ABATE² (-at) I vb. tr. 1 A înlătura, a da la o parte, a depărta din drum, din direcțiunea pe care o urmează cineva, spre care se îndreaptă ceva: Ercule se puse de abătu din matca lor două rîuri (ISP.); vîntul alunga norii și abătea grindina în alte părți; prov.: Ce vînt te-a abătut pe-aici? se zice văzînd pe cineva sosind întrun loc unde nu te-ai fi așteptat să vie ¶ 2 fig.: ~ de la datorie; an început... a face vuet... ca doară l-or ~ de la citit (SB.). II vb. intr. 1 A trece printr’un loc, părăsind drumul apucat: a vrut s’abată din drumul mare și s’o ia pe sub deal la dreapta (CAR.) ¶ 2 A coti: abatem la stînga și urcăm pe podișuri verzi înnecate de soare (VLAH.) ¶ 3 A-i ~, a-i veni o dorință, un gînd neașteptat, a-i trece prin minte (să facă ceva): la vîrsta de patruzeci de ani îi abătuse să se însoare (NEGR.); mă-si i-a abătut să nască tocmai despre ziuă (CAR.). III vb. refl. 1 A se depărta din drumul apucat, a lua o altă direcțiune, spre a se opri în treacăt într’un loc, a se da în lături: s’a abătut la stînga; prov. din calea bețivului și Hristos s’a abătut ¶ 2 fig. A se ~ de la datorie, din calea cea dreaptă, din calea Domnului; din cuvîntul lui nu se abătea (ISP.) [lat. abbattěre].