fac parte și Ule(a), Uliia, Ulina etc. În documentele Țării Românești apar la 1500 Ulea, iar în 1471 toponimul Uliteasca (sau Ulitești), care presupune existența unui fem. Ulita (atestat și în onomastica bulgară, rusă etc.) care reproduce un derivat latin tîrziu Iulitta, nume calendaristic, purtat de o martiră din perioada împăratului Diocletian. Tot în Transilvania apar și formele Giula, Giulea etc. datorate influenței maghiare, prezența acelorași forme în sud, care stau la baza toponimului Giulești, trebuie pusă însă pe seama influenței limbilor slave din sud (în scr. numele de familie Giulici este atestat din anul 1330). Aceste forme vechi au fost înlocuite încă din secolul trecut cu luliu, lulia, Iulian, Iuliana, pătrunse în onomastica românească, odată cu multe alte nume din istoria romană, pe cale cultă. Dacă vechile nume aveau o circulație și o frecvență redusă, noile forme moderne, susținute de conștiința originii lor latine, sînt astăzi foarte răspîndite și apreciate. Un împrumut apusean recent este Julieta (de la lat. Iulitta, discutat mai sus), apariția acestuia explicîndu-se prin influența onomasticii literare. ☐ Fr. Jule(s), Julie, Julien, Julienne, Juliette, germ. Julius, Julia, Julian, Juliana, Julietta, it. Giulio, Giulia, Giuliano, Giuliana, Giulietta, sp. Julio, Julia, Julián, magh. Gyula, Juliánusz, Julia, Julianna, Julietta, bg. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Iulieta, pol. Julia, rus. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Ulian, Uliana etc., ucr. Ulia, Uliana, etc. ☐ Folcloristul luliu A. Zanne, poeta lulia Hasdeu, matematicianul francez Jules Henri Poincaré, scriitorii Jules Verne, Jules Goncourt, Jules Renard, compozitorul Jules Massenet etc. ☐ Iulia sau Noua Eloiză de J.J. Rousseau, Romeo și Julieta, celebra dramă a lui W. Shakespeare. Domnișoara lulia, drama lui August Strindberg, Julien Sorel din Roșu și Negru de H. Stendhal etc.

zburătăci vb. IV. 1 tr. A arunca cu ceva într-un pom (pentru a face să cadă fructele) sau într-o pasăre (pentru a o alunga). Zburătăcește-n treacăt o găină (CAZ.). 2 intr., refl. (despre stoluri de păsări, roiuri etc.) A se risipi bătînd din aripi, înălțîndu-se de la pămînt. Un roi de muște zburătăcea primprejur (REBR.). ♦ (despre păsări, insecte) A face zboruri scurte, aproape de pămînt. ♦ (refl.; despre viețuitoare cu aripi) A părăsi locul unde se află, plecînd în zbor. ◊ Fig. Cînd s-a făcut fată, Glafira s-a zburătăcit (SADOV.). ♦ (tr.) A face să se împrăștie; a spulbera. Vîntul zburătăcea frunzele. 3 intr., refl. (despre pui, ext., despre copii) A se dezvolta, a crește; a se maturiza și a deveni independent; ext. a se răzleți. De la zece ani... începu băiatul a se zburătăci (SADOV.). ♦ (tr.) Fig. A ajuta pe cineva să-și facă un rost în viață. • prez.ind. -esc. /de la zbura.

MERTÍC s. n. 1. Vas (de lemn) pentru măsuratul cerealelor luate la moară ca plată pentru măcinat și a cărui capacitate a variat (în timp și pe regiuni) între 1 și 16 kg. V. c ă p ă ț. Din haznaua lui ia cu pumnul, cu merticul. NEGRUZZI, S. IV, 494. Diferite unelte de moară, precum: ciocan. . . mertic. MARIAN, Î. 39, cf. PAMFILE, I. C. 165, CHIRIȚESCU, GR. 251. Mierticul . . . pentru cereale și făinuri. N. A. BOGDAN, C. M. 173, cf. H II 29, IV 98, X 506. Eu le-am dat merticu ras și afînat, Ei mi-a trîntit merticu cu vîrf și îndesat. MAT. FOLK. 111, cf. com. MARIAN, VASILIU, C. 203, ȘEZ. VII, 187, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, ALR SN I h 181, 182, ALRM SN I h 297, ALR I 1 603, 1 604, A V 15, com. din VÎNĂTORI-NEAMȚ. 2. Cantitate de cereale sau de făină cuprinsă într-un mertic (1). Iar de vom hrăni caii la grajdiu cu iarbă verde, atunce merticul de ovăs trebuie să-l îndesim bine. i. IONESCU, C. 91/11. Eu zic așa: că să pun doparte un mertic din fruntea făinii. SADOVEANU, O. XIII, 136. E bine făcut, îndesat, și ridică sacul de cinci mertici cu o mînă. CAMIL PETRESCU, O. I, 298. Fă colaci mari de doi saci. . . Ș~un covrig de un mertic Pentru cumnățel mai mic. ALECSANDRI, P. P. 97. Ș-a făcut un colăcel . . . Nici mai mare, nici mai mic, Dintr-o mierță ș-un mertic. TEODORESCU, P. P. 153. Și mai na-ți încă-un mertic, Să-mi faci un colac mai mic. SEVASTOS, C. 302, cf. id. N. 301. Dintr-un spic Scotea un mertic, Dintr-un snop, Un oboroc. ȘEZ. III, 242, cf. GEORGESCU-TISTU, B. 30. 3. Plată în natură (v. t a i n) sau, rar, în bani; p. r e s t r. rație de mîncare, porție. Era tremis Foca de strâjari să le ceară mirtic. MOXA, 374/18. Dă-mi să mănânc din merticul tău și să mă satur. NEAGOE, ÎNV. 258/6. S-au tras . . . să meargă la Crîm și acolo șeând pre miertic de la hanul În cetatea Ghiozlăul, cîteva luni. M. COSTIN, LET. I, 325/12. Luuîndu-și merticul lui. . . să mănânce. COD. PUȘC. 84. Multă cheltuială au făcut țării cu merticele ce i să da. IST. Ț. R. 124. Slujitorii își lua merticele și lefile deplin. N. COSTIN, LET. II, 190/7. I-au făcut merteci și altele ce era de lipsă spre hrana lui. ȘINCAI, HR. III, 66/11, cf. ȚICHINDEAL, F. 120/20. Merticile de sare fiind și acestea un privileghi vechi de ale țării (a. 1821). IORGA, S. D. XI, 201. Pe toată ziua se da merticuri, jimblă, vin și mîncare. GOLESCU, ap. CADE. Le-au stricat obiceiu, oprindu-i să nu mai vînză sarea ce o iau de mertice (a. 1 823). DOC. EC. 285. I-au făcut și mertic mare cîte 10 000 talere de an (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 257, cf. I, 312/26. Aveau de la stăpînire pe fiecare zi mertic de carne, de pîne, de grîu sau de mei și lumînări. BĂLCESCU, M. V. 595. Și pe toată ziua să-mi dai și tain (mertic). PANN, P. V. I, 32/3, cf. 13/12. Pe fiece lună îi va trimite mertic Cu toată îndestularea. id. H. 54/1. Ducîndu-se mai de dimineață să-și ia merticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. ISPIRESCU, l. 269. În curte, păsările sfîrșiserâ să-și mănînce merticurile. MACEDONSKI, O. III, 50. Și-ntinse lui Ulise Paharul plin, iar el șezu aproape De-a lui mertic. MURNU, O. 247. Ei ospătau, și avea deopotrivă mertic fiecare. id. I. 145, cf. PAMFILE, J. II, 154, ATILA, P. 430. Am un frățior mai mic, Fă și ăluia mertic. MAT. FOLK. 55, cf. ZANNE, P. V, 406, ALR SN I h 180. ◊ E x p r. A-și lua (sau a da cuiva) merticul = a primi (sau a da cuiva) o bătaie. Cf. a-ș i l u a p o r ț i a, v. p o r ț i e. Eu am toane: pe cine m-o supăra cu atitica măcar, îl plesnesc și-l trimit numaidecît la Agie să-și ia merticul și de acolo ! CARAGIALE, O. II, 224. - Pl.: mertice, merticuri și (m.) mertici. – Și: (învechit și regional) miertic s. n., (învechit) mertéc s. m., mirtic s. n., (regional) mertiúg (ALR SN I h 181) s. n. – Din magh. mérték „măsură, normă”. Cf. L. ROM. 1963, nr. 1, 50-51.

ABATE² (-at) I vb. tr. 1 A înlătura, a da la o parte, a depărta din drum, din direcțiunea pe care o urmează cineva, spre care se îndreaptă ceva: Ercule se puse de abătu din matca lor două rîuri (ISP.); vîntul alunga norii și abătea grindina în alte părți; prov.: Ce vînt te-a abătut pe-aici? se zice văzînd pe cineva sosind întrun loc unde nu te-ai fi așteptat să vie ¶ 2 Fig.: ~ de la datorie; an început... a face vuet... ca doară l-or ~ de la citit (SB.). II vb. intr. 1 A trece printr’un loc, părăsind drumul apucat: a vrut s’abată din drumul mare și s’o ia pe sub deal la dreapta (CAR.) ¶ 2 A coti: abatem la stînga și urcăm pe podișuri verzi înnecate de soare (VLAH.) ¶ 3 A-i ~, a-i veni o dorință, un gînd neașteptat, a-i trece prin minte (să facă ceva): la vîrsta de patruzeci de ani îi abătuse să se însoare (NEGR.); mă-si i-a abătut să nască tocmai despre ziuă (CAR.). III vb. refl. 1 A se depărta din drumul apucat, a lua o altă direcțiune, spre a se opri în treacăt într’un loc, a se da în lături: s’a abătut la stînga; prov. din calea bețivului și Hristos s’a abătut ¶ 2 Ⓕ A se ~ de la datorie, din calea cea dreaptă, din calea Domnului; din cuvîntul lui nu se abătea (ISP.) [lat. abbattěre].

MÎRLI vb. IV. T r a n z. și r e f l. r e c i p r. (Popular, despre oi; p. e x t. despre alte animale) A (se) împreuna. Atunci alegîndu-se mieii și miorele care încă nu sînt de mîrlit. . . berbecii se slobod întră oi. ECONOMIA, 87/9, cf. LB, VALIAN, POLIZU, PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 187, DDRF, DAMÉ, T., GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, STOIAN, PĂST. 54. Berbecul cînd este mic se numește miel; la trei ani. . . începe a mîrli oile. H IV 270, cf. ib. XVII 228, com. MARIAN. S-o mîrlit de mîrlit, da nu știu de ce n-o luat ńel. GR. S. VI, 240. Caprele se pîrcesc, oile se mîrlesc. T. PAPAHAGI, M. 229, cf. CIAUȘANU, V. 178, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, din STRAJA-RĂDĂUȚI ȘÍ din BILCA-RĂDĂUȚI, CHEST. V/33, ALR I 1 784, ALR II 4 959, 5 532, A I 31, II 12, III 2, 5, V 6, 15, 23, 29, 31, 33, 34, VI 4, 26, 32, 33. ♦ (Trivial; despre oameni) A comite actul sexual. - Prez. ind. pers. 3: mîrlește. - Și: (regional) mărli (CIHAC, II, 187) vb. IV, mîrlá (ALEXI, W.), mîrliá (id. ib.) vb. I. – Din scr. mrljati.

MUCARÉR s. n. 1. Confirmare în scaun a domnilor români, care era dată de Poarta otomană și care se făcea (în fiecare an sau o dată la trei ani) cu o ceremonie specială. Ne-au venit caftan de la împărăție, de mucarer (a. 1694). FN. 174, cf. 186. l-au îmbrăcat cu caftane de mucarer mare cu hatișerif (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 146/11. Orînduiala mucareriului. GHEORGACHi, ap. CAT. MAN. I, 70. Țărimonia ce se face la mucarel. id. LET. III, 293/28. Scrisori, fermanuri de numire în domnie și de mucarer, ordine de surghiun. BUL. COM. IST. II, 27. ♦ Firman de reconfirmare a domniei dat de sultan. Pentru un mucarer, adecă înnoirea domniei, ce au trimis împăratul măriei sale domnului (a. 1755). cat. man. i, 525. De primă- veară, luîndu-și mucarelul de înnuoire, domnia de la Poartă, au venit spătarul Iacovachi cu caftanul de înnuoirea domniei (sfîrșitul sec. XVIII), LET². III, 232. ♦ P. e x t. Caftan cu care era îmbrăcat domnul la ceremonia reconfirmării sale în tron. I-au trimis măriei sale mucarel, adecă caftan împărătesc de înnoirea domniei de al treilea an (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 113/9. 2. Sumă plătită Porții otomane de către domnii țărilor române, începînd de la sfîrșitul secolului al XVI-lea, pentru a obține reînnoirea domniei; (învechit) mucaremea. Scos-au o dată și pre preoți un bir ce-i dzice mucare. NECULCE, L. 319. Fiind ei peste putința lor asupriți și cu nedreptate scurtați la rînduiala birului, atît pentru ciferturi, cît și la ajutornițâ și la mucaret, de n-au știut nici ei cît au să plătească pe an (a. 1766). ȘTEFANELLI, D. C. 82. Au adaos mucarelurele visteriei împărătești și pocloanele la toate porțile care toate acele au rămas greutate țărilor. CANTA, LET. III, 179/29. Și se hotărî ca boierii și mînăstirile să plătească ploconul, ajutornița, mucarerul, văcăritul și oieritul în toți anii. BĂLCESCU, M. V. 598. Vine vremea înnoirii domniei, cînd va să răspundem la Țarigrad mucarerul – bani grei. SADOVEANU, O. X, 263. O serie de impozite extraordinare: . . . mucarerul mare pentru prelungirea domniei peste trei ani și mucarerul mic care se plătea în fiecare an. OȚETEA, T. V. 54. – Pl.: mucareruri. - Și: (învechit) mucarel, mucarét s. n., mucaiereá (ZEITSCHRIFT, XVIII, 209), mucaioreá (ib.), mucaré s. f. – Din tc. mukarrer „stabilit”.

strungáș, strungași, s.m. 1. Ajutor de păcurar: „Fiecare stână mai are câte un strungaș, de regulă un copil, care are datoria să mâie oile pe strungă, la muls” (Precup, 1926: 9); în plus, „ajută baciul în stână sau, alături de păcurar, păzește sterpele. El este ucenicul stânei” (Georgeoni, 1935: 78). ■ „Strungașii sunt copii recrutați la începutul anului pastoral, din sat, de acasă sau din satele submontane. Angajamentul se face pentru întreaga vară sau pentru un răstimp posibil, ținându-se seama de obligațiile lor școlare. Statutul lor este semiprofesional: sunt angajați după nevoi imediate de către gazda de munte. Se poate întâmpla ca strungașul să continue, devenind prin vârstă și pricepere păcurar” (Latiș, 1993: 51). 2. Persoană cu dinți rari. – Din strungă „deschizătură, portiță” + suf. -aș (MDA).

NAZÎR s. m. 1. Înalt funcționar turc, șef al unui departament în guvernul Imperiului otoman; comandant sau administrator al unei cetăți turcești de pe malul Dunării; guvernator (turc) al unui oraș. S-au dat 100 tal. nazirului de la Diiu, cînd au trimis un cal (a. 1693). șio ii₁, 271. Au adus poruncă tare la brăileni, la nazîri, de la împărăție. R. popescu, ap. șio ii₁, 271. La Măcin... i-au scos înainte nazirul de Brăila dunanma, de au venit Grigorie Vodă pe apă. AMIRAS, let.² III, 156. Pe beizade Scarlat îl lăsase în Țarigrad nazir și purtător de grijă asupra capichehaielor. canta, let.² iii, 211, cf. șio ii₁, 271, tes. ii, 311. Împăratul au rînduit un nazîr și alte agale cu o seamă de turci și cu tunuri să păzească țara. DIONISIE, C. 201. Au mers la Brăila nazîrul cu cîțiva brăileni. zilot, ap. șio II₁, 271. 2. Slujbaș de rang superior în administrația țărilor române; căpetenie peste vătafii plaiurilor; supraveghetor, administrator. Te orînduim nazir și desăvîrșit chivernisitor la amîndouă plaiurile județului Dîmbovița (a. 1787). șio ii1, 271. Dlui biv-vtore vist. nazirul agiei (a. 1793). id. ib. Menzilurile țerei... neavînd așăzare de naziru, spre îngrijirea celor cuviincioasă săvîrșiri întru aceasta, să aduce de multe ori menzălurile întru slăbăciune (a. 1814). uricariul, i, 202. Dlui nazîrul menzălurilor (a. 1814). ib. 208. Anafora pentru nazirii mizilurilor (a. 1814). cat. man. i, 5. Lefele nazărului și aceloru din slujba podului să fie numai căte 900 lei pe lună (a. 1815). uricariul, v, 437/11. Să se întocmească o deosebită casă pentru lefi, unde să se orînduiască... unul din dumnealor boierii pămînteni... a fi nazîrii casii (a. 1815). tes. ii, 388. Nazîrul casii lefilor (a. 1817). ib. 356. Peste sorocul de 15 ani i-au mai hărăzit alți doi ani și jumătate să lucreze fabrica, rînduind și nazîr asupra aceștii fabrici pă dumnealui vornic Grigoriie Băleanu (a. 1823). doc. ec. 284. De tot calul pe ceas zăce parale să vor lua de cătră casa menzilului, iar cinci parale de cătră nazirul menzilului (a. 1826). uricariul, xxii, 351. Să aibă voie părinții exarhi a vinde acest venit... împreună cu epitropii și cu boierii năzări, iscălind în lipsa egumenilor contractul vînzărei (a. 1827). ib. vii, 113. Un lup s-a fost cerut nazîr pe oi. donici, f. 40. La o alegere făcută după legi Ce dobitoacele povățuiesc din veci, Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci. id. ib. 60. Pe la începutul anului 1814, prin hrisovul lui Alexandru Calimah Vodă... se instituie mai întîi un nazîr al menzilurilor... , echivalînd cu directoratul general al poștelor de astăzi. n. a. bogdan, c. m. 151. În întîmpinarea țăranilor au ieșit sameșul, nazirul și arnăuții. v. rom. mai 1954, 181. 3. Vătaf de țigani (domnești). Un Livide Neculachi, suflet scîrnav și urît, Nazir pe țiganii gospod aice l-au potrivit. beldiman, e. 4/11. Țiganii îngenuncheați sub biciul plumbuit al nazirului. alecsandri, ap. șio ii₁, 271, cf. i. brăescu, m. 68. 🔸 (Glumeț, la f.) Un cărbune, Bulubașă, un cărbune pentru Hîrca, nazira voastră, pr. dram. 395. – pl.: nazîri. – Și: (învechit) nazăr, nazir s. m. – Din tc. nazir.

* CICLU (pl. -luri) sn. 1 💫 Perioadă astronomică la sfîrșitul căreia anumite fenomene cerești reapar în aceeași ordine ¶ 2 💫 📆 ~ solar, perioadă de 28 de ani, în urma căreia anul începe iar cu aceeași zi a săptămînii ¶ 3 ☆ 💫 📆 ~ lunar, perioadă de 19 ani după care fazele lunii se repetă la aceleași date ¶ 4 ⛪ ~ pascal 👉 PASCAL ¶ 5 📝 Totalitatea poemelor epice care fac parte din aceeași epocă sau se referă la aceleași întîmplări: ~ul troian [fr.].

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

AN², ani, s. m. 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluții a Pământului în jurul Soarelui și care cuprinde 12 luni. ◊ Anul nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an). ◊ Loc. adv. În anul... = în cursul anului... La anul = în cursul anului viitor. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi etc.) în urmă. De ani și ani = de mulți ani, de multă vreme. An de (sau cu) an = în fiecare an, mereu. Cu anii = ani întregi, ani îndelungați. La (sau intr-) un an o dată = o singură dată într-un an; rar. 2. (Astron.; în sintagma) An-lumină = unitate de lungime pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. 3. Stadiu de studiu în unele forme de învățământ. ◊ (Urmat de determinări) Anii de studenție. Anii de ucenicie. 4. Măsură a vârstei unei ființe sau a vechimii unui lucru. Copil de cinci ani. 5. (La pl.) Epocă din viață; vreme. Anii copilăriei. – Lat. annus.

ERĂ ~e f. 1) Perioadă de timp îndelungată care pornește de la un anumit eveniment sau fapt, constituind punctul de la care începe numărătoarea anilor. 2) Perioadă de timp din dezvoltarea istorică a omenirii sau a universului, marcată de anumite evenimente importante sau caracterizată printr-o anumită stare de lucruri; epocă. 3) Subdiviziune a timpului geologic din care constă istoria Pământului. [G.-D. erei] /<fr. ére, lat. aera

HALER s. m. Monedă divizionară în Cehia și Slovacia, a suta parte dintr-o coroană. (din ceh. haléř, slovac. halier < v. ceh. haléř < germ. de sus medie hallœr, haller = fostă monedă divizionară din spațiul germanic (> germ. Heller) < Schwäbisch Hall (n.pr. = localitate lângă Stuttgart, unde erau bătute monezile, începând cu anul 1208)) [et. AHDEL, WDW]

ERĂ s.f. 1. Epocă, perioadă istorică marcată de un eveniment deosebit, de la care se începe numărătoarea anilor. ♦ Epocă de la care începe o nouă ordine a lucrurilor. 2. Fiecare dintre marile diviziuni ale timpurilor geologice. [< fr. ère, it. era, cf. lat. aera – epocă].

ERĂ s. f. 1. perioadă istorică marcată de un eveniment deosebit, de la care se începe numărătoarea anilor. ◊ epocă de la care începe o nouă ordine a lucrurilor. 2. (geol.) fiecare dintre marile diviziuni ale istoriei Pământului. (< fr. ére, lat. aera)

căminiadă, căminiade s. f. (pub., iron.) procesul de repartizare a spațiilor de cazare studențești la început de an universitar, adesea contestat și umbrit de unele practici ilegale.

BARENBOIM, Daniel (n. 1942), pianist și dirijor israelian. Carieră internațională începută la 7 ani (integrala concertelor pentru pian de Mozart, a sonatelor și concertelor pentru pian de Beethoven etc.). A dirijat filarmonicile din Londra, New York, Viena, Berlin, Israel ș.a.

AN², ani, s. m. 1. Perioadă de timp cuprinzînd 12 luni. ◊ Anul acesta = anul curent. Anul trecut = anul expirat. Anul nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an). ◊ Loc. adv. În anul... = în cursul anului... La anul = în anul viitor. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi ani etc.) în urmă. De un an (sau doi ani etc.) = de acum un an (sau doi ani etc.) încoace. Un an (sau doi ani etc.) după... = cînd a (sau va fi) trecut un an (sau doi ani etc.). De ani și ani = de mulți ani, de multă vreme. An de (sau cu) an = în fiecare an, mereu. Într-un an = în interval de un an. Cu anii = ani întregi, ani îndelungați. Cu anul = pe timp de un an. La (sau într-) un an = o singură dată într-un an; rar. 2. (Astron.; în expr.) An tropic = interval de timp (de 365 de zile, 5 ore, 48 minute și 46 secunde) care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui prin același punct echinocțial. An comun (sau calendaristic) = an de 365 de zile. An bisect = an de 366 de zile (și care se repetă o dată la 4 ani). An-lumină = unitate de lungime pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. 3. Stadiu de studiu în unele forme de învățămînt, corespunzînd unui an² (1). 4. (Indică) vîrsta unei ființe sau vechimea unui lucru. Copil de cinci ani. 5. (La pl.) Epocă din viață; vreme. Anii copilăriei. – Lat. annus.

bas (it. basso; fr. basse; germ. Bass; engl. bass) I. 1. Vocea (1) bărbătească cea mai gravă. În cor*, are un ambitus* cuprins între Fa (Mi) – re ’, iar ca voce solistică (operă*, oratoriu*) unul cuprins între Sol – fa ’ (b. înalt, it. basso cantate; fr. basse-contre, basse-noble). În corurile rusești există, în partida bașilor, 1-2 b. pedaliști, voci încă mai grave decât cele obișnuite, utilizate numai pentru marcarea fundamentalei* acordului* la unele cadențe (1) [v. pedală (4)]. După caracter, vocile de operă se împart în b. serios (it. serioso) și b. buf (it. buffo), fără ca aceste dictincții, inclusiv cele de întindere, să fie atât de categorice ca în cazul vocilor înalte de sopran (1) sau de tenor (1) [de ex. b. înalt poate confundat și chiar asimilat cu baritonul (I, 1)]. Instr. cu sunetul cel mai grav într-o anumită categorie (familie) de instr., ce corespunde aproximativ vocii de b. (1) (ex. trp. b., cl. b.). Pentru unele instr. vechi, adj. b. precede numele propriu-zis al instr. (ex. basse de cromorne*, basse de viole etc.). II. Grupul de instr. (it. bassi) cărora în partitură* le este conferită partida cea mai gravă; în acest sens, violoncelul* se numea în trecut b., termen întrebuințat încă și astăzi pentru contrabas* inclusiv în folc. românesc; în fanfară (6), prin b. de armonie se înțeleg instr. grave, fag., trp., tubă*, bombardon*. III. 1. Partea (cea mai) gravă a unei structuri polif. sau arm. Vocea (2) gravă a unei astfel de structuri, „partea unde domină sunetul fundamental” (Rameau). ♦ În lucrările polif. vocale, începând cu anul 1450 (cele mai vechi reguli, privind partida de b., la Guilelmus Monachaus), denumirea de bassus (expresia lat. „adânc, grav”, circulă încă din sec. 7) revine unei voci pe care o deținea anterior contratenorul*, care a început să se divizeze în contratenor bassus (sau simplu bassus, fr. base-contre). În madrigalele* unui Giovanni da Cascia se întâlnesc deja adevăratele partide de b. ♦ Apariția monodiei* acompaniate și dezvoltarea formelor instr. dau un contur tot mai precis b., care va deveni și vocea de sprijin (de unde și asimilarea etimonului lat. basis „fundament” în armonie (III, 2)). V. b. cifrat; b. continuu. 2. B. fundamental (fr. basse fondamentale). În teoria lui Rameau, succesiunea unor b. reali sau imaginari, ca bază a acordurilor* care și prin răsturnare* procură starea directă a trisonului (ce poate fi numai perfect sau cu septimă). Nu se confundă cu b. cifrat. V. armonie (III, 2). IV. cheie de b., denumirea cheii* de fa* de pe linia a patra a portativului*.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

maneá (tc. mani „catren popular, cântec”, de la interj. aman „vai!, aoleu!”; pl. manéle), cântec liric turcesc, cu conținut erotic, întâlnit și în țările române. Meterhaneaua* de pe lângă Curtea domnească îl executa și numai instr. Lăutarii din Muntenia îl cântă la vl., în octave, acompaniați fiind de un „bas ostinat” (v. ostinato), acesta din urmă susținut de o vl. secundă, uneori și de cobză*. Începând din anii ’90 ai sec. 20, reintră în atenția lăutarilor din România și dobândește, în pofida originii tc. a termenului, statutul de „muzică amestecată (de metisaj), [...] adică [de muzică ce] rezultă din varii încrucișări ale muzicilor sârbească, gr., tc., indiană etc.” (Speranța Rădulescu).

neoclasicism, orientare cu caracter istoricizant afirmată în componistica primei jumătăți a sec. 20, cu precădere în deceniile 2-4 dar cu notabile ramificări și dincolo de acest interval. Faimoasa deviză a „întoarcerii la Bach” atribuită lui Stravinski (1924) – și pe care Nadia Boulanger continua să o propage în anii ’30 la cursurile sale de compoziție (2) de la École Normale din Paris – a exprimat în esență o anumită frondă „revivalistă” a unei părți a compozitorilor începutului de sec.; împotrivirea acestora atât față de excesele literaturizante și hipertrofia formală proprii romantismului* târziu cât și față de psihologismul exacerbat al expresionismului a născut, prin contrast, năzuința revenirii la „un spirit de echilibru și reținere” (Gisèle Brelet) și a restabilirii valorilor „pur muzicale” ale discursului – între altele, pregnanța și claritatea tematicii (v. temă) și a formei – trăsături regăsibile în muzica epocilor mai vechi. Atitudinea neoclasică este prin definiție duală: ea este, pe de o parte, explicit referențială – fiindcă presupune raportarea deliberată a creatorilor de modele (de formă, scriitură, stil*) ale trecutului muzical pre-romantic, în speță clasic (v. clasicism) dar mai ales ante-clasic – iar pe de altă parte, esențialmente modernă, în sensul libertății pe care compozitorii o manifestă în „interpretarea” (Craft) modelelor în cauză, a largii disponibilități (estetice, stilistice, tehnice) cu care sunt abordate / tratate „obiectele” muzicale tradiționale. Dimensiunea modernă a n. este determinată atât de recurgerea la cuceririle de limbaj ale sec. 20 – ca de ex. libera folosire a totalului cromatic, sau reformele în domeniul modalului (v. mod) – cât și, adesea, de ironia sau spiritul parodic al evocării, de diferitele grade de distorsiune aplicate datelor moștenite, dovezi evidente ale distanțătii creatorului față de trecutul pe care doar aparent îl „citează” [Simfonia clasică de Prokofiev (1917) oferă un exemplu grăitor în acest sens]. În virtutea acestei fidelități ambigue sau înșelătoare față de modelele istorice, demersul neoclasic este mai curând unul pseudo-restitutiv. Reacțiile de adversitate pe care n. le-a suscitat printre susținătorii muzică de avangardă (v. modernă, muzică) s-au focalizat în mare parte asupra producției neoclasice a lui Stravinski, căreia i s-au imputat caracterul „reacționar” (Adorno) și apelul la „un univers de referințe culturale” frustrant pentru „invenție” (Boulez). De altfel în cel de al 8-lea deceniu al sec. 20, unii contestatari din occid. ai muzicilor cu adresă istorică continuau să se exprime, de pe poziții ideologice de stânga, în termeni similari, denunțând în creațiile de acest tip „ideologia retrospectivistă” și înlocuirea „invenției autentice” cu „un formidabil edificiu al Amintirii” (Deliège) – o atitudine deja neconcordantă cu spiritul nediscriminator al noii epoci; căci „apariția, începând cu anii ’70, a sensibilităților postmoderne [v. postmodernă, muzică] a făcut posibilă considerarea n. nu drept regresiv sau nostalgic, ci drept o expresie a gândiri pluriforme tipic contemporane” (Whittall). Creația neoclasică a lui Stravinski ilustrează exemplar observația de mai sus, prin disponibilitatea referențială enormă a compozitorului față de orice preexistent muzical (Stravinski „citește” în felul său textele oferite de istorie), disponibilitate ce o anticipă pe aceea caracteristică psihismului postmodern. Caracterul pseudo-restitutiv al compozițiilor „neo”-stravinskiene rezidă în faptul că aici și-au găsit aplicarea o sumă de principii și tehnici prin care compozitorul a revoluționat muzica veacului; printre acestea, o extrem de personalizată artă a mixajelor de identități muzicale eterogene: tematice, arm. (v. armonie), polif. (originale sau à la manière), citate* de varii proveniențe și „comentarii” ale acestora etc., articulate în veritabile „scenarii” intertextuale (chiar și cu privire la prima și cea mai ortodox-neoclasică creație a lui Stravinski, baletul „Pulcinella” compus „pe teme, pe fragmente și piese de Pergolesi”, R. Vlad observa că „aportul personal al creatorului vizează din plin dimensiunea armonică”). Punctele de referință ale n. sunt în principal cele furnizate de muzica sec. 17-18 în mai mică măsură de clasicismul vienez și foarte frecvent de epoca barocă (v. baroc) – neobarocul constituindu-se într-un segment central al istorismului muzical neoclasic. Distinctive pentru direcția neobarocă sunt revenirile la forme, genuri*, gramatici muzicale (v. sintaxă (2)) proprii componisticii preclasice (baroce): de la formele / gramaticile polif. (v. polifonie) de tip contrapunctic-imitativ (v. contrapunct) sau de tipul variației* polif., la cele omofone*, înglobând eventual și polif. (suita* și sonata* preclasică), la formele concertante (concerto grosso*) sau la forme / genuri vocal.-orch. (orat.*, cantata*), proprii aceleiași epoci. În planul limbajului, liniarismul* polif. a reprezentat replica cea mai importantă a neobarocului la polif. „istorică” barocă și totodată modalitatea cea mai radicală de a o transgresa; exacerbările motorice ale structurilor* ostinato* apar și ele, uneori, drept un pandant modern al construcțiilor polif. cu bas ostinato ale settecento-ului și în general al „cinetismului” baroc. Pe cât de vastă, pe atât de de diferențiată, în funcție nu numai de tehnicile ci și de viziunile (inclusiv asupra trecutului), mai divizate ca oricând până atunci, ale creatorilor care au produs-o, literatura neoclasică este clasificabilă tipologic după criterii diverse, nici unul dintre ele neavând însă o relevanță absolută. Căteva linii de forță ale n. pot fi totuși stabilite după criteriile relativ obiective ale a) cronologiei manifestărilor; b) consistenței și persistenței în timp ale anumitor „filoane” neoclasice; c) forței de materializare a conceptului neoclasic în anumite creații individuale. Într-un prim grup de manifestări neoclasice ce se configurează în deceniului 2 al sec. 20 se înscriu, înaintea creațiilor în acest stil, deja menționate, ale lui Prokofiev și Stravinski, contribuțiile lui Ravel (suita pentru pian Le tombeau de Couperin) și Enescu (Suita a II-a pentru orchestră) – cu precizarea faptului că locul lui Enescu în cronologia n. europ. este încă mai vechi, el fiindu-i asigurat de lucrări de această factură compuse în 1903 (Suita I pentru orchrstră, Suita a II-a pentru pian). Creațiile neoclasice ale lui Hindemith (compozitor ce pătrunde și în „eșalonul neoclasic” al deceniului 2 printr-o neo-bachiană Sonată pentru violă solo) se situează cu precădere în deceniul 3, concretizându-se în anumite lucrări aparținând seriilor Kammermusik și Konzertmusik, în ciclul vocal Das Marienleben și în Concertul pentru orchestră – „poate una din cele mai reprezentative partituri neobaroce din câte există” (W.G. Berger). N. hindemithian nu poate fi separat, în anumite cazuri, de tendințele așa-numitei Neue Sachlichkeit („noua obiectivitate”), dominantă în Germania anilor ’20. În afara celor trei mari zone relativ compacte și extinse în timp, reprezentate prin producțiile lui Stravinski, Hindemith și ale italienilor Respighi, Casella, Malipiero, Petrassi – ultimii, animați de idealul reevaluării moderne a tradițiilor muzicale naționale, de la gregorian (v. gregoriană, muzică), la polif., vocală renascentistă (v. Renaștere) și moștenirea instrumentală barocă – n. a mai inclus în sfera sa creații ale altor compozitori marcanți ai sec. trecut, cu abordări dintre cele mai diferite ale modelelor „vechi”: dacă Honegger (orat. Le roi David, Partita pentru două piane, Suita arhaică pentru orch.) aderă temporar la politonalitate* (susținând câ folosește acordurile politonale „în același fel în care Bach se servea de elementele arm. tonale”), Schönberg compune „cu nostalgia stilului vechi” (cum însuși declară), pe o temă, de explicită adresă barocă, dar utilizând un limbaj ultracromatic și procedee variaționale serial-dodecafonice (v. serială, muzică; dodecafonie) Variațiuni pe un recitativ pentru orgă, op. 40, în timp ce Bartók „echivalează” datul muzical baroc cu cel de extracție sau de analogie folclorică, în plan tematic (Divertisment pentru orch. de coarde, Concerto pentru orch.), inclusiv în sintaxe (2) polif. (Microcosmos, Duo-uri pentru violine); replici neobaroce la Clavecinul bine temperat apar la Hindemith (Ludus tonalis) (1942) și, în perioada postbelică, la Șostakovici (24 Preludii și fugi). O consistentă literatură neoclasică datorată unor compozitori români se configurează, în perioada inter- și postbelică, în coordonatele unor gândiri / tehnici tonal / modale, uneori cu referiri cromatice, ulterior neo-modale, uneori cu referiri mai mult sau mai puțin directe la elementul autohton, prin: Lazăr (Concerto grosso, Concertele nr. 2 și 3 pentru pian și orch.), Vancea (Preludiu, Fuga și Toccata pentru pian), Lipatti (Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde), Mihalovici (Divertisment pentru orch. mică, Preludiu și Invențiune pentru orch. de coarde, Toccata pentru pian și orch.), Silvestri (Preludiu și Fuga (Toccata) pentru orch.), P. Constantinescu (Triplu concert pentru vl., v.cel., pian și orch.), I. Dumitrescu (Concert pentru orch. de coarde), Negrea (Concert pentru orch.), Ciortea (Passacaglia și Toccata pentru orch.), Toduță (Psalmii- 23, pentru cor a cappella, 97, pentru cor mixt și orgă, 133, pentru cor mixt, soli și orch. mare; Passacaglia pentru pian) ș.a. În decursul timpului – procesul făcându-se simțit încă din anii ’30 – n. își va preschimba adesea calitatea de stil în aceea de componență stilistică cu caracter aluziv, prin incorporări ale „trimiterilor” de tot felul la clasic sau baroc în sinteze sau chiar în caleidoscoape complexe polireferențiale. Absorbit în cele din urmă în fenomenalitatea postmodernă, gestul pseudo-restitutiv își va desăvârși, istoric, devenirea.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gît. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire. (Pînă) peste cap = prea mult. Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață. Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trînti (pe cineva) la pămînt; fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A i se urca (cuiva) la cap = a) a deveni îngîmfat, îndrăzneț, obraznic; b) a fi amețit de băutură. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întîmplă. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz. A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins. Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins. Pe după cap = pe după gît, la ceafă. Bătut (sau căzut) în cap = tîmpit, prost. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creîndu-i neplăceri). A sta (sau a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lîngă cineva. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se lua cu mîinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde); p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit. 2. Căpătîi; căpătîiul patului. 3. Individ, ins, om. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La pl.) Capital. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU). 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva ceva) în cap = a face pe cineva să creadă ceva. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe; a ține minte. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpîni mereu (același gînd). A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe. A-l duce (sau a-i sta) capul la... = a-i trece prin minte, a se gîndi la... A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = a se gîndi intens (spre a soluționa o problemă). A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. (Astăzi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva. O dată cu capul = cu nici un preț. În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor¹; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. 1. Vîrf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfîrșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (Reg.) Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stînd în pat, stînd așezat, șezînd. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămînă, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămîni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rîndului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfîrși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Pînă la un cap de ață = tot. – Lat. caput.

an, ani s. m. Perioadă de timp care corespunde unei revoluții a Pământului în jurul Soarelui și care cuprinde 12 luni. ♦ An sabatic v. sabatic. ♦ An jubiliar = (la evrei) al cincizecilea an după șapte ani sabatici, în care fiecare israelit își recapăta libertatea și proprietatea pierdută, tot poporul se odihnea, iar pământul rămânea nelucrat. ♦ Anul Nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an). ♦ An bisericesc (sau liturgic) = an care cuprinde rânduiala sărbătorilor și a posturilor, precum și pomenirea morților, din diferite momente ale unui an. ♦ Expr. În (sau la) anul mântuirii sau în anul Domnului = în anul de la (nașterea lui) Hristos, de când începe numărătoarea anilor în creștinism. – Din lat. annus.

tabulatură, denumire pentru notația (III) muzicală destinată în special unor instrumente cu claviatură* sau cu coarde ciupite. Cele mai importante t. sunt cele pentru orgă* și cele pentru laută*. T. nu folosesc propriu-zis semne specific muzicale, ci combinații de litere și cifre, în care, câteodată, intră și câteva semne de notație muzicală propriu-zisă. Atât t. pentru orgă, cât și cele pentru laută, diferă de la o țară la alta. A. T. pentru orgă. T. germană folosește litere mari pentru octava* mare, mici pentru cea mică (v. notarea octavelor), iar pentru celelalte, litere mici cu liniuțe deasupra în combinație cu semnele corespunzătoare valorilor* din notația mensurală (v. musica mensurata) sau semne derivate din acestea. Pentru vocea (2) superioară, t. germ. veche, întrebuințează un sistem cu linii, iar t. germ. nouă numai litere și semne. T. germ. este scrisă în forma de partitură*. T. spaniolă folosește cifre arabe: octava fa – mi¹ este notată cu cifre, de la 1 la 7. Pozițiile de octave sunt indicate cu liniuțe sau puncte deasupra cifrelor. Este tot în formă de partitură. Deasupra cifrelor. Este tot în formă de partitură. Deasupra vocii superioare, la fel ca și la t. pentru laută, ritmul este indicat cu ajutorul notelor mensurale, utilizându-se un singur semn pentru toate vocile. T. italiană, engleză, franceză, neerlandeză folosesc scriitura cu ajutorul notelor pe două portative*. Se deosebesc prin numărul liniilor care intră în componența portativului. În t. it. portativul inferior cuprinde 2-6 linii, cel superior 5-8; în cea engl. și neerlandeză portativele conțin între 2 și 6 linii. T. fr. folosește două portative de cinci linii. B. T. pentru laută. Această t. întrebuințează în genere litere, cifre, linii precum și semne ritmice derivate din notația mensurală (semibrevis*, minima* etc.), ultimele trecute deasupra semnelor pentru grifură (v. digitație). Caracteristic pentru t. de laută este că, în cadrul scriiturii polif., poate fi notată doar intrarea vocii și nu valoarea, lungimea notelor respective. T. it. folosește șase linii, pentru fiecare coardă o linie (lauta fiind acordată: Sol, do, fa, la, re¹, sol¹ sau: La, re, sol, si, mi¹, la¹), ultima linie cea mai gravă, este coarda superioară. Pe linie sau deasupra ei, se indică grifura cu ajutorul cifrelor 0-9 (0 = coardă liberă). T. fr. întrebuințează cinci linii (începând cu anul 1584, șase), prima pentru coarda superioară. Acordajul (2) este ca la lauta it., iar grifura este indicată cu ajutorul literelor (a^* = coarda liberă, b^* = griful 1 etc.). T. germ. este concepută pentru o laută cu 5 corzi. Este singura t. care nu folosește linii, corzile fiind indicate cu cifrele 1-5 (acordajul: do, fa, la, re¹, sol¹, sau re, sol, si, mi¹, la¹) și numărate începând cu coarda gravă. Grifura este indicată cu ajutorul literelor: a-e^*, pentru griful [poziția (2)] 1, f^*-k, pentru 2, etc. Începând cu griful 6, se folosesc litere duble sau liniuțe deasupra literelor. În Anglia, nu s-a creat o t. proprie, fiind în uz cea fr. Aceasta din urmă, începând aproximativ cu anul 1600, a înlocuit treptat, în mai toate țările, celelalte sisteme de notație, menținându-se până în sec. 18 sub forma de nouveau ton al lui Denis Gaultier (acordajul: La, re, fa, la, re¹, sol¹). V. intabulare.

ușoară, muzică gen (I, 1) care include lucrări pentru voce (1) și acompaniament* instrumental (cântece), având un caracter distractiv, vesel sau sentimental, abordând texte cu o tematică ancorată în cotidian și tratate într-o manieră muzicală accesibilă marelui public. Aceste lucrări au cel mai adesea un caracter dansant, astfel putând subzista și în afara textului, ca u. instr. de dans. Definiția genului în sine devine foarte dificilă, dată fiind marea varietate de aspecte sub care acesta se prezintă în succesiunea sau sincronia timpului. Dacă ar fi să dăm începuturile acestui gen, poate ar trebui să ne gândim la trubadurii* și jonglerii* ev. med., în sensul melodiei simple acompaniate și al textelor abordate (versuri cântând dragostea, natura, luptele, eroii etc.). Desigur că în configurația actuală u. este destul de îndepărtată de forma de manifestare a cântecului în ev. med., caracteristicile cele mai apropiate de ceea ce se înțelege astăzi prin u. începând să se contureze pe la sfârșitul sec. 19 – începutul sec. 20, o dată cu nașterea café-concert-ului. Instituind melodia simplă și ușor fredonabilă ce însoțește textul, ritmul specific – mereu în căutarea noului întru lansarea unui nou tip de dans* – orchestrația* redusă la câteva instr., urmărind o configurație armonică de asemenea simplă, dar totdeauna armonioasă, u. își trăiește în sec. 20 anii „veșnicei tinereți”, permanentei înnoiri, fiind în special apanajul tineretului, dar nelăsându-i indiferenți nici pe cei maturi, mereu vie, mereu schimbătoare, efemeră dar perenă în conștiința generațiilor. Preferințele pentru stilul u. lirice sau ritmate sunt împărțite iar istoria evoluției u. ar putea fi urmărită în succesiunea acestora. Romanța (2), cântecul liric (melancolic), tangoul*, rumba*, charlestonul*, cha-cha, slow, fox, bossanova, shake, twist etc. sunt genuri de cântece și dansuri u. care s-au succedat îmbogățindu-și ritmica și accelerând tempo(2)-urile. Din marea varietate a stilurilor* rock-ul, pop*-ul, folk*-ul, jazzul* s-au desprins de u. și evoluează paralel. Oricare ar fi stilul u., cântecele aspiră la statutul de șlagăr, acea stare fericită de îmbinare a textului cu muzica, cu priză la public, aflându-se în scurt timp pe buzele tuturor. U. își trăiește existența prin șlagăr* și prin interpret, adeseori cântecul devenind atât de pop. încât se uită numele compozitorului. ♦ O istorie a cântecului, a u., pe teritoriul românesc însă nu poate trece cu vederea nume recunoscute ale compozitorilor genului. Extinzând sensul acordat u., putem considera ca o primă culegere de astfel de melodii apărută la noi culegerea lui Anton Pann „Spitalul amorului” (mijlocul sec. 19), apoi cântecele din vodevilurile* lui Alecsandri cu muzica lui Al. Flechtenmacher, romanțele și muzica de café-concert de la începutul sec 20 etc. Numele lui Ionel Fernic și Ionel Băjescu-Oardă (pe la 1920) sunt legate de melodii de tipul liric – romanța (primul cu Iți mai aduci aminte doamnă, iar al doilea cu Flori de nufăr). Începând cu anul 1930, un nume se impune cu pregnanță și cu caracter de permanență în genul u. și o dată cu el și stilul u. românești de inspirație folclorică, cu melodică apropiate de acesta: Ion Vasilescu. Melodiile sale, adevărate șlagăre, sunt cunocute și astăzi (Glasul roților de tren, Hai acasă, puișor, Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea, Țărăncuță, țărăncuță și multe altele). Pleiada compozitorilor de gen care se manifestă creator în această a doua jumătate a sec. 20 este reprezentată de o serie foarte numeroasă de nume prestigioase, care continuă în spirit novator tradiția, conferind u. românești calitatea și cantitatea ce o fac competitivă pe scara valorilor internaționale. De la generațiile mature și până la cele mai recente nume apărute în peisajul u. putem cita compozitori care și-au concretizat un stil și au creat nenumărate șlagăre: Florin Bogardo, Ion Cristinoiu, Camelia Dăscălescu, Edmond Deda, Florentin Delmar, Noru Demetriad, Gherase Dendrino, Marcel Dragomir, Cornel Fugaru, George Grigoriu, Aurel Giroveanu, Mișu Iancu, Nicolae Kirculescu, Henry Mălineanu, Marius Mihail, Horia Moculescu, Temistocle Popa, Elly Roman, Radu Șerban, Vasile Șirli, Marius Țeicu, Vasile V. Vasilache, Vasile Veselovski ș.a.

Medina, oraș în vestul Peninsulei arabice, unde s-a refugiat Mahomed în anul 622, de când începe numărătoarea anilor la mahomedani. Aici se află numeroase moschei, printre care și Marea Moschee, care adăpostește mormântul lui Mahomed, construită în sec. 7, reconstruită succesiv de mai multe ori și extinsă în sec. 20.

Metodiu (820-885), cărturar și sfânt, originar din Salonic, apostol al slavilor. Împreună cu fratele său Chiril, a răspândit, începând din anul 863, creștinismul în Panonia și Moravia și a tradus din greacă în slavă numeroase cărți bisericești, printre care și Biblia. Moaștele sale se află în bis. Sf. Clement din Roma.

vibrafon (< it. vibrafono; engl. vibraphone; fr. vibraphone; germ. Wibraphon), instrument de percuție idiofon construit în S.U.A. prin anul 1920. La început a fost folosit numai în orch. de jazz*, iar ulterior și-a făcut intrarea și în orch. simf. datorită compozitorilor A. Berg și O. Messiaen. Este construit din lame plane metalice, așezate orizontal și distribuite pe două rânduri. Sub fiecare lamă se găsește câte un tub de metal (numit rezonator) în care sunt introduse mici elice acționate de un motoraș electric. Sunetul se obține prin lovirea plăcilor cu baghete speciale (cu cap de cauciuc, baghete cu cap de lână și baghete cu cap de fetru). De obicei, se cântă cu două baghete, dar practica a demonstrat că se pot folosi și trei sau chiar patru. Întinderea: Fa-fa³. V.: Marinbafon; xilofon.

ISLÁM (< fr.; din arabă „supunere față de Dumnezeu”) s. n. 1. Religie monoteistă fondată în V Arabiei, la începutul sec. 7 (anul 622 fiind considerat începutul erei musulmane). I. se bazează pe Coran, ale cărui capitole (sure) au fost revelate Profetului Mahomed, prin mijlocirea arhanghelului. Coranul și tradiția alcătuită din spusele și faptele Profetului (hadit) prescriu credincioșilor cinci obligații rituale fundamentale (așa-zișii „stâlpi ai islamului”): „mărturia de credință” („Nu există al Dumnezeu decât Allah, Mahomed este trimisul lui Dumnezeu”); rugăciunea (făcută de cinci ori pe zi); dania; postul (cel mai de seamă este al Ramadanului); și pelerinajul la Mecca (cel puțin o dată în viață). Cele două curente principale ale i. sunt: sunnismul și șiismul. Cei peste 1 miliard de musulmani, înregistrați în toată lumea la mijlocul anilor ’90, se împart în sunniți (85%), șiiți, kharigiți și alte secte minoritare. Sin. islamism, mahomedanism. 2. Totalitatea popoarelor care practică religia islamică.

AB URBE CONDITA (lat.) de la întemeierea orașului – Romanii începeau numărarea anilor de la întemeierea Romei (753 î. Hr.).

best-seller s. n. (anglicism) Carte, lucrare care are un mare succes (de vânzare) ◊ „Succesul pe care l-a avut la începutul acestui an în Japonia filmul realizat după cartea lui Sakio Konatsu «Sfârșitul Japoniei» (un best-seller și ea) se explică tocmai prin faptul că cineastul, ca și scriitorul, arată ce s-ar întâmpla cu viața oamenilor dacă s-ar produce o mare catastrofă seismică.” Cont. 30 IV 74 p. 10. ◊ „Acest roman figurează în capul seriei americane de best-seller-uri pe 1982.” R.lit. 3 V 84 p. 21. ◊ „Best-sellerul internațional Lumea Sofiei.” R.lit. 28/95 p.15; v. și 10 X 74 p. 22, Săpt. 5 VII 75 p. 4; v. și bikini, postfațator [pron. bestselăr] (din engl., fr. best-seller; DHLF 1948, DMN 1954; D. Am.; DN3)

blue-jeans s.m.pl. (americanism; vestim.) Pantaloni confecționați dintr-un material special foarte rezistent, la modă începând cu anii ’60, purtați la început mai ales de tineri ◊ „Parcă altfel port «blue-jeans»-ii cumpărați din banii mei, parcă altfel este micro-bicicleta pe care mi-am cumpărat-o din munca mea.” Sc.t. 23 VII 73 p. 6. ◊ „Suntem intoxicați, în schimb, cu o mulțime de contrafaceri, dintre care cele mai invadatoare par a fi nenumăratele fețe și fațete pe care le capătă blue-jeans-ii cu prescurtarea franceză «le jean».” Săpt. 26 VII 74 p. 8. ◊ „Îmbrăcați în blue-jeans, dar fără să știe englezește, stând pe la colțuri de barăci, în grupuri, vorbind în limba lor, par cu toții dezmoșteniți și declasați.” R.lit. 19 XII 74 p. 23 [pron. blugins] (din engl. americ. blue-jeans 1932; PR 1950, DHLF 1954; D. Am.; Al. Niculescu în LL 4/73 p. 78; DEX, DN3 – blugi)

brun-roșietic, -ă adj. Nuanță de maron ◊ „Începând cu 1969, anul când au apărut primele simptome ale catastrofalei secete din Africa, în America Centrală și de Nord au fost înregistrate particule de praf brun-roșietic de proveniență sahariană – fenomen pus în legătură de către specialiști cu serioase perturbări climatice.” Sc. 29 XII 74 p. 5 (din brun + roșietic)

electromobil s. n. (transp.) Automobil acționat electric ◊ „Producția în serie a electromobilului va începe în anul viitor.” Sc. 28 XII 73 p. 6. ◊ „Modelul experimental al primului electromobil din R.D. G. a parcurs deja 20000 km.” Sc. 25 III 74 p. 4. ◊ „Electromobilul [...] este încă departe de a fi perfect [...]” R.l. 24 VI 84 p. 4; v. și 29 VI 79 p. 5, 7 III 80 p. 5; v. și microelectrobuz (din germ. Elektromobil, fr. électromobile; GWDS 1968; DTN 1976; DT, D.Tr.; DN3, DEX-S)

insonorizant, -ă adj. (acust.) Care nu are calitatea de a transmite undele sonore ◊ „Aceste podele sunt alcătuite dintr-un strat insonorizant de tablă, un strat de bitum și unul de scândură.” I.B. 29 VIII 67 p. 2. ◊ „Începând cu anul viitor, pe arterele cele mai circulate ale localității se vor amenaja din resturi menajere rambleuri înalte de 1012 metri, formând bariere insonorizante.” Sc. 22 X 73 p. 4 (cf. fr. insonorisation; DEX-S)

leadership s. Funcție, poziție de lider ◊ „«15 ani de cinema mondial». E vorba de studiul lui G.H. care, sub acest titlu, în cele 432 de pagini [...] demonstrează că, odată cu anul 1960, a început «contestarea modelului dominant pe plan cinematografic» – altfel spus, anul când începe să apună supremația hollywoodiană, leadership-ul american.” R.lit. 3 VIII 75 p. 23 [pron. liderșip] (cuv. engl.; cf. fr. leadership; DMN 1966)

massmediat, -ă adj. (comunic.) Adus la cunoștința publicului prin mass-media ◊ „De altfel, declarația absenței veleităților politice a Frontului Salvării Naționale era muzica de fond a scenei politice massmediate a începutului de an 1990.” R.l. 7 III 91 p. 1 (din mass-media; D. Urițescu CV 87)

motonavă-școală s. f. (mar.) Motonavă cu funcția de școală ◊ „Pentru perfecționarea pregătirii cadrelor necesare flotei noastre comerciale, cu începere din anul viitor, în registrele navale române va fi înmatriculată prima motonavă-școală.” R.l. 31 X 75 p. 5 (din motonavă + școală)

multimetru s. n. (med.) ◊ „Personalul medical va avea la dispoziție, începând cu anul viitor, un aparat cu ajutorul căruia va putea efectua măsurarea simultană a rezistenței electrice, tensiunii electrice și temperaturii din orice punct al corpului omenesc. Multimetrul fiziologic (aceasta este denumirea aparatului) brevetat de curând și construit pe baza unei lucrări de diplomă susținută de studentul V. N.” Mag. 4 X 75 p. 3 (din fr. multimètre; LTR, DT)

an m. (lat. annus, it. pg. anno, pv. fr. cat. an, sp. año). Timpu cît se învîrtește pămîntu în prejuru soareluĭ. A fi de atîțĭa anĭ, a avea cutare etate. A fi mare saŭ mic de anĭ, a fi mare saŭ mic în etate. An adv. Anu trecut, acú un an: așa a fost și an. La anu, la anu viitor, (și iron.) nicĭ-odată: aĭ să capeți la anu! An țarț, acú doĭ anĭ în urmă. An cu an sau (maĭ rar) an de an, în fie-care an pe rînd: datoria a crescut an cu an. – Anu creștinesc începe la 1 Ĭanuariŭ și are 12 lunĭ de cîte 30 și 31 de zile, afară de Februariŭ, care are 28, iar din 4 în 4 anĭ 29. Anu turcesc are 12 lunĭ lunare de cîte 29 și 30 de zile. Epoca începutuluĭ anuluĭ a variat la toate popoarele; Egipteniĭ, Haldeiĭ, Perșiĭ ș. a. începeaŭ anu la echinocțiu de toamnă (21 Septembre), alte popoare la solstițiu de ĭarnă, altele la cel de vară. La Francejĭ, la suirea luĭ Carol IX, începea la Paște. Un edict al acestuĭa, la 1564, ordonă să înceapă la 1 Ĭanuariŭ, dată pur civilă. Anu financiar saŭ bugetar începe la 1 April, cel școlar, de de ordinar, la 1 Septembre.

GAON subst. 1. Conducător spiritual și intelectual al evreimii post-talmudice din Babilon, începând cu anul 589 d. Hr. și până la mijlocul sec. 11; conducător al academiilor iudaice de la Sura și Pumbedita. 2. Titlu onorific acordat unor eminenți gânditori evrei.

*bugetár, -ă adj. (d. bugét; fr. budgétaire). Relativ la buget: anu bugetar începe la 1 ianuariŭ.

OCNELE MARI, oraș în jud. Vâlcea, situat pe dr. văii Oltului, în zona Subcarpaților Vâlcii; 3.422 loc. (2003). Expl. de sare (prin disoluție), prelucrată în combinatul chimic din satul Govora. Orașul este inclus în categoria stațiunilor balneoclimaterice, având în perimetrul său un lac (c. 1.000 m²) cu apă sărată (216,3 g/l) cu caracter helioterm, cu nămol sapropelic pe fund, cu eficacitate în tratarea afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice, ginecologice, dermatologice, cardiovasculare etc. Apele cloruro-sodice și iodurate de aici au început să fie utilizate pentru tratament începând cu anul 1833, când s-au făcut primele amenajări, iar primul stabiliment balnear a fost construit în anii 1894-1896. Localitatea apare menționată documentar ca sat în 1402, iar ulterior ca târg, devenind oraș în sec. 16. În O.M. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16, renovată în 1746), iar în localitățile componente Slătioarele, Gura Suhașului, Lunca, Țeica și Buda, bisericile Sf. Nicolae (1568-1574), Sf. Gheorghe (1676-1677), Sf. Ioan Gură de Aur (1701-1706), Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru (1726, cu fresce din 1782) și Sf. Treime și Sf. Nicolae (1731). Ca urmare a exploatării prin disoluție a sării, în toamna anului 2001 s-au produs prăbușiri de mare amploare, care au distrus aproape în întregime satul Țeica.

PARAGUANÁ, peninsulă în NV Venezuelei, între G. Venezuela și unicul golf Coro (la V și S) și M. Caraibilor (la N și E); legată de continent printr-un istm îngust (Istmo de los Médanos). Relief de câmpie și de dealuri (alt. max.: 815 m). Peninsula P. a devenit deosebit de importantă, începând cu anii ’50-’60 ai sec. 20, o dată cu dezvoltarea ind. petroliere; pipe-line-urile transportă petrolul de la câmpiile petrolifere (mai ales cele din laguna Maracaibo) către marile rafinării din V peninsulei, accesibile tancurilor petroliere.

OWEN [óuin], Gwilym Ellis Lane (1922-1982), filozof britanic. Prof. univ. la Oxford, Harvard, Cambridge. Preocupat de logica argumentării, filozofia științei și metafizicii, prin studiile sale despre Parmenide, Platon și Aristotel, O. a condus reorientarea în studiul filozofiei vechi care a început în anii ’50 în Marea Britanie și America de Nord („Logică, știință și dialectică”).

OLIMPÍC, -Ă (< fr.; {s} gr. olympicos „din Olimpia”) adj., s. m. 1. Adj. Jocuri olimpice = competiții sportive internaționale complexe deschise, la Atena, la 6 apr. 1896, considerate primele olimpiade de vară moderne, cu participarea a 285 persoane din 13 țări. J. o. sunt de vară (cu un interval de 4 ani) și de iarnă (din 1924), o dată la patru ani. În 1992 s-a hotărât disputarea celor de iarnă în 1994 și apoi la patru ani pentru a se evita suprapunerea celor două cicluri olimpice. Numărul disciplinelor a variat în timp. Din cauza războiului, în 1916, 1940 și 1944 nu s-au desfășurat jocuri. Drapelul olimpic a fost conceput (1913) de Pierre de Coubertin, iar emblema, cinci cercuri de culori diferite (pentru fiecare continent), a fost inaugurată la olimpiada din 1920; olimpiadă (2). Începând din anul 1952 sportivii români au cucerit numeroase titluri olimpice. 2. Adj. Care se referă la Jocurile olimpice. 3. Adj. Care aparține Olimpului. 4. S. m. Participant la o olimpiadă.

OKUNI (cunoscută și sub numele de Izumo no Okuni) (sec. 16-17), actriță japoneză. Fondatoarea teatrului kabuki (1603). Începând din anul 1629, toate rolurile sunt interpretate numai de bărbați.

LEU² (< leu¹) s. m. Unitate bănească oficială a României, începând cu anul 1867 și a Republicii Moldova din 1993. Denumirea provine de la Löwentaler (talerul cu figura unui leu¹ pe revers), monedă de argint bătută în Țările de Jos începând din sec. 16, ajunsă în Țările Române și folosită intens în circulație până în sec. 17, devenind apoi monedă de calcul.

*gámă f., pl. e (vgr. gámma, litera G, uzitată în evu mediŭ de Guido din Arezzo [† 1050] ca să însemne prima notă a gameĭ). Muz. Serie de opt note dispuse în ordinea naturală a sunetelor (do, re, mi, fa, sol, la, si, do). Fig. Serie de lucrurĭ clasate pin gradațiune naturală: gama gusturilor, a sunetelor, a colorilor. În general, ton, cîntec, vorbă: acest nepot nu știe de cît o gamă: a cere banĭ unchĭuluĭ săŭ. – Gamele-s ascendente, cînd notele pleacă de la gros la supțire, și descendente, cînd pleacă invers. Ele se divid în game diatonice și cromatice. Îs doŭă felurĭ de game diatonice: cea majoră, compusă din cincĭ tonurĭ și doŭă semi-tonurĭ, și cea minoră, compusă din treĭ tonurĭ, un ton și jumătate și treĭ semi-tonurĭ. Toate gamele ĭaŭ tonu și numele noteĭ cu care încep. – În anu 1025, călugăru Guido din Arezzo înlocui literele uzitate p. note pin gama cu notele ut, re, mi, fa, sol, la. Nota si fu adăugată maĭ tîrziŭ după cele doŭă inițiale S. I. (sfîntu Ion) ale imnuluĭ. Înlocuirea silabeĭ ut pin do fu făcută la începutu sec 17 de Giovanni Doni și amintește numele luĭ.

GROENLANDA 1. Cea mai mare ins. a Pământului, situată în N Oc. Atlantic; 2,2 mil. km², din care ghețurile ocupă 1,8 mil. km²; 55,4 mii loc. (1992), mai ales eschimoși. Centru ad-tiv: Nuuk (Godthåb). Localit. pr.: Kangerlussuaq și Paamiut. Țărmurile, puternic crestate cu fiorduri adânci, cu c. 39 mii km lungime. Aici se formează anual 13-15 mii de aisberguri. Calota glaciară are c. 3.400 m grosime (în centrul insulei). Sub gheață de află un podiș cristalin, înclinat către interiorul insulei și mărginit către E și V de lanțuri montane. Alt. max.: 3.700 m (vf. Gunnbjørn Fjeld). Pe litoral, climă subarctică și arctică maritimă, iar în interior, continentală. Expl. de plumb, zinc, cărbune, grafit și criolit (38,2 mii t, 1987, singurul zăcământ din lume). Creșterea renilor și a ovinelor. Pescuit. – Istoric. Descoperită de Eric cel Roșu (982). Creștinată începând cu anul 1000. Către anul 1500, în urma răcirii climei, eschimoșii au rămas singurii locuitori ai ins. Redescoperită în 1578 de englezul Martin Frobisher, G. a fost colonizată de danezi. Tratatul de la Kiel (1814) a recunoscut Danemarcii suveranitatea asupra G. După marile expediții ale lui J.C. Ross, W.E. Parry și J. Franklin, centrul insulei a fost atins, în 1883, de A. Nordenskjöld, apoi G. a fost traversată în lungime de F. Nansen (1888). Departament danez din 1953, G. a obținut autonomia internă la 1 mai 1979. Noua Constituție a instituit o adunare națională (Landsting) din 21 de membri, din care cinci formează un consiliu regional (Lanstyre) condus de un președinte. G. este reprezentată în Parlamentul danez prin doi membri. În urma unei referendum (1982), G. s-a retras (febr. 1985) din Uniunea Europeană. 2. Marea Groenlandei, mare în bazinul Oc. Înghețat, cuprinsă între Groenlanda, Islanda, ins. Jan Mayen și Arh. Spitsbergen, care comunică larg cu Oc. Atlantic și cu M. Norvegiei; 1,2 mil. km². Ad. medie: 1.444 m; ad. max.: 3.535 m. Străbătută de curentul rece al Groenlandei (în V) și de curentul Spitsbergen (în E). Importantă zonă de pescuit. 3. Parcul Național G., parc situat în NE G., cel mai mare și mai nordic din lume, cuprins între 71 și 82° lat. N; 700 mii km². Întemeiat în 1974, în componența sa intră: fiorduri (Scoresby Sund, Nordvestfjorg), ghețari, flora și fauna (boul muscat, ursul alb, vulpea polară, lemingul, păsări).

olimpiádă f., pl. e (vgr. olympiás, -ádos; lat. olýmpias, -iádis). La vechiĭ Grecĭ, perioadă de patru anĭ între doŭă sărbătorĭ ale jocurilor olimpice. – Greciĭ număraŭ aniĭ după număru olimpiadelor. Prima olimpiadă începe la anu 776 în ainte de Hristos; ultima se socotește de la 392 pînă la 396 după Hristos. Al treilea an al olimpĭadeĭ a doŭă-zecĭ și șasea înseamnă anu 103 după instituirea jocurilor olimpice.

PANAMERICÁN, -Ă (< fr.) s. n. Care aparține Americii (întregi), care se referă la (toată) America. ◊ Șoseaua p. = cea mai lungă cale rutieră de pe glob (48.000 km, inclusiv sectorul canadian) care străbate cele două Americi, pe la tura lor vestică, pornind din NV Alaskăi, de la Big Delta (de lângă Fairbanks) și ajungând în S statului Chile, la Puerto Montt, legând principalele orașe mari. Proiectată în 1923, construcția a început în anul 1936. Atinge alt. max. de 4.572 m. ◊ Jocurile p. = competiție care are loc o dată la patru ani (precedând cu un an Jocurile Olimpice de vară) pentru sportivii din America de Nord, de Sud și Centrală, la mai multe discipline sportive. Prima ediție, în 1951, la Buenos Aires.

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

PLEHANOV [plehánəf], Gheorghi Valentinovici (1856-1918), revoluționar și gânditor politic rus. Recunoscut drept „părintele marxismului rus”, pentru rolul jucat în popularizarea și interpretarea marxismului în Rusia anilor 1880. La început narodnic, a părăsit această organizație în 1879, respingând politica de teroare, iar în 1880 a emigrat în Elveția, unde a înființat la Geneva „Emanciparea Muncii”(1883), nucleul Partidului Muncitoresc Social Democrat din Rusia. În 1917 a revenit în Rusia, ca partizan al Guvernului provizoriu. În scrierile sale, P. a susținut că în Rusia condițiile nu sunt coapte pentru socialism până când capitalismul și industrializarea nu vor fi progresat suficient, concepție care a constituit baza menșevismului, după scindarea partidului în bolșevici și menșevici (1903); P. a încercat să reunească cele două facțiuni și s-a opus revoluției bolșevice, iar după victoria acesteia s-a autoexilat. Lucrări: „Divergențele noastre”, „Despre concepția materialistă a istoriei”, „Rolul personalității în istorie”, „Arta și viața socială”.

HAUSMANN [hausmán], Raoul (1886-1971), pictor și fotograf austriac. Unul dintre fondatorii dadaismului la Berlin (1917). Inițiatorul revistei „Der Dada” (1919-1920). Începând cu anul 1923, folosește predilect colajul (fotografii, ilustrații, uneori chiar scrisori și poeme), urmărind să șocheze spectatorul („Critica artei”).

HAWKINS [hó:kinz], Coleman (zis The Bean sau Hawk) (1901-1969), saxofonist și compozitor american de jaz. Se afirmă în perioada dominată de Louis Armstrong și, ca o reacție, începând din anii ’30, lansează un stil personal, reușind să impună saxofonul ca instrument principal în jaz. Manieră de interpretare caldă, vibrantă („Body and Soul”). A influențat decisiv saxofoniștii de swing.

REVOLÚȚIE (< lat., fr.) s. f. I. 1. (Pol.) Orice schimbare fundamentală a valorilor, instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. Gândirea contemporană despre r. este dominată de ideile marxiste: r. este mijlocul de înlocuire a claselor reacționare și de transferare a puterii unor clase progresiste. ◊ R. burgheză = revoluție socială care constă în înlocuirea puterii de stat a feudalilor cu cea a burgheziei. R. de eliberare națională = formă specifică a revoluției, în colonii și în țările dependente, care are ca scop cucerirea independenței naționale, lichidarea dominației politice și economice străine. 2. R. industrială = proces de înlocuire radicală a producției manuale manufacturiere cu producție (de fabrică) bazată pe folosirea în masă a mașinilor. A avut loc pentru prima dată în Anglia, în ultimele decenii ale sec. 18 și începutul sec. 19, ulterior în Franța, S.U.A., Germania, Japonia etc. În România s-a desfășurat mai târziu, încheindu-se în linii generale până la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20. R. i. a instaurat, în țările în care s-a înfăptuit, dominația marii producții capitaliste asupra micii producții de mărfuri, a pus temelia industrializării, a marcat victoria relațiilor de producție capitaliste asupra formelor de relații precapitaliste. Revoluția științifică și tehnică contemporană = proces complex contemporan de dezvoltare accelerată, interdependentă a științei și tehnicii, în cadrul căreia știința se situează în fruntea progresului tehnic, salt calitativ în dezvoltarea procesului cunoașterii naturii și folosirea de către oameni a legilor ei. R. științifică și tehnică reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale epocii contemporane, care determină crearea unei baze tehnice materiale calitativ noi a societății. Se concretizează în descoperirile epocale și marile realizări teoretice în diferite ramuri ale științelor, obținute în special în sec. 20, precum și în schimbările intervenite în domeniul tehnicii, ca urmare a materializării tehnice a descoperirilor științifice prin automatizarea activităților, introducerea și folosirea calculatoarelor electronice, stăpânirea și folosirea unor noi resurse energetice etc. Schimbările profunde intervenite în știință și tehnică constituie premisele unei noi revoluții industriale. R. verde, ansamblu de acțiuni promovate de FAO și de Banca Mondială, începând din anii ’60 ai sec. 20, în scopul sporirii producției agricole, în special în țări din „lumea a treia” cu o creștere demografică importantă și un deficit cronic de alimente. A implicat modernizarea tehnicilor agricole prin utilizarea pe scară largă a irigațiilor, a îngrășămintelor și a produselor fito- și zoosanitare și îndeosebi obținerea de noi soiuri de plante și rase de animale de mare randament și mai bine adaptate la condițiile climatice din diferite zone ale globului. Deși s-au obținut unele succese spectaculoase (îndeosebi o creștere masivă a producției de orez în unele țări asiatice suprapopulate), în ultimul timp acest program a suscitat critici, deoarece duce la creșterea poluării mediului și la un consum ridicat de apă. În prezent se caută noi soluții, bazate pe principii ecologice. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. 4. (Pop.) Răscoală, revoltă. II. (ASTR.) Mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc (ex. r. Pământului în jurul Soarelui, a Lunii în jurul Pământului); denumirea de r. se folosește în scopul de a distinge această mișcare de mișcarea de rotație a corpului ceresc în jurul unei axe care trece prin centrul său. ◊ Perioadă de r. = timpul în care un corp ceresc execută o r. completă.

copilărie f. 1. vârsta omului dela naștere cam până la 12 ani; 2. fig. început: copilăria artei; 3. pl. vorbe sau apucături de copii.

primăvară f. 1. primul din cele patru anotimpuri ale anului care începe cu ecvinoxiul dela 21 Martie; 2. (poetic) an: număr 20 de primăveri; 3. fig. vârsta tinerețelor: în primăvara vieții; vieața-i fu o primăvară EM. [Lat. vulg. PRIMAVERA = clasic VER].

Pompei m. pl. vechiu oraș roman la S.-E. de Neapole, la poalele Vezuviului; înghițit cu Herculanum sub cenușă în erupțiunea acestui vulcan din anul 79. Săpături, începute în 1748 și continuate de atunci, au scos la lumină aproape jumătate a orașului.

AN², ani, s. m. 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluții a Pământului în jurul Soarelui și care cuprinde 12 luni. ◊ Anul Nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an). ◊ Loc. adv. În anul... = în cursul anului,.. La anul = în cursul anului viitor. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi ani etc.) în urmă. De ani și ani = de mulți ani, de multă vreme. An de (sau cu) an = în fiecare an, mereu. Cu anii = ani întregi, ani îndelungați. La (sau într-)un an o dată = o singură dată într-un an; rar. 2. (Astron.; în sintagma) An-lumină = unitate de lungime pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. 3. Stadiu de studiu în unele forme de învățământ. ◊ (Urmat de determinări) Anii de studenție. Anii de ucenicie. 4. Măsură a vârstei unei ființe sau a vechimii unui lucru. Copil de cinci ani. 5. (La pl.) Epocă din viață; vreme. Anii copilăriei. – Lat. annus.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

EURO², euro, s. m. Monedă unică europeană începând cu anul 2002, care a înlocuit monedele naționale din 12 țări ale Uniunii Europene. [Pr.: e-u-] – Din fr. euro.

AN², ani, s. m. I. 1. Măsură sau perioadă de timp cuprinzînd 12 luni: a) (intervalul de timp se socotește de la 1 ianuarie) Anul 1954. ◊ Pre tine, an tînăr, te văd cu mulțumire! Pre tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. A. 78. ◊ Anul acesta = anul curent. Anul trecut = anul expirat. Anul viitor = anul care începe la 1 ianuarie viitor. Cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, P. 77. ◊ (În legătură cu recolta) An bun. An rău. ♦ Loc. adv. În anul... = în cursul anului... Eminescu s-a născut în anul 1850. La anul = în anul viitor, peste un an. Dacă la toamnă tot nu s-o putea, atunci la anul pe vremea asta, ți tot trebuie să se termine o dată. DUMITRIU, B. F. 134. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, T. 673. ♦ Anul nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an); b) (intervalul de timp se socotește cu începere de astăzi, privind în trecut sau în viitor) Peste un an va termina școala medie. ◊ Loc. adv. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi ani etc.) în urmă. Acum trei ani a fost o iarnă grea. (Precedat de prep. «de a», adjectival) Cu mîndra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. ◊ Loc. adv. De un an (sau doi ani etc.) = de acum un an (sau doi ani etc.) încoace. Toată lumea se bucură de pace. D-ta ești un om liber și poți să te duci unde vrei... Așa îi spuneam tatei de 18 ani. SAHIA, N. 25. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. N-am dat ochii cu Vîlcan De-i mai bine de un an. TEODORESCU, P. P. 551. Un an (sau doi ani etc.) după... = cînd a (sau va fi) trecut un an (sau doi ani etc.). De ani și ani = de mulți ani, de vreme îndelungată. De ani și ani glasul meu tace. BENIUC, V. 140. Unchiul... îl întrebă pe tata de toate neamurile pe care nu le-a văzut, de ani și ani. STANCU, D. 142. ◊ Expr. (La) mulți ani! = să trăiești mulți ani! să fie (pentru) mulți ani!; c) (intervalul de timp se socotește de la o dată din trecut) Bădică, mîne ți se-mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. EMINESCU, N. 21; d) (intervalul de timp se socotește de la o dată oarecare, neprecizată) (Cu determinările «tot», «întreg», «de zile», care accentuează durata, lungimea anului). E rău cînd anu-ntreg ți-e prost Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I 229. A ținut veselia ani întregi. CREANGĂ, P. 279. [își luă] merinde ca să-i ajungă un an de zile. ISPIRESCU, L. 13. ◊ (Urmat de determinări indicînd un ciclu de munci sau lucrări) An bugetar. ◊ La sfîrțitul anului școlar, mergînd acasă în vacanță, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit. REBREANU, P. S. 37. ◊ Loc. adv. An de (sau cu) an = în fiecare an, în tot anul, mereu. An de an vas roșu-naintează Pe talazuri clocotind potrivnic. BENIUC, V. 42. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. (Rar) An devreme = amar de vreme, mulți ani, îndelung. Era un hat larg, un fel de drumușor bătucit an de vreme de roțile carelor, de picioarele vitelor și ale oamenilor. CAMILAR, TEM. 330. Într-un an = în intervalul de un an. Toate învățăturile pe care alți copii le învăța într-un an, el le învăța într-o lună. ISPIRESCU, L. 2. Într-o lună Toarce-o lină Și-ntr-un an Țese-un suman! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Cu anii = ani întregi, ani de-a rîndul,vreme îndelungată. Dacă pleci acum, nu ne vom mai vedea cu anii. (în sistemul de angajări din trecut, în legătură cu verbele «a angaja», «a tocmi» etc.) Cu anul = pe timp de un an. La (sau într-)un an (sau la doi ani etc.) o dată = o singură dată într-un an (sau în decursul a doi ani etc.); rar. Ne intîlnim la un an o dată. ◊ Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste, picată de pe cerb, cînd se scutură el!a șapte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 2. (Alai ales la pl., precedat de un număr, indică vîrsta unei ființe sau vechimea unui lucru) Cal de 5 ani. Stejar de 100 de ani. ◊ Țîțaca Leona uita prea des că împlinisem cinsprezece ani. SADOVEANU, N. F. 7. Am un unchi bătrîn, de 999 de ani și 52 de săptămîni. CREANGĂ, P. 52. ♦ (La pl.) Vîrstă (înaintată). La anii mei nu mai pot urca pe munte. ◊ Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ♦ (La pl.) Epocă din viață; viață. [Bătrînii] buciumă din creasta depărtării Un cîntec pentru anii mei frumoși. Pentru toate nădejdile și izbînzile țării! DEȘLIU, G. 24. Luminoasă și voioasă ți-era casa părintească... Casa ta ce-adăpostise anii tăi surîzători. MACEDONSKI, O. I 75. 3. (La pl.) Perioadă de timp de un oarecare număr de ani (l); epocă, vreme. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I 140. Trecut-au ani de lacrimi, și mulți vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! ALECSANDRI, P. A. 62. II. (Astron.; cu determinări precizînd lungimea intervalului de timp) An tropic = interval de timp (de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde) care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui prin același punct echinocțial. (Ținînd seamă de nevoia practică de a cuprinde un număr întreg de zile, fracțiunea se suprimă și anii se împart astfel:) An comun sau an calendaristic = an de 365 de zile. An bisect = an care are cu o zi mai mult decît anii obișnuiți, an de 366 de zile (și care revine la fiecare patru ani). ♦ An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an.

EFEMERIDĂ, efemeride, s. f. 1. (Entom.) Efemeră. ♦ (La pl.) Ordinul efemerelor. 2. (Numai la pl.) Notițe (de ziar sau de calendar) arătînd evenimentele petrecute la aceeași dată în diferite epoci. 3. (Numai la pl.) Lucrare întocmită de un mare observator astronomic, în care sînt prevăzute, la începutul fiecărui an, fenomenele cerești din cursul anului respectiv. 4. Fig. (Numai la pl.) Lucruri, gînduri etc. trecătoare. Cu nepăsare ei privesc la toate Efemeridele ce trec. EMINESCU, O. IV 86.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.