TIP, -Ă,^[1] (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, -e, s. m. și f. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi³, fel, gen, categorie. 4. S. m. și f. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus. modificată

tip¹, ~ă [At: CANTEMIR, O. V, 157 / Pl: ~uri sn, ~i, ~e smf / E: lat typus, ngr τύπος, fr type] 1 sn Model care reprezintă un anumit grup de obiecte sau de fenomene. 2 sn Obiect care reprezintă modelul original după care se efectuează obiecte de același fel Si: prototip. 3 sn (Înv) Tipar (18). 4 sn Formă de literă tipografică. 5 sn (Înv) Efigie a unei medalii. 6 sn Exemplar care întrunește trăsăturile caracteristice ale unui grup, ale unei categorii, ale unei rase etc. 7 sn Totalitatea caracterelor distinctive, esențiale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. 8 sn Caracter distinctiv Si: particularitate. 9 sn Categorie de persoane cu anumite trăsături constituționale, anatomofiziologice sau psihologice comune Si: fel, gen, soi. 10 sn (Spc) Exemplar ale cării caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii, ale unei familii de plante sau de animale. 11 sn (Spc) Personaj din literatură sau din alt domeniu al artei, care întrunește în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 12 sn (Fam) Figură originală. 13 smf (Fam) Individ. 14 smf (Fam) Iubit.

TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, s. m. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi³, fel, gen, categorie. 4. S. m. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.

TIP¹, tipi, s. m. (Familiar, adesea depreciativ) Individ, ins, persoană. Într-un fel, tipul începuse să-mi fie simpatic. CAMIL PETRESCU, U. N. 58. Mi s-a părut un tip curios acest om, care îți umplea capul cu toate nimicurile lui. VLAHUȚĂ, O. A. 193. Un tip eminamente simpatic este amicul meu X... foarte bine cunoscut de noi toți bucureștenii. CARAGIALE, O. II 191.

TIP², tipuri, s. n. 1. Formă, model care caracterizează, prin însușirile sale, anumite grupe de obiecte sau de fenomene asemănătoare. V. fel, soi, gen. Cerceta un nou tip de vagon de dormit. MIHALE, O. 21. Cu tipul acesta de case avem maximum de cîștig. BART, S. M. 44. Mișcările sociale și politice ale epocei noastre tind la credința foarte împrăștiată despre un nou tip al structurii sociale. GHEREA, ST. CR. II 347. Dacă... s-ar fi apucat a o aduna și a o așeza precum cer tipul și originea ei, negreșit că am fi scăpat de toate aceste pleonasme. NEGRUZZI, S. I 258. 2. Individ, exemplar care întrunește trăsăturile caracteristice ale unui grup, ale unei categorii, ale unei rase etc., reprezentînd ceea ce este esențial. Soția doctorului, un tip de frumusețe. BART, S. M. 26. Această femeie era tipul acelor slujnice obraznice. ALECSANDRI, C. 80. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. Sîngele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoșesc. NEGRUZZI, S. I 308. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. Cîți oameni, atîtea tipuri, atîtea lumi, atîtea probleme. DELAVRANCEA, H. T. 50. Are deosebit tip, după ținutul din care vine. NEGRUZZI, S. I 237. ♦ Exemplar ale cărui caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii, ale unei familii etc. de plante sau de animale. 3. Personaj din literatură sau din artă în general, care întrunește în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. Caragiale a suflat viață unei categorii întregi de tipuri. SADOVEANU, E. 144. Dintre tipurile comice ale lui Caragiale, pictate și prin cultura lor, conu Leonida este tipul cel mai «cult». IBRĂILEANU, S. 62. Tipurile lui Turgheniev sînt tipuri vii, ba încă atît de viețuitoare că-ți pare că trăiești cu ele. GHEREA, ST. CR. II 215. – Pl. și: (rar, m.) tipi (I. IONESCU, D. XII). corectat(ă)

TIP s.n. 1. Formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, eșantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele și prețul unui produs pus în vînzare. 3. Formă exemplară la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, ființe sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristică a unei rase, a unei populații etc. // s.m. 1. Individ care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. Plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoană de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matriță”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model].

TIP¹ I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de același fel; prototip. 2. individ, exemplar care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ◊ totalitatea caracterelor distinctive esențiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ◊ caracter distinctiv, particularitate. ◊ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esențiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus)

TIP² ~uri n. 1) Model ideal care întrunește caracteristicile esențiale ale unui grup de obiecte sau de fenomene similare; etalon. 2) Individ sau exemplar care întrunește caracterele esențiale ale unui grup de ființe sau de obiecte. /<lat. typus, ngr. tipos, fr. type

TIP¹ ~i m. 1) depr. Persoană care trezește o atitudine negativă; om excentric; individ; subiect. 2) Persoană de o mare originalitate; om care iese din comun prin comportamentul său original. /<lat. typus, ngr. tipós, fr. type

tip n. 1. model, figură originală: tip de frumusețe; 2. figură simbolică întipărită pe o medalie; 3. caractere tipografice: tipuri mobile pentru imprimate; 4. totalitatea caracterelor distinctive ale unei rase: tipul caucazian, tipul mongol.

*tip n., pl. urĭ (vgr. týpos, întipărire, var. din týkos, cĭocan de petrar, rudă cu cĭoc și toc 4. V. proto- și stereo-tip). Întipărire (tipar) după care se reproduc altele: falsificatoriĭ aveaŭ tipurĭ de monete. Caracter, formă de literă în tipografie. Model perfect (ideal): Georgieniĭ îs tipu frumusețiĭ omeneștĭ. Totalitatea trăsăturilor saŭ calităților (și maĭ ales apucăturilor) caracteristice: tip roman, cămătaru Shylock e tipu Jidanuluĭ. Model, formă: aeroplan tip Blériot. Fam. Figură, persoană originală: e un adevărat tip. Ipochimen, individ: un tip suspect mă urmărea. (Și masc.: doĭ tipĭ). Biol. Forma generală în prejuru căreĭa oscilează variațiunile individuale ale uneĭ rase orĭ speciĭ.

TIPO adj. invar. (Fam.) Tipografic. – Din fr. typo.

țip² sn [At: KLEIN, D. 443 / Pl: ~uri / E: săs Zip(erbrunnen)] (Îrg) 1 Șipot. 2 (Pex) Fântână (2). 3 (Pex) Fântână arteziană.

țip¹ i [At: GLOSAR REG. / E: fo] 1 (Reg) Cuvânt care imită piuitul puilor. 2 (Buc) Strigăt cu care se cheamă puii la mâncare.

țipa² [At: (a. 1798) IORGA, S. D. XVII, 211 / V: (Trs) țupa / Pzi: țip / E: nct] (Reg) 1 vt A arunca ceva nefolositor. 2 vt A azvârli (undeva sau după cineva). 3 vt (Îlv) A-i ~ (cuiva) o palmă A da cuiva o palmă Si: a pălmui. 4 vt (Îe) A ~ ochii A privi repede, în treacăt. 5 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) în nări (ceva) A reproșa. 6 vt (Îe) A i-o ~ în pupăză A nu ști să păstreze un secret. 7 vt (Îe) A ~ fapt (sau ură) (pe cineva sau cuiva) A face vrăji cuiva. 8 vt (Rar) A doborî. 9 vt (C. i. scântei, flăcări etc.) A face să iasă. 10 vt A da muguri, frunze etc. 11 vt (Determinat prin „afară”) A expulza din organism Si: a elimina (18). 12 vt(a) A expulza fătul înainte de vreme Si: (pop) a lepăda. 13 vt(a) A elimina secreții la fătat. 14 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A arunca de pe sine Si: a lepăda. 15 vr A se primeni. 16 vtr A-și schimba pielea Si: (pop) a lepăda, a năpârli. 17 vt A da (pe cineva) afară Si: a izgoni. 18 vt A destitui. 19 vt A trimite (pe cineva) cu sila (undeva). 20 vt (C. i. animale) A lăsa să intre. 21 vt (C. i. animale) A lăsa să iasă Si: (pop) a slobozi. 22 vt (C. i. animale) A trimite (de) undeva. 23 vt (C. i. animale) A dejuga. 24 vr (D. ființe; de obicei udp „asupra”, „la”, „spre”, „în” etc.) A se năpusti. 25 vi (Îe) A ~ la vale A coborî. 26 vr A se duce repede și pentru un scurt timp Si: a se repezi. 27 vt (C. i. mâinile sau un obiect) A mișca spre ceva cu repeziciune Si: a repezi. 28 vr (D. boli eruptive) A ataca.

țipa¹ [At: (a. 1675) GCR I, 218/28 / Pzi: țip / E: nct] 1 vi (D. oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de mânie, de spaimă, de bucurie etc.) Si: a răcni¹, a schițoi, a țipoti¹, a țipui (1), a țipuri (1), (reg) a țivli (3), a urla¹, a zbiera. 2 vt(a) A spune (ceva) cu glas ridicat. 3 vt(a) A spune (ceva) răstindu-se (la cineva). 4 vi (Mai ales d. copiii mici) A plânge tare Si: a șurligăi. 5 vi (Pop; îe) A ~ fiul (sau pruncul) în sânul maicii A fi jale mare. 6 vi (D. unele animale, mai ales d. păsări) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite. 7 vi (Pex; d. unele specii de pești) A produce anumite sunete la scoaterea din apă. 8 vi (D. vânt, furtună etc.) A produce zgomot ascuțit și puternic Si: a șuiera, a urla. 9 vi (D. unele obiecte care se mișcă cu viteză) A produce un zgomot strident, scurt și intens Si: a șuiera, a urla. 10 vi (D. oameni) A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 11 vi (D. instrumente muzicale) A produce sunete puternice și înalte. 12 vi (D. sirene) A emite un sunet strident, ascuțit și prelung Si: a șuiera. 13 vi (D. mecanisme, obiecte) A produce un zgomot ascuțit și neplăcut în timpul funcționării sau al utilizării Si: a scârțâi. 14 vi (D. lemne, copaci etc.) A produce un zgomot caracteristic, prelung și subțire prin rupere, prăbușire, ardere etc. Si: a pârâi, a pocni, a trosni. 15 vi (Mol; îe) A-i ~ (cuiva) măseaua A fi la mare strâmtoare. 16 vi (D. spațiul unde se produc diferite zgomote; udp „de”) A se umple de sunete puternice și ascuțite Si: a răsuna. 17 vi (Reg; d. urechi) A țiui. 18 vi (Fig; d. obiecte de îmbrăcăminte și de încălțăminte) A sta gata să plesnească, fiind prea strâns pe corp sau prea strâmt. 19 vi (Fig; d. culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută din cauza stridenței nuanțelor.

țupa² v vz țipa²

ȚIPA¹, țip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. V. răcni. Femeia țipa cu glas sfredelitor și ascuțit. SADOVEANU, O. VII 170. Cînd dădu cu ochii de dînsul, țipă de parc-ar fi săgetat-o moartea. MIRONESCU, S. A. 99. Atunci ea tresărind, odată începu a țipa și a se apăra cu năframa. CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. A țipa cît îl ia (sau cît îl ține) gura (sau în gura mare) v. gură (I 3). ◊ Fig. Țipă foamea în ei. STANCU, D. 52. Dădu drumul din arc unei săgeți, care țipă scurt. SADOVEANU, O. VII 41. ♦ A vorbi cu glasul ridicat, a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mînia, prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. Mai repede! țipă el nervos. DUMITRIU, N. 140. Boierul cel călare țipa plecat spre un slujitor. SADOVEANU, O. VII 29. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. Începu și Pan cu naiul său... dară țipa din nai așa de tare, încît trebuia să-ți pui mîinile la urechi. ISPIRESCU, U. 110. Vorbind astfel, țipă din corn și se făcu nevăzut printre copaci. BOLINTINEANU, O. 330. 2. (Despre animale) A scoate strigăte puternice, ascuțite. În trestii, măcăiau și băteau din aripi rațele, țipau lișițele și găinușele. SADOVEANU, O. I 410. O pasăre speriată țipă în întunerec, mecanic și aspru. C. PETRESCU, S.23. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe. IOSIF, P. 52. În luncă Țipă cucoșul trezit. ALECSANDRI, P. I 13. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau stridenței nuanțelor); a bate la ochi. Subt bărbia cu îndoituri proaspăt rase și pudruite țipa, de-ți amețea privirea, fiongul imens al unei legători roșii. HOGAȘ, M. N. 32.

ȚIPA², țip, vb. I. Tranz. (Transilv.; și cu pronunțarea regională țîpa) 1. A arunca, a azvîrli. Ea-n drum cofele-o țipat. ȘEZ. I 76. ◊ Refl. Ian te uită cum se țipă, Parcă sare de pe rîpă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. 2. (Cu privire la îmbrăcăminte) A lepăda, a arunca de pe sine. Țipă straie bărbătești Și te-mbracă-n femeiești. ȘEZ. I 78. Și-ncepu Marcu-a juca Și cîte-o hain-a țipa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 490. 3. A scoate, a slobozi, a da afară. Mere murgul Radului, Din picioare scînteind, Din gură pară țîpînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. 4. A alunga, a goni. Mă țipă mama să țes, Eu mă sui pe sul și-apăs. MARIAN, S. 169.

TOP²(O)-, -TIP, -TIPIE elem. „model, tip”, „caracter”, „imprimare”, „tipărire”, „tipografie”. (< fr. typ/o/-, -type, -typie, cf. gr. typos)

A ȚIPA țip intranz. 1) (despre ființe) A scoate țipete; a răcni; a striga. ~ de durere. 2) A vorbi pe un ton ridicat; a-și manifesta nemulțumirea sau mânia prin vorbe răstite; a striga; a vocifera. ~ la copii. /Orig. nec.

ȚIPA vb. (Criș., Trans. SV) A arunca, a lepăda. Și-lu țipă afară din sine. MISC. SEC. XVII, 2^r. Țipă hainele jos și le du la porci. OG, 369. ♦ A alunga. Dară de cînd m-au țipat Că i-au vestit moartea-n sat, Tot oile am păzii. OG, 383. Etimologie necunoscută. Cf. d u d u i, î n t i r i (1), p o g o n i, z o g o n i.

țip n. Tr. șipot. V. țipà.

țipà v. 1. a striga în gura mare; 2. Tr. a arunca repede: și flori culegea, cunune învârsta, pe cale-i țipa POP. [Probabil onomatopee cu sensul primitiv «a țișni» (cf. dial. țip, șipot), de unde pe de o parte «a glăsui tare», iar pe de alta «a arunca cu repeziciune», sensul verbului în Ardeal].

țip, a -á v. intr. (din dial. țip, șipot, apă țîșnitoare. V. țîp și ațipesc). Strig cu glas supțire: copiiĭ țipă (V. răcnesc). V. tr. Trans. Maram. Arunc: Țipă coasa’n buruĭene și se cară la pomene (J. B. 390). Mîn, împing, aduc: ĭa țipă-mĭ în coace paharu cela, (fig.) unde-l țipaŭ interesele. V. refl. Mă duc, intru: oameniĭ se țipaŭ acolo.

tip¹ (ins) (fam.) s. m., pl. tipi

tip² (obiect; personaj; soi) s. n., pl. tipuri

tip¹ (ins) (fam.) s. m., pl. tipi

tip² (obiect, personaj, soi) s. n., pl. tipuri

tip (ins) s. m., pl. tipi

tip (obiect reprezentativ, personaj, soi) s. n., pl. tipuri

contract-tip s. n., art. contractul-tip; pl. contracte-tip corectat(ă)

+formă-tip s. f., g.-d. art. formei-tip; pl. forme-tip

+formular-tip s. n., pl. formulare-tip

+sunet-tip s. n., pl. sunete-tip

tipo¹ (fam.) adj. invar. (coli ~)

țipa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. țip, 3 țipă; conj. prez. 1 sg. să țip, 3 să țipe

*contract-tip s. n., art. contractul-tip (dar: contractul acesta tip); pl. contracte-tip

!tipo (fam.) adj. invar.

țipa (a ~) vb., ind. prez. 3 țipă; ger. țipând

țip s. n., pl. țipe

țipa (a striga, a arunca) vb., ind. prez. 1 sg. țip, 3 sg. și pl. țipă

contract-tip

țip.

TIP s. I. 1. v. prototip. 2. model, prototip, tipar. (A construit teatrul după ~ul grec.) 3. v. sistem. 4. v. mostră. II. 1. v. specie. 2. v. categorie. 3. categorie, fel, gen, soi, specie, speță, (înv. și pop.) seamă, (fig. peior.) poamă, sămânță, sculă, stambă, tacâm. (Ce ~ de om o fi și ăsta?) 4. fel, gen, mod, soi, specie, specimen, varietate, (reg.) modru. (Există următoarele ~uri de silogisme...)

TIP s. v. chip, față, figură, individ, ins, om, persoană.

tip s. v. CHIP. FAȚĂ. FIGURĂ. INDIVID. INS. OM. PERSOANĂ.

TIP s. I. 1. model, prototip, (înv.) tipos. (Un nou ~ de tractor.) 2. model, prototip, tipar. (A construit teatrul după ~ grec.) 3. model, sistem. (Un ~ nou de evacuare a apei.) 4. exemplu, model, mostră, probă, specimen. (Iată mai jos cîteva ~ de...) II. 1. categorie, chip, fel, gen, neam, soi, sort, specie, varietate, (reg.) madea, sad, (înv., mai ales în Transilv.) plasă. (Toate ~urile de fructe.) 2. categorie, clasă, fel, gen, soi, specie, speță, varietate, (înv. și reg.) rudă. (Un anumit ~ de indivizi.) 3. categorie, fel, gen, soi, specie, speță, (înv. și pop.) seamă, (fig. peior.) poamă, sămînță, sculă, stambă, tacîm. (Ce ~ de om o fi și ăsta?) 4. fel, gen, mod, soi, specie, specimen, varietate, (reg.) modru. (Există următoarele ~ de silogisme...)

ȚIPA vb. 1. v. striga. 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui.

ȚIPA vb. v. alunga, arunca, azvârli, depărta, goni, izgoni, îndepărta, lepăda, zvârli.

ȚIPA vb. 1. a striga, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cît îl ținea gura.) 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, a vocifera, a zbiera. (Ia nu mai ~, că te aud!) 4. a răcni, a se răsti, a striga, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocori, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce ~ așa la mine?) 5. a chioti, a chiui, a hăuli, a striga, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. și Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului, la joc.)

țipa vb. v. ALUNGA. ARUNCA. AZVÎRLI. DEPĂRTA. GONI. IZGONI. ÎNDEPĂRTA. LEPĂDA. ZVÎRLI.

A țipa ≠ a șopti

tip (-puri), s. n. – Individ, personaj. Fr. type, cf. tipos. – Se folosește în limbajul familiar ca m. (pl. tipi) pentru a indica pe un individ necunoscut, uneori cu nuanță depreciativă, cf. sp. tipejo. Este dubletul lui tipă, s. f. (literă tipografică), din it. tipo.

țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).

TIP s. n. (< fr. type, it. tipo, lat. typus „caracter”, gr. typos „model”): soi, fel, gen, categorie, model rezultat dintr-o clasificare. El întrunește însușirile sau particularitățile unui anumit grup sau ale unei anumite clase de fenomene. Se poate vorbi astfel despre t. de unități fonetice sau fonologice, despre t. de unități lexicale, despre t. de unități gramaticale (morfologice și sintactice), despre t. de flexiune sau flexionare, despre t. de propoziții, despre t. de fraze, despre t. de unități stilistice, despre t. de relații sintactice (în propoziții și în fraze), despre t. de mijloace de realizare a acestor relații etc.

TIP-, v. TIPO-. □ ~onim (v. -onim), s. n., nume bazat pe un tip biologic.

-TIP „model, exemplar”. ◊ gr. typos „amprentă, model” > fr. -type, engl. id., it. -tipo, germ. -typ > rom. -tip.

TIP (< fr. type < lat. typus < gr. typos, model) Într-o operă literară, personajul care sugerează trăsăturile generale caracteristice ale unei categorii sociale sau umane. O întreagă varietate de tipuri se întîlnește în literatura epică și dramatică (ex. tipul avarului, al zgîrcitului, al parvenitului, al muncitorului, al țăranului, al revoluționarului, al anarhistului, al conservatorului, al intelectualului, tipul comunistului etc.). Oricît ar fi de numeroase, trăsăturile generale, definitorii, ale unei întregi categorii sociale sau umane, nu le aflăm integral întruchipate în personajul care sugerează categoria respectivă. Arta de a întruchipa aceste însușiri, devenite tipice, nu este aceeași, ci de o mare diversitate, în funcție de individualitatea artistică a autorului, de epocă, de genul artei etc. Rezultă de aici conceptul de tip artistic considerat ca o sinteză teoretică în artă. „Înțelegem deci printr-un tip artistic acea clasă logică în care sînt coordonate toate operele artistice diferențiate analog cu structura lor după natura înrudită a valorilor pe care aceasta le cuprinde.” (T. Vianu, Estetica) Tipizarea în artă este o problemă complexă, cu implicații în legătură cu viața, cu dezvoltarea concretă a literaturii. Ea constituie una din legile fundamentale ale artei indisolubil legate de capacitatea de a crea caractere individuale. După Gorki, artistul trebuie sa știe să generalizeze și să tipizeze fenomenul care se repetă în realitate.

ȚIP cf. vb. a țipa. 1. Țip, T. (Ard II 43); -ești t. 2. Țipa neg. (17 B III 30). 3. Țipău s. 4. Țipoe, R. (16 B IV 269); Țipoaia, V. (Tel 43). 5. Țipilești s.

tip, -ă, tipi, -e s. m., s. f. individ, ins